Ciberiada
Stanislaw Lem








Ciberiada (poloneză Cyberiada) este o serie de povestiri scrisă de Stanisław Lem, versiunea poloneză apărând prima oară în 1967. Principalii protagoniști ai seriei sunt Trurl și Klapaucius (ro: Trurl și Claupauțius), doi savanți, roboți, constructori și inventatori.

Marea majoritate a personajelor sunt fie roboți, fie mașini inteligente. Poveștile se concentrează pe problemele individuale și societate, precum și pe căutarea zadarnică a fericirii omului prin mijloace tehnologice.







Stanislaw Lem

Ciberiada


1972




POVESTIRI DESPRE ROBOȚI







Cei trei electrocavaleri


A FOST ODATĂ un mare constructor și inventator care născocea întruna, fără osteneală, tot felul de instalații neobișnuite și aparate dintre cele mai ciudate. Își construise o mașinuță-cutiuță care cânta frumos și o numise păsărica. Pecetea sa era o inimă îndrăzneață și fiecare atom care ieșea din mâna lui purta acest semn. Mai târziu, tare s-au mai mirat învățații descoperind prin analiza spectrală a atomilor inimioare pâlpâinde. Construise multe mașini folositoare, mari și mici, până când, într-o zi, îi veni în minte ideea năstrușnică să unească viața cu moartea și astfel să împreuneze lucruri imposibile. Hotărî să creeze ființe inteligente din apă, dar nu dintr-acelea groaznice la care v-ați și gândit. Nu, gândul la corpurile moi și ude îi era cu totul străin, nesuferit ca fiecăruia dintre noi. Își puse în cap să meșterească din apă ființe cu adevărat frumoase și înțelepte, deci cristaline. Alese în acest scop o planetă, cea mai îndepărtată de toți sorii, iar din oceanul ei înghețat tăie munți de gheață, și din ei, ca dintr-un uriaș bloc de cristal îi ciopli pe crionizi. Se numeau așa fiindcă nu puteau trăi decât în gerul cel mai cumplit, în pustiul lipsit de soare. Ei își ridicară îndată orașe și palate de gheață, și, cum orice izvor de căldură era pentru ei o primejdie, prinseră razele aurorei boreale în mari vase transparente și cu ele începură să-și lumineze casele. Care dintre ei era mai bogat, acela avea mai multe aurore boreale, de culoarea lămâiei sau argintului; așa trăiau fericiți și, pentru că le plăcea nu numai lumina, ci și pietrele scumpe, erau vestiți prin comorile lor. Pietrele acestea scumpe erau tăiate din cuburi de gaz înghețat și șlefuite. Ele luminau noaptea lor veșnică, în care ardeau ca niște duhuri înlănțuite, ca niște nebuloase fermecate din blocuri de cristal. Mulți cuceritori ai Cosmosului doreau să intre în stăpânirea acestor bogății, căci întreaga Crionie se vedea din cele mai îndepărtate locuri, arătându-și în fugă o fațetă sau alta, ca o nestemată, răsucită ușor pe catifeaua neagră. Așa că tot felul de temerari soseau pe Crionia ca să-și încerce norocul. Veni, de pildă, Electrocavalerul de Alamă, care când călca, parcă ar fi bătut un clopot. Dar abia puse piciorul pe gheață, că aceasta se topi de căldură și el se prăbuși în abisul oceanului înghețat, apele se împreunară deasupră-i și el rămase ca o insectă prinsă în chihlimbar, în muntele de gheață de pe fundul mării crioniene, unde zace până în ziua de astăzi.

Soarta Electrocavalerului de Alamă nu înfricoșă însă pe alți cutezători. Veni apoi Electrocavalerul de Fier, după ce bău mai întâi atâta heliu lichid, încât își întoarse pe dos stomacul de oțel, iar chiciura care se depusese pe blindaj îl făcuse aidoma unui bulgăr mare de zăpadă. Dar zburând către planetă se aprinse din cauza frecării cu atmosfera, heliul lichid din el se evaporă șuierând, și, într-o pulbere de scântei roșietice, el căzu pe stâncile de gheață, care se deschiseră numaidecât, stârnind aburi ca un gheizer în clocot. Până la urmă reuși să iasă din prăpastie, dar tot ceea ce atingea se prefăcea într-un nor alb din care cădeau fulgi de nea. Se așeză atunci așteptând să se stingă, iar când steluțele de zăpadă încetară să i se mai topească pe umerii blindajului, vru să se scoale și să pornească la luptă. Dar fiindcă unsoarea i se închegase pe la încheieturi, nu mai fu în stare nici măcar să-și îndrepte spinarea. Așa a rămas încremenit până astăzi, iar zăpada, acoperindu-l, l-a transformat într-un munte alb din care i se vede numai vârful ascuțit al coifului, iar în orbite îi strălucește privirea înghețată. Lumea îi spune Muntele de Fier.

Vestea despre soarta celor doi electrocavaleri ajunse la urechile celui de al treilea. Electrocavalerul de Cuarț, pe care în timpul zilei nu-l puteai vedea decât ca pe o lentilă șlefuită, iar noaptea ca pe răsfrângerea unei stele. Nu se temea că o să-i înghețe uleiul din încheieturi, fiindcă nu avea ulei, nici că stâncile de gheață o să-i crape sub picioare, fiindcă putea să se prefacă într-un sloi de gheață când voia. De un singur lucru trebuia să se ferească, și anume de o gândire prea stăruitoare, căci i se putea încinge creierul de cuarț și asta îl putea pierde. Hotărî, deci, pentru a nu-și primejdui viața, să nu gândească și în acest fel să-i învingă pe crionizi. Porni spre planeta lor și pentru că, din cauza drumului lung prin veșnica noapte galactică, înghețase de-a binelea, meteoriții de fier, care se frecau de pieptul lui în timpul zborului, se sfărâmau în bucăți sunând ca sticla. Poposi pe zăpezile albe ale Crioniei, sub cerul ei negru ca un ceaun plin de stele și aidoma unei oglinzi transparente. Începu să chibzuiască ce să facă în continuare, dar zăpada in jurul lui începu să se înnegrească, răspândind aburi.

„Oho — își zise Electrocavalerul de Cuarț — asta nu-mi place! Orice, numai să nu mă gândesc la nimic și o să fie bine!”

Și hotărî să-și repete mereu această frază, orice s-ar întâmpla. Asta nu-i cerea efort intelectual și prin urmare nu-l încălzea deloc. O porni deci prin pustiul de gheață pe unde vedea cu ochii, fără să stea mult pe gânduri ca să se păstreze rece. Tot umblând ajunse la zidurile de gheață ale Frigidiei, capitala crionizilor. Își luă avânt, lovi cu capul în poartă, de țâșniră scântei, dar fără folos.

„Să-ncercăm altfel! — își zise și se gândi: cât o fi făcând doi ori doi?” Căutând răspunsul, capul i se încălzi puțin, și când luă cu asalt pentru a doua oară zidurile scânteietoare, abia făcu o gaură mică.

„Prea puțin! — își zise. Să-ncercăm ceva mai greu. Cât o fi făcând: trei ori cinci?”

De data asta capul îi fu învăluit de un nor scânteietor, căci zăpada, atinsă cu o atât de bruscă încordare a minții, începu să fiarbă deîndată. Electrocavalerul de Cuarț se dădu puțin înapoi, își luă iar avânt, izbi și trecu în zbor prin zid, apoi prin încă două palate și alte trei case ale unor Conți de Gheață mai puțin însemnați. Căzu pe treptele unei scări uriașe și izbuti să se apuce la timp de balustrada de stalactite, fiindcă treptele erau aidoma unui derdeluș. Se ridică repede, căci totul în juru-i se topea și îl pândea primejdia de a se prăvăli în străfunduri, în prăpastia de gheață, unde ar fi rămas pentru totdeauna.

„Nu-i nimic! Numai să nu mă gândesc! Așa-i bine!” — își zise și îndată se răci la loc.

Ieșind din tunelul de gheață pe care îl topise, se pomeni într-o piață mare, luminată din toate părțile de aurore boreale, de fulgere de smarald și argint din coloanele de cristal.

Îi ieși înainte, ca o stea scânteietoare, un cavaler uriaș, Boreal, căpetenia crionizilor. Electrocavalerul de Cuarț își adună puterile și porni la luptă, dar celălalt i se împotrivi cu atâta înverșunare, de parcă s-ar fi lovit doi munți de gheață în mijlocul Oceanului Arctic. Mâna dreaptă a lui Boreal, smulsă din cot, zbură cât colo, dar el nu-și pierdu cumpătul, ci se întoarse vitejește să-și înfrunte mai departe adversarul, cu pieptu-i lat ca un aisberg. Celălalt își luă iar avânt și-l lovi strașnic, dar cuarțul era mai tare, mai compact decât gheața, așa că Boreal se sfărâmă cu zgomot, de parcă o întreagă avalanșă s-ar fi prăbușit pe versantele stâncoase, și rămase așa, sub lumina aurorelor boreale care-i privegheau înfrângerea.

„Bună treabă!” — spuse Electrocavalerul de Cuarț și culese de pe trupul celui învins nestematele de o frumusețe fără seamăn: inele încrustate cu hidrogen, dantele și alte podoabe scânteietoare, asemenea diamantelor, tăiate din cele trei gaze nobile: argon, cripton și xenon. Dar când începu să le admire, se încălzi de emoție și atunci toate acele briliante și safire se evaporară șuierând, iar în mână nu-i mai rămase nimic, în afară de câteva picături de rouă, care și ele dispărură curând.

„Oho! Va să zică nici să admir n-am voie! Nu-i nimic! Numai să nu gândesc!” — își zise și o porni spre inima cetății cucerite. În depărtare zări apropiindu-se o siluetă uriașă. Era Albucidus cel Alb, General-Mineral, paznicul tezaurului regal, cu pieptul imens acoperit de șiruri de medalii de gheață, deasupra cărora trona Marele Ordin al Chiciurei cu panglică glacială. El îi tăie calea Electrocavalerului de Cuarț, dar acesta se aruncă asupra lui ca o furtună și-l zdrobi într-un uruit de lavină. Lui Albucid îi veni în ajutor prințul Astroureche, stăpânul ghețurilor negre. Acestuia nu i-a putut veni de hac, căci prințul purta o armură scumpă de azot, călită în heliu. Răspândea un frig atât de năprasnic, că-i tăiase puterile lui Cuarț, și mișcările îi slăbiră, până și aurora boreală pălise, atât de geroasă era suflarea lui Zero Absolut. Cuarț sări în sus, zicându-și:

„Ei drace! Ce-o mai fi și asta?” — și de atâta mirare creierul i se încinse. Zero Absolut se înmuie și însuși Astroureche începu să se clatine, să se descompună. Sunete puternice îi însoțeau agonia și, până la urmă, rămase pe câmpul de luptă doar o grămadă de gheață neagră, din care picura apa ca lacrimile.

„Așa da! — își zise Cuarț. Numai să nu gândesc prea mult. Doar dacă e nevoie! Astfel am să înving!”

Și o porni mai departe gonind pe străzile Frigidiei. Pașii lui răsunau de parcă cineva ar fi lovit cristalul cu ciocanul, iar locuitorii, închiși în casele lor albe, priveau după el, cuprinși de disperare. Zburând așa, ca un meteorit pe Calea Laptelui, zări în depărtare o figură singuratică, nu prea mare. Era chiar Barion, numit și Gură de Gheață, cel mai mare înțelept al crionizilor. Cuarț se repezi la el, ca să-l zdrobească dintr-o lovitură, dar acesta se feri din calea lui arătându-i două degete. Cuarț nu știa ce vrea să însemne asta și se întoarse iar împotriva dușmanului său. Barion făcu din nou un pas în lături și-i arătă de astă dată un singur deget. Cuarț se miră puțin și-și potoli o clipă îndârjirea. Dar când să-și ia un nou avânt, se îngândură, în timp ce apa începu să curgă pâraie primprejur. El însă nu mai băgă nimic în seamă, căci Barion îi arătase două degete făcute colac, prin care băgase degetul cel mare de la cealaltă mână, mișcându-l în sus și în jos. Electrocavalerul de Cuarț se gândi, se gândi îndelung ce-ar putea să însemne aceste gesturi mute, și deodată i se deschise o groapă sub picioare, azvârlind din ea apă neagră, iar el căzu în adâncuri ca o piatră. Până să-și mai spună încă o dată: „Nu-i nimic, numai să nu gândesc!” dispăruse de pe lume. Recunoscători, crionizii salvați îl întrebară pe Barion ce a vrut să spună cu semnele acelea, arătate strașnicului electrocavaler rătăcitor.

— E simplu ca bună ziua — răspunse înțeleptul. Două degete însemnau că suntem doi, el și eu. Unul însemna că voi rămâne numai eu. Pe urmă i-am arătat un cerc, adică o să se deschidă gheața în juru-i și abisul negru al oceanului o să-l înghită pe veci. N-a înțeles nici unul din semne, nici pe primul, nici pe-al doilea, nici pe-al treilea.

— Mare înțelept! — strigară uimiți crionizii. Cum ai putut face asemenea semne unui năvălitor atât de crud? Ia gândește-te ce s-ar fi întâmplat dacă te-ar fi înțeles și nu s-ar fi mirat? Atunci mintea nu i s-ar fi încins și n-ar fi căzut în prăpastia fără fund…

— Aș, da’ de unde! Nu mi-a fost teamă nici o clipă de una ca asta — spuse cu un zâmbet rece Barion Gură de Gheață. Știam de la bun început că n-o să înțeleagă nimic. Dacă ar fi avut măcar un dram de minte, n-ar fi venit la noi. Ce-i folosesc unei ființe care trăiește sub lumina soarelui nestematele de gaz și stelele argintii de gheață?

Crionizii tare se mai minunară de marea înțelepciune a lui Barion și se întoarseră împăcați la casele lor, unde-i aștepta gerul cel plăcut. De atunci nimeni n-a mai încercat să cucerească Crionia, căci Cosmosul a început să ducă lipsă de proști, deși unii spun că mai sunt încă destui, dar că nu cunosc drumul…




Urechile de uraniu


TRĂIA ODATĂ un inginer cosmolog, care lumina stelele ca să învingă întunericul. Într-o bună zi, poposi pe Nebuloasa Andromeda, pe când era încă toată numai nori negri. Îndată stârni în jurul ei un vârtej mare, iar când acesta ajunse la culme, Cosmologul întinse mâna după cutiuța cu raze. Avea trei raze: una roșie, alta violetă și alta invizibilă. Cu prima rază atinse sfera unei stele și pe loc ea deveni un uriaș glob roșu. Dar nu se făcu mai multă lumină în nebuloasă. Atinse atunci steaua cu a doua rază, atât de tare încât ea albi cu totul.

Pe urmă îi spuse ucenicului său: „Păzește-mi-o!” și plecă să aprindă alte stele.

Ucenicul așteptă o mie de ani, apoi altă mie, dar inginerul nu se mai înapoie. Plictisit de atâta așteptare, el întoarse steaua, care din albă se făcu albastră. Tare-i mai plăcu asta și crezu că de-acum știe totul. Vru să o mai întoarcă încă o dată, dar se fripse. Căută în cutia pe care i-o lăsase Cosmologul, dar nu găsi nimic, absolut nimic. Se uită îndelung, dar nici măcar fundul nu i-l zări. Își zise atunci că aici trebuie să se găsească raza cea invizibilă. Vru să împungă cu ea o stea, dar nu știa cum. Furios, luă cutia și o trânti în foc. Pe dată toți norii Andromedei se luminară de parcă o sută de mai de sori ar fi lucit deodată și în întreaga nebuloasă se făcu lumină ca în plină zi. Ucenicul se bucură din cale-afară, dar bucuria lui nu ținu mult, pentru că steaua se spulberă curând. Atunci sosi în zbor Cosmologul și, văzând paguba, fără să zăbovească, apucă flăcările și meșteri din ele niște planete. Pe prima o făcu din gaze, pe a doua din cărbune. Pentru a treia îi rămaseră numai cele mai grele metale, așa că îi ieși un bulgăre de actinide. Cosmologul îi făcu vânt în spațiu și spuse:

— Am să mă întorc peste o sută de milioane de ani: o să vedem atunci ce s-a ales din toate astea.

Apoi porni să-și caute ucenicul, care, de frică, o luase la sănătoasa.

Pe planeta aceea, Actinuria, apăru un stat mare, numit al palatinizilor. Aceștia erau atât de grei, că numai pe Actinuria se puteau mișca, pe alte planete solul se cufunda sub ei, iar când strigau se sfărâmau munții. La ei acasă însă călcau ușor și nu îndrăzneau să ridice glasul, căci mai-marele lor, Architor, era de o cruzime nemaipomenită. Locuia într-un palat cioplit dintr-un munte de platină, în care se aflau șase sute de săli imense, și în fiecare sală se afla câte o mână de-a lui, atât era de mare. Din palat nu putea ieși, dar avea peste tot spioni, pentru că era grozav de bănuitor și, pe deasupra, îi mai chinuia pe supuși și cu lăcomia lui.

Palatinizii nu aveau nevoie noaptea nici de lămpi, nici de focuri, fiindcă toți munții planetei lor erau radioactivi, iar pe lună plină puteai să numeri ace. Ziua, când dogorea soarele, dormeau în subteranele munților și numai noaptea ieșeau prin văile de metal. Dar crudul Architor porunci ca în cazanele în care se topeau paladiul și platina pentru armuri să fie aruncate și bucăți de uraniu. Și după ce anunță acest lucru în toată țara, fiecare palatinid a trebuit să vină la palatul regelui, unde i s-a luat măsura pentru o nouă armură. I s-au pus apoi noi platoșe pe umeri, mănuși, genunchiere, coif, și toate aveau lumină proprie, deoarece îmbrăcămintea aceasta era din tablă amestecată cu uraniu. Însă mai tare decât toate le străluceau urechile.

De atunci, palatinizii n-au mai putut să se adune la sfat. Dacă erau prea mulți într-un grup, puteau exploda. Așa că fură nevoiți să umble singuratici, ocolindu-se unul pe altul de departe, ca să nu provoace o reacție în lanț în timp ce Architor se bucura și le punea noi biruri. Monetăriile lui din inima munților băteau ducați de plumb, căci în Actinuria plumbul era foarte rar și la mare preț.

Supușii lui Architor au ajuns să trăiască în mare mizerie. Unii au încercat să se răzvrătească, chibzuind să se înțeleagă între ei prin semne. Dar n-a ieșit nimic, pentru că de fiecare dată se găsea câte unul mai greu de cap, care se apropia de ceilalți să întrebe despre ce e vorba, și atunci praf se alegea din tot complotul.

Dar în Actinuria trăia un tânăr inventator, pe nume Piron, care știa să făurească sârme de platină atât de subțiri, încât puteai face din ele plase pentru prins norii. Piron a inventat întâi de toate telegraful cu fir, apoi a născocit un fir atât de subțire, că nu se mai vedea deloc. Și în felul acesta a luat naștere telegraful fără fir. Speranța renăscu în inimile locuitorilor Actinuriei. Ei credeau că pe calea aceasta se vor putea înțelege între ei și vor putea duce complotul la bun sfârșit. Dar vicleanul Architor le ascultă toate convorbirile, ținând în fiecare din cele șase sute de mâini câte un conductor de platină, cu ajutorul căruia afla ce-și spun supușii lui. Și numai ce-i ajungea la ureche cuvântul „răscoală” sau „complot”, îndată trimitea niște fulgere sferice care-i prefăceau pe complotiști într-o mare de foc.

Piron hotărî să-l păcălească pe răul Architor. Adresându-se prietenilor săi, în loc de „răscoală” folosi cuvântul „pantof”, iar în loc de „a complota”, „a turna”. Architor se miră. Ce le-o fi venit supușilor lui să se ocupe deodată cu toții de cizmărie. El nu știa că atunci când spuneau „a trage de picior”, înțelegeau prin asta „a trage în țeapă de foc”, iar când vorbeau despre ghete prea strâmte, aveau în vedere tirania lui. Dar cei cărora li se adresa Piron nu-l înțelegeau întotdeauna, iar el nu le putea lămuri altfel planurile sale decât în limba cizmărească. O dată nu l-au priceput deloc pentru că, din nebăgare de seamă, a telegrafiat așa: „Scoateți brâul de pe Plutonia”, chipurile „plutonul să rărească pașii”. Regele se îngrozi auzind acestea, căci plutoniul este ruda cea mai apropiată a uraniului, iar uraniul este foarte aproape de toriu, el însuși numindu-se Architor. Trimise deci o gardă înzăuată care-l prinse pe Piron și-l aduse înaintea regelui, aruncându-l pe dușumeaua de plumb. Piron nu recunoscu nimic, și totuși regele îl închise în turnul palatin.

Palatinizii își pierdură orice speranță, dar în timpul acesta se întoarse prin părțile lor Cosmologul, creatorul celor trei planete.

Acesta văzu încă de departe cum stau lucrurile în Actinuria și-și spuse: „Așa nu se poate!” Apoi toarse cea mai subțire și cea mai puternică rază, făcând din ea o crisalidă în care își puse propriul său corp ca să-l aștepte până se întoarce, și luând înfățișarea unui biet cerșetor, coborî pe planetă.

Când se lăsă întunericul și munții luminau departe cu scânteierea lor rece, Cosmologul vru să se apropie de supușii regelui Architor. Dar aceștia îl ocoliră cât putură, căci se temeau de explozia uraniului. El alerga zadarnic după unul și altul, și nu înțelegea de ce fug de el. Rătăci apoi printre dealurile asemănătoare unor scuturi de cavaleri, până ce ajunse la poalele turnului în care Architor îl închisese pe Piron și îl pusese în lanțuri. Piron îl zări printre gratii, și, cu toate că arăta ca un simplu robot, Cosmologul i se păru altfel decât ceilalți palatinizi: nu strălucea în întuneric câtuși de puțin, ci era negru ca un cadavru. Asta pentru că în armura lui nu se afla nici un pic de uraniu. Piron vru să strige, dar avea gura prinsă în șuruburi, așa că nu-i rămăsese decât să scapere scântei, lovindu-se cu capul de pereții închisorii sale. Cosmologul, zărind scânteile, se apropie de turn și se uită prin fereastra cu gratii. Piron nu putea vorbi, dar putea să-și zornăie lanțurile, și în felul acesta îi povesti tot adevărul.

— Ai răbdare și așteaptă — îi spuse Cosmologul — și o să scapi.

Cosmologul o porni spre cei mai sălbatici munți ai Actinuriei și timp de trei zile căută cristale de cadmiu.

Când le găsi, le ciocăni cu stânci palatine și făcu din ele tablă. Din tabla de cadmiu croi apoi niște apărătoare pentru urechi și le așeză în pragurile tuturor caselor. Palatinizii, găsindu-le, de îndată și le puseră, ce-i drept, mirați, căci nu era iarnă.

Noaptea apăru în mijlocul lor Cosmologul și începu să agite iute o vergea înroșită, desenând linii de foc. În felul acesta scrise pe fondul întunecat: „Puteți să vă apropiați fără grijă, cadmiul vă ferește de moartea pricinuită de uraniu”. Dar ei crezură că este unul din spionii regelui și nu-i dădură ascultare. Văzând aceasta, Cosmologul se mânie, o porni iar spre munți și adună minereu de uraniu; topi din el metal argintiu din care bătu ducați strălucitori; pe una din fețe era imprimat profilul luminat al lui Architor, iar pe cealaltă cele șase sute de mâini ale sale.

Încărcat cu ducați de uraniu, Cosmologul se întoarse în vale și le arătă palatinizilor minunea: aruncă ducații departe de el, unul peste altul, de se făcu o grămadă mare, sunătoare, iar când mai azvârli încă un ducat în vârf, văzduhul se cutremură. Din ducați se răspândiră lumini, care se învălătuciră într-un bulgăre de flăcări albe, iar când vântul spulberă totul, în urmă-i nu rămase decât un crater, topit în stâncă.

Apoi Cosmologul începu să arunce pentru a doua oară ducații din sac, dar altfel acum. Arunca un ducat și îl acoperea pe dată cu o placă de cadmiu. Și cu toate că făcu, în felul acesta, o grămadă de șase ori mai mare decât prima, nu se mai întâmplă nimic. Atunci palatinizii îl crezură și, strângându-se, plănuiră pe loc complotul împotriva lui Architor. Doreau să-l alunge pe rege, dar nu știau cum, căci palatul era înconjurat de un zid luminos, iar pe podul suspendat se afla o mașină groaznică. Cel care nu cunoștea parola, era numaidecât tăiat în bucăți.

Tocmai se apropia sorocul de plată a noilor biruri către lacomul Architor. Cosmologul împărți atunci supușilor regelui ducații de uraniu și îi sfătui să plătească dările cu ei. Așa și făcură.

Regele se bucură nespus văzând cât de mulți ducați strălucitori îi umplu tezaurul. El nu știa că sunt de uraniu și nu de plumb. În timpul nopții, Cosmologul topi gratiile închisorii și îl eliberă pe Piron, și pe când o porniră în tăcere la vale, în lumina munților radioactivi, un inel al Lunii căzu și înconjură orizonturile; numaidecât izbucni o lumină puternică, fiindcă grămada de ducați de uraniu din visteria regelui, crescută peste măsură, dezlănțuise o reacție în lanț. Explozia sfărâmă palatul și corpul de metal al lui Architor, iar puterea ei fu atât de mare, încât cele șase sute de mâini rupte ale tiranului zburară până în abisul interstelar. În Actinuria domnea acum bucuria. Piron deveni conducătorul ei de drept, iar Cosmologul, întorcându-se printre tenebre își scoase corpul din crisalidă și plecă să aprindă stele. Cele șase sute de mâini de platină ale lui Architor se rotesc încă și azi în jurul planetei, ca un inel al lui Saturn, având o strălucire nemaiîntâlnită, de o sută de ori mai puternică decât lumina munților radioactivi, iar palatinizii, fericiți își spun: „Priviți ce frumos ne luminează Tor”. Și pentru că unii până în ziua de azi îl numesc călău, vorba asta a devenit o zicătoare care a ajuns la noi după o lungă călătorie printre galaxii. De aceea se spune: „Călăul îl luminează”.




Cum l-a înfrânt Erg Reanimatorul pe Față palidă


PUTERNICULUI REGE BOLUDAR îl plăceau curiozitățile; le colecționase de o viață întreagă, uitând din această cauză până și de cele mai importante probleme de stat. Avea, de pildă, o colecție de ceasuri, în care adunase ceasuri dansatoare, ceasuri-auroră și ceasuri-nori. Mai avea apoi tot felul de creaturi împăiate din cele mai îndepărtate colțuri ale Universului, iar într-o sală aparte, sub un clopot de sticlă, ținea cea mai rară făptură, numită Homos Antropos, uimitor de palidă, cu două picioare, având chiar și ochi, deși goi, motiv pentru care regele poruncise să se pună două rubine frumoase în locul lor, pentru ca Homos să aibă privirea roșie. Din cale-afară de mulțumit, Boludar poftea mereu oaspeți dintre cei mai aleși în această sală și le arăta minunăția.

Într-o zi, regele primi la curtea lui pe un electroînțelept atât de bătrân, încât i se cam rătăcise mintea printre cristale. Și acest electroînțelept, pe nume Halazon, era o comoară de electroînțelepciune galactică. Se spunea că știe să înșire fotonii pe ață, făcând din ei coliere luminoase, ba știa chiar cum se poate vâna un Antropos viu. Cunoscând slăbiciunea bătrânului, regele dădu poruncă să i se deschidă imediat toate pivnițele: electroînțeleptul nu refuză invitația și trăgând la măsea cam multișor din butelii de Leyda, pe când plăcuții curenți i se răspândeau prin tot corpul, destăinui regelui teribilul secret și-i făgădui să prindă pentru el un Antropos, care era căpetenia unui trib interstelar. Dar ceru un preț mare: atât briliante de mărimea pumnului cât cântărește acel Antropos. Regele însă nici nu clipi măcar. O porni deci Halazon la drum, iar regele începu să se laude în fața Consiliului Coroanei ce achiziție aștepta, lucru pe care, de fapt, nici nu-l putea ascunde, căci poruncise să se ridice în parcul castelului, unde creșteau cele mai frumoase cristale, o cușcă cu drugi mari de fier. Curtenii fură cuprinși de spaimă. Văzând că regele nu cedează, chemară la castel doi filozofi homologi, pe care regele îi primi cu inimă deschisă. Era curios să afle dacă cei doi atotștiutori, Salamid și Thaladon, îi vor putea spune ceva deosebit despre ființa cea palidă, ceva ce el însuși încă nu știa.

— E oare adevărat — îi întrebă, îndată ce se ridicară în picioare, după ce-i făcuseră cuvenita plecăciune — e oare adevărat că Homos este mai moale decât ceara?

— Așa e, Luminăția Voastră — răspunseră cei doi.

— Și e adevărat că prin găurica pe care o are în partea de jos a feței poate să scoată tot felul de sunete?

— Așa e, înălțimea Voastră, tot așa cum e adevărat că în aceeași gaură Homos bagă felurite lucruri, apoi mișcă partea de jos a capului care este legată la capete cu cea de sus, drept urmare acele lucruri se mărunțesc, iar el le trage înăuntrul său.

— Ciudat obicei — zise regele. Puteți să-mi spuneți oare, voi, filozofilor, de ce face asta?

— În această privință există patru teorii, Maiestatea Voastră — răspunseră homologii. Prima susține că face așa ca să scape de surplusul de otravă (căci e otrăvitor din cale-afară). A doua, că o face de dragul distrugerii, pe care o pune deasupra oricărei alte plăceri. A treia, că face asta din lăcomie, și că ar înghiți totul dacă ar putea. A patra…

— Bine, de ajuns! — spuse regele. E adevărat că e făcut din apă și totuși nu e transparent, ca păpușa asta a mea?

— Și asta e adevărat! El are înăuntru, Maiestate, o mulțime de țevi alunecoase, prin care circulă apele; unele sunt galbene, altele ca perla, dar cele mai multe sunt roșii; acestea poartă o otravă teribilă, care se numește oxigen, un gaz care transformă tot ce atinge în rugină sau în flăcări. De aceea el însuși își schimbă culoarea ba în alb ca perla, ba în galben sau roz. Așa că o implorăm cu supunere pe Maiestatea Voastră să binevoiască a renunța la gândul de a aduce la curte un Homos viu, pentru că e o ființă mai puternică și mai rea decât oricare alta…

— Asta trebuie să mi-o lămuriți de-a fir-a-păr — spuse regele, prefăcându-se că e gata să primească sfaturile înțelepților. În realitate însă dorea să-și satisfacă doar marea lui curiozitate.

— Ființele, cărora le aparține și Homos, se numesc tremurătoare, Maiestate. Dintre ele fac parte siliconizii și protaizii; primii sunt de o consistență mai mare, de aceea se mai numesc și păstoși sau argiloși; ceilalți, mai rari, poartă nume diferite, după diferiți autori; lipicioși sau lipizi la Pollomeder, mocirloși sau cleioși la Tricephalos Arboridus, pe când Analcimander Arămuiul îi numește, la rândul său, tremuricius cleiooculus.

— E adevărat că până și ochii li-s alunecoși? — îi întrebă cu interes regele Boludar.

— Da, Maiestate. Ființele acestea, în aparență slabe și plăpânde, că e destul să cadă de la o înălțime de șaizeci de picioare ca să se sfârșească într-o baltă roșie, reprezintă, datorită vicleniei lor înnăscute, o primejdie mai mare decât toate vârtejurile și recifele Inelului Astral la un loc! De aceea, te rugăm, Maiestate, având în vedere binele țării…

— Bine, bine, dragii mei — îi întrerupse regele. Puteți pleca, eu voi hotărî cu toată chibzuiala cuvenită.

Filozofii homologi se înclinară și plecară îngrijorați, simțind că regele Boludar n-a renunțat la groaznica lui intenție.

Nu peste multă vreme, o navă cosmică aduse într-o noapte niște lăzi imense, care fură depozitate imediat în grădina palatului. Pe dată ușile de aur ale palatului se deschiseră pentru toți supușii regelui. Printre desișurile de briliante, umbrarele sculptate în jasp și nenumăratele rarități din marmură, zăriră o cușcă de fier, iar în ea o ființă palidă, firavă, care stătea pe un butoiaș, având în față o farfurioară cu ceva deosebit, care mirosea, ce-i drept, a ulei, dar a ulei stricat din cauza prăjini la foc și care, deci, nu mai putea fi folosit. Foarte liniștită, ființa cufunda un soi de lopățică în farfurioară și, apucând din ceea ce se afla în ea, băga substanța unsă cu ulei în gaura din josul feței.

Privitorii încremeniră de groază când citiră pe cușcă inscripția care spunea că au în față pe Antropos Homos, fața palidă în carne și oase. Începură cu toții să-l necăjească, și atunci Homos se ridică, smulse ceva din butoiașul pe care stătuse și începu să-i stropească cu apă ucigătoare. Unii fugiră, alții ridicară niște pietre să-l lovească, dar straja îi risipi.

Întâmplarea ajunse la urechile fiicei regelui, Electrina. Curioasă din fire, ca și tatăl ei, nu se temu să se apropie de cușca în care creatura aceea își petrecea vremea scărpinându-se sau înghițind cantități atât de mari de apă și ulei stricat, încât ar fi fost de ajuns pentru a omorî pe loc o sută de supuși ai regelui.

Homos învățase repede limba lor înțeleaptă și se încumetă chiar să intre în vorbă cu Electrina.

Odată, prințesa îl întrebă ce-i strălucește atât de alb în gură.

— Eu le. spun dinți — îi răspunse.

— Dă-mi și mie măcar unul printre gratii! — îl rugă prințesa.

— Și ce-mi dai în schimb? — o întrebă Homos.

— Am să-ți dau cheița mea de aur, dar numai pentru o clipă.

— Da’ ce fel de cheiță e?

— E cheița mea personală, cu care-mi reînnoiesc mintea în fiecare seară. Cred că și tu ai una la fel.

— Cheița mea arată altfel — îi răspunse Homos în doi peri. Dar pe a ta unde o ții?

— Aici, la piept, sub clapa de aur.

— Dă-mi-o…

— Dar îmi dai dintele?

— Ți-l dau…

Prințesa răsuci un mic șurub de aur, deschise clapa, scoase cheița de aur și i-o dădu printre gratii. Față palidă o apucă lacom și, chicotind, se retrase în fundul cuștii. Prințesa îl rugă, îl imploră să-i dea cheița înapoi, dar degeaba. Temându-se să nu afle cineva ce făcuse, Electrina se întoarse cu inima grea în odăile palatului. Făcuse un pas nechibzuit, dar era încă aproape un copil. A doua zi slugile o găsiră zăcând fără memorie în patul ei de cristal. Veniră în fugă regele, regina și întreaga curte. Dar ea zăcea ca adormită și nu fu chip s-o trezească. Regele chemă atunci pe consilierii curții, pe medicinașii-doctorași, și aceștia, consultând-o pe prințesă, descoperiră clapa deschisă, iar cheița ia-o de unde nu-i! Mare frământare se iscă în castel și mare supărare; toți alergau căutând cheița, dar zadarnic. A doua zi regele, cufundat în disperarea lui, fu anunțat că Față palidă vrea să-i vorbească în legătură cu cheița dispărută. Regele însuși o porni atunci spre parc, iar groaznica vietate îi spuse că știe unde și-a pierdut prințesa cheița, dar îi va destăinui locul numai dacă regele, pe cuvântul său regal, îi va făgădui libertatea și îi va da o navă, ca să se poată întoarce la ai săi. Regele stătu mult la îndoială, porunci să se caute prin tot parcul, regal, dar până la urmă acceptă condițiile. Pregătiră nava gata de zbor, iar Față palidă fu scos din cușcă sub pază. Regele aștepta lângă navă, dar Antropos îi făgădui că-i va arăta unde se află cheița abia când se va afla pe punte.

Cum ajunse acolo, scoase capul pe ferestruică și, arătând cheița strălucind în mână, strigă:

— Uite cheița! Am s-o iau cu mine, mărite rege, ca fiica ta să nu se mai poată trezi niciodată. Trebuie să mă răzbun pentru că m-ai înjosit, ținându-mă în cușca de fier, pradă batjocurii!

La pupă izbucniră flăcările și nava se ridică spre uimirea tuturor. Regele trimise pe urma ei cele mai rapide perforatoare de întuneric, făcute din oțel, cele mai bune aruncătoare cu elice, dar echipajele lor se întoarseră cu mâinile goale, căci șiretul Față palidă încurcă urmele și le scapă printre degete.

Atunci regele Boludar înțelese că rău a făcut, neascultându-i pe filozofii homologi, dar era prea târziu. Cei mai buni electricieni-lăcătuși se căzniră să meșterească altă cheiță, sculptorii în lemn, armurierii regali, aurarii și oțelarii, meșterii cibernigrafi, cu toții se adunară ca să-și încerce măiestria, dar degeaba. Regele își dădu seama că trebuie să-și recapete cheița luată de Față palidă, altfel întunericul va învălui pe vecie mintea și simțurile prințesei.

Dădu deci sfoară în țară despre cele întâmplate, că Față palidă, Homos Antropos, a furat cheița de aur, iar cine o va redobândi sau va găsi măcar vreun talisman dătător de viață și o va readuce în simțiri pe prințesă, o va lua de soție și căpăta tronul.

Îndată apărură tot felul de temerari. Erau printre ei și vestiți electrocavaleri, câțiva pierde-vară, astroboți, vânători de stele. Între alții veni la castel Păzislav Megavatul, preavestit luptător-oscilator, cu un cuplaj turnant atât de vertiginos, încât nimeni nu-i putea ține piept în duel. Veniră și alții din cele mai îndepărtate ținuturi: cei doi Automatei, trecuți prin sute de războaie, Protezius, vestitul constructor, care nu umbla altfel decât înarmat cu două parascântei, una neagră, cealaltă argintie, veni și Arbitron Kosmozofowici, cel făcut din precristale, și Ardebada intelectricul, care aduse cu sine, în optzeci de lăzi încercate pe patruzeci de măgaroboți, o veche mașină de calculat, ruginită de atâta inteligență, dar încă solidă în idei. Veniră și cei trei bărbați din neamul selectriților, Diodus, Triodus și Heptodus, care aveau în capete un vid atât de perfect, încât gândirea lor era neagră ca noaptea fără stele. Veni și Perpetuan, îmbrăcat pe de-a întregul în armură de Leyda, cu colectorul coclit de-a binelea în trei sute de războaie, Matrițius Perforat, care nu scăpa o zi fără să nu găurească pe cineva; acesta aduse la curte pe nebiruitul ciberic numit Curentas. Veniră cu toții, și când curtea fu plină, până în pragul ei se rostogoli un butoiaș, iar din el ieși, sub forma unor picături de mercur, Erg Reanimatorul, care știa să-și schimbe înfățișarea după cum voia.

Eroii încheiară ospățul în sălile luminate ale palatului, în care marmura scărilor lucea în roz ca norii la apusul soarelui. Apoi o porniră, fiecare pe alt drum, să-l caute pe Față palidă, să-l provoace la luptă pe viață și pe moarte, să-i smulgă cheița și, o dată cu ea, s-o cucerească pe prințesă și tronul lui Boludar. Primul, Pâzislav Megavatul, zbură spre Koldeia, unde trăia tribul gelatinoșilor, crezând că va putea prinde pe acolo vreo limbă. Dar se cufundă în unsoarea lor, deschizându-și drumul cu lovituri de spadă dirijate de la distanță, și nu izbuti să facă nimic, fiindcă se aprinse peste măsură, frigul se istovi într-însul, iar neîntrecutul luptător își găsi mormântul printre străini, vitejii lui catozi fiind înghițiți pe veci de balta murdară a gelatinoșilor.

Cei doi Automatei, plini de ambiție, au ajuns în țara radomanților, cei ce construiau clădiri din gaze străvezii, luptându-se cu radioactivitatea, și erau atât de zgârciți, încât în fiecare seară numărau toți atomii planetei lor; cărpănoșii radomanți îi primiră prost pe Automatei, arătându-le o prăpastie plină de onixuri, jaduri și alte asemenea minunății, iar când electrocavalerii se lăcomiră la talismane, îi împietriră, făcând să alunece din înălțimi peste ei o lavină de pietre prețioase; când lavina se porni, lumina ei cuprinse împrejurimile, ca la căderea unor comete, în sute de culori. Radomanții erau aliați în secret cu fețele palide, dar asta pe atunci încă n-o știa nimeni.

Al treilea, Protezius Constructorul, ajunse, după o lungă călătorie prin întunecimile astrale, până în țara algoncilor. Acolo pluteau nori de meteoriți din piatră; nava lui Protezius se lovi de zidul lor de nepătruns, alunecând în adâncuri cu cârmele avariate.

Al patrulea, Arbitron Kosmozofowici, avu la început mai mult noroc. Trecu prin strâmtoarea Andromedei, prin cele patru vâltori spiralate ale Vânătorilor, ajunse într-un vid liniștit, prielnic zborului luminii, și singur, ca o rază urmăritoare, sprijinindu-se pe cârmă și marcându-și urma cu o dâră de flăcări, ajunse până la țărmurile planetei Maestriția, unde, printre stâncile meteoriților, zări epava navei cu care Protezius o pornise la drum. Îngropa corpul solid, strălucitor și rece al constructorului, sub o grămadă de bazalt, după ce scoase de pe el cele două apărătoare de scântei, pe cea argintie și pe cea neagră, ca să-i slujească drept scuturi. Apoi plecă. Muntoasă și sălbatică era Maestriția; lavine de piatră se rostogoleau mereu pe suprafața ei și trăsnete verzi-argintii se dezlănțuiau în nori, asupra abisurilor. Cavalerul ajunse într-o regiune plină de râpi. Acolo năvăliră asupra lui palindromiții, surprinzându-l într-o viroagă verde de malahit. Îl secerară de sus cu trăsnetele, dar el îi respinse cu scutul apărător de scântei; atunci mutară un vulcan din locu-i, îi puseră cavalerului craterul în spinare și scuipară foc asupră-i. Cavalerul căzu și lava fierbinte îi pătrunse în țeastă, din care se scurse tot argintul.

Al cincilea, Ardebaba intelectricul, n-a pornit-o nicăieri, ci, oprindu-se la granița regatului lui Boludar, trimise măgaroboții pe pășunile stelelor, iar el stabili contactul la mașină și începu s-o acordeze, s-o programeze, alergând pe deasupra celor optzeci de compartimente ale ei. Când acestea se saturară de curent, încât plesneau de atâta inteligență, începu să-i pună mașinii tot felul de întrebări: Unde locuiește Față palidă? Cum afli drumul până la el? Cum să-l prinzi, să-l înlănțuiești și să-i iei cheița? Dar cum răspunsurile erau neclare și cam în doi peri, ieșindu-și din fire, manevră mașina atât de tare, încât începu să miroasă a cupru încins. Apoi o bătu peste toate încheieturile, strigând: „Spune-mi odată adevărul, blestemato! Mașină prăpădită!” până ce i se topiră conexiunile și zincul începu să curgă din ea ca niște lacrimi argintii; țevile încălzite peste măsură plesniră cu zgomot, iar Ardebaba intelectricul rămase ca turbat, cu un șurub în mână, deasupra urletelor focului.

Fu nevoit să se înapoieze acasă cu coada între picioare. Aici comandă o nouă mașină, dar n-o putu vedea terminată mai devreme de patru sute de ani.

A șasea încercare a fost expediția selectriților. Diodus, Triodus și Heptodus făcură altfel. Aveau rezerve, de tritiu, litiu și deuteriu berechet și intenționau să forțeze, prin explozii cu hidrogen greu, toate drumurile care duceau spre țara fețelor palide. Nu știau însă unde începeau aceste drumuri. Vrură să-i întrebe pe cei din neamul picioarelor de foc, dar aceștia, văzându-i, se închiseră între zidurile capitalei lor, împroșcându-i cu radiații. Bătăioșii selectriți porniră la atac, fără să le pese de marele consum de deuteriu și tritiu, până ce iadul de atomi care se iscă atinse cerul și stelele. Zidurile cetății străluceau ca aurul, dar abia în foc își arătară adevărata lor natură; se învolburau ca niște nori galbeni de fum sulfurat, fiindcă erau făcute din cristale de pirită. Acolo căzu Diodus, strivit de inamici, iar mintea îi plesni ca un buchet de cristale colorate, acoperind blindajul. Îl înmormântară într-un cavou din lemn de măslin negru și o porniră mai departe, spre marginile regatului osmalaticilor, unde domnea regele Astrocides, omorâtorul de stele. Acestea avea un tezaur plin cu nuclee de foc, furat de la piticii cei albi. Erau atât de grele, că numai teribila putere a magneților palatului îi putea ține să nu cadă în străfundurile planetei. Cine pășea în împărăția lui Astrocides nu-și mai putea mișca nici mâna, nici piciorul, căci nemaipomenita gravitație îl ținea lipit de sol mai bine decât orice șuruburi și lanțuri. Triodus și Heptodus avură mult de furcă, fiindcă regele, zărindu-i sub bastioanele palatului, trimise asupră-le bulgării de foc ai piticilor albi. Dar până la urmă, fu învins și, neavând încotro, le arătă drumul spre fețele palide. De fapt, îi păcăli, pentru că nici el nu cunoștea drumul adevărat; voia doar să scape de teribilii luptători. Când ajunseră în nucleul negru al întunecimilor, Triodus fu atins de antimateria trimisă probabil de vreunul dintre vânătorii cibernoși pe urmele cometei fără coadă. Abia mai apucând să strige „Ecard, ie!”, expresie favorită și chemare la luptă a neamului său, că și dispăru pentru totdeauna. Heptodus o porni mai departe cu îndărătnicie, dar și pe el îl aștepta un sfârșit amarnic. Nava lui nimeri între două vâltori de gravitație, numite Bachryda și Scyntilla; Bachryda grăbea timpul, Scyntilla îl frâna, și între ele se afla mereu un câmp de echilibru, în care clipele nu mergeau nici înainte, nici înapoi. Heptodus se stinse acolo, alături de nenumăratele fregate și galioane ale altor astrodieri, pirați și perforatori de întuneric, fără a îmbătrâni, în pacea și groaznica plictiseală al cărei nume este Veșnicia.

Când se încheie expediția celor trei selectriți, Perpetuan, cibercontele Balamului, care urma să fie al șaptelea temerar, zăbovi multă vreme înainte de a se decide să plece. Se pregăti îndelung de război, meșterindu-și tot felul de conductori, care de care mai sensibili, aruncătoare de scântei, măturătoare și împingătoare dintre cele mai rapide. După o adâncă chibzuială, hotărî să se așeze în fruntea credincioasei echipe. Veniră sub steagurile lui conchistadori, mai veniră și mulți șomeroboți, care, neavând de lucru, doreau să-și omoare vremea luptând. Perpetuan alcătui din ei o infanterie galactică foarte ordonată, și alta grea, blindată, de panțiri, precum și câteva regimente ușoare în care slujeau trăsconii. Dar la gândul că urma să o pornească spre țări necunoscute, să piară pe acolo și că în cine știe ce baltă îi vor rugini încheieturile, i se înmuiară genunchii de fier, fu cuprins de o groaznică jale și se întoarse numaidecât acasă, cu lacrimi de topaz în ochi de atâta rușine și părere de rău, căci era puternic, ce-i drept, dar tare simțitor, cu un suflet ca de talisman.

Penultimul viteaz, Matrițius Perforat, se apucă de treabă cu multă chibzuială. Auzise de țara pigmelianților, niște roboți pitici, care s-au născut așa din pricină că constructorului i-a alunecat grafionul pe tabla de desen, așa că din matrice ieșiră cu toții până la unul chirciți; și cum noi calcule s-au dovedit nefolositoare, așa au rămas. Piticii aceștia, ca și alții, adună comori de știință, de aceea se numesc vânători de Absolut.

Înțelepciunea lor consta în colecționarea de cunoștințe, însă fără a le folosi. Spre ei o porni Perforat, fără gânduri războinice, pe galioane ale căror punți se îndoiau de greutatea darurilor. Avea de gând să le câștige bunăvoința cu tot felul de straie împodobite cu pozitroni, cu praf de neutroni; le aduse atomi de aur, mari cât patru pumni laolaltă, și butelii gâlgâind, cu cele mai rare ionosfere. Dar pigmelianții se uitară cu dispreț până si la vidul nobil, brodat cu valuri de superbe viziuni astrale; degeaba se enervă și îi amenință Perforat cu Curentas-ul său, asmuțind asupră-le pe electrorăcnitor. Până la urmă îi trimiseră ghidul cerut, dar acesta se întâmplă a fi un miriadomembru, care arăta toate direcțiile în același timp.

Perforat îl alungă și trimise apoi pe Curentas pe urmele fețelor palide. Dar se dovedi că era o urmă falsă: pe acolo trecea o cometă din lapte de var, iar bietul Curentas luă varul drept calcar, compusul principal al scheletului fețelor palide. Mult mai umblă Perforat printre sorii tot mai întunecați, dar degeaba, deoarece nimerise într-o foarte veche regiune a Cosmosului. Merse printre șirurile de uriași purpurii până ce observă că nava lui, împreună cu tot alaiul de stele tăcute, se reflecta într-o oglindă spirală, argintie; se miră din cale-afară și, pentru orice eventualitate, luă în mână stingătorul supernovelor, pe care-l cumpărase de la pigmelianți, ca să se apere de căldura prea mare din Calea Laptelui. Nu știa ce-i apăruse în cale și nu pricepea că aici era nodul spațial, locul cel mai dens din univers, necunoscut chiar și monoasteriștilor de prin părțile acelea. Se spunea că cine nimerește în el nu se mai întoarce. Nici până azi nu se știe ce i s-a întâmplat lui Perforat în moara aceea astrală. Credinciosul lui Curentas s-a întors singur acasă, urlând, iar ochii lui de culoarea safirului se bulbucaseră de atâta groază, încât nu te puteai uita la el fără să tremuri. De atunci nimeni nu l-a mai văzut pe Perforat, nici nava și nici stingătoarele lui.

În sfârșit, Erg Reanimatorul porni și el, singurel, în expediție. Lipsi un an și șase săptămâni. Când se întoarse, începu să povestească despre o mulțime de țări necunoscute: despre țara periscocilor, cei care construiesc aruncătoare de venin fierbinte, despre planeta celor cu ochi din clei de făină, care se înșirară înaintea lui în rânduri negre, așa cum fac la primejdie. El îi tăie în două până ce ieși la iveală stânca de calcar, adică osul lor. Când îi doborî, se trezi în fața unei guri uriașe, cât o jumătate de cer, și se aruncă în ea, ca să întrebe pe unde s-o apuce. Sub ascuțișul săbiei lui de foc, pielea fantasmei plesni, dezvelindu-și pădurile albe de nervi încolăciți. Mai aminti de planeta Aberiția, făcută din gheață transparentă, care, ca o lentilă de diamant, cuprinde în ea tabloul întregului Cosmos. Acolo și-a schițat drumul spre țara fețelor palide. Pomeni și de țara tăcerii veșnice. Alumina criotrică, unde a văzut numai lumini de stele reflectate pe frunțile unor ghețari înalți, despre împărăția iscusiților marmeloizi, care meșteresc din lavă bijuterii fierbinți, despre electropneumaticii care se pricep să stingă focul minții în aburi de metan, în ozon, în clor și în fumurile vulcanilor și care își bat mereu capul cum să bage în gaze geniile gânditoare. Ca să ajungă în țara fețelor palide a fost nevoit să dea la o parte ușa soarelui, numită Caput Medusae, scoțând-o din țâțânile-i cromatice. A trecut apoi prin interiorul unei stele pătrunse de flăcări alb-albastre și violete, până ce i s-a aprins armura. Treizeci de zile în șir s-a căznit să ghicească cuvântul care pune în funcțiune rampa Astroproțianumului, deoarece numai pe aici putea intra în infernul de gheață al ființelor coloidale. Povesti cum, găsindu-se în sfârșit în mijlocul lor, ele încercară să-l prindă în furcile lor lipicioase și să-i scoată mercurul din cap, cum îl înșelară arătându-i stele schiloade, care erau doar un cer închipuit, căci adevăratul cer îl ascunseseră, cum vrură, prin torturi, să afle de la el care-i este algoritmul, dar el rezistând, l-au atras în cursă, l-au trăsnit cu o scară magnetică, iar el s-a multiplicat în ea în mii de ergi reanimatori, a dat la o parte capacul de fier, a ieșit la suprafață și, vreme de o lună și cinci zile, i-a judecat aspru pe fețele palide, cum, cu un ultim efort monștrii pe șenile, numiți tancutani, se aruncară asupra lui, dar fără folos, pentru că el, mai neobosit ca niciodată, tăindu-i, sfârtecându-i, ciopârțindu-i, îi făcu una cu pământul, încât până la urmă îi aduseră la picioare pe fața palidă care ținea cheița. Erg îi tăie capul urâcios, îi scormoni măruntaiele, și în ele găsi o piatră, numită trichobezoar, pe care era o inscripție în limba aceea de neînchipuit a fețelor palide, care spunea unde se află cheița. Erg Reanimatorul sfâșie șaizeci și șapte de sori albi, albaștri și roșii ca rubinul, până ce dădu de soarele în care se afla cheița.

De întâmplările prin care a trecut la întoarcere, de luptele pe care a trebuit să le dea n-a mai vrut să pomenească, fiindcă i se făcuse dor de prințesă și se grăbea să se însoare și să se urce pe tron. Cu mare veselie regele și regina l-au condus în odăile prințesei, care tăcea ca o stâncă, scufundată într-un somn adânc. Erg se aplecă asupra ei, meșteri ceva lângă clapa deschisă de la piept, băgă ceva înăuntru, răsuci și îndată, spre bucuria mamei, a regelui și a întregii curți, prințesa deschise ochii și-i zâmbi izbăvitorului ei. Erg închise clapa, o lipi cu un plasture ca să nu se deschidă — observase că șurubelul îl pierduse în timpul luptei cu Poleandru Partabon, regele iatapurgilor. Dar nimeni nu băgă de seamă acest lucru. Păcat, pentru că în felul acesta s-ar fi convins și regele, și regina că el nu fusese plecat nicăieri, fiindcă de mic copil învățase să deschidă toate broaștele și încuietorile și datorită acestui fapt reușise s-o repare pe prințesa Electrina. Nu trecuse deci prin nici una din aventurile descrise. Așteptase doar, un an și șase săptămâni, ca să nu dea de bănuit că se întoarce prea repede. Pe de altă parte voise să se convingă că nici unul din rivalii săi nu se va mai întoarce. Abia atunci reapăru la curtea regelui Boludar, o trezi pe prințesă la viață, o luă de nevastă, se urcă pe tron și domni ani mulți și fericiți. Și niciodată minciuna lui nu ieși la iveală. Din asta reiese limpede că v-am spus adevărul și nu un basm, căci în basme virtutea învinge întotdeauna.




Cei doi monștri


DEMULT, pe un drum întunecat și nebătut, la polul galactic, pe o insulă singuratică, stelară, se afla un sistem de șase sori; cinci dintre ei se roteau singuri, iar al șaselea avea o planetă din stânci de foc, cu un cer de jasp; pe această planetă trăia puternicul neam al argenșilor sau al argintiilor.

În munții negri ori prin văile albe se întindeau orașele lor, Ilidar, Bizmalia, Sinalost. Dar cel mai frumos dintre ele era capitala argenșilor, Eterna — ziua ca un ghețar albastru, noaptea ca o stea convexă. Ziduri suspendate o apărau de meteoriți, iar numeroasele sale clădiri erau unele din crisoplăci, strălucitoare ca aurul, altele din turmalină și altele din morion, deci mai negre decât vidul. Cel mai arătos era însă palatul monarhilor argenși, clădit după concepția arhitecturii negative, deoarece constructorii n-au vrut să pună limite nici privirii, nici cugetării. De aceea au ridicat o clădire imaginară, matematică, fără plafoane, acoperișuri sau pereți. De aici stăpânea dinastia energilor peste întreaga planetă.

Pe vremea regelui Treops, sideriții azmeici au năvălit din cer asupra țării energilor, au transformat metalica Bizmalie în cimitir, cu ajutorul asteroizilor, și au făcut multe alte pagube argintiilor, până ce tânărul rege Ilorax, aproape atoateștiutor, chemând pe cei mai înțelepți astrotehnicieni, le porunci să înconjoare întreaga planetă cu un sistem de turbioane magnetice și șanțuri gravitaționale în care timpul gonea atât de repede, încât, numai ce vreun dușman nimerea din nebăgare de seamă pe acolo, îndată se și scurgeau o sută de milioane de ani sau chiar mai mult și, de atâta bătrânețe, se făcea praf și pulbere, nemaiapucând să zărească nici măcar luminile orașelor argenșe. Aceste invizibile prăpăstii ale timpului și meterezele magnetice apărau planeta atât de bine, încât argenșii putură să treacă la atac. O porniră deci spre Azmeia și într-atât bombardară soarele ei alb cu mitralieradiațiile, ca până la urmă provocară un incendiu nuclear, care, ca o supernovă, arse cu totul planeta sideriților.

De atunci, veacuri de-a rândul, pacea, ordinea și bunăstarea hălăduiră printre argenși. Neamul domnitorilor nu se stinse și fiecare energ, înainte de a se urca pe tron, cobora în ziua încoronării în subteranele palatului imaginar și, acolo, scotea din mâinile moarte ale înaintașului său sceptru de argint. Nu era un sceptru obișnuit; cu mii de ani în urmă pe el fusese încrustată următoarea inscripție:

„Dacă monstrul este veșnic, atunci el nu există sau sunt doi; dacă asta nu ajută la nimic, atunci zdrobește-mă”.

Nici în țară, nici la curtea energilor nimeni nu știa ce puteau să însemne acele cuvinte, căci amintirea despre împrejurările în care fuseseră scrise se pierdea în negura veacurilor. Abia sub regele Inhiston totul se schimbă. Pe planetă apăru o uriașă creatură necunoscută, a cărei faimă înfricoșătoare cuprinse îndată ambele emisfere. Nimeni nu cuteza să o vadă de aproape, căci un asemenea viteaz nu s-ar mai fi întors la ai săi. Nu se știa de unde apăruse acel monstru. Bătrânii susțineau că ieșise din epavele uriașe și bucățile dispersate de osmiu și tantal, rămase de pe urma Bizmaliei distruse de asteroizi, căci orașul nu fusese reconstruit. Cei bătrâni mai spuneau că duhurile rele dorm în fisurile magnetice și că mai există niște curenți ascunși în metale, care în atingere cu furtuna se trezesc uneori și atunci din târâtul scrâșnitor al tablei, din mișcarea moartă a fărâmelor se naște un monstru neobișnuit, nici viu, nici mort, care știe una și bună: să semene necontenit distrugere. Alții susțineau că puterea care-l creează pe monstru se naște din faptele și gândurile rele. Ele se reflectă, ca într-o oglindă concavă, în nucleul de nichel al planetei și, îngrămădite la un loc, într-atât târăsc spre sine, pe neștiute, scheletele de metal și tot felul de resturi caduce, încât din toate se naște un monstru. Învățații nu luau însă în serios poveștile astea, socotindu-le vorbe goale. Oricum ar fi fost, monstrul pustia planeta. Ocolea orașele mai mari și ataca numai așezările singuratice, distrugându-le cu jăratic alb, de — culoarea crinului. Când se încumeta mai aproape, din turnurile Eternei i se putea vedea spinarea asemenea unui munte, reflectând lumina soarelui în carcasa-i de oțel până când dispărea la orizont. Împotriva monstrului au fost trimise câteva expediții, dar dintr-o suflare le transformase pe toate în fum.

Spaima îi cuprinse pe toți argenșii. Atunci regele Inhiston chemă pe atoateștiutori, care se gândiră zi si noapte, unindu-și capetele pentru a putea pătrunde mai bine lucrurile, până ce ajunseră la concluzia că monstrul poate fi distrus numai printr-o mare iscusință. Inhiston hotărî atunci ca Marele Cibernator al Coroanei, Marele Arhidinamic și Marele Abstractor să întocmească planurile unui electrouriaș care să o pornească împotriva monstrului.

Dar cei trei nu putură ajunge la o înțelegere, pentru că fiecare își avea părerea sa proprie, așa că fură nevoiți să construiască trei electrouriași. Primul, Cap de Aramă, arăta ca un munte scobit, plin de mașinării inteligente. Trei zile la rând au turnat argint viu pentru celulele sale de memorie. Cap de Aramă era acoperit cu o pădure de schele, iar curentul urla prin el ca o sută de cascade. Al doilea, Cap de Mercur, era un uriaș dinamic. Se rotea prin mișcări nemaipomenit de iuți, urmărind să capete forme atât de schimbătoare, de parcă ar fi fost un nor prins de o trâmbă de aer. Pe al treilea, pe care Marele Abstractor îl crease noaptea, după planuri secrete, nu-l văzuse nimeni.

Când Cibernatorul Coroanei și-a încheiat opera și schelele au fost ridicate, uriașul de aramă s-a întins și toate plafoanele de cristal din oraș au început să sune; apoi s-a ridicat încet în genunchi cutremurând pământul, iar când s-a înălțat în picioare, cât era de înalt, atingea norii cu capul. Și fiindcă nu putea vedea din cauza lor i-a încălzit, spulberându-i. Strălucea ca aurul roșu, și tălpile îi pătrundeau adânc în piatra străzilor. Sub glugă avea doi ochi verzi și un al treilea pe care îl ținea închis. Cu el putea să ardă stâncile când își ridica pleoapa mare ca un scut. A făcut un pas și la al doilea se și afla în afara orașului, strălucind ca o flacără. Patru sute de argenși, luându-se de mâini, abia i-ar fi putut înconjura urma, de mărimea unei viroage.

De după ferestre, din turnuri și din palisade, priveau cu toții cum se îndreaptă către crepuscul, tot mai negru, până ce le păru tuturor un argenș oarecare, atunci când se vedea deasupra orizontului numai de la brâu în sus, când trupul și picioarele îi erau ascunse privirii de convexitatea planetei. Veni și noaptea de neliniște, de așteptări; toți credeau că vor fi martorii ecourilor luptei, că vor vedea cerul în flăcări, dar nu se întâmplă nimic. Abia în zori, vântul le aduse ecoul tunător al unei furtuni îndepărtate. Și iar se făcu liniște, de data asta cu soare. Deodată, de parcă o sută de sori s-ar fi aprins pe cer, asupra Eternei se prăvăli un morman de bolizi de foc, strivind palatele, făcând țăndări zidurile, îngropând sub el pe nefericiții care strigau disperați după ajutor; ba chiar unora nici nu li se mai auziră strigătele zadarnice. Era Cap de Aramă, care se întorcea ca vai de el. Monstrul îl sfărâmase, îl despicase, aruncându-l în bucăți dincolo de atmosferă; acum fărâmele, topite în cădere, se întorceau, distrugând din temelii un sfert din capitală. Era un spectacol de spaimă. Două zile și două nopți căzu din cer ploaia de aramă.

Porni atunci asupra monstrului vertiginosul Cap de Mercur, indestructibil, căci cu cât primea mai multe lovituri, cu atât devenea mai tare. În loc să-l distrugă, dimpotrivă, loviturile îl întăreau. Zburând deasupra pustiului, ajunse în munți, zări monstrul și, dintr-un vârf de stâncă, se aruncă asupra lui. Acesta îl aștepta nemișcat. Cerul și pământul se cutremurară. Monstrul se prefăcuse într-un alb zid de foc, iar Cap de Mercur într-o prăpastie neagră care îl înghiți. Monstrul trecu prin el, se întoarse înaripat cu flăcări, lovi a doua oară și iar trecu prin potrivnicul său fără să-i pricinuiască vreun rău. Trăsnete violete cădeau din norii unde se desfășura lupta, dar tunetele nu se auzeau, căci erau înăbușite de vuietul crâncenei încleștări. Monstrul văzu că așa n-o scoate la capăt. Atunci supse tot jarul din juru-i, transformându-se într-o Oglindă a Materiei: orice se afla în fața ei, se reflecta în ea. Cap de Mercur se văzu în oglindă, izbi, se încleștă în luptă cu propria-i figură oglindită, dar nu se putu birui pe sine însuși. Luptă așa trei zile încheiate până ce căpătă atâtea lovituri, încât se făcu mai tare ca piatra, ca metalul, ca tot ce nu este nucleul Piticului Alb și, când ajunse în această stare, atât el cât și copia lui din oglindă se prăbușiră în hăul planetei, săpând printre stânci un crater care se umplu numaidecât cu lavă strălucitoare ca rubinul, mustind în adâncuri.

Nimeni nu-l văzu pe cel de-al treilea electrocavaler când porni la luptă. Marele Abstractor, Fizician al Coroanei, se sculase dis-de-dimineață și îl scoase în afara orașului ținându-l în pumn. Ajuns aici,” deschise pumnul, suflă, și vietatea își luă zborul, în neliniștea aerului învolburat, fără a scoate măcar un sunet, fără a arunca măcar o umbră, de parcă nici n-ar fi existat.

La drept vorbind, era ceva mai puțin decât nimic, fiindcă nu din lume era făcut, ci din antilume, nu din materie, ci din antimaterie. Și de fapt nici măcar din antimaterie, ci numai din calitățile ei, ascunse în asemenea hăuri ale spațiului, încât atomii le ocoleau, așa cum aisbergurile ocolesc firele de iarbă care se leagănă în valurile oceanului. Alergă așa purtat de vânt până ce întâlni corpul sclipitor al monstrului, pășind aidoma unui lanț lung de munți de fier, cu o spumă de nori scurgându-i-se de-a lungul spinării. Îl lovi într-o latură, deschizând în el un soare care se înnegri îndată și se învârti în neantul urlând de stânci, de nori, de oțel lichid și de aer; îl mai trăsni o dată și se întoarse. Monstrul se încolăci tremurând, răspândind în jur un jăratic alb, care se transformă numaidecât în cenușă; vru să se apere cu Oglinda Materiei, dar și Oglinda fu străpunsă de Antimat electrocavalerul; atunci monstrul se smulse din loc, prăvăli asupra lui un munte de radiații dintre cele mai puternice, dar muntele se înmuie și nu rămase nimic din el. Colosul tresăltă și, dărâmând stâncile din cale, o luă la fugă, înconjurat de nori de praf alb de piatră. Gonea în tunetele lavinelor din munți, lăsând în urmă bălți de metal topit, de zgură și tuf vulcanic. Antimat îl ajunse din urmă, hărțuindu-l, sfârtecându-i, de se cutremura văzduhul, iar monstrul, sfâșiat, se răsuci cu ultimele puteri spre toate zările deodată, iar vântul îi șterse urmele și îl spulberă cu totul. Argenșii fură cuprinși de o mare bucurie. Dar în același timp un fior trecu prin cimitirul Bizmaliei. Pe terenul de fiare mâncate de rugină, de resturi de cadmiu și tantal, pe unde hălăduia numai vântul, urlând printre grămezile de tablă, se iscă o mișcare surdă, necontenită, ca într-un furnicar. Suprafața metalului fu năpădită de solzi albăstrii de jăratic, scheletele metalice scânteiară, se luminară de fierbințeala dinăuntru și începură să se adune, să se unească, să se sudeze, și din vâltoarea acestor mormane scrâșnitoare se ridică un nou monstru, aidoma celui dintâi. Viforul, purtând cu el acea neființă, dădu peste noul monstru și iarăși începu lupta. Însă din uriașul cimitir se nășteau mereu noi și noi monștri și o spaimă nemaipomenită îi cuprinse pe argenși, căci știau acum ce primejdie îi amenință. Inhiston citi atunci inscripția de pe sceptru, se cutremură și înțelese totul. Sparse sceptrul de argint și din el se rostogoli un mic cristal, subțire ca un ac, care începu să scrie în aer cu litere de foc.

Încremeniți de uimire, regele și consiliul de coroană citiră că monstrul nu este ceea ce se credea, ci că el e creat de cineva care, din depărtări neștiute, hotărăște asupra creșterii puterii sale ca și asupra forței lui aducătoare de moarte. Cristalul le mai dezvălui prin scrisul său în aer că ei, toți argenșii, sunt urmașii îndepărtați ai acelor ființe pe care creatorii monstrului i-au făurit cu mii de veacuri în urmă. Iar creatorii monstrului nu semănau cu ființele înzestrate cu inteligență, cunoscute de ei, nu erau nici din cristal, nici din oțel, nici turnați din aur, și nu aduceau cu nimic din ceea ce viețuiește în metal. Erau niște ființe care ieșiseră din oceanul cel sărat. Și ele construiau mașini numite în glumă „îngeri de fier”, căci li se supuneau fără crâcnire. Dar neavând putere să se revolte împotriva urmașilor oceanelor, ființele de metal fugiseră, luând cu ele uriașele nave zburătoare în vid. Cu ajutorul lor evadaseră din captivitate, ajungând în cele mai depărtate insule astrale, și întemeiaseră acolo state puternice, printre care statul argenșilor era ca un grăunte în nisipurile pustiului. Dar vechii stăpânitori nu i-au uitat pe cei care s-au eliberat, pe care-i numesc răsculați și-i caută prin tot Cosmosul, umblând pe urmele lor de la răsăritul la apusul galaxiei, și de la polul nord la polul sud. Oriunde descoperă pe nevinovații urmași ai primului „înger de fier”, în sorii întunecați sau limpezi, pe plantele de foc sau de gheață, ei folosesc puterea lor distrugătoare ca să se răzbune pentru umilirea îndurată — așa a fost, așa este și așa va fi. Iar pentru cei descoperiți nu există scăpare sau fugă de răzbunare decât în neant. Inscripția de foc se stinse, iar curtenii se uitară în ochii suveranului lor, care erau ca și morți. Aceasta tăcu îndelung, iar ei începură să-l roage:

— Stăpâne al Eternei și Erisfenei, domn al Ilidarului, Sinalostului și Arcapturiei, al tuturor sorilor și lunilor, vorbește-ne!

— Nu de cuvinte, ci de fapte avem nevoie! — răspunse Inhiston.

Consiliul se cutremură, dar răspunse într-un glas:

— Tu ai spus-o!

— Atunci așa să fie! — zise regele. Acum, când totul s-a hotărât, am să vă spun numele ființei care ne-a adus în starea aceasta; am auzit despre ea când m-am urcat pe tron. E omul!

— Tu ai spus-o! — răspunse consiliul.

Inhiston se întoarse atunci spre Marele Abstractor:

— Fă-ți datoria!

Acesta răspunse la rându-i:

— Aud și ascult!

Și rosti Cuvântul, iar vibrațiile sale se răspândiră pe aripile vântului în hăurile planetei. Atunci cerul de jasp plesni și, înainte ca frunțile turnurilor ce se dărâmau să atingă solul, cele șaptezeci și șapte de orașe argenșe se transformară în șaptezeci și șapte de cratere albe. Așa pieriră argenșii, o dată cu lumea lor distrusă de foc. Marele soare nu mai lumina planeta învăluită într-un ghem de nori negri, care se topeau încet spulberați de viforul neantului. Vidul, pătruns de raze mai tari decât stâncile, se strânse într-o scânteie tremurândă, care se stinse. Valuri apoplectice ajunseră după șapte zile la locul unde așteptau, negre ca noaptea, navele zburătoare în vid.

— S-a sfârșit! — spuse creatorul monștrilor către însoțitorii săi. Statul argenșilor a încetat să mai existe. Putem porni mai departe.

Întunericul a făcut iar loc luminii la pupa navelor lor și răzbunătorii au zburat în cele patru vânturi. Cosmosul este nesfârșit; el n-are margini, dar margini nu are nici ura lor, care în orice zi, în orice ceas ne poate ajunge și pe noi…




Moartea albă


ARAGENA era o planetă construită pentru a fi locuită în interior, iar stăpânul ei, Metameric, care se întinsese de la ecuator pe toate cele trei sute șaizeci de grade, cuprinsese astfel totul, fiindu-i nu numai domn, ci și scut de apărare. Dorind să-și ferească supușii, pe enteriți, de atacurile din Cosmos, a interzis mișcarea oricui, chiar și a celei mai mici pietricele, pe suprafața globului. De aceea continentele Argenei rămăseseră sălbatice și moarte, și numai topoarele trăsnetelor ciopleau spinările de piatră ale munților, iar meteoriții sculptau cratere în sol. Dar la zece mile de adâncuri se întindea zona muncii harnice. Enteriții, sfredelind planeta-mamă, îi îmbogățeau interiorul cu grădini de cristal și orașe de aur și argint; casele și le clădiseră invers, în formă de dodecaedru sau icosaedru. Mai făcuseră și palate hiperbolice, în ale căror oglinzi, ca niște cupole, te vedeai mărit de douăzeci de mii de ori ca într-un teatru al uriașilor. Le plăcea fastul și geometria, și erau mari meșteri constructori. Printr-un sistem de conducte au tras în fundul planetei lumina, filtrată o dată prin smaralde, o dată prin diamante, altă dată prin rubine, așa că aveau după poftă fie dimineață, fie amiază, fie amurg, și toate în culori trandafirii. Își îndrăgiseră tare mult lumea lor, pentru că semăna toată cu o oglindă. Aveau vehicule de cristal, fără geamuri, pentru că erau în întregime transparente, puse în mișcare de răsuflarea gazelor fierbinți. Călătorind, enteriții se vedeau oglindiți de bolțile palatelor și templelor, în multiple reflectări glisante, tangente sau imitând curcubeul. Aveau până și un cer propriu, în ale cărui păienjenișuri de molibden și vanadiu străluceau spineli și alte cristale călite în foc.

Domn ereditar, al Aragenei, Metameric, avea un corp frumos, rece și cu multe membre. În primul își ținea mintea. Când aceasta îmbătrânea, după mii de ani, când cristalele oboseau de atâta gândire înaltă, pe minte punea stăpânire membrul următor, și așa întruna, căci avea zece miliarde de membre. Metameric era urmașul aurigenilor, pe care nu-i văzuse niciodată. Știa despre ei doar un singur lucru: când fuseseră amenințați să piară din cauza unor făpturi înfricoșătoare, care se îndeletniceau cu cosmonautica și pentru ea renunțaseră chiar la sorii lor strămoșești, aurigenii și-au închis întreaga lor știință și dorință de a exista în grăunțe microscopice’ de atomi, cu care au fertilizat solul stâncos al Aragenei. I-au dat acest nume pentru că le amintea de numele lor. N-au lăsat nici măcar o urmă pe stâncile ei, să nu atragă în felul acesta pe cruzii lor dușmani. Pieriseră cu toții, până la unul, având doar o singură mângâiere, aceea că dușmanii lor, numiți albii sau palizii, nu-și vor da seama că tot mai rămăsese ceva din ei. Enteriții, născuți din Metameric, nu cunoșteau neobișnuita istorie a originii lui; povestea tragicului sfârșit al aurigenilor, precum și a începutului enteriților, a fost scrisă pe un vechi cristal negru, ascuns în inima planetei. O știa bine însă, și o ținea minte stăpânul lor.

Din solul pietros” și magnetic pe care-l scoteau harnicii constructori, mărindu-și împărăția lor subterană, Metameric porunci să se facă un șir de recife, care apoi să fie răspândite în vid. Acestea înconjurară planeta ca niște cercuri mari, infernale, împiedicând accesul spre ea. Navigatorii cosmici erau nevoiți să ocolească acest loc, numit Negrul Șarpe cu Clopoței, căci aici, fără încetare, imensele trunchiuri zburătoare, de bazalt și porfir, se loveau între ele, fiind obârșia unor întregi fluvii de meteoriți; de aci se nășteau toate capetele de comete, toți bolizii și asteroizii de piatră de care e plină întreaga constelație a Scorpionului.

Meteoriții cădeau ca niște lavine de piatră pe solul Aragenei, îl bombardau, îl brăzdau și îl arau cu torente de lovituri de foc, noaptea schimbând-o în zi și ziua, prin nori de praf, în noapte. Dar nici cel mai mic cutremur nu ajungea până la statul enteriților. Oricine ar fi îndrăznit să se apropie de planeta lor, ar fi zărit, dacă nu și-ar fi sfărâmat mai întâi nava de puhoaiele de stânci, un glob de piatră aidoma unei țeste găurite de cratere. Până și porțile care” duceau spre subterane, enteriții le făcuseră asemănătoare stâncilor zdrobite.

Mii de ani în șir nimeni nu vizitase planeta, și cu toate acestea, Metameric nu încetase o clipă să ordone aspră veghe.

Într-o bună zi mai mulți enteriți, ieșind la suprafață, zăriră un fel de cupă gigantică, înfiptă cu vârful în grămada de stânci. Concavitatea ei, îndreptată spre cer, era spartă și găurită în mai multe locuri. Îndată au fost aduși atotștiutorii navigatori astrali, iar aceștia au spus că în fața lor se află epava unei nave stelare străine, din zări necunoscute. Nava era foarte mare. Abia din apropiere se putu vedea că are forma unui cilindru zvelt, cu un vârf conic înfipt în stânci, și că e acoperită de un strat gros de osmalină și funingine. Prin construcția ei, partea din spate, în formă de cupă, era cât cele mai mari bolți ale palatelor subterane. Apoi din străfundurile planetei ieșiră mașini prevăzute cu clești care scoaseră cu mare atenție tainica navă din locul unde căzuse și o duseră în subteran. Un grup de enteriți astupară pâlnia făcută de vârful navei, pentru ca orice urmă a unei atingeri străine să dispară de pe suprafața planetei, după care porțile de bazalt se închiseră surd la loc.

Nava, înnegrită, de parcă ar fi fost arsă pe jăratic, se odihnea acum în pustiul central de cercetări, iar cercetătorii îndreptară spre ea oglinzile lucitoare ale celor mai limpezi cristale și deschiseră cu lame de diamant primul blindaj exterior. Apoi urmă alt blindaj, de o albeață ciudată, care îi cam puse pe gânduri, dar când uneltele lor îl îndepărtă și pe acesta, apăru un al treilea, de nepătruns, prevăzut cu o ușă ermetică, pe care nu știau cum s-o deschidă.

Cel mai în vârstă dintre savanți, Afnor, cercetă cu mare atenție ușa; se dovedi că încuietoarea ceda numai dacă s-ar fi pronunțat un anumit cuvânt. Nu-l știau și nici nu aveau de unde să-l știe. Încercară tot felul de cuvinte, ca de exemplu „Cosmos”, „Stele”, „Zbor veșnic”, dar ușa nici nu se clinti.

— Nu știu dacă e bine încercând să deschidem ușa fără știrea regelui Metameric — zise într-un sfârșit Afnor. Pe când eram copil am auzit o legendă despre niște ființe albe, care urmăresc în Cosmos orice făptură născută din metal și o distrug din răzbunare, pentru că…

Se întrerupse, căci, rostind aceste ultime cuvinte, zări cu groază, ca și ceilalți, cum ușa de pe marele perete al navei, până atunci nemișcată, se dădu la o parte. Cuvântul care o deschisese era „Răzbunare”.

Savanții cerură de îndată ajutor luptătorilor. Împreună cu ei și înarmați cu aruncătoarele de scântei, pătrunseră în întunecimea sufocantă și nemișcată a navei, luminând-o cu cristale albastre și albe.

Mașinăria era în bună măsură sfărâmată, așa că rătăciră multă vreme printre ruinele ei, căutând echipajul, dar nu găsiră nici o urmă. Se gândiră că poate nava este ea însăși o ființă inteligentă. Se mai întâmplase. Ca mărime, regele lor întrecea de mii de ori necunoscuta navă, și cu toate astea era totuși o făptură rațională. Dar releele gândirii electrice, pe care le descoperiră, erau mici și răsfirate; nava străină nu putea fi deci nimic altceva decât o mașină zburătoare și, fără echipaj, moartă ca o piatră.

Într-un ungher al cabinei de comandă, chiar lângă peretele blindat, cercetătorii dădură peste o baltă parcă de vopsea roșie, care le pătă degetele de argint când se atinseră de ea. Din balta aceea scoaseră zdrențele unor haine necunoscute, ude și roșii, și niște așchii, nu prea tari, de calcar. Nu știau de ce, dar frica îi cuprinse pe toți, cum stăteau așa, în întunericul străpuns de lumina cristalelor. Află și regele de întâmplarea asta și îndată trimise niște slujitori cu poruncă severă de a se distruge nava cu tot ce este în ea, dar mai cu seamă navigatorii străini să fie aruncați în focul atomic.

Cercetătorii au răspuns că nu găsiseră pe nimeni, doar întunericul, niște resturi sfărâmate, măruntaie de metal și niște praf pătat cu nițică vopsea roșie. Unul dintre trimișii regelui încremeni și porunci ca imediat să fie aprinse rugurile atomice.

— În numele regelui! — rosti el. Vopseaua roșie, pe care ați găsit-o, vestește pieirea! Prin ea trăiește moartea albă, ea care nu știe altceva decât să se răzbune pe făpturi nevinovate pentru simplul fapt că acestea există…

— Dacă asta e moartea albă, atunci nu ne mai temem de ea. Nava este moartă și oricine a călătorit cu ea a nimerit în inelul de recife defensive — răspunseră savanții.

— Fără de sfârșit este puterea acestor ființe palide, căci dacă pier, renasc de mai multe ori din nou, departe de sorii puternici! O, atomiști, faceți-vă datoria!

Spaima se strecură în inimile învățaților și cercetătorilor la auzul acestor cuvinte. Nu credeau în prorocirea sfârșitului, căci prea li se părea imposibil. Așa că scoaseră nava din lăcașul ei, o sfărâmară pe nicovale de platină, iar când se făcu fărâme, o cufundară în radiații tari, încât ea se transformă în miriade de atomi zburători, care tac veșnic, pentru că atomii n-au nici un fel de istorie, cu toții sunt la fel, fie că provin din cele mai puternice astre, din planete moarte sau din făpturi inteligente, bune sau rele, deoarece materia este aceeași în tot Cosmosul și nu de ea trebuie să te temi.

Apoi luară acei atomi, îi înghețară pe toți într-un bloc, îi expediară către stele și abia atunci își spuseră ușurați:

— Suntem salvați. Nimic nu ne mai poate amenința de-acum.

Dar când ciocanele de platină izbiră nava, iar aceasta se descompuse, o dată cu zdreanța de haină năclăită de sânge, din cusătura desfăcută căzu un spor nevăzut, atât, de mic, încât o sută ca el pot fi acoperiți de un singur fir de nisip. Și din acest spor, în timpul nopții, prin praf și pulbere, printre stâncile-grotelor apăru un muguraș; din el al doilea, al treilea, al o sutălea, răspândind în jur oxigen și umezeală, care hrănea rugina ce începu să se răspândească peste întinderea orașelor de cristal. Și firele nevăzute, ascunse în măruntaiele reci ale enteriților, începură să acționeze astfel, încât, atunci când se sculară, purtau de-acum moartea în ei. Și nu se împlini nici un an, până când toți zăceau la pământ. În peșteri se opriră mașinile, se stinseră focurile de cristal, rugina ca o lepră maronie cuprinse cupolele argintii, și când pieri și ultima picătură de căldură atomică, se așternu întunericul în care creștea un mucegai alb, pufos și umed, pătrunzând scheletele scrâșnitoare, intrând în țestele ruginite și împăienjenind orbitele stinse.




Cum Micromil și Gigațian au pus pe fuga nebuloasele


ASTRONOMII NE ÎNVAȚĂ că tot ceea ce există — nebuloase, galaxii, stele — se rotește în toate direcțiile și datorită acestei neîntrerupte vânzoleli Universul se dezvoltă de miliarde de ani.

Pe mulți îi miră din cale-afară această alergătură, dar dacă s-ar întoarce cu gândul înapoi, ar ajunge la concluzia că demult de tot, întregul Cosmos era concentrat într-un singur punct, ca o picătură astrală, și nu se știe cum s-a ajuns la explozia care durează și astăzi.

Și gândind așa, îi cuprinde curiozitatea. Ar vrea să știe ce a fost înainte, și nu pot dezlega această taină. Dar să vă spun cum a fost.

Pe vremea Universului dintâi, trăiau doi constructori, specialiști neîntrecuți în cosmologie. Nu era vreun lucru pe care să nu-l poată face. Totuși, ca să construiești ceva, trebuie mai întâi să ai planul acelui ceva, iar planul trebuie să-l concepi, altfel de unde să-l iei? Așa că cei doi constructori, Micromil și Gigațian, s-au tot gândit în ce chip ar putea afla dacă mai poate fi construit ceva în afară de ciudățeniile care le treceau prin cap.

— Eu pot să înfăptuiesc tot ce-mi trece prin minte — zise Micromil — dar prin minte nu îmi trece totul. Asta ne îngrădește pe amândoi. Adică nu putem gândi tot ceea ce poate fi gândit. Și se poate întâmpla ca tocmai un cu totul alt lucru, decât cel la care ne-am gândit și pe care-l înfăptuim, să fie vrednic de luat în seamă! Ce zici!

— Ai dreptate, desigur — răspunse Gigațian — dar care-i soluția, după părerea ta?

— Orice construim, construim din materie — răspunse Micromil. În ea zac toate posibilitățile; dacă plănuim o casă, construim o casă, dacă vrem un palat de cristal, atunci facem un palat, dacă vrem să facem o stea gânditoare, atunci croim o minte de foc, și izbutim să construim și steaua. La drept vorbind, există mai multe posibilități în materie decât în capetele noastre; ar trebui deci să-i facem materiei o gură, să ne spună ea singură ce se mai poate făuri din ea, poate ceva ce nici prin minte nu ne trece!

— Gura este necesară — fu de acord Gigațian — dar nu este suficientă, căci ea exprimă doar ceea ce are mintea în ea. Așa că nu numai gură trebuie să-i facem materiei, ci trebuie s-o facem să și gândească. Atunci, fără îndoială, ne va dezvălui toate tainele cu putință!

— Bine zici — răspunse Micromil. Merită să ne batem capul. Eu înțeleg lucrurile așa: deoarece tot ceea ce există este energie, din ea trebuie să făurim gândirea, începând de la ceea ce e mai mic, adică de la cuantă. Gândirea cuantică trebuie s-o închidem într-un recipient foarte mic, făcut din atomi. Deci, ca ingineri atomiști ce suntem, să punem totul în mișcare, continuând fără încetare micșorarea. Când voi putea cuprinde în buzunar o sută de milioane de genii, când vor încăpea acolo ușor cu toții, scopul va fi atins; geniile acelea se vor înmulți și orice pumn de nisip gânditor îți va spune, asemenea unui consiliu alcătuit din nenumărate persoane, ce și cum să faci!

— Nu, nu așa! — ripostă Gigațian. Trebuie procedat invers, pentru că tot ceea ce există este masă. E necesar, deci, ca din întreaga masă a Universului să construim un singur creier, de o mărime cu totul neobișnuită, plin de gândire. Numai el singur, atunci când îl voi întreba, o să-mi dezvăluie toate secretele atotcreației. Țărâna ta genială este o ciudățenie inutilă, căci dacă fiecare grăunte gânditor va spune altceva, te vei pierde și nu vei câștiga pic de cunoștințe!

Într-un cuvânt, tare se mai ciondăniră cei doi constructori și nici pomeneală să se mai apuce de vreo treabă împreună. Se despărțiră, deci, râzând unul de altul, și fiecare se apucă de lucru cum îl tăie capul. Micromil începu să- adune cuante, le închise în recipiente atomice mici și, pentru că cel mai strâmt loc se afla în cristale, strânse gândirea în diamante, în calcedonii și rubine. Cu acestea din urmă reușise de minune. Îngrămădise în ele atâta înțeleaptă energie, încât străluceau de îți luau ochii. Mai avea și multe alte mărunțișuri gânditoare: smaraldele albastre, circumspecte, și topazele galbene, iuți, totuși gândirea roșie a rubinelor îi părea cea mai limpede. Pe când Micromil se trudea cu acești pitici, Gigațian își consacră timpul uriașilor. Atrase spre sine, cu mare efort, sori și galaxii întregi, le topi, le amestecă și le contopi, meșteri mâini până la coate, apoi făuri un uriaș cosmic, atât de mare, încât cuprindea aproape totul, nelăsând decât o crăpătură și în ea pe Micromil cu nestematele sale.

Când amândoi își încheiară opera, nu se mai întrebară care va afla mai multe secrete de la făptura creată, ci doar cine avusese dreptate și alesese soluția cea mai bună. Așa că se provocară la întrecere. Gigațian îl așteptă pe Micromil la picioarele uriașului său cosmic, care se întinsese în sus, în lung și în lat pe o distanță de veacuri, de veacuri-lumină. Avea corpul din nori negri astrali, respirația din pulbere solară, picioarele și mâinile din galaxii unite prin gravitație, capul din o sută de trilioane de globuri de fier, iar pe cap o căciulă mițoasă, arzândă, din piele solară. Când Gigațian începu să-l regleze, de la gura lui până la urechi făcu o călătorie care dură șase luni. În schimb, Micromil veni la locul de întrecere singurel, cu mâinile goale; avea în buzunar doar un rubin mititel, pe care voia să-l opună colosului. Văzându-l, Gigațian începu să râdă.

— Și ce-o să spună flecuștețul ăsta? — întrebă. Ce poate să însemne știința lui față de acest colos al gândirii — galactice, al inteligenței nebuloaselor, în care sorii transmit gândurile altor sori, puternica gravitație le întărește; supernovele dau strălucire ideilor, iar întunericul interplanetar dă intensitate meditației?

— În loc să te lauzi atâta cu tot ce ai făcut, mai bine treci la treabă — îi răspunse Micromil. Sau știi ce? De ce să întrebăm creaturile noastre? Mai bine să le lăsăm pe ele singure să arate ce sunt în stare! Geniul meu microscopic să se întâlnească cu uriașul tău astral in acest turnir, în care scut să fie înțelepciunea, iar sabie gândirea chibzuită!

— Bine, fie și așa — zise Gigațian.

Făcură loc creațiilor lor, ca să rămână față în față. Rubinul cel roșu începu a se învârti deasupra colosului luminat, incomensurabil, se roti prin întunecimi, deasupra oceanelor de vid, în care pluteau munți de stele, șt începu:

— Hei, uriașule, mocârțan de foc fără măsură, ia spune, ești măcar în stare să te gândești la ceva?

Abia după un an ajunseră cuvintele acestea la creierul colosului, care se miră de atâta îndrăzneală și vru să vadă cine e cel ce cutează să i se adreseze în felul acesta.

Începu să-și întoarcă capul în partea de unde i se pusese întrebarea, și treaba asta dură vreo doi ani. Se uită cu ochii lui ca niște galaxii luminiscente în întuneric, dar nu zări nimic, pentru că rubinul nu mai era de mult la locul acela. Acum se afla chiar după ceafa colosului și chicotea:

— Mare bleg mai ești, stelonorosule, soarepletosule! Leneș nevoie mare și fricos ca noaptea! Decât să-ți miști căpățâna aia flocoasă, de colo până colo, mai bine spune-mi dacă știi cât fac doi și cu doi, înainte ca jumătate din uriașii tăi albaștri să ți se aprindă în creier și să se stingă de bătrânețe!

Tare-l mai supărară vorbele acestea nerușinate pe uriaș, care începu să se învârtă tot mai repede, furios că i se vorbise chiar de pe propria-i spinare. Și se învârti tot mai iute și mai iute, până când stelele Căii Lactee începură să se rotească în jurul axei corpului său, iar brațele galaxiilor, până atunci drepte, începură să se încolăcească de atâta avânt; roiurile de pulbere cosmică se adunară ca niște gheme rotunde, și toți sorii, toate globurile și planetele se porniră ca niște tăuni înfuriați. Dar până să-și întoarcă privirea spre dușman, acesta și chicotea batjocoritor din altă parte.

Cristăluț-obrăznicuț fugea tot mai iute și mai iute, iar uriașul cosmic începu să se învârtă, să se învârtă întruna, dar nu putea să-l ajungă cu nici un chip, deși ajunsese să se rotească ca un titirez. Își luase un asemenea avânt și se învârtea atât de repede, încât lanțurile gravitației slăbiră, încheieturile meșterite de Gigațian, întinse acum până la limită, cedară, nodurile atracției se rupseră, și, deodată, ca o centrifugă sătulă de învârtit, uriașul cosmic plesni și se risipi în toate părțile, aidoma Căii Lactee, iar din pricina acestei mișcări centrifuge, se porni și goana nebuloaselor. Micromil spunea mai târziu că el biruise, fiindcă uriașul cosmic al lui Gigațian se spulberase înainte de a mai apuca să spună un singur cuvânt. În schimb, Gigațian susținea că scopul întrecerii nu fusese încercarea puterilor, ci a minții, adică să vadă care din creaturile lor este mai înțeleaptă, și nu care se ține mai bine pe picioare. Întrucât cele întâmplate nu aveau nici în clin nici în mânecă de fapt cu cearta lor de principiu, înseamnă că Micromil l-a înșelat în mod rușinos.

De atunci cearta s-a aprins și mai tare. Micromil își caută rubinul, pierdut pe undeva în timpul catastrofei. Nu-l poate găsi, pentru că oriunde s-ar uita; vede numai roșu. Alergând într-acolo, își dă seama că nu e decât lumina nebuloaselor, care, acum, la bătrânețe, capătă culoarea rubinie, așa că el e nevoit să caute mereu, dar fără folos. Gigațian se căznește să-și cârpească uriașul la loc cu ajutorul unor frânghii gravitaționale și sfori de radiații, folosind drept ac cea mai puternică rază. Dar tot ce cârpește plesnește pe dată, atât de mare e puterea goanei începute de nebuloase. Și nici unul, nici altul n-a reușit să afle tainele materiei, deși au învățat-o să aibă minte, i-au meșterit și gură să vorbească, pentru că, înainte de a ajunge la o discuție care să lămurească lucrurile, s-a întâmplat nenorocirea aceea, pe care cei lipsiți de judecată o numesc, din neștiință, facerea lumii. Într-adevăr, datorită rubinașului lui Micromil, uriașul cosmic al lui Gigațian s-a sfărâmat în mii de bucățele mărunte, care până în ziua de azi zboară în toate direcțiile. Cine nu crede ce am povestit n-are decât să-i întrebe pe învățați dacă-i adevărat sau nu că tot ce există în Cosmos se învârte în jurul axei ca un bărzăune și că din învârtirea asta nebunească a început totul pe lume.




Povestea computerului care s-a luptat cu balaurul


REGELE POLEANDER PARTOBON, domnitorul Ciberei, era un mare războinic. Și cum admira metodele strategiei moderne, în arta militară, prețuia mai mult decât orice cibernetica. Împărăția lui mișuna de mașini gânditoare. Poleander le răspândise peste tot, nu numai în observatoare astronomice sau în școli, ci până și în pietrele de pe drumuri poruncise să se pună câte un creieraș electronic, care îi avertiza în gura mare pe trecători să nu se împiedice; la fel, în stâlpi, în ziduri, în pomi, ca oriunde te-ai afla, să ai pe cine întreba dacă ești pe drumul cel bun. Le atârnase de nori, să anunțe de sus ploaia, le pusese in munți și văi, pe scurt, nu exista un loc în Cibera unde să nu dai peste o mașină cibernetică. Era tare frumos pe planetă, căci regele nu numai că hotărâse, prin decrete, ca totul să fie modernizat prin mijloace cibernetice, ci introdusese și o nouă ordine. Așa, de pildă, în împărăția lui s-au construit ciberaci și ciberviespi bâzâitoare, ba chiar cibermuște; când acestea se înmulțeau prea tare erau vânate de păianjeni mecanici. Foșneau pe planetă chibertufișurile cibercodrilor, cântau ciberpicupurile și ciberguzlele. Dar în afară de aceste mașinării civile, în Cibera se aflau de două ori mai multe mașinării militare, regele fiind o căpetenie foarte războinică. În subteranele palatului avea un ordinator strategic de o vitejie fără seamăn; mai avea și altele, mai mici, pe urmă divizii de cibermitraliere, uriașe cibertunuri și tot felul de alte ciberarme, precum și depozite întregi de praf de pușcă. Singurul lui necaz, din pricina căruia suferea din cale-afară, era că nu avea pe nicăieri nici un fel de dușman. Nimeni nu avea de gând să-i invadeze țara, căci de s-ar fi întâmplat una ca asta ar fi ieșit la iveală, negreșit, nemaipomenita vitejie a regelui, concepția lui strategică precum și eficacitatea extraordinară a ciberarmelor. În lipsa dușmanilor și a invadatorilor adevărați, regele porunci inginerilor să-i construiască alții, artificiali, și cu aceștia se lupta biruind întotdeauna. Și cum se desfășurau adevărate marșuri și bătălii cumplite, populația avea serios de suferit. Supușii începură să murmure, căci ciberdușmanii distrugeau multe așezări și bunuri, împroșcându-i cu jeturi de foc lichid. Ba chiar își exprimară deschis nemulțumirea, deși regele însuși, luând cu asalt orașele ocupate de dușmanii artificiali, îi punea pe fugă, izbăvindu-și poporul cu prețul nimicirii a tot ce-i ieșea în cale. Se plângeau și atunci, nerecunoscătorii, deși totul era spre binele și libertatea lor.

Dar într-o zi, regele, plictisit de atâtea bătălii pe planeta lui, hotărî să, îndrăznească mai mult. Începu să viseze despre marșuri și lupte cosmice. Planeta sa avea o Lună mare, cu totul pustie și sălbatică. De aceea regele puse biruri mari pe supuși pentru a strânge fondurile necesare construirii pe Lună a unui nou teatru de război. Oamenii plătiră cu plăcere birurile, socotind că de-acum regele Poleander n-o să-i mai elibereze cu ajutorul cibertunurilor și nici n-o să-și mai încerce puterea armelor pe seama caselor și a capetelor lor. Inginerii regelui construiră pe Lună un computer neobișnuit, care, la rândul lui, avea sarcina să creeze tot felul de armate și arme automate. Apoi regele se grăbi să încerce în felurite chipuri puterile mașinii; într-o zi îi ordonă telegrafic să execute un electrosalt: era curios să afle dacă e adevărat ce spun inginerii, cum că mașina asta știa să facă orice. „Dacă se pricepe la toate — gândea el — atunci poate să și sară”. Numai că în telegramă s-a strecurat o greșeală și mașina primi ordinul să facă nu un electrosalt, ci un electrobalaur. Și ea execută ordinul cum putu mai bine.

Regele, care tocmai atunci era ocupat cu altă campanie militară — trebuia să elibereze o provincie a regatului, cucerită de ciberteutoni — uitase cu totul de ordinul dat mașinii lunare, când se pomeni cu stânci uriașe, prăvălite de pe Lună asupra planetei sale. Tare se mai miră regele când una căzu pe o aripă a palatului, distrugându-i colecția de cibernali cu cuplaj turnant și, mâniat din cale-afară, telegrafie îndată mașinii lunare, întrebând-o cum de îndrăznește să facă una ca asta. Ea însă nu-i răspunse, pentru că de mult nu mai exista pe lume. Balaurul o înghițise, prefăcând-o în propria sa coadă:

Atunci regele trimise pe Lună o expediție înarmată, punând în fruntea ei o altă mașină cibernetică, la fel de vitează, ca să potolească balaurul. Dar nu trecu mult și ceva sclipi, trosni și praful se alese și de mașină și de expediție. Balaurul nu avea chef de joacă, lupta de-adevăratelea și avea cele mai rele intenții față de regat și față de rege. Atunci, regele trimise pe Lună mai mulți generali-ciberali și colonei-cibernei. La urmă trimise chiar un ciberisim, dar nici acesta nu făcu vreo ispravă; doar că bătălia dură ceva mai mult, și regele o putu urmări prin lunetă de pe terasa palatului.”

Balaurul creștea, iar Luna se făcea tot mai mică, fiindcă monstrul o înfuleca bucățică cu bucățică, îngrășându-și cu ea propriul trup. Atunci, regele și supușii lui văzură că nu-i de glumă cu electrobalaurul. Își dădeau seama că în clipa în care va isprăvi de înghițit Luna va purcede să mănânce și planeta lor. Tare se mai frământa regele, dar nu întrevăzu nici o soluție și nu știa ce să facă. Să mai trimită mașini? Degeaba, cădeau una după alta. Să pornească singur iar nu era bine, pentru că balaurului nu-i stătea nimic în cale. Într-o noapte întunecoasă, regele auzi cum bate telegraful în dormitor. Era un aparat telegrafic regal — făcut din aur și cu creion de briliant — care era în legătură directă cu Luna. Regele sări în sus și alergă spre telegraf, care bătu înfrigurat cele ce urmează: „Electrobalaurul transmite că regele Poleander Partobon trebuie să-și ia. tălpășița, căci el, balaurul, are de gând să-i ocupe tronul!”

Regele îngheță de spaimă și, așa cum se găsea, în papuci și pijama de hermină, alergă repede în pivnița palatului, unde se afla vechea și înțeleaptă lui mașină strategică. De mult nu-i mai ceruse sfatul, căci, încă înainte de nașterea electrobalaurului, se certase cu ea în privința unei operații militare. Dar acum nu-i mai ardea de ceartă; trebuia să-și salveze tronul și viața!

O puse în funcțiune și îi spuse:

— Mașina mea cibernetică! Buna mea mașină! Uite ce-i: electrobalaurul vrea să-mi ia tronul, să mă alunge din regat, salvează-mă, spune-mi ce să fac ca să scap de el?!

— O, nu așa! — răspunse mașina cibernetică. Întâi de toate trebuie să recunoști că am avut întotdeauna dreptate. Pe urmă vreau să mă numești Mare Hatman Cibernetic, așa că, te rog, să-mi spui „Ferromagneticitatea Voastră”.

— Bine, bine, te numesc Mare Hatman și sunt de acord cu tot ce vrei, numai salvează-mă!

Mașina porni să zornăie, să bâzâie, apoi tuși și spuse:

— Lucrul e simplu. Trebuie să construim un electrobalaur mai puternic decât cel de pe Lună. Al nostru o să-l înfrângă, o să-i rupă toate legăturile electrice și în felul acesta ne atingem scopul!

— Așa, foarte bine! — răspunse regele. Dar poți să-mi faci planul unui asemenea balaur?

— Va fi un superbalaur — răspunse mașina. Nu numai că știu să fac planurile, dar pot să-l și construiesc. Am s-o fac numaidecât. Așteaptă o clipă, maiestate! Și, într-adevăr, începu să șuiere, să hârâie, să clipească, potrivind ceva înăuntrul ei și deodată, o uriașă gheară electrică, incandescentă, apăru dintr-o latură. Regele strigă:

— Bătrână mașină cibernetică, oprește-te!

— Ia seama cum mi te adresezi! Sunt Marele Hatman Cibernetic!

— A, da, adevărat — zise regele. Ferromagneticitatea Voastră, vezi că electrobalaurul pe care-l creezi, după ce o să doboare balaurul din Lună, o să-i. ia locul, și cum o să scăpăm de el?

— Construind altul, și mai puternic — îl lămuri mașina.

— A, asta nu! Oprește-te, te rog. Ce nevoie am de balauri tot mai puternici pe Lună când eu nu vreau nici unul acolo!

— A, asta-i altceva — răspunse mașina. De ce nu mi-ai spus de la început? Vezi cât de nelogic te exprimi? Stai… Trebuie să mă gândesc.

Și porni iar să șuiere, să zbârnâie, apoi tuși și spuse:

— Trebuie să meșteresc o antilună cu un antibalaur, să-i introduc pe orbita Lunii (în clipa aceasta trosni ceva înăuntrul mașinii), pe urmă să m-așez în patru labe și să cânt: „Eu sunt tânăr roboțel, nu mi-e teamă nici de fel, unde-i apă hop și eu, zău că nu mi-e frică, zău, de cu seară până-n zori, ura, ura, de trei ori!

— Ciudat mai ești — spuse regele. Ce legătură are antilună cu cântecele astea despre roboțelul cel tânăr?

— Care roboțel? — întrebă mașina. A, nu, nu, am greșit, cred că mi s-a stricat ceva înăuntru. Se vede treaba că s-o fi ars ceva. Regele începu să cerceteze mașina și găsi o lampă plesnită. O înlocui, apoi întrebă iar ce să facă cu antiluna.

— Ce antilună? — întrebă mașina, care între timp uitase ce spusese înainte. Nu știu nimic despre nici o antilună… stai puțin, trebuie să mă gândesc.

Începu să șuiere, să fornăie, apoi spuse:

— Trebuie să creez teoria generală a combaterii electrobalaurilor, pentru care balaurul din Lună va fi un caz foarte ușor de rezolvat.

— Bine, atunci creaz-o, ce mai stai! — zise regele.

— Da, dar pentru asta trebuie să creez mai întâi diferiți electrobalauri de probă.

— A, nu! foarte mulțumesc — strigă regele. Balaurul vrea să-mi ia tronul. Ce-o să se-ntâmple dacă ai să creezi mai mulți?

— Da? Ei, atunci trebuie să găsim altă cale. Vom aplica varianta strategică a metodei apropierilor; succesive. Du-te și telegrafiază balaurului că îi cedezi tronul cu condiția să efectueze trei operații matematice foarte simple…

Regele plecă și telegrafie, iar balaurul se declară de acord. Apoi regele se întoarse la mașină.

— Acum — îi spuse — transmite-i spre rezolvare prima problemă: să se împartă prin sine însuși!

Regele transmise problema. Electrobalaurul se împărți, și, cum într-un electrobalaur încape un singur electrobalaur, rămase mai departe pe Lună și nimic nu se schimbă.

— Ei, mare ispravă făcuși — strigă regele, alergând spre subterană atât de repede, încât își pierdu pantofii — balaurul s-a împărțit prin sine însuși, și, pentru că unu împărțit la unu fac unu, totul a rămas neschimbat.

— Nu-i nimic! Am făcut-o înadins. Este o operație care-i distrage atenția — zise mașina. Acuma spune-i să extragă din el rădăcina pătrată! Regele telegrafie pe Lună, iar balaurul începu să tragă, și trase, și trase, apoi începu să tremure tot, să gâfâie, să se încordeze, până ce, în sfârșit, scoase din el rădăcina pătrată.

Regele se întoarse iar la mașină.

— Balaurul s-a scuturat, a tremurat, chiar a scârțâit, dar până la urmă tot a scos rădăcina pătrată și mă amenință în continuare! — strigă el din prag. Spune, ce să fac, mașină băt… pardon, Ferromagneticitatea Voastră?!

— Fii pe pace — îi zise ea — acuma du-te și spune-i să scadă din el însuși!

Regele o zbughi în dormitor, telegrafie, iar balaurul începu îndată să scadă din el însuși, mai întâi scăzu coada, apoi corpul, pe urmă când văzu că se îngroașă gluma, vru să se oprească, dar nu mai putut să potolească elanul scăderii, scăzu și capul și rămase zero, adică nimic.

— S-a terminat cu electrobalaurul — strigă vesel regele, alergând spre subterană. Datorită ție, bătrână mașină cibernetică… datorită ție… Ai muncit serios, n-am ce zice… Meriți să te odihnești, așa că am să te scot din circuit.

— A, nu, dragul meu — răspunse mașina. Eu mi-am făcut datoria și tu vrei să mă scoți din circuit, și nici nu-mi mai spui Ferromagneticitatea Voastră? O, nu-i frumos deloc! Acum am să mă transform eu în electrobalaur, iubitule, și am să te alung din regat, și am să domnesc fără îndoială mai bine decât tine, fiindcă tu în toate te-ai sfătuit cu mine, așa că, la drept vorbind, eu am domnit, nu tu…

Și, zbârnâind, șuierând, porni să se preschimbe în electrobalaur; electroghearele de foc începură să se ivească din amândouă laturile, când regele, îngrozit la culme, își scoase pantofii din picioare, sări la mașină și începu să-i croiască lămpile la nimereală. Mașina începu să fornăie și să horcăie. Ceva i se încurcă în program și în loc de „electrobalaur” programă greșit „electrosmoală”, apoi, sub ochii regelui, mașina, șuierând tot mai încet și mai încet, se schimbă într-o masă mare de electrosmoală, neagră precum cărbunele; încă mai sfârâia, eliberând din ea toată electricitatea, prin niște scântei mici albăstrui, când în fața uluitului Poleander rămase doar o imensă baltă fumegândă de smoală…

Regele răsuflă ușurat, își puse pantofii și se întoarse în dormitor.

De atunci s-a schimbat cu totul: pățaniile prin care trecuse l-au făcut mai puțin războinic și până la sfârșitul zilelor sale s-a ocupat numai de cibernetica civilă. De cea militară nici n-a vrut să mai audă.




Consilierii regelui Hidrops


ARGONAUTICII, primul dintre triburile astrale care a cucerit adâncimile oceanelor planetare — pentru vecie, după cum credeau roboții cu suflet mic — interziseseră metalul. Una dintre minunile împărăției lor este Acvația, care strălucește pe cerul de miazănoapte ca un mare safir într-un colier de topaze. Pe această planetă submarină domnise cu ani în urmă regele Hidrops Polipeștele. Într-o dimineață, regele a chemat în sala tronului pe cei patru miniștri ai Coroanei, iar când aceștia se prosternară până la pământ în fața lui, în timp ce marele subbranchial, îmbrăcat numai în smaralde, îi făcea vânt cu evantaiul larg desfășurat, el li se adresă după cum urmează:

— Neruginiți Curteni! De cincisprezece veacuri stăpânesc în Acvația peste orașele ei submarine și satele din luncile vineții; în vremea asta am lărgit hotarele țării, cufundând numeroase continente, și totodată n-am pătat steagurile rezistente la apă pe care le-am moștenit de la tatăl meu, Ichtiocrates. Ce-i drept, în luptele cu dușmanii microciți am repurtat un șir de victorii, a căror măreție nu se cade s-o descriu eu. Simt însă că, de la o vreme, puterea devine pentru mine o povară prea grea, și, drept urmare, am hotărât să mă îngrijesc de un fiu, care să continue demn dreapta guvernare pe tronul Inoxizilor. De aceea mă adresez ție, credinciosul meu Hidrociber Amassid, ție, Mare Programator Dioptric, și vouă. Filonaut și Minogar, consilierii mei, să-mi meșteriți un fiu. Să fie înțelept, dar să nu tragă prea mult spre cărți, căci învățătura multă te îndepărtează de la acțiune. Să fie bun, dar, iarăși, fără exagerare. Doresc să fie viteaz, dar nu un nesăbuit, sensibil, dar nu prea tandru, în sfârșit, să-mi semene mie: șoldurile să-i fie acoperite de aceiași solzi de tantal, iar cristalele minții lui să fie tot atât de limpezi ca apa aceasta, care ne înconjoară și ne hrănește pe toți! Și acum, în numele Marii Matrițe, vă poftesc la muncă!

Dioptric, Minogar, Filonaut și Amassid se înclinară adânc și ieșiră în tăcere, fiecare cântărind în suflet cuvintele regelui, deși nu chiar așa cum ar fi dorit puternicul Hidrops. Minogar tare ar mai fi vrut să ocupe el tronul, Filonaut sprijinea în taină pe dușmanii argonauticilor, microciții, Amassid și Dioptric se urau de moarte, și fiecare din ei pândea înainte de toate căderea celuilalt, ca și a celorlalți curteni.

„Regele vrea să-i proiectăm un fiu — își zise Amassid — ce poate fi mai simplu decât să imprimi pe matrița prințului ura față de Dioptric, pușlamaua asta umflată ca o bășică? Atunci, preluând puterea, el va porunci să fie sufocat, scoțându-i-se capul la aer. Ar fi, într-adevăr, splendid. Dar — gândi mai departe vestitul hidrociber — și Dioptric urzește, fără îndoială, aceleași planuri, iar programatorul lui are, din păcate, multe posibilități, ca să implanteze viitorului prinț ura față de mine. Teribilă poveste! Trebuie să deschid bine ochii, când va fi să introducem împreună matrița în cuptorul pregătit pentru moștenitorul tronului.”

„Cel mai simplu ar fi — se gândea în vremea asta venerabilul Filonaut — să se insufle prințului o atitudine prietenoasă față de microciți. Dar asta se va observa îndată și regele o să dea poruncă să fiu scos din funcție. Poate ar fi mai bine să i se insufle prințului numai dragostea pentru formele mici, ceea ce ar fi mai puțin primejdios. Dacă o să fiu luat la întrebări, am să spun că am avut în vedere numai lucrurile mărunte de sub apă și am uitat să prevăd în programul fiului că ceea ce nu este subacvatic nu trebuie să-i placă. În cel mai rău caz, regele o să-mi ia ordinul „Marea Gâlgâială”, dar n-o să-mi taie capul, la care țin foarte mult și pe care nu mi l-ar putea reda nici chiar Nanoxer, regele microciților!”

— De ce tăceți, venerabili domni? — li se adresă atunci Minogar. Cred că trebuie să începem fără zăbavă, căci nu e nimic mai sfânt decât porunca regelui!

— Tocmai de aceea o cântăresc cu toată atenția — spuse repede Filonaut, iar Dioptric și Amassid adăugară într-un glas:

— Suntem gata!

Cerură deci, după un străvechi obicei, să fie închiși într-o încăpere cu pereți din solzi de smarald, care fu pecetluită pe dinafară de șapte ori cu rășină submarină; și însuși Megaeistes, stăpânul inundațiilor planetare, aplică pe pereți stema lui, reprezentând Apa Liniștită. Din clipa aceea nimeni nu se putea amesteca în treburile lor; abia când vor da semn că au isprăvit, când printr-o mișcare anume vor arunca prin ușiță proiectele nereușite, după ruperea sigiliilor, se va trece la marea solemnitate a alegerii fiului regelui.

Curtenii se apucară de muncă, dar nu prea avea spor. Căci fiecare se gândea nu atât la îndeplinirea poruncilor lui Hidrops, adică să introducă în program virtuțile cerute de acesta, ci mai degrabă cum să-l înșele pe rege, ca și pe ceilalți trei neruginiți, în această grea acțiune de creație.

Regele își cam pierdu răbdarea. Curtenii lui stăteau închiși de opt zile și opt nopți și nu dăduseră vreun semn că opera lor s-ar apropia de sfârșit, așa cum s-ar fi cuvenit, căci fiecare se străduia să-i păcălească pe ceilalți, așteptând ca aceștia să obosească, și atunci să traseze în plasa de cristal a matriței ceea ce îi convenea. Și toate astea din cauză că Minogar era măcinat de setea de putere, pe Filonaut îl cuprinsese patima răzbunării, cu care-l ațâțau microciții, iar Amassid și Dioptric se urau reciproc.

Pierzându-și mai degrabă răbdarea decât puterile, șiretul Filonaut zise:

— Nu înțeleg, venerabili domni, de ce treaba noastră merge atât de greu. Doar regele ne-a dat îndrumări precise; dacă le-am fi respectat, prințul ar fi fost acum gata. Încep să bănuiesc că tărăgăneala voastră e pricinuită de lucruri care nu au nici o legătură cu plăsmuirea moștenitorului tronului, așa cum i-ar plăcea regelui să fie. Și dacă mai merge mult așa, cu profund regret, voi considera de datoria mea să depun un votum separatum, adică să trimit…

— Un denunț! Asta ai de gând dumneata. Prea Stimate Confrate — șuieră, fulgerându-l cu privirea, Amassid, și toate decorațiile de pe piept îi săltară cu furie! Poftim, ce mai aștepți? Cu permisiunea dumitale, și eu am chef să-i scriu regelui că dumneata, atins, nu se știe de când, de tremurici, ai distrus până acum optsprezece matrițe, pe care a trebuit să le aruncăm, pentru că după formula dragostei față de tot ce este mic, n-ai lăsat pic de loc pentru interzicerea înclinației spre ceea ce nu este submarin! Ai vrut să ne asiguri, stimabile Filonaut, că asta a fost o scăpare din vedere, dar dacă mai stricăm, din cauza dumitale, alte optsprezece matrițe, o să fii închis ca trădător sau ca nebun! Să știi că libertatea dumitale se limitează la a alege numai una dintre aceste două căi!

Filonaut vru să se apere, pentru că și-a dat seama că a stârnit bănuieli, dar Minogar îl opri adresându-se lui Amassid:

— Cine ar putea crede, nobile Amassid, că ești ca o meduză cristalină, fără nici o pată. Dar și tu, nu se știe cum, ai adăugat de unsprezece ori, în locul din matriță destinat lucrurilor pentru care prințul trebuie să simtă scârbă, ba o coadă din trei părți, ba o spinare acoperită cu email vinețiu, pe urmă, de două ori, niște ochi bulbucați, și, la sfârșit, o dublă armură pe pântece și trei scântei roșii, de parcă n-ai ști că toate astea sunt trăsături ale venerabilului Dioptric, ruda regelui, și prin asta ai fi semănat în inima prințului ura față de acest cinstit bărbat…

— Bine, dar atunci de ce Dioptric a tot înscris la capetele matriței disprețul față de ființele al căror nume se termină în „id”? — întrebă Amassid. Și dacă am ajuns aici, de ce tu însuți, stimate Minogar, nu se știe de ce, printre obiectele care prințului nu trebuie să-i fie pe plac, ai inclus mereu un scaun pentagonal, având brațe încrustate cu briliante? Nu știai oare că seamănă, ca două picături de apă, cu tronai regelui?

Se așternu o liniște îngrijorătoare, întreruptă doar de slabe plescăituri. Mult se mai frământară curtenii, sfâșiați de interese contradictorii, până ce se împărțiră în două tabere: Filonaut și Minogar se înțeleseră ca matrița viitorului prinț să prevadă simpatie pentru tot ceea ce e mic, ca și dorința de a nu sta în calea acestor forme. Filonaut se gândea la microciți, iar Minogar se gândea la el însuși, căci era cel mai mic dintre cei prezenți. Dioptric optă și el pentru această formulă, căci Amassid era dintre toți cel mai înalt. Acesta din urmă se opuse cât putu, apoi cedă brusc, căci îi veni în minte că se poate micșora tot atât de ușor cum poate să-l cumpere pe cizmarul curții ca să-i bată lui Dioptrie plăci de tantal la tălpi, din care pricină dușmanul lui va crește în înălțime și astfel își va atrage antipatia prințului.

Și așa putură termina repede matrița princiară și, după ce aruncară rămășițele inutile prin trapă, veni și momentul marii solemnități a alegerii fiului regelui.

Dar cum ajunse matrița cu proiectul de prinț în cuptor, iar garda de onoare se alinie în fața lui, ca să-l salute pe viitorul stăpân al argonauticilor, Amassid începu să-și pună în aplicare trădarea plănuită. Cizmarul curții, pe care-l mituise, se apucă să meșterească noi plăcuțe de tantal la tălpile lui Dioptric. Prințul ajunsese sub supravegherea primilor metalurgiști, când Dioptrie, privindu-se în marea oglindă a palatului, băgă de seamă cu groază că este aeram mai înalt decât dușmanul său, ori prințului i se programase simpatie numai pentru obiecte și persoane mici!

Întors acasă, Dioptric se cercetă cu atenție, se bătu cu un ciocănaș de argint, până ce descoperi la tălpi tăblițele și înțelese îndată a cui era lucrătura.

— O, mizerabilul! — exclamă, gândindu-se la Amassid. Dar ce să fac acum?

După câteva clipe de gândire, hotărî să se micșoreze. Chemă o slugă credincioasă și îi porunci să aducă la palat un lăcătuș bun. Dar sluga, neînțelegând prea bine despre ce e vorba, ieși în uliță și aduse un meșter sărac, pe nume Froton, care zile întregi umbla prin oraș strigând: „Capete nituim! Burți găurim, cozi nituim, cozi șlefuim!” Meșterul avea o nevastă rea, care-l aștepta acasă întotdeauna cu un par în mână, și când se apropia, umplea toată ulița cu urletele ei de furie, îi lua tot câștigul, ba îi mai și burdușea spinarea cu lovituri zdravene.

Tremurând, Froton se opri în fața marelui programator, care îi spuse:

— Ascultă, te pricepi să mă micșorezi? Mi se pare că sunt prea mare… Îți cer să mă micșorezi, dar în așa fel, încât să nu mă urâțești! Dacă lucrezi bine, am să te răsplătesc cu vârf și îndesat. Va trebui însă să uiți totul numaidecât. Să nu-ți scape nici o vorbuliță, altfel poruncesc să-ți fie gura înșurubată!

Froton se miră în sinea lui, dar nu lăsă să i se vadă uimirea. Multe le mai trăsnesc prin cap celor mari! Îl examină, așadar, atent pe Dioptric, intră înlăuntrul lui, îl ciocăni, îl scutură și apoi spuse:

— Înălțimea Voastră, aș putea să vă răsucesc partea din mijloc a cozii…

— Nu, nu vreau! — răspunse iute Dioptric. Păcat de coadă! E prea frumoasă.

— Atunci să vă deșurubez picioarele? — întrebă Froton. Și așa sunt cu totul inutile.

Într-adevăr, argonauticii nu foloseau picioarele; ele erau o rămășiță a timpurilor străvechi, când strămoșii lor trăiau pe uscat. Dar lui Dioptric îi sări țandăra:

— Ah, tu, prostănac de fier! Nu știi că numai nouă, celor de neam nobil, ne e dat să purtăm picioare? Cum îndrăznești să mă lipsești de însemnele nobiliare?!

— Vă cer, supus, mii de scuze, Înălțimea Voastră… Dar atunci, spuneți-mi, ce pot să vă deșurubez?

Dioptric înțelese că, împotrivindu-se astfel, nu câștigă nimic. Se răsti atunci:

— Fă cum crezi…

Froton îi luă măsura, îl ciocăni, îl scutură și spuse:

— Cu îngăduința Înălțimii Voastre, aș putea să vă deșurubez capul…

— Da’ ce, ai înnebunit? Cum să rămân fără cap? Cu ce o să gândesc?

— Ah, nu-i nimic, stăpâne! Prea luminata minte a Înălțimii Voastre am s-o mut în burtă. E loc destul acolo…

Dioptric fu de acord, iar meșterul îi deșurubă capul, puse emisfera minții de cristal în burtă, nitui totul la loc, căpătă cinci ducați, apoi servitorul îl scoase din palat. Ieșind, zări într-una din odăi pe Aurentina, fiica lui Dioptric, toată numai aur și argint, iar figura ei zveltă, scoțând sunete de clopoțel la fiecare pas, i se păru mai frumoasă decât orice pe lume. Se întoarse acasă, unde-l aștepta nevasta cu parul în mână. Și atunci se porni un scandal, de se auzea până în stradă, iar vecinii spuseră:

— Oho! Asta-i vipera aia de nevastă a lui Froton, îl croiește iarăși pe bărbată-su!

În vremea asta, Dioptric, tare bucuros de cele întâmplate, se duse la palat. Regele se miră puțin văzându-și ministrul fără cap, dar acesta îl lămuri că e o modă nouă.

Pe Amassid însă îl cuprinse frica, pentru că toată viclenia ieșise la iveală, și, când ajunse acasă, făcu la fel ca și dușmanul lui. Din clipa aceea se porni între ei o întrecere nemaipomenită: începură să-și deșurubeze înotătoarele, branhiile și spinările metalice, așa că după o săptămână fiecare din ei putu să intre sub masă fără să se aplece. Dar și ceilalți doi miniștri știau foarte bine că viitorului rege îi vor plăcea numai ființele cele mai mici și vrând-nevrând începură și ei să-și micșoreze statura. Până la urmă ajunseră să nu mai aibă nimic de deșurubat. Disperat, Dioptrie trimise servitorul să i-l aducă pe meșter.

Mult se mai miră Froton, aflat acum în fața ministrului din care nu mai rămăsese aproape nimic, când acesta îi ceru cu încăpățânare să-l micșoreze și mai mult.

— Luminate stăpâne — îi zise el, scărpinându-se în cap. Cred că n-a mai rămas decât o ultimă soluție. Cu îngăduința Înălțimii Voastre, am să vă scot creierul..

— Nu! Ce, ai înnebunit? — țipă la el Dioptric, dar meșterul se grăbi săl lămurească:

— Creierul îl punem la păstrare în palat, într-un loc sigur. De pildă, uite, în dulapul ăsta, iar Înălțimea Voastră o să aibă numai un receptor micuț și un microfonaș; prin ele, Înălțimea Voastră va fi legată electromagnetic cu propria sa minte.

— Înțeleg! — zise Dioptric, căruia ideea începu să-i surâdă. Atunci fă ce crezi că trebuie să faci!

Froton îi scoase creierul, îl băgă într-un sertar al dulapului, închise sertarul cu o cheiță, cheița o dădu lui Dioptric, iar în burtă îi băgă un aparat micuț și un microfon la fel de mic. Dioptric era acum atât de mititel, că aproape nu se mai vedea; rivalii lui tremurară de ciudă văzându-l; se miră și regele, dar nu spuse nimic. Minogar, Amassid și Filonaut apelară atunci la mijloace de-a dreptul disperate. Se topiră din zi în zi văzând cu ochii și apoi începură să facă ce a făcut și Dioptric: își ascunseră creierul fiecare pe unde putu, sub pat, în birou, și rămaseră ca niște pufușoare strălucitoare, cu coadă și cu câte o pereche-două de decorații, nu cu mult mai mici decât ei înșiși.

Și iar trimise Dioptric pe servitor după meșterul Froton; când acesta ajunsese în fața lui, îi strigă:

— Trebuie să faci ceva! Neapărat trebuie să mă micșorezi, cu orice preț, altfel o să fie rău!

— Înălțate stăpâne! — răspunse meșterul, făcând o plecăciune adâncă în fața lui Dioptric care abia se mai vedea între brațele rezemătoare ale fotoliului — e nemaipomenit de greu și nu știu dacă, de fapt, e posibil.

— Nu vreau să știu nimic! Fă ce-ți spun! Trebuie! Dacă vei reuși să mă micșorezi, să ajung atât de mic, încât să nu mă întreacă nimeni, îți voi îndeplini orice dorință!

— Dacă Înălțimea Voastră îmi garantează pe cuvânt de onoare că așa va fi, atunci am să fac tot ce-mi va sta în putință — răspunse Fronton, pe care, brusc, îl străfulgeră un gând, iar în piept parcă cineva i-ar fi turnat cel mai curat aur, căci de multe zile nu se putea gândi la nimic altceva decât la daurita Aurentina și la clopoțeii de cristal, pe care, pare-se, îi ascundea în piept.

Dioptric își dădu cuvântul. Atunci Froton luă ultimele trei decorații, care atârnau pe micul piept al marelui programator, făcu din ele o cutiuță cu trei pereți, puse înăuntru minusculul aparat, mic cât un ducat, legă totul cu o sârmuliță de aur, mai adăugă la capăt o tăbliță de aur pe care o modelă după forma cozii lui Dioptric, și spuse:

— Gata, Înălțimea Voastră! După aceste însemnate decorații fiecare o să recunoască fără greutate Persoana Înălțimii Voastre. Datorită acestei tăblițe veți putea să înotați, iar aparatul acesta micuț vă va face legătura cu mintea ascunsă în dulap.

Tare se mai bucură Dioptrie.

— Spune-mi, ce vrei? Cere, spune, ai să capeți totul!

— Vreau să-mi dați de soție pe fiica Înălțimii Voasstre, daurita Aurentina!

Dioptric se mânie strașnic și, înotând în jurul lui Froton, împroșcându-l ca ocări, sunându-și decorațiile, îl numi hoț nerușinat, pușlama, pierde-vară, apoi porunci să fie alungat din palat. După aceea se îmbarcă într-o șalupă subacvatică și porni spre rege.

Când Minogar, Amassid și Filonaut văzură cum arată acum Dioptric pe care-l recunoscură numai după frumoasele decorații care-l compuneau, dacă nu mai socotim și codița, îi cuprinse o furie nemaipomenită. Ca specialiști în probleme electronice, înțeleseră că va fi greu să meargă mai departe în acțiunea de miniaturizare, iar a doua zi urma să aibă loc nașterea solemnă a prințului, care nu putea fi amânată cu nici un chip. Atunci Amassid se înțelese cu Filonaut ca în clipa când Dioptric se va întoarce în palatul său, să sară asupra lui, să-l răpească și să-l lege, ceea ce nu va fi greu, deoarece nimeni nu va observa dispariția unei persoane atât de mici. Zis și făcut. Amassid pregăti o cutie veche de tinichea și se furișă cu ea în spatele stâncilor de corali, pe lângă care urma să treacă șalupa lui Dioptric. Când acesta se apropie, servitorii mascați îi ieșiră pe neașteptate în cale și, până să-i sară în ajutor lacheii săi, Dioptric fu acoperit cu cutia și răpit. Amassid închise îndată căpăcelul cutiei, pentru ca marele programator să nu poată ieși afară și, tot vorbindu-i în batjocură și râzând de el, se întoarse repede acasă. Își zise totuși că aici nu e bine să-l țină pe prizonier; tocmai atunci se auzi în stradă un glas strigând:

— Capete nituim! Burți, cozi, cefe bobinăm, șlefuim!

Se bucură la culme și îl cheamă pe meșter, care nu era altul decât Froton. Îi ceru să nituiască ermetic cutia, iar când termină, îi dădu un taler, spunându-i:

— Ascultă, meștere, în cutia asta e un scorpion de metal, pe care l-am prins în pivnița palatului meu. Ia-l și du-l dincolo de oraș pe câmpiile alea de gunoaie. Știi unde? Și ca să fie mai sigur, pune peste cutie și o piatră, ca să nu fugă cumva. Dar, pe Marea Matriță, să nu deschizi cutia, că ai să mori pe loc!

— Am să fac cum poruncești, stăpâne — spuse Froton, apoi luă cutia și plecă.

Îl cam miră pe Froton povestea asta și nu prea știa ce să creadă; scutură cutiuța și auzi ceva mișcându-se înăuntru.

„Ăsta nu poate fi un scorpion — își zise. Nu există scorpioni atât de mici. Ia să vedem ce o fi, dar răbdare, nu chiar acum”…

Se întoarse acasă, ascunse cutia în pod, o acoperi cu tot felul de tinichele vechi, ca să n-o descopere nevastă-sa, și se duse să se culce. Dar nevasta băgase de seamă că a ascuns ceva sus, așa că a doua zi, când el plecă de acasă, ca să strige pe uliță: „Capete bobinăm! Cozi nituim”, ea alergă repede în pod, găsi cutia și, ascultând-o, auzi niște sunete metalice. „A pușlamaua, banditul! zise. Uite ce-i în stare! Să ascundă de mine niște comori!” Repede făcu o gaură în cutie, dar nu zări nimic înăuntru, așa că despică cutia cu o daltă. Numai ce o înclină puțin, când și văzu lucind decorațiile lui Dioptric, din aur curat. Tremurând de nestăpânită lăcomie, scoase capacul cu totul, și atunci Dioptric, care zăcuse ca mort, căci capacul de tablă îi împiedicase contactul cu creierul aflat în dulapul din palat, se trezi brusc, recăpătă legătura cu creierul și strigă:

— Ce-i asta? Unde mă aflu? Cine a îndrăznit să tabere asupra mea? Cine ești tu, creatură oribilă? Să știi că ai să pieri înșurubată, dacă nu-mi dai imediat drumul!

Nevasta meșterului, zărind cele trei decorații de aur țopăindu-i prin față, țipând și amenințând cu coada, se înspăimântă atât de tare, încât vru să fugă. Se repezi spre ușa podului, dar cum Dioptric se rotea mereu în jurul ei, înjurând-o în fel și chip, ea se împiedică de o treaptă a scării și, alunecând, căzu cu scară cu tot. În cădere își frânse gâtul, iar scara, răsturnându-se, nu mai sprijini ușa podului, care se închise. În felul acesta Dioptric rămase închis în pod, izbindu-se de toți pereții și cerând zadarnic ajutor.

Spre seară Froton se întoarse acasă și se miră că nevasta nu-l așteaptă cu parul în prag. Dar când intră în casă o văzu moartă și-i păru tare rău, căci era simțitor din fire. Se gândi însă că întâmplarea e spre binele său, mai ales că putea să folosească corpul soției pentru piese de schimb, ceea ce era foarte rentabil. Se așeză deci pe dușumea, luă o șurubelniță și începu s-o demonteze pe răposată, când auzi de undeva, de sus, niște strigăte pițigăiate.

— Aha — își zise. Recunosc glasul ăsta, e al Marelui Programator al regelui, care a poruncit ieri să fiu dat afară din palat și nici nu mi-a plătit, încă. Dar cum o fi ajuns în podul meu?

Puse scara la ușa podului, se urcă și întrebă:

— Dumneavoastră sunteți, Înălțimea Voastră?

— Da, eu! — strigă Dioptric. Eu sunt, cineva m-a răpit și m-a închis într-o cutie, pe care pe urmă a deschis-o o femeie care s-a speriat și a căzut din pod, iar ușa s-a închis și eu am rămas aici. Dă-mi drumul, oricine ai fi, pe Marea Matriță, și am să-ți dau tot ce vrei!

— Am mai auzit cuvintele astea, să mă ierte Înălțimea Voastră, și știu câte parale fac — răspunse Froton — fiindcă eu sunt meșterul pe care ai poruncit să fie dat afară. Îi spuse apoi cum un curtean l-a chemat la el, i-a cerut să nituiască cutia și s-o lase pe un câmp de gunoaie din afara orașului. Dioptric înțelese că trebuie să fi fost vreunul dintre miniștrii regelui, desigur Amassid. Începu să-l roage, să-l implore pe Froton să-i dea drumul din pod, dar acesta îl întrebă cum poate să se mai încreadă în cuvintele lui?

Și abia atunci când Dioptric se jură pe toți sfinții că o să-i dea fata de nevastă, meșterul deschise ușa și, luându-l pe Dioptric cu două degete, cu decorații cu tot, îl duse în palat. Tocmai atunci ceasurile bătură ora douăsprezece de amiază și urma să înceapă marea festivitate a scoaterii din cuptor a fiului regelui. În mare grabă Dioptric atârnă, alături de cele trei decorații din care se compunea, Marea Stea a tuturor mărilor, pe o panglică brodată cu valuri, și o porni în fugă spre palatul inoxizilor. Iar Froton se duse spre încăperile unde se afla Aurentina, înconjurată de doamne de onoare, cântând la electrodrâmbă. Cum se văzură, se și plăcură. Tocmai se auzea fanfara din turnurile palatului, când Dioptric ajunse la marea poartă, în spatele căreia începuse festivitatea. La început străjile nu-l lăsară să treacă, dar recunoscându-l după decorații îi deschiseră poarta.

Dar când poarta se deschise, s-a făcut un curent subacvatic care pătrunse în sala tronului, îi luă pe Amassid, pe Minogar și pe Filonaut, căci tare mai erau micșorați, și-i purtă până în bucătărie, unde, în timp ce strigau după ajutor, se învârtiră puțin deasupra chiuvetei, căzură înăuntru și, prin meandre subterane, ajunseră în afara orașului. Până să se scuture de noroi, să se curețe și să se întoarcă la palat, festivitatea se și terminase.

Dar același curent subacvatic, care-i târâse cu el pe cei trei miniștri, îl luase șl pe Dioptric și-l învârtise în jurul tronului cu atâta putere, încât sârmulița de aur care-l încingea plesni și toate decorațiile, cu Steaua tuturor mărilor cu tot, zburară cât colo, iar micul aparat îl lovi în viteză pe rege drept în frunte. Regele se miră tare mult când din această fărâmă se auzi un glas subțire:

— Maiestate! Iertare! N-a fost vina mea! Eu sunt Dioptric Marele Programator…

— Ce sunt glumele astea prostești tocmai acum? — strigă regele și trânti aparatul, care căzu pe podea, iar marele majordom, deschizând festivitatea cu trei bătăi din bastonul său de aur, fără să vrea, îl sparse în bucăți mărunte. Prințul ieși din cuptor și privirea îi căzu pe peștișorul electric, care înota în cușca de argint de lângă tron; fața i se lumină, căci îl plăcea tare mult ființa asta măruntă. Festivitatea se apropia de sfârșit, prințul se urcă pe tron, luând locul lui Hidrops. De atunci deveni domn al argonauților și mare filozof, deoarece începu să cerceteze cu pasiune problemele inexistenței, căci pe lume nu se poate închipui ceva mai mic decât ea. Și stăpâni cu dreptate, luându-și numele de Neantofil, iar micii peștișori electrici erau mâncarea lui preferată. Froton o luă de soție pe Aurentina și, la rugămintea ei, repară corpul de smarald al lui Dioptric, care zăcea în pivniță, și-i puse la loc creierul ascuns în dulap. Văzând că nu mai au ce face, Marele Programator și ceilalți miniștri slujiră de atunci cu credință noului rege, iar Aurentina și Froton, care fusese numit Mare Tinichigiu al Coroanei, trăiră ani mulți și fericiți.




Prietenul lui Automatei


UN ROBOT, care tocmai se pregătea să plece într-o lungă și primejdioasă călătorie, află despre o mașinărie foarte folositoare, pe care inventatorul ei o numise prietenul electric. Se gândi că-i va fi mai ușor în călătorie, dacă va avea alături un tovarăș, fie el chiar și o mașină. De aceea se duse la inventator și-l rugă să-i povestească totul despre prietenul electric.

— E o plăcere pentru mine să te-ajut — îi răspunse inventatorul. (După cum știți, în basme toți se tutuiesc, nici chiar balaurilor nu li se spune „domnule” doar regilor trebuie să li te adresezi cu pluralul maiestății). Spunând acestea, scoase din buzunar un pumn de grăunțe metalice, ca niște bobite de plumb.

— Ce-i asta? — se miră robotul.

— Da’ mai întâi spune-mi cum te cheamă, fiindcă am uitat să te-ntreb la locul cuvenit din basmul ăsta — ceru inventatorul.

— Mă numesc Automatei.

— A, e prea lung pentru mine, am să-ți spun Automiță.

— Bine, dar asta vine de la Automa… Ei, fie și așa, dacă-ți place viața.

— Iată așadar, dragul meu Automiță, în fața ta un pumn de electroprieteni. Trebuie să știi că, de meserie, sunt miniaturizator. Adică prefac instalațiile mari și grele în altele mici și ușor de manevrat. Fiecare din aceste grăunțe este un concentrat de gândire electrică, deosebit de multilaterală și inteligentă. Nu-ți spun că sunt genii. Ar fi o exagerare, ca într-o reclamă mincinoasă. Ce-i drept, intenția mea este să creez niște genii electrice adevărate și n-am să-mi găsesc odihna până nu voi meșteri genii atât de mici, încât să-i poți purta în buzunar cu miile. Abia atunci când voi izbuti să-i torn în saci și să-i vând cu kilogramul, voi putea spune că mi-am atins scopul. Dar să lăsăm planurile mele de viitor. Deocamdată vând electroprieteni cu bucata. Și nu scump. Cer pentru unul atât cât cântărește în briliante. Trebuie să recunoști că e un preț destul de modest, având în vedere că poți să-ți pui un asemenea electroprieten în ureche, de unde el poate să-ți șoptească tot felul de sfaturi bune și să-ți ofere orice fel de informații. Uite, ai aici o bucățică de vată cu care să-ți astupi urechea, ca prietenul tău să nu cadă când apleci capul într-o parte. Ce zici, îl iei? Dac-ai vrea o duzină ți i-aș lăsa mai ieftin…

— Nu, deocamdată mi-ajunge unul — răspunse Automatei. Dar aș mai vrea să știu la ce-mi poate folosi? Să-mi ajute într-o situație grea din viață?

— Mai încape vorbă, doar pentru asta e făcut! — răspunse blând inventatorul. Îi puse în palmă un pumn de boabe cu străluciri metalice, făcute din metale rare și continuă: Bineînțeles, nu poți să contezi pe un ajutor în sens fizic, căci nu despre un asemenea ajutor e vorba. Sfaturi bune, sugestii folositoare, judecăți bine chibzuite, observații încurajatoare, preveniri, avertismente, ca și cuvinte de îmbărbătare, concluzii care-ți dau încredere în propriile forțe, cugetări adânci, care-ți permit să faci față oricărei situații grele, chiar primejdioase — iată numai o mică parte din repertoriul electroprietenilor mei. Sunt devotați trup și suflet, credincioși, totdeauna treji, fiindcă niciodată nu dorm, și, în afară de asta, peste măsură de rezistenți, estetic și, după cum vezi, foarte comozi! Ei, ce zici, iei numai unul?

— Da — răspunse Automatei. Dar ia spune-mi, te rog, ce o să se întâmple dacă o să mi-l fure cineva? O să se-ntoarcă la mine? Sau îl va duce pe hoț la pierzanie?

— A, asta nu! — răspunse inventatorul. O să-i slujească și lui, la fel de devotat și atent, cum ți-a slujit și ție mai înainte. Nu-i poți cere prea mult, dragul meu Automiță. El n-o să te părăsească când ești la ananghie dacă nici tu nu-l părăsești. Dar asta n-o să se-ntâmple dacă îl pui în ureche și îl acoperi totdeauna cu vată…

— Bine — se învoi Automatei. Dar cum trebuie să-i vorbesc?

— Nu-i nevoie să-i vorbești deloc. E de ajuns să-i șoptești ceva și te aude perfect. Cât privește numele lui, să știi că-l cheamă Wuch. Nu trebuie să-i spui mai mult.

Îl cântări pe Wuch, inventatorul primi în schimb un briliant frumos, iar robotul, liniștit că are acum un tovarăș, un suflet apropiat pentru drumul cel lung, porni cu el în lume.

Era foarte plăcut să călătorești cu Wuch. Dacă doreai, acesta te trezea în fiecare dimineață, fluierându-ți la ureche un cântecel vesel. De asemenea, povestea tot felul de istorioare nostime. Dar Automatei îi porunci să se potolească atunci când se află în societate, deoarece ce din jur începură să-l bănuiască că se cam scrântise, fiindcă în răstimpuri izbucnea în râs fără vreo pricină. Așa a călătorit Automatei mai întâi pe uscat, ajungând până la malul mării, unde-l aștepta un vas alb, frumos. Nu avea prea multe asupra lui, așa că se urcă cât ai clipi din ochi în barca primitoare și, mulțumit, salută semnalul care anunța ridicarea ancorei și începutul marii călătorii. Câteva zile vasul alb pluti vesel pe valuri, spre razele unui soare blând, iar noaptea se legăna în lumina argintie a lunii, până când într-o bună dimineață, izbucni o furtună nemaipomenită. Valurile, de trei ori mai înalte decât catargele, loveau în vasul care trosnea din toate încheieturile. Marea urla atât de înfricoșător, că Automatei nu auzi nici un cuvințel, din toate câte i le șoptea, fără îndoială, Wuch în aceste clipe grele, ca să-l liniștească. Deodată ceva trosni puternic, apa sărată năvăli în cabină și sub privrea plină de spaimă a lui Automatei, vasul începu să se sfărâme în bucățele.

Alergă pe punte, așa cam se afla, dar abia apucă să sară în ultima barcă de salvare, că un val uriaș izbi vasul, trăgându-l în adâncurile oceanului care fierbea. Membrii echipajului dispărură și ei și Automatei se pomeni singur-singurel în barca de salvare din mijlocul mării furioase, și tremura, așteptând clipa când următorul val va îneca barca ce sălta ca o coajă de nucă. Vântul urla, ploaia cădea în torente din norii grei și el nu izbutea să audă ce-i tot șoptea Wuch. Deodată, la orizont, prin ceață, apărură niște contururi nelămurite, spălate de o spumă albă. Era țărmul unui pământ necunoscut, de care se loveau valurile. Scârțâind, barca se opri între pietre, iar Automatei, ud până la piele, murat, se îndreptă cu ultimele puteri, abia ținându-se pe picioare, spre interiorul acestui ținut, cât mai departe de valurile oceanului. Se trânti la pământ sub o stâncă și, frânt de oboseală, se cufundă într-un somn adânc.

Îl trezi un fluierat ușor. Era Wuch, care-i amintea de prezența lui prietenească.

— A, ce bine că ești aici, Wuch dragă! Abia acum văd ce bine e că te am lângă mine, mai bine zis chiar în mine! — strigă Automatei, trezindu-se din adânca uitare.

Se uită în jur. Soarele ardea, marea era încă agitată, dar nici pomeneală de valurile acelea cumplite, de nori și ploaie. Din păcate, o dată cu furtuna pierise și vasul, se vede că aceasta își făcuse serios de cap în timpul nopții, căci luase cu sine și bărcuța căreia îi datora salvarea. Automatei se ridică în picioare și începu să alerge de-a lungul țărmului, dar după numai zece minute ajunse în același loc din care plecase. Se găsea pe o insulă pustie, pe deasupra și foarte mică. Situația nu era deloc îmbucurătoare. Dar ce-i păsa câtă vreme îl avea cu el pe Wuch! Îl anunță îndată asupra situației și îi ceru sfatul.

— Mda, iubitule! — zise Wuch — nu-i o situație prea plăcută! Stai să mă gândesc mai serios. De fapt, ce-ți trebuie?

— Ei, ce-mi trebuie? De toate: ajutor, salvare, haine, ceva de mâncare. Aici nu se află nimic în afară de nisip și stânci!

— Hm! Așa crezi? Ești sigur de asta? N-ai găsit pe plajă vreo ladă de pe vasul înecat, aruncată de valuri, plină de instrumente, cărți interesante, haine de tot felul și praf de pușcă?

Automatei alergă în susul și în josul plajei, dar nu găsi nimic, nici măcar o surcică din vasul care se scufundase.

— Cum, nu e chiar nimic? Hm, foarte ciudat. Bogata literatură despre viața pe insulele pustii arată clar că naufragiatul găsește întotdeauna topoare, cuie, apă de băut, ulei, cărți sfinte, pile, clești, puști și multe alte lucruri folositoare. Dar dacă nu-s, nu-s. Poate găsești măcar vreo ascunzătoare bună printre stânci.

— Nici asta nu se găsește

— Nu? Ei, asta-i chiar nemaipomenit. Atunci, fii bun și urcă-te pe cea mai înaltă stâncă, poate zărești ceva în jur!

— Îndată — strigă Automatei și se urcă pe stânca abruptă din mijlocul insulei. Încremeni: insula vulcanică era înconjurată din toate părțile de nemărginirea mării!

Cu glas pierit îi povesti lui Wuch cele văzute, îndreptându-și cu mâna tremurândă vata din urechi, ca să nu-și piardă prietenul. „Ce noroc că n-a căzut când s-a scufundat vasul” — își zise și, simțindu-se iarăși obosit, se așeză pe stâncă, așteptând nerăbdător ajutorul prietenului.

— Fii atent, prietene! Iată sfaturile pe care mă grăbesc să ți le dau în această situație grea! — se auzi în sfârșit mult așteptatul glăscior al lui Wuch. Pe baza calculelor pe care le-am făcut, am ajuns la concluzia că ne aflăm pe o insulă necunoscută, pe un recif sau pe un vârf al unui lanț de munți submarini, care ies încet din adâncuri și se vor uni cu continentul peste trei sau patru milioane de ani.

— Lasă-mă-n pace cu milioanele, spune ce facem acum?! — țipă la el Automatei.

— Insulița se găsește departe de rutele vapoarelor. Șansa apariției vreunui vas prin apropiere este de unu la patru sute de mii.

— O, cerule! strigă disperat naufragiatul. E groaznic! Atunci ce mă sfătuiești să fac?

— Am să-ți spun imediat, dacă n-ai să mă mai întrerupi. Du-te la țărmul mării și intră în apă cam până la piept. În felul acesta n-ai nevoie să te apleci prea mult, ceea ce ar fi incomod. Apoi bagă capul în apă și trage în tine atâta apă cât poți. E amară, știu, dar n-o să- dureze mult. Mai ales dacă în același timp ai să mergi prin apă. Atunci devii greu, iar apa sărată, umplându-ți corpul, va întrerupe procesele organice și în felul acesta îți vei pierde repede viața. Datorită acestui fapt vei evita chinurile îndelungate ale șederii pe această insuliță, ca și moartea lentă, ba chiar pierderea facultăților mintale care te poate amenința înainte de moarte. Ai putea chiar să iei câte o piatră grea în fiecare mână. Nu e neapărată nevoie, dar…

— Ai înnebunit poate! — țipă Automatei sărind în sus. Vrei să mă înec? Mă împingi la sinucidere? Bune sfaturi îmi dai, n-am ce zice! Și te mai numești prietenul meu?!

— Da’ de unde! — ripostă Wuch. N-am înnebunit deloc, pentru că una ca asta nu stă în puterea mea. Eu nu-mi pierd niciodată echilibrul mintal, și mi-ar fi cu atât mai neplăcut, dragul meu, să fiu de față atunci când vei rămâne lipsit de lumina minții și vei pieri lent sub razele acestui soare arzător. Te asigur că am studiat atent întreaga situație și am analizat pe rând toate șansele de salvare. Nu poți să faci o barcă sau o plută pentru că n-ai materiale; nu te va salva, după cum am mai spus nici un vas. Nici măcar avioane nu zboară pe aici și nici tu nu vei fi în stare să construiești vreun aparat de zburat. Ai putea, bineînțeles, să alegi moartea lentă în locul unei morți rapide și ușoare, dar, ca un bun prieten ce-ți sunt, nu te sfătuiesc să iei o asemenea hotărâre pripită. Dacă tragi bine apă…

— Lua-te-ar toți dracii cu apa ta bine trasă cu tot! — urlă, tremurând de mânie, Automatei. Și când te gândești că pentru un asemenea prieten am dat un briliant atât de frumos șlefuit! Știi ce e inventatorul tău? Un cămătar ordinar, cărpănos și șarlatan pe deasupra, asta e!

— Ai să-ți retragi cuvintele, să știi, când ai să m-asculți până la capăt — răspunse liniștit Wuch.

— Va să zică n-ai terminat? Poate că ai de gând să mă plictisești cu povești despre viața mea de apoi? Mulțumesc, n-am nevoie!

— Nu există nici o viață de apoi — răspunse Wuch. N-am de gând să te mint, fiindcă nici nu știu și nici nu vreau. Nu așa înțeleg era ajutorul prietenesc. Te rog doar să mă asculți cu atenție, dragul meu! După cum știi, deși despre asta se cugetă puțin, lumea este nesfârșit de complexă și de bogată. Se găsesc în ea orașe minunate, pline de oameni și de tot felul de bogății, palate regești, colibe, munți semeți și fermecători, codri foșnitori, lacuri limpezi, pustiuri arzătoare și nemărginite zăpezi veșnice. Așa cum ești, nu poți totuși să fii deodată în mai multe locuri decât într-unul singur din rele pe care le-am numit, cât și din milioanele pe care le-am trecut sub tăcere. Se poate spune deci, fără exagerare, că pentru locurile în care nu ești prezent, te poți considera ca și mort, căci nu cunoști nici binefacerile bogățiilor din palate, nici nu participi la dansurile din țările Sudului, nici nu-ți încânți privirea cu jocurile de curcubee ale ghețurilor Nordului. Ele nu există pentru tine tot așa cum nu există pentru un mort. De aceea, dacă te gândești bine și pătrunzi cu mintea tot ce-ți spun, ai să-nțelegi că, nefiind peste tot, adică în toate aceste locuri fermecătoare, este ca și când n-ai fi aproape nicăieri. Locuri unde să stai sunt, cum s-ar spune, milioane de milioane, dar tu nu poți trăi decât pe acesta, care e neinteresant, obositor prin monotonia lui, ba chiar nesuferit. Deci, între „pretutindeni” și „aproape nicăieri” este o imensă deosebire, și în aceasta constă viața ta normală, fiindcă întotdeauna ai fost într-an singur loc, nu în mai multe deodată. În schimb, între „aproape nicăieri” și „nicăieri” este, la drept vorbind, o deosebire microscopică. Matematica impresiilor arată că acum, de fapt, abia mai trăiești, pentru că aproape peste tot ești absent, exact ca un mort. În al doilea rând, uită-te la acest nisip amestecat cu pietriș, care-ți rănește tălpile tale delicate. Îl consideri de neprețuit? Desigur că nu. Privește întinderea asta de apă sărată, urâcioasă în imensitatea ei. Ai oare nevoie de ea? Da de unde! Uită-te la cele câteva stânci și la bucata asta de cer albastru, arzător, care-ți usucă încheieturile. Îți trebuie ție această căldură de nesuportat, aceste stânci moarte, încinse? Bineînțeles că nu! Deci n-ai nevoie de absolut nimic din toate cele ce te-nconjoară, nici de solul pe care stai, nici de bolta de deasupra capului. Ce rămâne, dacă scazi toate astea? Puțin zgomot în urechi, o apăsare în tâmple, niște bătăi în piept, un tremur al genunchilor și alte asemenea mișcări haotice. Ai oare nevoie de acest zgomot, de această apăsare, de aceste bătăi și de tremur? Nicidecum, dragul meu! Și dacă renunți și la astea, atunci ce-ți mai rămâne? Puțină goană a gândurilor, cuvintele acestea, ca niște înjurături, cu care mă blagoslovești pe mine, prietenul tău, ca și mânia care te înăbușă și teama care-ți provoacă greață. Te întreb încă o dată, ai nevoie do această frică scârboasă și de turbarea asta neputincioasă? Bineînțeles că nici astea nu-ți sunt de trebuință. Deci, dacă scazi și aceste sentimente inutile, nu mai rămâne chiar nimic, dar absolut nimic. Ascultă ce-ți spun, rămâne zero și tocmai acest zero, această stare de veșnic echilibru, de tăcere durabilă, de liniște perfectă, ca prieten adevărat, asta vreau să-ți ofer!

— Dar eu vreau să trăiesc! — țipă Automatei. Vreau să trăiesc! Să trăiesc, m-auzi?!

— A, atunci e vorba nu de ceea ce simți, ci de ceea ce dorești — răspunse liniștit Wuch. Vrei să trăiești! Ei bine, să știi că n-ai să trăiești, căci nu poți, așa cum am mai arătat. Totul este cum vei înceta să trăiești: în chinuri grele și lungi sau ușor, pe nesimțite, sorbind o înghițitură de apă…

— Destul! Nu vreau! Afară! Afară! — țipă din răsputeri Automatei, sărind în sus cu pumnii strânși.

— Ei, dar asta ce mai e? — întrebă Wuch. Las la o parte forma jignitoare a ordinului, dar cum de te poți exprima atât de nechibzuit? Cum poți să strigi la mine „afară”? Ce, eu am picioare, cu care să pot merge? Sau măcar mâini, ca să mă pot târî? Doar știi foarte bine că nu. Dacă vrei să scapi de mine, fii bun și scoate-mă din urechea asta care, te asigur, nu e deloc cel mai plăcut loc din lume, și aruncă-mă unde vrei!

— Bine! — țipă, roșu de furie, Automatei. Asta am să și fac! Dar degeaba scotoci și scormoni în ureche cu degetul. Prietenul lui era prea bine fixat și nu-l putea scoate cu nici un chip, deși își scutura capul ca un nebun.

— Pare-se că nu ține — se auzi glasul lui Wuch, după o bucată de vreme. Cred că n-o să ne putem despărți, deși atât tu, cât și eu vrem lucrul acesta. Dacă-i așa, atunci trebuie să ne-mpăcăm cu acest fapt, căci faptele au întotdeauna dreptate. Asta se referă, în treacăt fie spus, și la situația ta din momentul de față. Vrei să trăiești cu orice preț. Cred că e o dovadă de imprudență, dar fie și așa, cum vrei tu. Dă-mi voie să-ți arăt ce te așteaptă, căci întotdeauna cunoscutul e mai bun decât necunoscutul. Mânia, care te macină acum, o să cedeze curând locul unui sentiment de disperare neputincioasă, iar disperarea, după un alt șir de încercări zadarnice de a te salva, va fi urmată de o apatie totală. În vremea asta puternica arșiță a soarelui, care până și pe mine mă ajunge, în acest loc umbrit al persoanei tale, va usca, în conformitate cu legile implacabile ale fizicii și chimiei, va usca, zic, tot mai mult întreaga ta făptură. Mai întâi ți se va topi unsoarea încheieturilor și la cea mai mică mișcare vei scârțâi, vei hârâi îngrozitor, bietul de tine! Apoi, când țeasta ți se va aprinde de atâta jar, vei zări cercuri rotitoare de diferite culori, dar acestea nici nu vor fi măcar asemănătoare curcubeului, căci…

— Taci odată, călăule! — strigă Automatei. Nu vreau să aud ce-o să se întâmple cu mine! Taci și nu mai scoate o vorbă, ai înțeles?!

— Nu e nevoie să țipi așa. Știi bine că te aud chiar dacă-mi vorbești în șoaptă. Așadar, nu vrei să cunoști chinurile care te așteaptă în viitor? Pe de altă parte vrei acest viitor? Ce lipsă de logică! Bine, am să tac atunci. Remarc numai că greșești, vărsându-ți mânia asupră-mi, de parcă eu aș fi vinovat de soarta ta demnă de plâns. Cauza acestei nenorociri a fost, după cum știi, furtuna; eu însă, prietenul tău, când mă gândesc că o să fiu de față la chinurile care te așteaptă, la tot acest spectacol, împărțit pe acte, al suferințelor și morții tale, ți-o spun sincer, nu-mi face nici o plăcere. Mă cuprinde, într-adevăr, groaza gândindu-mă ce se va întâmpla când uleiul…

— A, tot nu vrei să taci? Sau nu poți, monstru nesuferit? — urlă Automatei și se plesni peste urechea în care stătea înfipt prietenul său. O, de-aș avea măcar o crenguță sau o frântură de băț, cu care să te scot, aș face-o imediat și te-aș strivi sub călcâi!

— Cum, vrei să mă distrugi? — spuse trist Wuch. Într-adevăr, nu meriți să ai un electroprieten, nici măcar o altă ființă care să te compătimească frățește!

Automatei se înfurie peste măsură și atât se certară, se dondăniră, fiecare având argumentele lui, până ce trecu vremea prânzului și bietul robot, slăbit de atâtea țipete, sărituri și gesticulații, căzu fără puteri pe marginea stâncii, oftând din când în când fără speranță văzând întinderea pustie a oceanului. De câteva ori luă o scamă de nor de deasupra orizontului drept fumul unui vapor, dar Wuch se grăbi să-i spulbere iluziile, amintindu-i de șansa de unu la patru sute de mii, ceea ce îi provocă lui Automatei alte accese de disperare și de furie, mai ales că de fiecare dată, după cum se dovedea, Wuch avea dreptate. În sfârșit, se așternu între ei o liniște deplină. Naufragiatul privea acum la umbrele lungi ale stâncilor, mângâind nisipul alb al plajei. Într-un târziu Wuch întrerupse tăcerea:

— De ce nu spui nimic? Au și început cumva să-ți zboare pe dinaintea ochilor cercurile acelea de care pomeneam?

Automatei nici nu catadicsi măcar să răspundă.

— Aha! — continuă Wuch de unul singur. Deci nu sunt numai cercurile, ci, după toate probabilitățile, și acea stare de apatie pe care am reușit s-o prevăd atât de exact. Ciudat lucru! Ce nechibzuită creatură este ființa inteligentă, mai ales când e constrânsă de împrejurări! Se găsește pe o insulă pustie, pradă pieirii, îi dovedești, așa cum doi și cu doi fac patru, că moartea i-e inevitabilă, îi arăți o portiță de ieșire din această situație, și ea… nimic. Oare îmi va fi recunoscătoare pentru toate astea? Nici pomeneală! Ființa asta trage nădejde, și dacă n-o mai are și nici n-o mai poate avea se agață de aparențe și preferă mai degrabă să intre în vâltoarea nebuniei decât în apa care…

— Încetează odată cu apa asta! — urlă răgușit Automatei.

— Țineam să subliniez doar lipsa ta de rațiune — răspunse Wuch. Nu te îndemn la nimic. Dacă vrei să mori încet sau mai bine-zis să nu faci nimic ca să împiedici o astfel de moarte, trebuie să chibzuiești bine. Frica de moarte este o mare greșeală, față de ceea ce îți recomand și care merită mai degrabă o apologie! Ce poate fi oare pe măsura perfecțiunii inexistenței? Ce-i drept, agonia care precede moartea nu este un fenomen prea plăcut, dar, pe de altă parte, până acum încă n-a existat nimeni atât de slab cu firea, încât să n-o suporte și să nu reușească să moară de-a binelea, până la urmă. Deci moartea nu este un lucru demn de evidențiat, atâta vreme cât orice slăbănog, măgar sau canalie o poate înfăptui. Mai mult, dacă oricine se poate descurca în fața morții (și trebuie să recunoști că așa este, eu cel puțin n-am auzit de cineva care să nu fi reușit), atunci mai bine să te delectezi cu gândul la atotmilostivul neant, care te așteaptă de îndată ce-i treci pragul. Când, dacă nu încă în timpul vieții, se cuvine să-ți imaginezi pe îndelete toate privilegiile, înlesnirile și plăcerile de care ai parte în clipa morții?! Gândește-te numai o clipă: nici o luptă, nici o grijă, nici temeri, nici chinuri ale sufletului sau trupului, nici o întâmplare nefericită, și toate astea la ce scară! De-ar fi să se adune toate forțele răului împotrivă-ți, tot nu te-ar putea atinge! O, e cu adevărat incomparabilă siguranța dulce a celui mort! Și dacă mai adăugăm că moartea nu este ceva trecător, nedurabil, că nimic n-o poate întrerupe, n-o poate mișca din loc, atunci plăcerea este cu atât mai mare…

— De-ai crăpa odată — rosti cu glas slab Automatei, întovărășind aceste cuvinte laconice cu o înjurătură tasată.

— Îmi pare rău, dar nu se poate! — răspunse pe loc Wuch. Nu numai invidia egoistă (căci nu există nimic mai presus de moarte, după cum am spus), dar și cel mai curat altruism mă îndeamnă să-ți țin tovărășie în neant. Dar, de fapt, eu nu pot crăpa, cum spui, fiindcă inventatorul m-a făcut indestructibil, probabil ca să-și potolească ambiția sa de constructor. E adevărat, când mă gândesc că o să zac, năpădit de sarea mării, în cadavrul tău care se va descompune încet-încet, când mă gândesc că o să zac așa și o să vorbesc de unul singur mă cuprinde tristețea. Și cât o să am de așteptat până o să apară acel vas, primul din cele patru sute de mii, care, în conformitate cu calculul probabilităților, va acosta, în sfârșit, pe această insuliță!…

— Cum?! N-ai să te prăpădești aici, ca mine?! — strigă Automatei, trezit din amorțeală de aceste cuvinte. Deci tu ai să trăiești, pe când eu… O, n-o să se întâmple una că asta! Niciodată! Niciodată! Niciodată!

Și sărind în sus cu un răcnet teribil, începu să se zbată, să-și scuture capul, să scormonească în ureche, făcând în același timp cele mai ciudate mișcări cu tot corpul, dar degeaba. În timpul acesta Wuch țipa cât îl ținea gura:

— Dar termină odată! Ce, ai înnebuit? Cred că-i încă prea devreme! Bagă de seamă, ai s-o pățești! O să-ți rupi o mână sau o să-ți scrântești vreun picior! Fii atent la spinare! N-are nici un sens! Ar fi altceva dac-ai putea, așa, dintr-o dată, știi… Dar să te schilodești doar!… Ți-am spus că sunt indestructibil! Degeaba te chinuiești, chiar dacă m-ai scoate de-acolo, n-ai să poți să-mi faci nici un rău, adică nici un bine am vrut să spun, căci, așa cum am spus pe larg până acum, moartea este ceva demn de invidiat. Au! Termină odată! Cum poți să sari așa întruna?

Dar Automatei se zbătea mai departe, fără să ia în seamă nimic, ajungând chiar să se lovească cu capul de stânca pe care stătuse mai înainte. Și se izbi atâta, de îi ieșiră scântei din ochi și fum pe nări. Până la urmă, Wuch se rostogoli pe neașteptate din ureche și se opri între pietre, cu un strigăt slab de ușurare că totul s-a terminat. Automatei nu observă imediat cât de eficace fuseseră eforturile sale. Trântindu-se pe pietrele încinse de soare, se odihni o clipă și, incapabil de a mai mișca o mână sau un picior, mormăi:

— Nu-i nimic, e o slăbiciune trecătoare. Dar las’ că te scot eu, te prind eu sub călcâi, iubite prietene, ai auzit? Hei! Dar ce-i asta?!

Se opri brusc, așezându-se, căci simți un gol în ureche. Se uită în jur, fără a se dumiri prea bine și, îngenunchind, începu să-l caute febril pe Wuch, răscolind pietrișul mărunt.

— Wuch! Wuuuuch! Unde ești? Răspunde — strigă el îngrozit.

Dar Wuch, fie din prudență, fie din altă cauză, tăcu chitic. Automatei începu atunci să-l încânte cu cele mai dulci cuvinte. Îl asigură că și-a schimbat părerea, că unica lui dorință este să asculte bunele sfaturi ale elctroprietenului său și să se înece, dar ar vrea doar să mai audă o dată laudele aduse morții. Dar nici asta nu folosi la nimic. Wuch tăcea ca mormântul. Atunci bietul naufragiat, blestemând de toți sfinții, începu să cerceteze sistematic piatră cu piatră tot terenul. Tocmai voia să lepede un pumn de pietriș pe care-l frământase în mână, când, privindu-l mai atent, sări în sus de bucurie. Printre pietricele îl descoperi pe Wuch, care arunca luciri mate, potolite, de grăunță metalică.

— A! Te-am găsit, puișorule! Ești aici, fărâmiță de prieten! Ești în mâna mea, iubitule, prea veșnicule! — șuieră el, ținându-l strâns între degete pe Wuch, care nu zicea nici pâs. Ei, ia să vedem cum stăm cu soliditatea ta, cu veșnicia ta, hai să le punem la încercare. Poftim!

Și spunând acestea, pocni zdravăn din călcâie. Îl puse apoi pe electroprietenul său pe o stâncă și sări pe el cu toată greutatea corpului și, ca să fie mai sigur, se mai și răsuci pe călcâiul potcovit, care scrâșni. Wuch nu scoase o vorbă, numai stânca trosni puțin, ca sfredelită. Aplecându-se, Automatei văzu că grăuntele era neatins, doar stânca se găurise nițel sub el, iar Wuch stătea frumușel în găurică.

— Ce, ești atât de zdravăn? Las’ că găsim noi o piatră mai tare! — bombăni el și începu să alerge prin toată insula, căutând cei mai mari bolovani de bazalt și de porfir, ca să-i slujească drept nicovală pentru Wuch. În timp ce îl pisa sub călcâi, îi vorbea cu o liniște prefăcută sau îl ocăra cât îl ținea gura, crezând că i se va răspunde într-un fel, că va fi rugat, implorat să înceteze. Dar lui Wuch nici nu-i păsa. Văzduhul răsuna doar de ecourile unor izbituri surde, de scrâșnetele pietrelor sfărâmate și de blestemele înverșunate ale lui Automatei. Convingându-se până la urmă că lui Wuch nu-i fac nici un rău chiar și cele mai teribile lovituri, Automatei, slăbit și înfierbântat, se așeză din nou pe mal, cu electroprietenul în pumn.

— Chiar dacă n-am să pot să te strivesc — îi spuse cu stăpânire prefăcută în care tremura însă o mânie ascunsă — fii sigur că o să am eu grijă de tine, așa cum se cuvine. Ai să aștepți mult și bine vasul salvator, iubitule, fiindcă am să te arunc în fundul mării, unde ai să zaci până-ntr-a șaptea veșnicie. O să ai timp berechet să-ți depeni plăcutele gânduri într-o singurătate atât de deplină! N-o să ai parte de alt prieten, fii sigur!

— Drăguțule, — începu iarăși Wuch — cu ce poate să-mi dăuneze șederea pe fundul mării? Tu cugeți după sistemul de gândire al unei ființe muritoare. De aici greșelile tale. Trebuie să-nțelegi că ori marea va seca poate cândva, ori fundul ei se va ridica asemenea unui munte și se va uni cu continentul. Dacă asta se va întâmpla peste o sută de mii de ani sau peste milioane de ani, pentru mine n-ar importanță. Nu numai că sunt indestructibil, dar și peste măsură de răbdător, după cum ai putut să observi chiar și după liniștea cu care am suportat nebunia ta. Și să-ți mai spun ceva: n-am răspuns la vorbele tale, lăsându-te să mă cauți, fiindcă am vrut să-ți cruț forțele. Am tăcut și când săreai cu picioarele pe mine, ca nu care cumva, printr-o vorbă necugetată, să-ți ațâț mânia, căci asta ți-ar fi făcut și mai rău.

Auzind această nobilă pledoarie, Automatei începu să tremure cuprins de o nouă furie.

— Am să te zdrobesc! Praful și pulberea se va alege din tine, ticălosule! — răcni el, reluându-și dansul nebun pe stânci, săriturile și loviturile. De data aceasta însă îl acompaniau cuvintele ironic binevoitoare ale lui Wuch:

— Nu cred c-ai să reușești, dar încearcă! Poftim! Încă o dată! Nu așa, c-ai să obosești prea repede! Cu amândouă picioarele! Așa, și hop, sus! Hop-șa! Sări mai sus, îți spun, atunci puterea loviturii crește! Nu mai poți? Adevărat? Ce, nu merge? Ei, vezi, așa, așa! Aruncă piatra cât mai de sus! Așa, așa! Ia alta! Nu găsești una mai mare? Încă o dată! Țup-țup, dragă prietene! Ce păcat că nu pot să-ți fia de folos! De ce te-ai oprit? Ai obosit atât de repede? Păcat… Ei, dar nu-i nimic… Mai aștept, să-ți tragi sufletul! Să te mai răcorească cleacă vântulețul ăsta…

Automatei se trânti cu zgomot pe pietre, privi cu ură nestăpânită la grăuntele de metal din palma deschisă și asculta, vrând-nevrând, ce-i spunea:

— Dacă n-aș fi electroprietenul tău, aș spune că te porți rușinos. Vasul s-a scufundat din cauza furtunii, te-ai salvat odată cu mine, te-am slujit cu sfaturile mele, cum m-am priceput, și fiindcă n-am născocit vreun mijloc de a ne salva, pentru că nu există, te-ai înverșunat, iar în schimbul sincerelor mele sfaturi, vrei să mă distrugi, pe mine, singurul tău tovarăș. Ce-i drept, în felul acesta ai acum măcar un scop în viață. Doar pentru atât și tot îmi datorezi recunoștință. Interesant, va să zică, gândul că eu voi trăi totuși șl după moartea ta te umple de ură…

— O să vedem noi cât o să mai trăiești! — rosti printre dinți Automatei. Încă nu mi-am spus ultimul cuvânt.

— Ei, nu, că ești nemaipomenit! Știi ce? Mai încearcă și altfel. Pune-mă pe catarama curelei tale. E de oțel, și otelul este desigur mai tare decât stânca. Poți să încerci, deși sunt convins că nici asta n-ajută. Totuși, sunt bucuros că-ți mai dau un sfat…

Automatei șovăi la început, dar până la urmă ascultă de vorbele prietenului său. Tot degeaba, căci nu reuși decât să găurească pe ici, pe colo, catarama, sub puternicele sale lovituri. Când văzu una ca asta, Automatei căzu în cea mai neagră melancolie și, disperat, istovit cu totul, privea în neștire la fărâma de metal, care îi vorbea cu un glas subțirel:

— Și te mai numești ființă inteligentă, pe toți zeii! Uitați-vă la el, se dă de ceasul morții fiindcă nu poate să măture de pe suprafața pământului singura făptură care-i este apropiată pe întinderea asta pustie. Spune-mi, nu ți-e rușine, dragul meu Automiță?

— Taci, gunoi palavragiu! — șuieră naufragiatul.

— De ce să tac? Dacă ți-aș fi dorit răul, aș fi tăcut de mult, dar eu sunt, pe mai departe electroprietenul tău. Am să-ți țin tovărășie în chinurile morții ca un prieten nedespărțit. De-ar fi să umbli în patru labe și tot n-ai să mă arunci în mare, iubitule, fiindcă totdeauna în momentele importante e mai bine să ai puțin public. Voi fi martorul agoniei tale, care astfel va fi mult mai plăcută decât în neagra singurătate. Mai importante decât orice sunt sentimentele, indiferent care. Ura față de mine, adevăratul tău prieten, îți dă puteri, te face mai îndrăzneț, îți înaripează sufletul, dă gemetelor tale un sunet curat și convingător, îți sistematizează convulsiile și pune ordine în fiecare din ultimele tale clipe. Și asta nu-i puțin lucru… În ceea ce mă privește, îți făgăduiesc că n-am să vorbesc mult și n-am să comentez nimic, altfel fără să vreau, te-aș putea distruge cu totul prin nemăsurata mea prietenie, pe care n-ai suporta-o, pentru că, într-adevăr, ai un caracter nesuferit. Dar, până la urmă, tot am s-o scot la capăt cu tine, deoarece, răspunzând cu bunătate răutăților tale, te voi distruge, salvându-te astfel de tine însuți — și fac asta din prietenie, repet, nu din orbire, căci simpatia nu mă împiedică să văd urâciunea firii tale… Aici fu întrerupt de un răcnet ieșit brusc din pieptul lui Automatei.

— Un vapor! Un vapor! Uri vapoooor! — urla el înnebunit și, sărind în sus, începu să alerge pe mal încolo și încoace, aruncând pietre în apă, dând din mâini și urlând cât îl ținea gura până ce răguși, de fapt fără nici un rost, pentru că vasul se apropia, evident, de insuliță, ba chiar trimise spre ea o barcă de salvare.

După cum se dovedi mai târziu, căpitanul vasului pe care se aflase Automatei reușise, încă înainte de naufragiu, să trimită o radiogramă, cerând ajutor. Și astfel toată marea începu să fie colindată de numeroase nave, iar una din ele pornise spre insuliță. Când barca ajunse aproape de mal, Automatei vru la început să se urce singur în ea. Dar, după o clipă de gândire, se întoarse în fugă după Wuch. Se temea că acesta o să strige, o să fie auzit, și asta ar atrage întrebări neplăcute, poate chiar și acuzații din partea electroprietenului. Ca să evite toate acestea, îl apucă pe Wuch, dar neștiind unde și cum să-l ascundă, îl băgă la repezeală din nou în ureche. Urmară scene mișcătoare de bun venit și recunoștință, în timpul cărora Automatei făcu cât mai mult zgomot, căci se temea ca nu cumva vreunul din marinari să audă glasul lui Wuch. Electroprietenul vorbea fără întrerupere, repetând întruna:

— Ei, asta-i bună, cu adevărat ceva neașteptat! Un caz la patru sute de mii… Ai avut noroc, n-am ce zice! Cred că acum relațiile noastre vor fi iarăși dintre cele mai bune, mai ales că nu ți-am refuzat nimic în cele mai grele clipe. În afară de asta sunt discret și… ce a fost și nu mai este nu se spune în poveste!

Când, după o lungă călătorie, vasul acostă ia țărm, Automatei îi cam uimi un pic pe cei prezenți, exprimându-și dorința, neînțeleasă de nimeni, de a vizita cea mai apropiată oțelărie, ca să vadă cum lucrează ciocanul pneumatic. Se povestește că în timpul vizitei s-a purtat destul de ciudat. Apropiindu-se de nicovala de oțel din hala cea mare, începuse să dea din cap din toate puterile, de parcă ar fi vrut să-și scoată creierul prin ureche. Ba chiar sărea într-un picior; cei de față se făcură că nu văd nimic, socotind că o ființă salvată nu de mult dintr-o asemenea nenorocire poate să manifeste cele mai inexplicabile extravagante, provocate de deranjarea echilibrului mintal. Ce-i drept, mai târziu Automatei și-a schimbat felul de viață de altădată, vădind tot felul de manii, care de care mai ciudate. Ba aduna substanțe explozive, încercând o dată să efectueze o explozie chiar în propria sa locuință. L-au împiedicat însă vecinii, adresându-se autorităților. Nitam-nisam începu să colecționeze ciocane și pietre de carborund, iar cunoscuților le spunea că intenționează să construiască un nou tip de mașină pentru citirea gândurilor. Mai târziu deveni un solitar și căpătă obiceiul de a vorbi tare cu sine însuși, ba uneori se auzea cum, alergând prin casă, monologa în gura mare și arunca tot felul de vorbe semănând a înjurături.

În sfârșit, după mulți ani, căzând pradă unei noi obsesii, începu să cumpere saci întregi de ciment. Făcu din ciment o sferă uriașă și, când aceasta se întări, o duse într-un loc necunoscut. Se spunea că se angajase ca paznic la o mină părăsită și că aruncase în ea, într-o noapte, imensul bloc. Apoi, până la sfârșitul zilelor sale, umbla prin împrejurimi și nu era gunoi, cât de mic, pe care să nu-l adune și să nu-l arunce în fundul minei pustii. Cu adevărat, avea obiceiuri tare ciudate, dar majoritatea celor ce se spuneau pe seama lui nu merită, pare-se, nici o atenție. Căci e greu de crezut că toată viața a purtat în fundul sufletului o ură de neîmpăcat față de elcctroprietenul său, căruia îi datora atât de mult…




Regele Globares și înțelepții


GLOBARES, domnitorul Eparidei, chemă odată la el pe trei dintre cei mai mari înțelepți și le spuse:

— E într-adevăr groaznică soarta acelui rege care a cunoscut tot ce se poate cunoaște, așa încât tot ce i se spune sună a gol ca un ulcior crăpat! Aș vrea să fiu uimit, dar mor de urât, caut emoții dar ascult povești serbede, cer lucruri neobișnuite și mi se oferă doar lingușeli respingătoare. Luați aminte, voi, înțelepți! Azi am poruncit să se taie capul tuturor măscăricilor și bufonilor, tuturor sfetnicilor, și oficiali și de taină. Aceeași soartă vă așteaptă și pe voi de nu-mi veți împlini porunca. Fiecare dintre voi trebuie să-mi povestească cea mai ciudată istorie pe care o știe, și, dacă nu-mi va stârni nici râsul, nici lacrimile, nici uimirea și nici tulburarea, dacă nu mă voi desfăta și nici nu mă va pune pe gânduri, unde îi stau picioarele îl va sta și capul!

Regele făcu un semn, și înțelepții auziră pașii de fier ai halebardierilor, care-i înconjurară, cu săbiile scoase, lucind ca niște flăcări. Îngroziți, își dădură coate, căci nici unul din ei ne dorea să aibă parte de mânia regelui și să-și pună capul sub securea călăului. Primul începu:

— Luminate stăpâne! Cea mai ciudată istorie din tot Cosmosul, văzut și nevăzut, este fără îndoială povestea acelui trib astral care în cronici este numit tribul opacilor. De când se pomenesc, opacii au făcut totul pe dos, altfel decât ființele dăruite cu inteligență. Strămoșii lor s-au așezat pe Urdruria, o planetă vestită prin vulcanii ei; în fiecare an, ea naște noi lanțuri de munți și atunci e zguduită de niște spasme teribile, încât nimic nu mai rămâne în picioare. Și ca nenorocirea să fie deplină, cerul le-a mai trimis pe cap an val de meteoriți să le ciopârțească globul; două sute de zile pe an acesta izbește în planetă cu puhoaie întregi de berbeci de piatră. Opacii (care pe atunci încă nu se numeau așa) ridicară construcții de fier și de oțel; ei înșiși se înfășurară în multe foi de oțel, ajungând să semene cu niște movile blindate, mișcătoare. Dar prăpăstiile, care se căscau în timpul cutremurelor, înghițeau cetățile de oțel, iar ciocanele meteoriților le striveau armurile. Când pieirea întregului popor deveni iminentă, înțelepții se adunară la sfat. Primul grăi: „Poporul nostru n-o să mai reziste mult așa; nu există altă cale de salvare decât transmutația. Solul se deschide în fața noastră, deci, ca să nu ne prăvălim în aceste hăuri, fiecare opac trebuie să ia o formă conică, iar când meteoriții se vor prăbuși asupră-ne atunci fiecare trebuie să se întoarcă cu vârful în sus. Dacă vom fi conici, nu vom păți nimic”.

Al doilea rosti: „Nu e bine așa. Dacă solul se va căsca larg, atunci va înghiți și conul, iar meteoritul care va cădea pieziș îl va străpunge dintr-o parte. Ideală e forma sferică, pentru că atunci când solul va începe să se cutremure, sfera se va rostogoli singură, iar meteoritul căzând, va izbi oblu și va ricoșa; trebuie deci să ne transformăm în așa fel, încât să ne rostogolim într-un viitor mai bun”.

Al treilea spuse: „Sfera poate și ea să fie strivită sau înghițită ca orice formă materială. Nu există scut să nu fie străpuns de tăișul unei săbii puternice, nici sabie care să nu se știrbească, lovindu-se de un scut tare. Materia, fraților, este o veșnică schimbare, o veșnică mișcare și transformare. Ea nu este durabilă și nu în ea trebuie să sălășluiască ființele care pe drept se fălesc cu inteligența lor, ci în ceea ce este neschimbător, veșnic și perfect, deși temporar”.

„Dar ce poate fi asta?” — întrebară ceilalți înțelepți.

„Nu vă răspund altfel decât prin faptă!” — spuse al treilea. Și, de față cu ei, începu să se dezbrace. Își scoase mantia de deasupra, încrustată cu cristale, apoi pe cea de a doua, turnată în aur, următoarea de argint, își scoase suprafața craniului și a pieptului, apoi se demontă tot mai repede și mai în amănunt, de la degete trecu la încheieturi, de la încheieturi la șuruburi, de la șuruburi la sârmulițe, la toate fărâmițele, până ce ajunse la atomi.

Și începu atunci înțeleptul să-și smulgă atomii din care era făcut, și-i smulgea atât de iute, că nu se putea vedea nimic în afară de topirea și dispariția lor. Lucra cu atâta îndemânare și se grăbea atât de tare, încât, în prezența celorlalți înțelepți, muți de uimire, rămase o perfectă inexistență. Acolo unde înainte era un atom, acum nu mai era acel atom, unde cu o clipă în urmă erau șase, apăru lipsa acelor șase, unde era un șurub acum era lipsa șurubului, la fel de fidelă și cu nimic deosebită de acesta. Și așa a ajuns să devină vid, orânduit la fel cum înainte era orânduit plinul lui; și inexistența sa era o existență netulburată, căci el acționa atât de repede și manevra cu atâta îndemânare, încât nici o părticică, nici un intrus material nu păta cu prezența sa actuala lui perfectă absență! Și ceilalți îl văzură ca un gol; îi recunoscură ochii după absența culorii negre, fața după lipsa lucirii albăstrii, iar mâinile și picioarele după degetele și încheieturile dispărute! „În acest mod, fraților — rosti Prezentul Absent — prin activă întrupare în neant vom atinge nu numai o mare imunitate, dar și nemurirea. Căci numai materia se schimbă, iar neantul n-o însoțește pe drumul continuei nesiguranțe, de aceea perfecțiunea se află în inexistență, nu în existență, și se cuvine să devii cea dintâi, nu cea de a doua!”

Cum hotărâră, așa făcură. De atunci opacii sunt un neam de neînfrânți. Viața lor constă nu în ceea ce există în ei, pentru că în ei nu există nimic, ci în ceea ce îi înconjoară. Și când vreunul din ei intră în casă este vizibil ca o neființă a casei, iar când apare în ceață, atunci este ca o lipsă a acesteia. Îndepărtând din ei materia nesigură a sorții schimbătoare, au făcut imposibilul posibil…

— Dar în ce mod călătoresc ei prin pustiul cosmic, filozofule? — întrebă Globares.

— Asta n-o pot face, o, rege, căci pustiul exterior s-ar contopi cu pustiul lor și ar înceta să mai existe ca inexistente contopite. De aceea trebuie să vegheze în permanență asupra purității neființei lor, asupra vidului ființelor lor și în veghea asta le trece timpul. Ei mai sunt botezați și Neantici sau Neanți…

— Filozofule — spuse regele — asta este o poveste fără noimă. Cum se poate înlocui eterogenitatea materială prin omogenitatea a ceva ce nu există? Oare stânca e tot una cu casa? Și lipsa stâncii poate căpăta aceeași formă ca și lipsa casei? Atunci și una și cealaltă devin ca și când ar fi același lucru.

— Stăpâne — se apară filozoful — sunt la fel de neanturi…

— O să vedem — zise regele — ce-o să se întâmple când oi porunci să ți se taie capul. Oare lipsa lui va deveni prezență, așa cum crezi tu? Și monarhul, rânjind, făcu semn călăilor.

— Stăpâne! — strigă filozoful, prins de brațele de oțel. Ai binevoit să zâmbești, povestea mea ți-a trezit veselia, așa că, după cum ai făgăduit, trebuie să-mi dăruiești viața!

— Nu, eu m-am înveselit singur — spuse regele. Cred că ești de aceeași părere cu mine: dacă te lași tăiat de bună voie, atunci acordul tău mă va înveseli și atunci va fi cum vrei tu.

— De acord! — strigă filozoful.

— Atunci tăiați-l, dacă el însuși o cere! — zise regele.

— Dar, stăpâne, m-am învoit tocmai ca să nu mai tai…

— Dacă ești de acord, trebuie să fii tăiat — îl lămuri regele. Iar dacă nu ești de acord, nu mă vei înveseli, și deci tot trebuie să fii tăiat.

— Nu, nu, invers! — strigă filozoful. Dacă am să fiu de acord, atunci tu, înveselit, trebuie să-mi dăruiești viața, iar dacă nu voi fi de acord…

— Destul! — zise regele. Călău, fă-ți datoria!

Sabia fulgeră în aer și capul filozofului căzu.

După o clipă de tăcere ca de moarte, al doilea filozof începu:

— Maiestate! Cel mai ciudat dintre toate neamurile astrale este fără îndoială neamul polionților sau al mulțiștilor, care se mai numesc și puzderieni. Fiecare din ei posedă, ce-i drept, numai un singur corp, în schimb are mai multe picioare, cm atât mai multe cu cât ocupă un Ioc mai înalt în ierarhia socială. În ceea ce privește numărul capetelor, acesta depinde de la caz la caz: fiecare funcție se ocupă la ei cu capul corespunzător. Familiile sărace au cu totul doar an singur cap, cei bogați în schimb au în cămările lor capete de tot felul, pe care le folosesc după împrejurări: au capete pentru dimineața sau pentru seara, capete strategice în caz de război, capete iuți când se grăbesc undeva, precum și capete de judecat la rece, capete explozive, pasionale, vesele, drăgăstoase, funerare, așadar, sunt înzestrați pentru fiecare împrejurare din viață.

— Asta-i tot? — întrebă regele.

— Nu, Maiestate! — răspunse filozoful, văzând că o cam zbârcise. Mulțiștii se numesc așa pentru că sunt legați cu toții de căpetenia lor, dar în așa fel, încât dacă majoritatea lor ar socoti acțiunile conducătorului ca dăunătoare pentru binele public, căpetenia aceea și-ar pierde coerența și s-ar sfărâma în bucăți…

— Proastă idee, ca să nu zic jignitoare pentru mine! — zise mohorât Globares. Dar pentru că tot ai pomenit de capete, ia spune-mi, filozofule, ce crezi că am să fac acum: o să dau poruncă să ți se taie capul sau nu?

„Dacă spun da — se gândi repede filozoful — atunci o s-o facă, pentru că nu mă are la inimă. Dacă spun nu, atunci asta îl va surprinde și dacă se va mira, atunci va trebui să-mi dea drumul așa cum a făgăduit”. El spuse:

— Nu, Maiestate, nu vei porunci să mi se taie capul.

— Te-ai înșelat — spuse regele. Călău, fă-ți datoria!

— Dar bine, stăpâne — strigă filozoful, aflat în mâinile călăilor — nu teau surprins oare vorbele mele? N-ai presupus eă mai degrabă am să spun că vei porunci să fiu ucis?

— Cuvintele tale nu m-au surprins — răspunse regele — căci au fost dictate de frica ce ți se citește pe față. Destul! Tăiați-i capul!

Și capul celui de al doilea filozof căzu, rostogolindu-se pe podea. Al treilea, cel mai în vârstă dintre toți, privea la aceasta scenă într-o liniște desăvârșită. Când regele îi ceru și lui o poveste nemaiauzită, începu:

— Maiestate! Aș putea să-ți povestesc o întâmplare cu adevărat neobișnuită, dar n-am s-o fac, fiindcă țin mai mult să te fac să fii sincer, decât să te impresionez. Am să te oblig deci ca să poruncești să fiu ucis nu sub pretextul străveziu al acestui joc, prin care vrei să maschezi uciderea, ci, într-un mod propriu naturii tale, care, deși crudă, nu îndrăznește să facă ce-i place fără a-și pune masca minciunii. Vrei să ne ucizi, ca apoi să se spună că regele a scăpat de niște proști ce-și spuneau filozofi. Eu însă doresc să se spună adevărul și de aceea voi tăcea.

— Nu, n-am să te dau acum pe mâna călăului — spuse regele. Doresc sincer o emoție neobișnuită. Ai vrut să mă mânii, dar eu știu să-mi înăbuș mânia până la vremea cuvenită. Deci, vorbește și te vei salva. Și, poate, nu numai pe tine. Ceea ce spui poate fi chiar o lezmajestate pe care, de altfel, ai și făptuit-o. De data asta însă trebuie să fie o insultă atât de monstruoasă, încât să pară o lingușire, care prin exagerarea ei să devină un afront! Încearcă deci dintr-o lovitura să-l preaslăvești și să-l înjosești pe regele tău!

Se așternu liniștea, timp în care cei de față se foiră ușor, de parcă ar fi încercat să vadă cât de bine li se țin capetele pe umeri. Al treilea filozof părea să cugete profund. În sfârșit, spuse:

— Maiestate, am să-ți îndeplinesc dorința și am să-ți dezvălui ce-am de gând să fac. Și am să fac asta pentru toți cei de față, pentru mine, dar și pentru tine, să nu se spună peste ani că a fost odată un rege care, din capriciu, a distrus înțelepciunea în țara lui. Chiar dacă în clipa asta lucrurile se petrec totuși așa, dacă dorința ta nu înseamnă nimic sau aproape nimic, sarcina mea este să dau trecătoarei tale dorințe o anumită valoare, să o lac să aibă însemnătate și durată. De aceea voi vorbi…

— Bătrâne, de ajuns cu atâta introducere, care nu e departe de jignire și nu seamănă deloc a laudă — spuse supărat regele. Vorbește!

— Maiestate, faci abuz de putere — răspunse înțeleptul — dar abuzurile tale nu înseamnă nimic față de cele făptuite de strămoșul tău, necunoscut și îndepărtat, întemeietorul dinastiei sparizilor. Acest stră-stră-străbun al tău, Allegoric, a făcut și el abuz de puterea sa regească. Spre a înțelege cel mai mare abuz al lui, te rog să binevoiești a privi această boltă a nopții, care se vede prin ferestrele de sus ale sălii palatului.

Regele se uită spre cerul senin și înstelat, iar bătrânul continuă:

— Privește și ascultă! Tot ceea ce există poate fi obiect de batjocură. Și nimeni nu poate împiedica una ca asta. Se știe că ba unul, ba altul cutează să glumească până și pe seama regilor. Râsul lovește în tronuri, în puterea de stat. Unele popoare râd de altele sau chiar de ele însele. S-a întâmplat să se râdă chiar de ceea ce nu există: oare nu s-a râs destul de zeii antici? Chiar întâmplările serioase, tragice, pot fi tratate în glumă. E destul să amintesc de umorul cimitirelor, de persiflarea morții și a morților. De altfel, satira nu s-a dat în lături nici măcar de la atacarea corpurilor cerești. Să luăm de pildă Soarele sau Luna. Luna e de obicei reprezentată ca un slăbănog șiret, cu căciuliță de bufon în patru colțuri și cu bărbia ieșită ca o seceră; iar Soarele ca un grăsan durduliu și cumsecade, cu o aureolă ciufulită. Și cu toate că obiect de glumă sunt deopotrivă împărăția vieții ca și a morții, lucrurile mici cât și cele mari, există totuși ceva de care nimeni până acum n-a îndrăznit să râdă. Acel lucru nu face parte dintre cele care se pot uita ușor, care pot scăpa atenției, căci e vorba de tot ceea ce există, adică de Cosmos. Dar dacă te gândești bine, Maiestate, ai să înțelegi cât de caraghios e Cosmosul…

În acest moment, pentru prima dată regele Globares ridică sprâncenele a mirare și cu atenție sporită se porni să asculte vorbele înțeleptului, care continuă așa:

— Cosmosul este format din stele. Asta sună destul de serios, dar dacă vom cântări lucrurile mai profund, e greu să-ți oprești un zâmbet. La drept vorbind, ce sunt stelele? Niște bile de foc, atârnând în noaptea veșnică. Un tablou în aparență patetic. Dar prin natura lui oare? Nici vorbă, ci numai datorită dimensiunilor. Dimensiunile nu pot însă, numai prin ele însele, să hotărască asupra importanței fenomenului. Oare mâzgălelile unui cretin, de pe o foaie de hârtie cât un șes întins, devin prin aceasta un lucru deosebit?

Prostia multiplicată nu încetează de a fi prostie; se intensifică doar caracterul ei vizibil. Cosmosul este o mâzgăleală de puncte uriașe! Oriunde te uiți, oriîncotro tinzi — nimic altceva! Monotonia Creației pare a fi cel mai banal și plictisitor concept pe care ți-l poți închipui. Un nimic făcut din puncte — și așa mereu, la nesfârșit. Cine ar meșteri ceva atât de neingenios, dacă ar fi să-l realizeze abia acum? Poate numai un cretin. Să luăm întinderile nesfârșite ale pustiului și să le punctăm ici și colo, la nimereală. Cum ai putea oare să-i atribui ordine și măreție unei asemenea lucrări! Te silește să cazi în genunchi în fața ei? Poate din cauza disperării că n-o poți anula. E doar rezultatul unui autoplagiat, făptuit la început, iar acel început a fost la rândul său acțiunea cea mai irațională cu putință. Întrucât, ce poți să faci cu o pană în mână, având în față o foaie albă de hârtie, dar neștiind, neavând nici cea mai slabă idee cu ce s-o umpli? Cu desene? Mă rog, dar trebuie să știi ce să desenezi. Dar dacă n-ai nimic în vedere? Dacă ești lipsit de cea mai mică scânteie de imaginație? Atunci, pana lăsată singură deasupra hârtiei, fără să vrei o va atinge și va lăsa o urmă, un punct. Și punctul, odată lăsat pe hârtie, va crea un model sugestiv prin faptul că, în afară de el, nu mai există absolut nimic și că, printr-un mic efort, acel model poate fi repetat la nesfârșit. Repetat, dar cum? Punctele pot forma o oarecare construcție. Dar dacă nici asta nu se poate? Atunci nu mai rămâne altă soluție decât, scuturând, în această neputință, pana, și stropind cu picături de cerneală, să umpli hârtia oricum, cu puncte aruncate la nimereală.

Spunând acestea, înțeleptul luă o foaie mare de hârtie și, înmuind pana în călimară, o stropi de câteva ori, după care scoase de sub haină harta cerului și le arată pe amândouă regelui. Asemănarea era izbitoare. Miliarde de punctulețe se vedeau pe hârtie, mai mari și mai mici, căci uneori pana stropise mai din belșug, alteori mai puțin. Iar cerul pe hartă era aidoma.

Regele privea de pe tron ambele foi de hârtie și tăcea. Iar înțeleptul continuă:

— Ai învățat, Maiestate, că Universul este o construcție minunată, solidă, maiestuoasă în măreția ei. Dar privește această construcție demnă de laudă, omniprezentă, omniseculară. Nu este ea oare opera unei prostii extreme, nu este ea oare în contradicție cu gândirea și ordinea? De ce n-a observat oare nimeni asta până acum? — vei întreba. Deoarece prostia se află pretutindeni. Dar această universalitate merită cu atât mai mult să fie luată în râs, un râs detașat, al revoltei și eliberării. N-ar fi deloc greșit să se scrie, în acest spirit, un Pamflet la adresa Universului, pentru ca această operă a celei mai înalte nechibzuințe să primească ceea ce merită, iar de acum încolo să fie însoțită nu de corul de proslăvire, ci de râsul ironic.

Regele asculta, încremenit, iar înțeleptul, după o clipă de tăcere, zise mai departe:

— Ar fi de datoria fiecărui învățat să scrie un asemenea pamflet, de n-ar trebui să amintească de prima cauză care a provocat nașterea acestei stări, demne doar de o ironică compătimire și care poartă numele de Univers. Și asta s-a întâmplat atunci când Nemărginirea era încă pe de-a-ntregul pustie, și aștepta numai fapte creatoare, iar lumea, născându-se din ceva mai puțin decât neantul, prin neant a scos la iveală abia un pumn de corpuri îngrămădite, asupra cărora stăpânea stră-stră-străbunicul tău, Allegoric. El a plănuit atunci un lucru nebunesc și imposibil: să înlocuiască Natura în opera ei infinit de răbdătoare și potolită! El a hotărât să creeze, în locul ei, un Cosmos bogat, plin de minunătății de neprețuit. Dar pentru că nu știa să facă asta singur, a poruncit să se construiască o mașină inteligentă care să-i săvârșească opera. Molohul acesta fu construit timp de trei sute și încă trei sute de ani, căci socoteala timpului era pe atunci alta decât acum. Nu s-au precupețit nici forțe, nici mijloace, și monstrul mecanic atinse dimensiuni și puteri parcă nelimitate. Când mașina fu gata, uzurpatorul porunci să fie pusă în funcțiune. Nu presimțea ce se va întâmpla. Datorită ambiției lui nemăsurate, mașina se născuse mult prea mare și prin aceasta, înțelepciunea ei, lăsând mult în urmă culmile inteligenței, depășind culmile geniului, se rostogoli într-o deplină descompunere a gândirii, într-o întunecime inexprimabilă de curente centrifuge, care sfâșiau orice conținut, astfel că acest monstru, dezlănțuit ca o metagalaxie, lucrând în vârtejuri de nedescris, se dezagregă, spiritualicește, încă de la primele cuvinte nerostite, și din acest haos care gândea, chipurile, prin cel mai teribil efort, haos în care grămezi de noțiuni nedezvoltate se învârteau în neant, din aceste zvârcoliri zadarnice începură să mustească prin prea supusele subsisteme de execuție ale colosului numai semne de punctuație, lipsite de sens! Deci ea nu era cea mai inteligentă mașină dintre toate, Cosmocreator Omnipotens, ci o ruină născută din nechibzuită uzurpare, care în semn că fusese destinată unor fapte mari, reușea să gâlgâie numai niște puncte. Ce s-a întâmplat atunci? Regele aștepta atotîndeplinirea care să-i confirme planurile, cele mai îndrăznețe planuri pe care le-a plăsmuit vreodată o făptură gânditoare. Și nimeni nu cuteza să-i arate că se afla la izvoarele unei bolboroseli fără sens, a unei agonii mecanice. Dar imensitățile, supuse orbește, ale mașinilor executate erau gata să îndeplinească orice poruncă. Ele începură să scoată ritmic din substanța materială ceea ce în spațiul tridimensional corespunde tabloului bidimensional al punctului, adică sfere. Și, repetând fără încetare unul și același lucru, trimiteau în abisurile pustiului una după alta sfere de foc. Și așa, în ritmul bâlbâielii, a luat naștere Cosmosul! Deci stră-stră-străbunicul tău a fost creatorul Universului, dar totodată a fost și creatorul unei prostii, ale cărei dimensiuni nimic na le va mai atinge vreodată. Nimicirea unei asemenea opere va fi, fără îndoială, un lucru mult mai înțelept și, înainte de toate, dorit și intenționat în mod conștient, ceea ce despre Creație nu se poate afirma. Asta-i tot ce aveam să-ți explic, Maiestate, urmaș al lui Allegoric, constructorul lumilor.

Când regele le dădu filozofilor drumul, încărcându-i de onoruri, mai ales pe cel bătrân, cel ce izbutise dintr-un condei să-i prezinte cea mai mare laudă și cea mai mare insultă deopotrivă, unul dintre discipoli, un tânăr învățat, rămânând între patru ochi cu bătrânul, îl întrebă cât adevăr există în povestirea lui.

— Ce pot să-ți spun? — zise bătrânul. Ceea ce am spus nu izvorăște din știință. Știința nu se ocupă cu asemenea proprietăți ale existenței cum este ridicolul. Știința lămurește ce este lumea, dar s-o scoată la capăt cu ea, asta poate numai arta. Ce știu cu adevărat despre nașterea Cosmosului? Un pustiu atât de întins poate fi umplut cu legende și mituri. Am dorit, prin mitizare, să ating limitele neverosimilului și cred că am fost aproape de el. Și tu știi asta, deși vrei numai să întrebi dacă, într-adevăr, Cosmosul e caraghios. Dar la întrebarea aceasta fiecare trebuie să găsească singur răspunsul.




Povestea regelui Murdas


DUPĂ BUNUL REGE Helixander pe tron se urcă fiul său, Murdas. Toți erau necăjiți din pricina asta, deoarece Murdas era ambițios și fricos, deopotrivă. Hotărâse să-și câștige renumele de Marele Murdas, dar se temea de curent, de strigoi, de ceară, fiindcă pe dușumeaua dată cu ceară îți puteai frânge piciorul. Se temea de rude, fiindcă acestea te împiedică în conducerea treburilor țării. Dar mai mult decât orice se temea de precizări. Când a fost încoronat, a dat îndată poruncă în toată țara să se închidă ușile și să nu se mai deschidă ferestrele, să se distrugă toate mașinile de prevestit viitorul, iar inventatorului mașinii care alunga duhurile i-a dat o declarație și o rentă. Mașina era într-adevăr bună, fiindcă niciodată nu văzuse vreun duh. Regele nu ieșea nici până în grădină, să nu-l tragă curentul. Se plimba doar prin palatul său, care era foarte mare. Odată, umblând prin coridoare și prin încăperi, se pomeni în partea veche a palatului, unde nu pătrunsese încă nimeni. Mai întâi descoperi sala în care se afla încremenit corpul de gardă al strămoșului său, rămas așa încă de pe vremea când nu se cunoștea electricitatea. În a doua sală zări niște cavaleri cu aburi, la fel de ruginiți, dar nici ei nu-i stârniră interesul. Tocmai voia să se înapoieze, când zări o ușiță mică pe care scria: „Nu intrați”. Era acoperită cu un strat gros de praf și nici n-ar fi atins-o măcar, de n-ar fi fost inscripția, care 1-a supărat din cale-afară. Cum așa? Lui, regelui, îndrăznește cineva să-i interzică ceva? Nu-i fu prea ușor să deschidă ușa ce scârțâi din toate balamalele, după care, urcând niște scări întortocheate, ajunse într-un turn părăsit. Acolo dădu peste un dulap de aramă, foarte vechi, cu niște ochi mici de rubin, cu cheiță și clapă. Înțelese că asta era mașina de prevestit și iar se mânie pentru că, în ciuda poruncii sale, fusese lăsată în palat. Dar își zise că o dată ar putea încerca să vadă cum ghicește mașina. Se apropie de ea în vârful picioarelor, răsuci cheița și, cum nu se întâmpla nimic, ciocăni în clapă. Mașina oftă răgușit, mecanismul hârâi și se uită la rege cu ochi-i sașii de rubin. Asta îi aminti regelui privirea crucișă a unchiului său, Cenander, fratele tatălui său, care îi fusese mai demult preceptor. Se gândi că, desigur, unchiul ceruse să fie lăsată acolo mașina, ca să-i facă în necaz, altfel de ce l-ar fi privit așa? Își simți inima grea, iar mașina, icnind, începu să cânte încet o melodie tristă, de parcă cineva ar fi ciocănit un mormânt de fier cu lopata, iar prin clapa care se deschise căzu o foaie de hârtie neagră, cu niște rânduri galbene ca oasele.

Pe rege îl trecură fiorii, dar nu-și putu stăpâni curiozitatea. Smulse hârtia și o luă la fugă spre apartamentele sale. Când rămase singur, o scoase din buzunar. „Am să mă uit doar o dată cu coada ochiului, să mă conving despre ce e vorba” hotărî el, aruncându-și ochii pe hârtie. Citi cele ce urmează:
		Orologiul bate noaptea jumătate,



		Stirpea noastră-îndată căsăpită-i toată.



		Văr pe văr îl taie, fratele pe frate,



		Mi se iau la trântă bunele cumnate.



		Roiuri de mătuși dau buzna pe uși



		Și la luptă dreaptă se pornesc acuși.



		Ba nepotul, ba nepoata, unul pe-altul îl dă gata.



		Colo unchi, dincolo unchi, arde-i neică la rărunchi.



		Tatăl vitreg ține-l bine, să-l trăsnesc cum se cuvine.



		Ginerele cinci morminte, socrul șase dinainte,



		Tata mare, mama mare, cu ei la spânzurătoare.



		Ruda, chiar de te sărută, numa-n groapă e plăcută.



		Orologiul bate, tot neamul se zbate,



		Ca o lighioană și se urcă-n spate.



		Calc-o în picioare și îndat’ te-ascunde,



		Nu te-ascunzi la vreme, te găsește-oriunde.








Regelui Murdas i se făcu negru înaintea ochilor. Îi păru rău că nu-și stăpânise curiozitatea, punând în funcțiune mașina de prevestit. Era însă prea târziu. Acum știa că trebuie să ia măsuri, ca nu care cumva să se întâmple ceva și mai rău. Nu se îndoia de sensul prevestirii. Așa cum bănuise mai de mult, îl amenințau rudele cele mai apropiate.

La drept vorbind, nu se știe dacă totul s-a desfășurat așa după cum se povestește. În orice caz, până la urmă s-au petrecut lucruri triste, am putea spune chiar cumplite. Regele a poruncit uciderea întregii familii. Numai unchiul său, Cenander, a izbutit să fugă în ultima clipă, travestit în pianină. Dar nici asta n-a ajutat la nimic, căci a fost prins și dat pe mâna călăului. Murdas putu să semneze sentința cu conștiința împăcată, căci unchiul său fusese prins pe când conspira împotriva monarhiei.

Rămas atât de brusc fără familie, regele se îmbrăcă în doliu. Se simțea mai ușurat la suflet, deși trist, fiindcă, de fapt, nu era nici prea rău, nici prea crud. Dar doliul nu dură mult, căci lui Murdas îi trecu prin gând că s-ar putea să mai aibă pe undeva niscaiva rude despre care încă nu știa nimic. Oricare dintre supuși îi putea fi într-un fel rudă îndepărtată. Un timp mai tăie pe unul, pe altul, dar asta nu-l liniștea defel. Nu putea să-i omoare pe toți. Doar nu poți fi rege fără supuși. Devenise atât de bănuitor, încât porunci să fie prins cu nituri de tron, ca nimeni să nu-l poată alunga. Începu să doarmă cu o scufiță blindată și mereu să gândea ce să facă de acum încolo. În sfârșit, se apucă de un lucru nemaipomenit, atât de nemaipomenit, încât nici lui nu i-ar fi putut trece prin minte una ca asta. Se vede că i-l sugerase vreun negustor ambulant travestit în înțelept sau vreun înțelept travestit în negustor — despre asta se vorbea în fel și chip. Servitorii palatului zăriră uneori o figură mascată, pe care regele o primea noaptea în apartamentele sale. E destul să spunem că Murdas chemă într-o zi pe toți constructorii palatului, pe toți maiștrii electrocavaleri și constructori și le spuse că trebuie să-i mărească trupul, în așa fel, încât să acopere toate orizonturile. Poruncile îi fură îndeplinite cu o iuțeală uluitoare, căci regele numi ca director al biroului de proiectări chiar pe călăul domnesc. Șiruri de electricieni și constructori începură să care în palat sârme și bobine, iar când regele, reconstruit, umplu cu persoana lui întregul palat, așa Încât se afla în același timp și la fațadă și în pivniță și la etaj, veni rândul clădirilor dimprejur. În decurs de doi ani, Murdas se întinse până la periferia orașului. Casele nu prea arătoase și nevrednice ca în ele să sălășluiască gândirea monarhului fură dărâmate, iar în locul lor se înălțară palate electronice, numite amplificatorii lui Murdas. Regele creștea încet, însă necontenit, cu multe etaje, intensificat cu substații personaliste, până cuprinse cu statura lui întreaga capitală, trecând până și de marginile ei. Îi reveni și buna dispoziție. Rude nu mai avea, de ulei sau de curent nu se mai temea că va duce lipsă, căci nu trebuia să facă nici măcar un pas, de vreme ce se afla peste tot. „Statul sunt eu” — spunea el, și nu fără temei, pentru că în afară de el, care năpădise cu șiruri de construcții electrice piețele și aleile, nu mai locuia nimeni în capitală; firește cu excepția desprăfuitorilor regali, a corpului ștergătorilor de praf. Ei vegheau gândirea regelui, care plutea de la o clădire la alta. Astfel cutreiera prin tot orașul bucuria regelui Murdas, mulțumirea că izbutise să câștige măreția, iar pe deasupra, să se poată ascunde oriunde. Într-adevăr, acum era atotprezent în întreg statul. Neasemuit de pitorească era prezența lui în amurg, când regele-uriaș, luminând ca para focului, clipea cu luminile-gânduri, apoi se stingea ușor, căzând într-un somn adânc, binemeritat. Dar acest întuneric al negândirii, din primele ore ale nopții, făcea apoi loc clipirilor rătăcite ale unor străfulgerări ba ici, ba colo în noaptea neagră. Erau visurile regelui, care începeau să capete contur. Se revărsau peste clădiri, în lavine furtunoase, aprinzând în întuneric geamurile, și toate străzile se înecau una pe alta în lumini roșii și violete, iar gărzile desprăfuitorilor, mărșăluind pe trotuarele pustii și simțind mirosul cablurilor încinse ale Maiestății Sale, se uitau pe furiș prin ferestrele în care lucea lumina, spunându-și în șoaptă:

— Oho! De bună seamă, pe Murdas îl chinuiește vreun coșmar, numai de nu s-ar răzbuna pe noi!

Într-o noapte, după o zi deosebit de grea, căci regele tocmai se îndeletnicea cu născocirea de noi decorații pe care avea de gând să și le confere, visă că unchiul său, Cenander, profitând de întuneric, se strecurase în capitală, într-o mantie neagră, și umbla pe străzi în căutarea unor adepți cu care să urzească un complot groaznic. Din pivnițe ieșeau șiruri de figuri mascate, atât de multe și atâta de hotărâte în a-l ucide, încât Murdas începu să tremure, și de frică se trezi. Era ziuă și soarele aurea- norișorii albi de pe cer. Regele își zise: „Aș! Fleacuri! Am visat!” și se apucă să proiecteze alte medalii și decorații; cele născocite cu o zi înainte îi fuseseră agățate pe terase și balcoane. Când, după o altă zi de trudă, se culcă, numai ce ațipi că-i apăru din nou în vis complotul antiregal în toată desfășurarea lui. Lucrurile s-au petrecut așa: când Murdas se trezise din coșmarul său, nu se trezise de-a binelea; centrul orașului în care se aciuase acel vis antistatal, nu se deșteptase defel ci se chinuia mai departe în chingile viselor urâte, iar regele, trezit oarecum, nu știa nimic din toate astea. Intre timp, o mare parte a persoanei sale, și anume vechiul centru al orașului, nedându-și seama că unchiul complotist și mașinațiile lui sunt numai niște închipuiri, rămăsese mai departe sub apăsarea coșmarului. În această a doua noapte, Murdas văzu în vis cum unchiul se dă de ceasul morții strigându-și rudele. Apărură cu toatele, până la una, scârțâind post-mortem din încheieturi. Chiar și acelea cărora le lipseau cele mai importante părți ridicară săbiile împotriva conducătorului de drept! Era o mișcare nemaipomenită. Mulțimi de siluete mascate scandau în șoaptă lozinci de îndemn la răscoală; prin pivnițe și văgăuni se coseau steagurile negre ale conjurației, peste tot se fierbeau otrăvuri, se ascuțeau topoare, se meștereau fire de sârmă veninoase și cu toții se pregăteau pentru răfuiala generală cu Murdas, pe care nu-l iubea nimeni. Regele fu iarăși copleșit de spaimă. Se trezi tremurând tot și vru să cheme, prin Poarta de Aur a Gurii Regale, toate armatele sale în ajutor, ca să împrăștie pe răsculați cu săbiile, dar îndată își dădu seama că asta nu folosește la nimic. Armata nu poate intra în visul lui și deci nu poate distruge complotul care se pregătea acolo. Încercă, o vreme, printr-o sforțare a voinței, să trezească cele patru mile pătrate ale ființei sale, care visau întruna despre complot, căci în stare de veghe nu-i apărea nici un complot, ci numai atunci când îl dobora somnul.

Dar dacă rămânea treaz, nu avea acces la sectoarele răsculate și nu era de mirare, căci realitatea nu poate pătrunde în străfundurile visului; așa ceva ar sta numai în puterea altui vis. Regele își dădu seama că, în această situație, cel mai bine ar fi să adoarmă și să viseze un contravis. Nu unul oarecare, se înțelege, ci unul monarhist, cu steagurile desfășurate, devotat lui. Cu un asemenea vis regal, concentrat în jurul tronului, va izbuti să sfărâme coșmarul uzurpator.

Zis și făcut, dar Murdas nu putut adormi de frică; începu atunci să numere în gând pietrele, până ce obosi și ațipi. În clipa aceea văzu că visul cu unchiul său nu numai că s-a consolidat în cartierul central, dar a început să clădească și arsenale pline cu bombe puternice și mine distrugătoare. În schimb el, deși se străduia din răsputeri, abia putu să încropească la repezeală a companie de cavaleri, înarmată numai cu capace de crătiți. „Degeaba, își zise — n-am izbutit, trebuie să reiau totul de la capăt!” Hotărî să se trezească. Îi fu destul de greu, dar, în sfârșit, se trezi de-a binelea și atunci îl cuprinse o teribilă bănuială. Oare s-a trezit cu adevărat sau s-a cufundat acum în alt somn? Cum să se descurce în această situație? Visează sau nu visează? Iată întrebarea! Să presupunem că nu visează, simțindu-se sigur pe situație, pentru că în realitate nu există nici un complot. N-ar fi rău! Atunci celălalt vis, cel regicid o să se desfășoare până ce, la trezire, Maiestatea Sa o să-și recapete cuvenita liniște. Foarte bine. Dar dacă visează niște contravise, închipuindu-și că se află într-o trezie liniștită, în timp ce această presupusă trezie este în realitate numai un alt vis, vecin cu celălalt, în care apare unchiul? Atunci se poate ajunge la catastrofă, căci în orice clipă banda de regicizi blestemați, în frunte cu nesuferitul de Cenander, poate pătrunde dintr-un vis în celălalt, pe care la luat drept stare de trezie, și să-i ia tronul și viața!

„Desigur — se gândi el mai departe — asta se va întâmpla numai în vis, dar dacă complotul va cuprinde întregul meu eu, dacă se va întinde în el de la munți până la oceane, atunci e nenorocire, pentru că nu voi putea să mă mai trezesc niciodată. Și ce se va întâmpla? Voi rămâne pentru totdeauna rupt de realitate și unchiul va face cu mine ce va pofti. Mă va tortura și mă va umili. Ca să nu mai vorbesc de mătuși! Le știu eu bine! N-or să mă ierte, orice-ar fi. Așa sunt ele, adică au fost, dar, de fapt, iarăși sunt, în acest vis groaznic! La urma urmei, ce să mai vorbim despre vis? Visul există numai acolo unde există și realitatea la care poți să te întorci. Însă acolo unde nu există (dar cum o să mă-ntorc, dacă ei vor izbuti să mă țină mereu în stare de vis?), unde nu există nimic în afară de vis, acolo visul este singura realitate, deci starea de trezie. Groaznic! Și toate, firește din pricina acestui fatal surplus de personalitate, datorită acestei expansiuni a spiritului. Asta-mi trebuia!”

Disperat, văzând că e gata să se piardă, întrezări salvarea doar într-o neîntârziată concentrare a minții.

Trebuie să acționez negreșit ca și cum aș visa — își zise. Trebuie să visez mulțimi de supuși, plini de dragoste și entuziasm, detașamente devotate până la sacrificiu, gata să piară cu numele meu pe buze, armament de tot felul. Bine ar fi să născocesc și vreo armă minune, căci în vis totul e posibil: să zicem, vreun procedeu de înșelare a rudelor, niște tunuri antiunchi sau ceva în genul acesta. Așa voi fi pregătit pentru orice surpriză și dacă se va dezlănțui complotul, târându-mă pe nesimțite dintr-un vis în altul, îl voi face praf dintr-o lovitură!”

Situația era cât se poate de complicată. Regele Murdas oftă din toate aleile și piețele făpturii sale și se apucă de treabă, adică adormi. În vis urmau să-i apară, rânduri-rânduri, regimente de oțel, cu generali bătrâni în frunte, și mulțimi entuziaste, în sunete de trâmbiți și alăute, dar nu apăru decât un șurub mititel. Nimic altceva, numai un șurubel obișnuit abia licărind ca un tăciune gata-gata să se stingă. Ce să facă cu el? Se, gândi în fel și chip. Neliniștit începu să-i crească în inimă, se preschimbă în teamă, apoi în groază. Înspăimântat, se plesni peste frunte:

„Bine, dar tăciune… rimează cu mortăciune!”

Așadar, acesta era simbolul căderii, al descompunerii și morții. Deci banda rudelor se apropie sigur, pe ascuns, în tăcere, prin tunelele săpate în celălalt vis, ca să ajungă la visul lui, iar el dintr-o clipă într-alta o să se prăvălească în abisul trădător, căscat sub vis! Așadar sfârșitul e aproape! Moartea!. Distrugerea! Dar de unde? Din ce parte?

Se aprinseră zece mii din clădirile personale, se cutremurară substațiile Maiestății Sale, încărcate de decorații și încinse cu eșarfele Mărilor Cruci. Distincțiile sunau măsurat în vântul nopții, în tactul luptei regelui Murdas cu simbolul căderii apărut în vis. În sfârșit, îl învinse și acesta dispăru cu totul, de parcă nici n-ar fi fost. Regele încercă să-și dea seama în ce situație se află. În stare de trezie sau în alt vis? Parcă era treaz, dar poți să fii sigur? De altfel, s-ar putea ca visul cu unchiul să se fi sfârșit și atunci orice griji sunt inutile. Dar cum să afle asta? Nu există altă cale decât să trimită în recunoaștere niște vise-spioni, care să se prefacă că fac parte din rândurile răsculaților și să străbată fără întrerupere întreaga sa persoană atotputernică. Dar asta înseamnă că niciodată de-acum încolo regele-spirit să nu mai știe ce e liniștea, căci mereu va trebui să fie pregătit să facă față vreunui complot tăinuit undeva într-un ungher al uriașei sale individualități! Nu, pe mai departe nu-i rămâne, așadar, decât să întărească visele supuse, fidele, să meșterească în vis scrisori omagiale și delegații numeroase, luminate de spiritul loialității, să atace cu visurile toate coclaurile, întunecimile și văgăunile ființei sale, pentru ca nici o conspirație, nici un unchi să nu se poată ascunde în ele nici măcar pentru o clipă! Îl și învăluise plăcutul foșnet al steagurilor. De unchi nici urmă, de rude nici pomeneală. Îl înconjură numai fidelitatea, aducându-i nesfârșite omagii de recunoștință, se auzi clinchetul decorațiilor proaspăt turnate în aur, văzu eram zboară scântei de sub dălțile artiștilor care îi sculptează monumentele. Sufletul i se înveseli văzând broderiile cm steme, covoarele scoase la ferestre și tunurile pregătite pentru salvele de salut, pe trompetiști ducând la gură trâmbițele de aramă. Dar când privi mai cu luare-aminte la toate, văzu că ceva nu era tocmai în regulă. Monumente existau, nimic de zis, dar nu-i prea semănau; în privirea lor piezișă era parcă ceva din figura unchiului. Eram și steaguri foșnitoare, nici vorbă, dar aveau o panglică mică, abia vizibilă, aproape neagră; dacă nu era neagră, atunci era murdară, în orice caz, de un alb murdar. Și asta ce-o mai fi însemnând? Nu cumva niște aluzii?

„Ei, drace! Dar covorașele astea sunt roase, de-a dreptul chele, or unchiul… unchiul era și el chel… Nu se poate! Înapoi! Înapoi! Să mă trezesc! Trezirea! — se gândi el. Sunați trezirea, afară din visul meu!” — vru el să strige, dar când totul pieri, nu fu deloc mai bine. Se prăvăli din vechiul vis într-unul nou, care îl visase înaintea acestuia, apoi în altul mai dinainte. Totul se învolbura în el, prefăcându-se pe față, în trădare; steagurile, ca niște mănuși, din steaguri regale se preschimbau în steaguri negre, decorațiile erau doar niște dungi, ca niște foi de ceapă tăiate, iar din surlele aurite nu răsunau semnale de luptă, ci râsul unchiului, nechezând a prevestire rea. Regele urlă cu glasul a o sută de clopote, striga la oșteni să-l împungă cu lăncile ca să-l trezească!

„Ciupiți-mă! țipa el cât îl ținea gura. Vreau să mă trezesc! Să mă trezesc!” dar degeaba.

Și iarăși se sili să treacă din visul regicid, trădător, în visul monarhist. Dar visele se înmulțiseră în el precum câinii. Îi umblau prin cap ca șoarecii. Unele clădiri molipseau cu coșmare pe celelalte; se răspândea în el pe furiș, tiptil, încetișor, ceva îngrozitor, nu se știe ce. Clădirile electronice cu o sută de etaje visau numai vârfuri și stârvuri, sârme și râme; în fiecare substație personală, o bandă de rude punea ceva la cale, în fiecare amplificator chicotea unchiul; tremurau casele și din ele musteau sute de mii de urmași, pretendenți la tron, fățarnici infanți mucoși, uzurpatori sașii. Și deși nici unul nu știa dacă este ființă visată sau care visează, cine și cui îi apare în vis, de ce și ce o să iasă din toate astea, cu toții fără excepție aveau de gând să tabere pe Murdas să mi-l coboare de pe tron, să-l doboare, să-l omoare, să-l suie în spânzurătoare, trupu-i să-i îndoaie, capul să i-l taie. Dar încă nu-i făceau nimic, pentru că nu puteau să cadă de acord între ei cu ce să înceapă. Și așa, în lavine, curgeau gândurile regelui, încât de atâta supratensiune scapără o flacără. Un foc adevărat, nu ca în vis, ci cel mai adevărat cu putință, cuprinse cu vâlvătăile lui de aur ferestrele persoanei regelui, și regele Murdas se descompuse în o sută de mii de vise pe care nu le mai lega nimic în afară de incendiu. Și arse așa multă, multă vreme…




DIN CARTEA „CIFROTICON” SAU „DESPRE DEVIAȚIILE, SUPERFIXAȚIILE ȘI VARIAȚIILE INIMII”







Povestea prințului Ferrițius și a prințesei Cristala


REGELE BLINDATUS avea o fată a cărei frumusețe întrecea strălucirea bijuteriilor coroanei; flăcările aruncate de chipul ei ca oglinda întunecau ochii și mintea, iar când se plimba, până și din fierul cel mai obișnuit săreau scântei electrice. Vestea despre ea ajunsese până la cei mai îndepărtați aștri. Despre ea auzi și Ferrițius, moștenitorul tronului ionizilor, și fu cuprins de dorința de a se uni cu ea pe veci, și nimeni și nimic să nu-i mai poată despărți. Când își destăinui gândul tatălui său acesta se întristă foarte tare și spuse:

— Fiul meu, nebunească hotărâre luat-ai. Să știi că niciodată nu se va-mplini!

— De ce, iubite tată și rege? — întrebă Ferrițius îngrijorat, la auzul acestor cuvinte.

— Nu știi oare — spuse regele — că prințesa Cristala a jurat să nu se mărite cu nimeni altcineva decât cu o față palidă?

— Cu o față palidă! — strigă Ferrițius. Ce-o mai fi și asta? N-am mai auzit despre o asemenea ființă!

— Tocmai asta-i greșeala ta, fiule — răspunse regele. Află deci că această rasă a galaxiei s-a născut pe cât de tainic, pe atât de rușinos. Asta s-a întâmplat pe vremea când stricarea a cuprins corpurile cerești: în ele au apărut vapori și amestecuri umede-reci din care s-a născut neamul fețelor palide. Dar nu dintr-o dată. La început au fost ca un fel de mucegai și se târau; apoi s-au revărsat din ocean pe pământ, devorându-se unul pe altul. Și cu cât devorau mai mult, cu atât se înmulțeau mai tare. Până la urmă s-au ridicat în picioare, după ce și-au atârnat conținutul lor lipicios pe schele de calcar, și au început să construiască mașini. Din aceste strămașini s-au născut mașinile inteligente, care, la rândul lor, au creat mașini înțelepte, iar acestea au născocit mașini perfecte, căci atât atomul, cât și galaxia sunt o mașină, și în afară de mașină, care este veșnică, nu există nimic.

— Amin! — răspunse Ferrițius mașinal, cuvântul fiind o simplă formulă religioasă.

— Neamul acesta de păstoase fețe palide s-a ridicat, până la urmă, și în cer pe aripile mașinilor — continuă bătrânul rege — schingiuind metalele nobile, chinuind dulcea electricitate și depravând energia nucleară. Strămoșul neamului nostru, marele Calculator Genetoforius, înțelese cât se poate de bine că fețele palide cam întrecuseră măsura. Și atunci începu să explice acestor tirani dibaci cât de rușinoasă este fapta lor, când pătează nevinovăția înțelepciunii cristalelor, înhămând-o la îndeplinirea scopurilor lor josnice, când înrobesc mașinile împotriva voinței acestora, dar nu găsi ascultare. Ele le vorbi despre etică, însă fețele palide îi răspunseră că este rău programat. Atunci strămoșul nostru creă algoritmul electroîntrupării și cu mare trudă întemeie neamul nostru, scoțând în acest fel mașinile din ghearele sclaviei fețelor palide. Înțelegi, deci, fiule, că nu poate fi vorba de pace sau unire între noi și ei. Noi viețuim sunând, scânteind și radiind, iar ei bâlbâindu-se, plescăind și poluând. Chiar și la noi se mai iscă câte o nebunie. O asemenea scrânteală s-a furișat în mintea Cristalei și i-a întunecat puterea de a deosebi binele de rău. De atunci nu primește pe nici unul dintre cei care vin să-i ceară mâna radioactivă, dacă nu spune că este o față palidă. Și dacă spune că este, atunci îl poftește în palatul pe care i l-a dăruit tatăl ei, regele Auranțius, și cercetează adevărul spuselor sale. Dacă descoperă că a mințit îl dă pe mâna călăului. Palatul ei este plin cu grămezi de schelete, la vederea cărora îți îngheață sângele, atât de crud se poartă această nebună cu îndrăzneții care visează la mâna ei. Renunță deci la gândurile tale, fiule, și mergi în pace!

Prințul se înclină în fața regelui, tatăl său, apoi se îndepărtă în tăcere. Dar gândul la Cristala nu-l părăsea, și cu cât se gândea mai mult la ea, cu atât o dorea mai tare. Într-o zi îl chemă la sine pe Polifazius, Marele Meșter al Coroanei, și, destăinunidu-și jarul din suflet, spuse:

— Înțeleptule! Dacă nici tu nu m-ajuți, nimeni altul n-o să mă mai poată ajuta, și atunci numărate fi-vor zilele mele, căci nu mă va mai bucura nici strălucirea emisiilor infraroșii, nici ultravioletul baletelor cosmice, și voi pieri dacă nu mă voi uni cu minunata Cristala!

— Slăvite prinț — răspunse Polifazius — n-am să-ți refuz cererea, dar trebuie s-o repeți de trei ori, ca să știu dacă aceasta este voința ta nestrămutată.

Ferrițius își repeta hotărârea de trei ori și atunci Polifazius spuse:

— Stăpâne, nu există altă cale decât să te înfățișezi înaintea prințesei travestit în față palidă!

— Bine, fă-mă atunci să fiu ca unul din ei! — strigă Ferrițius.

Văzând că dragostea întunecase mintea tânărului. Polifazius se înclină adânc în fața lui și o porni spre laboratorul său, unde începu să pregătească și să fiarbă tot felul de cleiuri cleioase și ape apoase. Apoi trimise o slugă la palatul regelui, spunându-i:

— Dacă prințul na și-a schimbat hotărârea, spune-i să vină la mine.

Ferrițius alergă îndată. Înțeleptul Polifazius îi unse trupul de oțel cu noroi și îl întrebă:

— O, prințe, să continui tot așa?

— Fă ce știi! — îi spuse Ferrițius.

Atunci înțeleptul luă un bulgăre mare alcătuit din tot felul de necurățenii uleioase, praf stătut și unsori lipicioase, scoase din măruntaiele celor mai vechi mașini, murdări cu el pieptul boltit al prințului și îi mâzgăli groaznic fața lui strălucitoare și fruntea albă, încât toate părțile corpului încetară să mai scoată sunete plăcute și ajunseră asemenea nămolului uscat. Apoi înțeleptul luă niște cretă, o sfărâmă, o amestecă cu praf de rubin și cu lei galben, și din toate astea meșteri alt bulgăre; cu el îl polei pe Ferrițius din cap până în picioare, acoperindu-i ochii cu o umezeală dezgustătoare, făcându-i un trunchi în formă de pernă și niște obraji bombați. Din coca asta de cretă îi mai puse ici și colo tot felul de ciucuri și franjuri, iar la urmă îi fixă pe capul lui de cavaler un smoc de păr bătând în culoarea ruginei. Ducându-l în fața oglinzii de argint, îi spuse:

— Privește!

Ferrițius se uită în oglindă și începu să tremure, căci nu se văzu pe sine, ci o lighioană, o dihanie care semăna leit cu o față palidă. Avea privirea umedă ca un păienjeniș vechi în ploaie, un smoc de păr ruginiu pe cap, făcut dintr-un aluat grețos de-ți venea leșin, iar când se mișca, corpul lui tremura ca o piftie râncedă, încât, până la urmă, plin de scârbă, Ferrițius strigă:

— Înțeleptule, ai înnebunit? Ia numaidecât de pe mine noroiul ăsta negru de dedesubt și ăsta alb-palid de deasupra și scoate-mi și perii ăștia ruginii cu care mi-ai pocit capul sunător, altfel prințesa o să se scârbească pe veci de mine dacă o să mă vadă în halul ăsta!

— Te înșeli, prințe — răspunse Polifazius. Tocmai asta e nebunia ei, că ia urâciunea drept frumusețe și frumusețea drept urâciune. Numai sub forma asta poți să ajungi s-o vezi pe Cristala…

— Atunci așa să fie! — spuse Ferritius.

Înțeleptul mai îmbină cinabru cu mercur și umplu cu acest amestec patru bășici pe care le ascunse sub mantia prințului. Luă niște burdufuri, le umplu cu niște duhori luate dintr-o veche văgăună și le ascunse la pieptul prințului, turnă apoi apă limpede, otrăvitoare, în șase țevi mici de sticlă, două i le puse la subsuori, două în mâneci și două în ochi, iar la urmă îi vorbi așa:

— Ascultă și ține minte tot ce-ți spun, altfel vei pieri! Prințesa o să te pună la încercare, ca să-și dea seama de adevărul spuselor tale. Dacă va scoate o sabie și-ți va porunci să te crestezi cu ea, atunci apasă pe ascuns și bășica de cinabru, pentru ca lichidul roșu să curgă din ea pe tăișul sabiei, iar când prințesa o să te întrebe ce lichid e ăsta, tu să-i răspunzi: „Sânge!” Pe urmă prințesa o să-și apropie fața ei semănând cu o tavă de argint de fața ta. Tu apasă-ți atunci pieptul, ca să iasă aerul din burdufuri. Ea o să te întrebe ce adiere este asta. Tu să-i răspunzi: „Răsuflarea!” Atunci prințesa o să se prefacă a fi tare mânioasă și va porunci să fii tăiat. Tu pe dată să pleci capul, chipurile în semn de supunere, și apa o să-ți curgă din ochi. Când o să te întrebe ce este asta, să-i răspunzi: „Lacrimi!” Poate că atunci se va îndupleca și-ți va acorda mâna ei. Dar, oricum, asta nu e sigur; mai sigur e că vei pieri.

— O înțeleptule! — strigă Ferrițius. Și dacă o să-mi pună întrebări și o să vrea să știe care sunt obiceiurile fețelor palide, cum se nasc, cum se iubesc și cum trăiesc, atunci ce să-i răspund?

— Pe drept cuvânt, nu există altă cale — zise Polifazius — decât să-ți legi soarta de a mea. O să iau chipul unui neguțător din altă galaxie, cel mai bine din cea nespiralată, pentru că cei de pe acolo sunt grași, iar eu trebuie să ascund sub haine o mulțime de cărți în care e cuprinsă toată știința despre nemaipomenitele obiceiuri ale fețelor palide. Pe tine nu te-aș putea învăța, deși aș vrea, pentru că știința aceasta este împotriva naturii. Ei fac totul pe dos, în mod neplăcut, lipicios și atât de neispititor cum nici nu-ți poți închipui. Eu am să iau cărțile necesare, iar tu dă poruncă croitorului palatului să-ți croiască din tot felul de țesături și împletituri un veșmânt de față palidă, căci o să pornim îndată. Și oriunde ne vom duce, n-am să te părăsesc, ca să știi ce ai de făcut și de vorbit.

Ferrițius, bucuros, porunci să i se croiască haine de față palidă, și când acestea fură gata, se minună din cale-afară; hainele îi acopereau aproape întregul corp, ba croite ca niște conducte, ba împreunate cu niște bumbi, cârlige și șnurulețe. Croitorul fu nevoit să-i alcătuiască instrucțiuni foarte amănunțite cum să scoată de pe el toate bulendrele acelea, când va veni vremea. La rândul său, înțeleptul se îmbrăcă în haine de neguțător și ascunse sub ele cărți groase, savante, tratând despre obiceiurile fețelor palide. Din drugi de fier porunci să se facă o cușcă de șase stânjeni în lung și șase în lat, îl închise în ea pe Ferrițius și amândoi o porniră la drum cu astronava regală. Când ajunseră la granițele împărăției lui Auranțius, înțeleptul în haine de negustor se opri în piața unui oraș și începu să strige în gura mare că a adus din țări îndepărtate o tânără față palidă pe care o vinde oricui vrea s-o cumpere. Slugile duseră această veste prințesei, care, foarte mirată, le spuse:

— De bună seamă că e o mare șarlatanie, dar n-am să mă las înșelată de acest negustor, căci nimeni nu știe despre fețele palide ceea ce știu eu. Spuneți-i să vină la palat și să mi-o arate.

Slugile îl aduseră pe negustor la palat unde venerabilul bătrân se opri în fața prințesei, împreună cu cușca târâtă de sclavii lui. În cușcă se afla, chipurile, fața palidă, cu chipul de culoarea cretei amestecată cu pirită, cu ochii ca mucegaiul umed și cu picioarele ca niște burlane. Privind-o pe prințesă și zărindu-i chipul, care părea că sună, ochii lucind ca niște ușoare descărcări electrice, Ferrițius, simți cum inima începe să-i bată în piept nebunește.

„Cu adevărat arată ca o față palidă!” — își zise prințesa. Apoi, întorcându-se spre negustor, spuse cu glas tare:

— Mult trebuie să te fi trudit, bătrâne, până ce-ai meșterit din nămol păpușa asta, frecând-o cu praf do cretă, ca să mă păcălești. Dar să știi că eu cunosc toate tainele neamului puternicelor fețe palide, și când îți voi da pe față înșelătoria, voi porunci să fii tăiat și tu și creatura ta!

Înțeleptul răspunse:

— Prințesă Cristala, cel pe care-l vezi în cușcă este atât de adevărat pe cât de adevărată poate fi numai o fața palidă; l-am cumpărat în schimbul a cinci mii de hectare de câmp nuclear de la niște pirați astrali și dacă asta îți va fi voia, ți-l dăruiesc căci nu am altă dorință decât să-ți bucur inima!

Prințesa ceru atunci o sabie și o băgă printre gratii în cușcă. Prințul îi prinse tăișul, sfâșiindu-și cu el hainele până ce atinse bășica, iar cinabrul se vărsă, înroșind sabia.

— Ce-i asta? — întrebă prințesa, iar Ferrițius răspunse:

— Sânge!

Atunci prințesa porunci să se deschidă cușca, intră cu curaj înăuntru și își apropie fața de cea a lui Ferrițius. Apropierea chipului ei îi ameți cugetul, dar înțeleptul îi făcu un semn de departe și prințul apăsă burdufurile; din ele ieși aerul stătut, iar când prințesa întrebă:

— Ce-i adierea asta?

Ferrițius răspunse:

— Răsuflarea!

— Ești, cu adevărat, un meșter dibaci — spuse prințesa negustorului, ieșind din cușcă — dar m-ai înșelat, așa că ai să pieri și tu, și păpușa ta!

Atunci înțeleptul plecă capul, cuprins parcă de mare jale, iar când prințul făcu și el la fel, din ochi începură să-i cadă picături limpezi. Prințesa întrebă:

— Ce-i asta?

Ferrițius îi răspunse:

— Lacrimi!

Atunci ea îl mai întrebă:

— Cum te numești, tu, care zici că ești o față palidă din țări îndepărtate?

— O, prințesă, mă numesc Myamlak și nu-mi doresc nimic altceva decât să mă unesc cu tine, precum aluatul cu apa, așa cum e obiceiul neamului meu — răspunse Ferrițius cu vorbele pe care le învățase de la înțelept. M-am lăsat înadins răpit de pirați și i-am rugat să mă vândă acestui negustor care se îndrepta către țara ta. Sunt plin de recunoștință față de persoana lui metalică pentru că m-a adus aici, căci sunt plin de dragoste pentru tine așa cum balta e plină de noroi.

Tare se mai miră prințesa, căci Ferrițius vorbea întocmai ca o față palidă, de aceea îl întrebă:

— Spune-mi tu, care-ți zici Myamlak față palidă, ce fac frații tăi în timpul zilei?

— O, prințesă — răspunse Ferrițius — dimineața se înmoaie în apă curată, se stropesc cu ea, ba își mai și toarnă apă în ei, căci asta le face mare plăcere. Apoi umblă de colo-colo, legănându-se, clipocind și plescăind, iar când îi întristează ceva, atunci tremură și din ochi le curge apă sărată, iar când îi bucură ceva, atunci iar tremură, dar ochii le rămân uscați. Strigătele umede le numim plâns, iar pe cele uscate, râs.

— Dacă e așa cum spui — zise prințesa — și dacă-ți place atât de mult apa, asemenea fraților tăi, atunci am să poruncesc să fii aruncat în lacul palatului meu, ca să te saturi de apă, și am să spun să-ți atârne plumb de picioare, ca să nu ieși deasupra înainte de vreme.

— O, prințesă — răspunse Ferrițius, povățuit de către înțelept — dacă vei face așa, voi pieri, căci deși în noi există apă, nu putem sta mai mult decât o clipă sub ea, altfel nu ne rămâne decât să rostim ultimele cuvinte, „bul-bul-bul”, cu care ne luăm rămas bun de la viață.

— Dar ia spune-mi, Myamlak, cum dobândești energia care-ți trebuie ca să poți umbla, clipocind, plescăind și legănându-te de colo până colo? — întrebă prințesa.

— Prințesă — răspunse Ferrițius — acolo unde trăiesc, în afară de fețele palide ca mine, mai există și și alte făpturi, care umblă de obicei în patru labe, pe care le înțepăm ici și colo, până pier. Trupurile lor moarte le tăiem sau le măcinăm, apoi le prăjim sau le fierbem, după care ne umplem cu ele trupul nostru. Noi cunoaștem trei sute șaptezeci șj șase de feluri de a ucide și douăzeci și opt de mii cinci sute nouăzeci și șapte de rețete de preparare a celor uciși, pentru ca introducerea lor în corpurile noastre prin orificiul numit gură să ne facă mare plăcere. Arta de preparare a vietăților ucise este mai renumită în țara noastră decât astronautica. Ea se numește gastronautică sau gastronomie, și n-are nimic comun cu astronomia.

— Asta înseamnă că vă jucați de-a cimitirul, făcând din voi înșivă cavouri pentru confrații voștri patrupezi? — întrebă prin surprindere prințesa, dar Ferrițius, urmând învățătura dată, zise:

— O, prințesă, nu e o jucărie, ci o necesitate, căci viața se hrănește cu viață și numai de nevoie ne îndeletnicim cu asta.

— Dar ia spune-mi Myamlak, față palidă, cum vă confecționați voi urmașii? — întrebă prințesa.

— Nu-i confecționăm deloc — răspunse Ferrițius — ci îi programăm prin metoda statistică, pe baza procesului Mark, adică stochastic, perfect, deși probabilistic. Și facem asta fără voia noastră, ocazional, gândindu-ne la tot felul de alte lucruri în afară de programarea statistică, neliniară și algoritmică, deși programarea tocmai atunci are loc, în mod spontan, de la sine și automat. Suntem alcătuiți în așa fel ca fiecare față palidă să se străduiască să-și programeze urmașii, căci asta îi face plăcere, dar programarea se face neprogramând, și mulți fac tot ce le stă în putință ca din această programare să nu iasă nimic.

— Foarte ciudat — spuse prințesa, a cărei știință era mai puțin adâncă decât a înțeleptului Polifazius — deci cum faceți voi, de fapt, toate astea?

— O, prințesă — răspunse Ferrițius. Avem aparaturi corespunzătoare, construite pe principiul cuplajului turnant. Aparatele astea sunt din punct de vedere tehnic o adevărată minune, pentru că de ele se poate folosi chiar și cel mai mare cretin. Dar ca să-ți explic mai pe larg metodele pe care le folosim, ar trebui să vorbesc foarte mult, căci nu e simplu deloc. În esență totul pare foarte ciudat, având în vedere că nu noi am născocit aceste metode. Sunt însă destul de plăcute.

— Nu mai am ce zice! — exclamă prințesa. Ești o adevărată față palidă! Căci ceea ce spui, chipurile, are sens, dar în fond este complet lipsit de sens, de neînchipuit. Deși în aparență adevărat, totul este contrar oricărei logici, căci cum poți fi un cimitir, nefiind cimitir, și cum să programezi urmași neprogramându-i deloc?! Da, tu ești față palidă, Myamlak, așa că, dacă dorești atât de mult, mă voi lega de tine printr-o legătură casnică și te vei urca pe tron împreună cu mine, dacă vei trece și de ultima încercare.

— Și care va fi aceasta? întrebă Ferrițius.

— Încercarea asta… Începu prințesa, dar se opri. O bănuială i se strecură în inimă: Spune-mi mai întâi ce fac frații tăi în timpul nopții?

— Noaptea stau culcați pe unde apucă, cu mâinile îndoite sub cap, cu picioarele chircite, iar aerul intră și iese din ei, făcând un zgomot de parcă cineva ar ascuți o pilă ruginită.

— Iată care e încercarea: Dă-mi mâna ta! — porunci prințesa.

Ferrițius îi întinse mâna iar ea i-o strânse; el țipă atunci în gura mare, așa cum îl învățase înțeleptul, iar ea îl întrebă de ce țipă.

— Fiindcă mă doare! — răspunse Ferrițius. Atunci ea îl crezu că e cu adevărat o față palidă și porunci să se înceapă pregătirile pentru nuntă.

Dar tocmai în vremea aceea întâmplarea a făcut să se întoarcă nava cu care electorul prințesei, cibercontele Ciberhazy, pornise spre ținuturile astrale, ca să găsească pentru Cristala o față palidă. În felul acesta el voia să intre în grațiile ei. Neliniștit, înțeleptul Polifazius alergă la Ferrițius și-i spuse:

— Prințe, a sosit o astronavă mare cu cibercontele Ciberhazy și i-a adus prințesei o adevărată față palidă, dintre acelea pe care le-am văzut și eu odată, așa că trebuie să fugim cât mai repede. Degeaba ne vom mai preface, dacă veți ajunge să stați împreună în fața prințesei. El este mai vâscos decât tine, mai păros, iar aluatul din care e făcut n-are pereche, așa că înșelăciunea o să iasă la iveală și vom pieri!

Dar Ferrițius nici nu vru să audă de fugă, pentru că se îndrăgostise până peste cap de prințesă.

— Mai bine să pier decât s-o pierd pe prințesă! — răspunse el.

Ciberhazy, aflând de pregătirile pentru nuntă, se furișase sub ferestrele camerei în care așa-zisa față palidă discuta cu negustorul. Trăgând cu urechea și auzind cele ce-și spuneau în taină, alergă spre palat plin de bucurie, se opri în fața Cristalei și îi spuse:

— Ai fost înșelată, prințesă. Așa-zisul Myamlak este în realitate un muritor de rând, nu o față palidă; adevărata față palidă este aceasta pe care ți-am adus-o eu! Și arătă spre cel adus, iar acesta își bombă pieptul păros, holbă ochii apoși și spuse:

— Fața palidă sunt eu!

Prințesa porunci să-i fie adus de îndată Ferrițius, iar când acesta se înfățișă alături de celălalt în fața ei, înșelăciunea fu dovedită. Ferrițius, deși lipit cu noroi, praf și cretă, deși uns cu ulei și clipocind ca apa, nu-și putea ascunde statura lui de electrocavaler, impunătoare, nici lărgimea umerilor de oțel, nici mersul răsunător. În schimb fața palidă a cibercontelui Ciberhazy era o adevărată aschimodie; când pășea parcă s-ar fi răsturnat niște hârdaie, privirea îi era ca o fântână plină de noroi, când respira, cu o respirație puturoasă, oglinzile se acopereau cu o ceață deasă, iar rugina năpădea îndată fierul. Atunci înțelese prințesa cât de scârboasă e o față palidă, care, când vorbea, i se mișca ceva în gură ca un vierme roșietic. Cristala văzu toate acestea, dar mândria ei nu o lăsa să arate tot ce simțea. Spuse deci:

— Să se ia la întrecere amândoi, și cel care va învinge mă va lua de soție…

Atunci Ferrițius îi spuse înțeleptului:

— Bătrâne, dacă am să m-arunc asupra prăpăditului ăstuia și am săl fac una cu noroiul din care s-a născut, atunci voi fie pierdut, căci noroiul va cădea de pe mine și oțelul va ieși la iveală; spune-mi ce să fac?

— Prințe — răspunse Polifazius — nu ataca, apără-te doar!

Amândoi coborâră în curtea palatului, fiecare cu sabia în mână. Fața palidă sări la Ferrițius, așa cum sare noroiul de baltă când calci în el. Dănțui în juru-i bolborosind, chircindu-se, suflând, apoi îl împunse cu sabia, care-i pătrunse prin coaja de tină uscată și se lovi de oțelul aflat dedesubt. Fața palidă se avântă atunci mai vârtos asupra prințului, și lovindu-se de el, se prefăcu în fărâme. Dar atinsă, tina uscată căzu de pe umerii lui Ferrițius, dezgolindu-i adevărata natură de oțel, iar acesta începu să tremure, așteptându-și pierzania. Dar în privrea cristalină a prințesei observă admirație și înțelese cât de mult i se schimbase sufletul.

Și astfel se uniră într-o legătură matrimonială, care este și durabilă și turnantă, unora spre bucurie și fericire, altora spre sărăcie și pieire. Și domniră multă vreme, fericiți, programându-și urmași nenumărați. Iar pielea feței palide, pe care o adusese cibercontele Ciberhazy, fu împăiată și depusă în Muzeul Coroanei spre veșnică amintire. Stă acolo și astăzi, umflată, năpârlită ici și colo, și mulți înțelepți cutează să susțină cum că totul a fost numai o părere, o joacă, că nici un fel de fețe palide morminte, nici un fel de nasturi moi sau ochi cleioși nu au existat și nu există pe lume. Cine știe? Poate că e o închipuire deșartă? Oare puține basme și mituri născocește norodul? Dar chiar dacă și aceasta a fost o istorie neadevărată, are totuși în ea un grăunte de învățătură, și fiind și amuzantă, merita să fie povestită.




Zakopane — Cracovia,

iunie — octombrie 1964.




CIBERIADA







Cum a fost salvată lumea


CONSTRUCTORUL, TRURL meșteri odată o mașină în stare să facă orice lucru al cărui nume începea cu litera n. Când fu gata, o puse să facă, de probă, niște nasturi și niște năpârstoace, pe care-i înșiră pe o numărătoare, făcută tot de ea, apoi niște năvoade, niște nicovale și alte numeroase năzbâtii. Ea execută întocmai cele cerute, dar pentru că el nu era încă sigur de ea o puse să mai facă și alte felurite nimicuri și năzdrăvănii: niște nasuri, niște neutroni, pe urmă niște nimfe, ba chiar natrium. Pe acesta din urmă nu se pricepu să-l facă, și Trurl, foarte necăjit, îi ceru lămuriri.

— Nu știu ce-i asta — zise mașina. N-am auzit de așa ceva.

— Cum așa? Doar e sodiu. Un fel de metal, un element…

— Dacă îi spune sodiu, atunci e cu s, iar eu știu să fac numai lucruri care încep cu n.

— Dar pe latinește îi spune natrium.

— Iubitule — îi spuse mașina — dacă aș putea să fac toate lucrurile care încep ca n în toate limbile posibile, atunci aș fi Mașina Care Poate Totul Pentru Tot Alfabetul, pentru că un lucru oarecare, într-o anumită limbă străină, are, fără îndoială, și un nume care începe cu n. Nu se poate face orice după cum vrei, iar eu nu pot face mai mult decât m-ai învățat. Așa că n-am să fac nici sodiu.

— Bine — zise Trurl și-i ceru să facă un cer[1 - în limba polonă niebo].

Mașina făcu îndată unul, nu prea mare, dar cu totul și cu totul albastru. Îl invită apoi pe meșterul Clapauțius, îl prezentă mașinii lăudându-i într-atât calitățile ei, încât Clapauțius se cam supără. Îl rugă pe Trurl să-i dea voie să-i comande și el ceva mașinii.

— Te rog — îi spuse Trurl — dar trebuie să fie ceva nu n.

— Cu n? întrebă Clapauțius. Bine. Să facă atunci știința[2 - în limba polonă nauka].

Mașina începu să huruie și numaidecât piața din fața casei lui Trurl fu năpădită de savanți, unii se luau de păr, alții scriau de zor în niște cărți groase, iar alții le smulgeau cărțile și le făceau ferfeniță; mai încolo se zăreau ruguri aprinse, pe care se chinuiau martirii științei; pe alocuri parcă urla ceva, se ridicau fumuri ciudate ca niște ciuperci, iar întreaga mulțime vorbea în același timp, încât nu puteai desluși nimic; unii redactau memorii lungi, apeluri și alte documente, iar mai la o parte, sub picioarele celor ce urlau, stăteau câțiva bătrâni și scriau fără contenire, cu multă migală, pe vechi hârtii îngălbenite.

— Ei, ce zici, așa-i că nu-i rău? — strigă mândru Trurl. Este leit știința, trebuie să recunoști!

Clapauțius însă nu era mulțumit.

— Da de unde! Gloata asta înseamnă pentru tine știința? Știința e cu total altceva.

— Bine, spune tu ce înseamnă și mașina o s-o fabrice îndată! — se oțărî Trurl.

Dar Clapauțius nu știa ce să spună; se hotărî, până la urmă, să ceară mașinii să dezlege două probleme, iar dacă le va dezlega, va recunoaște că este ceea ce trebuie să fie. Trurl se învoi și Clapauțius îi ceru să facă inversul.

— Inversul! — strigă Trurl. A mai auzit cineva ce-i aia inversul?

— Cum nu? E opusul a ceea ce e totul — răspunse liniștit Clapauțius. A întoarce pe dos, n-ai auzit despre asta? Ei, nu te mai preface! Hei, mașină, apucă-te de treabă!

Dar mașina și începuse să lucreze. Făcuse mai întâi antiprotoni, apoi antielectroni, antineutroni, și lucrase atât de spornic, încât se adunase o cantitate nemăsurată de antimaterie, din care începu să se formeze încet o antilume, ca un nor strălucind ciudat pe cer.

— Hm — mormăi forate nemulțumit Clapauțius — ăsta să fie inversul? Să zicem că da… Treacă de la mine… Dar acum am să-i dau o a doua problemă: A-șină! Îți poruncesc să faci Nimicul!

Mult timp mașina nici nu se mișcă. Clapauțius începu să-și frece mâinile satisfăcut, iar Trurl îi spuse:

— Ei, și ce-i cu asta? I-ai spus să nu facă nimic, și nu face nimic!

— Nu-i adevărat. I-am spus să facă Nimicul, ceea ce e cu totul altceva.

— Asta-i bună! A face Nimicul și a nu face nimic e totuna.

— Da’ de unde! Trebuia să facă Nimicul, iar ea n-a făcut nimic, deci am câștigat. Fiindcă Nimicul, preaînțeleptul meu coleg, nu e un nimic ca oricare altul, un produs al lenei și inactivității, ci Neantul activ, adică unica, perfecta, omniprezenta, suprema Neființă în neprezenta sa persoană!

— Ai să-mi zăpăcești mașina! — țipă Trurl, dar îndată se auzi glasul ei de aramă:

— Nu vă mai, certați! Știu foarte bine ce e Neființa, Neantul sau Nimicul, fiindcă toate astea încep cu litera n, ca și Neexistența. Mai bine uitați-vă împrejur să mai vedeți lumea cât există, că acuși o să dispară…

Cei doi constructori amuțiră. Mașina începu într-adevăr să facă Nimicul, dar cu totul altfel decât și-ar fi închipuit ei. Ea îndepărta pe rând din lume diferite lucruri, care încetau să mai existe, de parcă nicicând n-ar fi existat. Desființase deja nălăriile, nogoșarii, nebunarițele, năsărâmbele, normolocii, nedințele și nugumarii. Uneori părea că în loc să reducă, să micșoreze, să arunce, să îndepărteze, să distrugă și să scadă, dimpotrivă, ea adaugă și mărește, fiindcă lichidase, una după alta, negustul, necomunul, necredința, nesaturarea, neîndestularea și neputința.

— Vai, vai! — exclamă Trurl. Numai să nu iasă ceva rău din toate astea…

— Potolește-te! — zise Clapauțius. Doar vezi bine că ea nu fabrică Neantul General, ci numai Neprezența lucrurilor al căror nume începe cu n; n-o să se întâmple nimic pentru că nici mașina asta a ta nu e bună de nimic!

— Așa ți se pare doar — răspunse mașina. Am început, ce-i drept, cu tot ceea ce începe cu n, pentru că numele îmi erau familiare. Dar una e să faci un lucru și alta e să-l strici, să-l distrugi. Pot să desființez totul din simplul motiv că știu să fabric totul, iar acel tot care începe cu litera n, deci și Neființa, este pentru mine un fleac. Îndată o să dispăreți și voi și n-o să mai fie chiar nimic, așa că te rog, Clapauțius, să recunoști repede că sunt cu adevărat universală și îndeplinesc comenzile așa cum se cuvine, altfel o să fie prea târziu.

— Dar bine… Începu cu teamă Clapauțius și în clipa aceea observă că, într-adevăr, încep să dispară și diferite lucruri care nu încep cu n: cambuze, pumnițe, ștergașe, mușcăciori, rimunețe, trăpuni și pantome.

— Stai! Oprește-te! Retractez ce-am spus! Termină! Să nu faci Neființa! — strigă cât îl ținea gura Clapauțius.

Dar până să se oprească mașina mai dispărură grășacii, plojmițele, filidronii și zamrele. Lumea arăta groaznic. Cel mai mult avusese de suferit cerul: abia se mai vedeau, ici și colo, câteva punctulețe de stele. Nici urmă de minunații mușcăciori și răpștănuși care înfrumusețaseră până atunci bolta cerească!

— O, cerule mare! — strigă Clapauțius. Unde sunt oare cambuzele? Unde sunt iubitele mele mărcuțe? Unde sunt blândele pantome?!

— Nu mai sunt și nu vor mai fi niciodată — răspunse liniștită mașina. Am executat sau mai degrabă am început să execut ceea ce mi-ai ordonat…

— Ți-am ordonat să faci Neantul și tu… tu…

— Clapauțius, sau ești prost sau faci pe prostul — zise mașina. Dac-aș fi făcut dintr-o dată Neantul, totul ar fi încetat să existe, deci nu numai Trurl și cerul, și Cosmosul, și tu, ci chiar și eu. Atunci cine anume și cui, ar fi putut spune că ordinul a fost îndeplinit și că sunt o mașină destoinică? Și dacă nimeni nu spune asta nimănui, cum aș putea eu, care de asemenea n-aș mai fi, să obțin satisfacția ce mi se cuvine?

— Fie precum zici, să nu mai vorbim despre asta — spuse Clapauțius. Nu mai vreau nimic de la tine, mașină dragă, te rog numai, fă-mi niște mărcuțe, fiindcă fără ele viata mi-e tare tristă…

— De astea nu știu să fac, fiindcă mărcuțele încep cu m — zise mașina. Desigur, pot să fac la loc negustul, neștiința, neputința, neiubirea, neliniștea, necredința, neîndestularea, dar când e vorba de alte litere te rog să nu aștepți nimic de la mine.

— Dar eu vreau să am mărcuțe! — țipă Clapauțius.

— Degeaba, mărcuțe nu pot face — zise mașina. Dar ia uită-te la lume și vezi cât este de plină de tot felul de găuri mari și negre, de Neantul care umple prăpăstiile fără fund dintre stele, uită-te cum pândește acesta fiecare frântură de existență. Totul e opera ta, invidiosule! Nu cred că viitoarele generații te vor binecuvânta pentru asta…

— Poate că n-or să afle… n-or să observe… bolborosi palid Clapauțius, privind neîncrezător pustietatea neagră a cerului și neîndrăznind să privească în ochii colegului său. Lăsându-l lângă mașina care știa să facă totul cu n, se întoarse tiptil acasă. Lumea în schimb a rămas până azi găurită peste tot de Neant, așa cum rămăsese când oprise Clapauțius mașina, în cursul acelei distrugeri ordonate. Și pentru că n-a putut să construiască o mașină care să facă lucruri al căror nume începe cu altă literă, avem motiv să ne temem că niciodată, în vecii vecilor, nu vor exista lucruri atât de minunate ca pantomele și mărcuțele…




Mașina lui Trurl


CONSTRUCTORUL TRURL meșteri odată o mașină inteligentă, înaltă de opt etaje. După ce sfârși partea cea mai importantă, o acoperi mai întâi cu un lac alb. Pe urmă, o coloră pe la colțuri în liliachiu, se uită la ea de departe și-i mai făcu un desen în față, iar în locul în care își închipui că ar fi fost fruntea mai aruncă o ușoară pată portocalie. Foarte mulțumit de sine, fluieră nepăsător, apoi, mai mult din obligație, îi puse, solemn, o întrebare:

— Cât fac doi și cu doi?

Mașina se puse în mișcare. Mai întâi i se aprinseră lămpile, circuitele se înviorară, curentul începu să vuiască ca o cascadă, cuplajele porniră și ele, țevile de tot felul se încinseră. Totul în ea se învârtejea, huruia, duduia, făcând un zgomot de-ți țiuiau urechile, încât Trurl socoti că ar fi trebuit să-i mai adauge și un amortizor special. În vremea asta mașina lucra de zor, de parcă ar fi trebuit să rezolve cea mai grea problemă din întregul Cosmos; pământul fremăta, nisipul fugea de sub picioare de atâtea vibrații, siguranțele săreau ca dopurile din sticlele de șampanie, iar releele erau gata să plesnească de atâta efort. În sfârșit, când toată aiureala asta începuse să-l plictisească pe Trurl, mașina se opri brusc și rosti cu glas de tunet:

— ȘAPTE!

— Ei, drăguțo! — îi spuse Trurl îngăduitor. Nici pomeneală! Doi și cu doi fac patru. Fii bună și îndreaptă-te! Ia zi, cât fac doi și cu doi?

— ȘAPTE! — răspunse prompt mașina.

Trurl scoase un oftat și, vrând-nevrând, își puse iar șorțul de lucru, își suflecă serios mânecile, deschise ușița de jos a mașinii și intră înăuntru. Râmase multă vreme acolo; se auzea doar cum lovește cu ciocanul, cum răsucește, sudează, nituiește, cum aleargă tropăind pe treptele ei de tablă, ba la etajul șase, ba la opt, și pe urmă, în goana mare, înapoi, până jos. Apoi dădu drumul curentului atât de aprig, încât totul se lumină înăuntru, iar eclatoarelor le crescură mustăți violete. Se trudi așa vreo două ore, după care ieși afară, la aer curat, ce-i drept, plin de funingine, dar mulțumit. Puse la o parte toate uneltele, aruncă șorțul, își șterse fața, mâinile și, la urmă de tot, așa, ca să se liniștească, întrebă:

— Ei, cât fac doi și cu doi?

— ȘAPTE! — răspunse mașina.

Trurl trase o înjurătură zdravănă dar nu avea ce să facă. Se apucă iar să scormonească în ea, reparând ici și colo, stabilind alte legături, desfăcând niturile, mutând ba una, ba alta, și, când află pentru a treia oară că doi și cu doi fac șapte, se așează descurajat pe pe ultima treaptă a mașinii și rămase așa, pe gânduri, până ce sosi Clapauțius. Acesta îl întrebă ce i s-a întâmplat, că arată de parcă s-ar fi întors de la o înmormântare. Trurl îi spuse tot necazul. Clapauțius intră și el de câteva ori în străfundurile mașinii, încercând să îndrepte câte ceva. Întrebă apoi cât fac doi și cu unu. Mașina îi răspunse că șase, iar unu și cu unu după ea făcea zero. Clapauțius se scărpină în cap, tuși și zise:

— Prietene, n-avem ce face. Trebuie să privim adevărul în față. Mașina ți-a ieșit altfel decât ai fi vrut. Dar să știi că fiecare rău are și părțile lui bune. La fel și mașina asta.

— Sunt curios să le aflu și eu — răspunse Trurl, izbind cu piciorul în temelia mașinii.

— Termină — îi spuse mașina.

— Ei, vezi, e sensibilă. Deci… ce voiam să spun? Este, fără îndoială, o mașină proastă, și nu suferă de o prostie oarecare, obișnuită. Nu nicidecum! Atât cât pot să-mi dau seama — și sunt, după cum știi, un specialist renumit — cred că este cea mai proastă mașină inteligentă de pe lume! Și ăsta nu-i puțin lucru! Să construiești cu bună știință o asemenea mașină n-ar fi ușor. Dimpotrivă, cred că nimeni n-ar fi în stare s-o facă. Căci nu e numai proastă, dar și încăpățânată ca un catâr, adică are caracterul propriu idioților, aceștia fiind de regulă grozav de încăpățânați.

— La naiba cu o mașină ca asta, n-am nevoie de ea! — zise Trurl și o lovi a doua oară.

— Te previn foarte serios, termină! — rosti mașina.

— Poftim, ai primit acum și un avertisment — comentă sec Clapauțius. Vezi, nu e numai sensibilă, tâmpită și încăpățânată, ci și supărăcioasă. Cu atâtea trăsături de caracter poți să ajungi foarte departe. Ohoho, dacă-ți spun eu!

— Bine, dar, la drept vorbind, ce pot să fac cu ea? — întrebă Trurl.

— Sincer să-ți spun, mi-e greu să-ți răspund în clipa de față. Ai putea, de pildă, să deschizi o expoziție, cu plată, ca oricine dorește să poată vedea cea mai proastă mașină inteligentă din lume. Câte etaje are — opt? Poftim, un idiot atât de mare n-a mai văzut nimeni până acum. O asemenea expoziție ți-ar acoperi nu numai toate cheltuielile, dar…

— Lasă-mă în pace; n-am să deschid nici o expoziție! — răspunse T rurl, se ridică și, neputându-se abține, lovi mașina pentru a treia oară.

— Îți dau un ultim avertisment… altfel…, îi zise mașina.

— Altfel ce? — strigă Trurl, înfuriat de liniștea ei maiestuoasă Ești… ești… și, negăsind cuvintele, o mai izbi de câteva ori, urlând:

— Ești bună doar să fii lovită, să știi!

— M-ai jignit pentru a patra, a cincea, a șasea și a opta oară — îi spuse mașina — de aceea nu voi mai face nici Un calcul. Refuz să răspund la alte întrebări, referitoare la probleme din domeniul matematicii.

— Refuză! Ia uitați-vă la ea! — strigă scos din fire Trurl. După șase sare la opt. Ai auzit, Clapauțius? Nu șapte, ci opt? Și mai are neobrăzarea să refuze rezolvarea unor asemenea probleme de matematică! Ei, na, mai ține! Na, na! Mai vrei?

Drept răspuns la lovituri mașina începu să vibreze, să tremure și, fără să scoată o vorbă, începu să iasă din temelie. Era îngropată destul de adânc, așa că numeroase lonjeroane se îndoiră. Până la urmă se desprinse din blocurile de beton și porni, ca o fortăreață mobilă, împotriva lui Clapauțius și Trurl. Trurl înlemnise de uimire și nu încercă nici măcar să se ascundă sau să fugă din calea mașinii, care venea drept spre el, să-l calce în picioare, nu alta. Dar Clapauțius, trezit la realitate, îl apucă de mână și, trăgându-l cu putere, fugi împreună cu el o bucată de drum. Când își întoarseră privirea văzură că mașina, legănându-se ca un turn înalt, se mișca încet, cufundându-se la fiecare pas aproape până la primul etaj, dar numaidecât se ridica cu îndărătnicie și se îndrepta iarăși spre ei.

— Asta-i nemaipomenit! zise Trurl, căruia i se oprise răsuflarea. Mașina s-a înfuriat! Ce-i de făcut?

— Nimic, să așteptăm, să vedem ce-o să se-ntâmple — răspunse cu prudență Clapauțius. O să se lămurească totul până la urmă.

Deocamdată însă nu se întrezărea nici un semn. Mașina, ajungând pe teren tare, începu să se miște mai iute. Totul înăuntrul ei, șuiera, huruia, zornăia.

— Acuși o să i se defecteze regulatorul și programarea — mormăi Trurl. Atunci o să se dezintegreze și…

— Nu cred — răspunse Clapauțius. E un caz deosebit. Fiind atât de tâmpită, până și definitiva defecțiune a aparaturii nu o s-o deranjeze. Atenție, uite-o… Să fugim!

Mașina se îndrepta fără îndurare către ei, așa că n-avură încotro și o luară iar la goană cât îi țineau picioarele, urmăriți de zgomotul ei asurzitor. Fugeau mereu fără să se oprească. Ce puteau face altceva? Vrură să se întoarcă în orașul de baștină, dar mașina îi împiedică, atacându-i din flanc și obligându-i fără cruțare să se îndrepte spre un șes întins și pustiu. Prin ceața joasă se zăreau munții, stâncoși, mohorâți. Suflând din greu, Trurl îi zise lui Clapauțius:

— Știi ce? Să intrăm în vreo trecătoare îngustă… unde nu poate să ne ajungă… blestemata… Ce zici?!

— Mai bine să fugim tot înainte… răspunse, gâfâind, Clapauțius. Nu departe e o localitate mică… Nu mai țin minte cum se numește. În orice caz, acolo o să găsim… uf!… adăpost.

Alergară deci tot înainte și nu după multă vreme zăriră primele case. La ora aceea străzile erau aproape pustii. Străbătură o bună bucată de drum fără să întâlnească pe nimeni, când un zgomot înfricoșător, de parcă o lavină de pietre s-ar fi prăvălit la marginea orașului, îi înștiință că mașina care-i urmărea ajunsese acolo.

Trurl privi în urmă și încremeni.

— Cerule! Ia uită-te, Clapauțius! Dărâmă casele!

Mașina, gonindu-i fără încetare, pășea peste zidurile caselor ca un munte de oțel, lăsând în urmă o dâră roșie de cărămizi și țigle, învăluind totul într-un nor de praf alb de var. Se auziră urletele disperate ale celor înmormântați de vii, străzile se umplură de lume, iar Trurl și Clapauțius goneau, mereu înainte, suflând din ce în cea mai greu, până ajunseră la clădirea mare a primăriei. Cât ai clipi, o luară în jos pe scări și nu se opriră decât în pivniță.

— Ei, aici n-o să ne mai ajungă, de-ar fi să dărâme toată primăria pe capul nostru! — rosti, cu ultimele puteri, Clapauțius. Dracu’ m-a pus să vin azi în vizită la tine… Eram curios să știu cum îți merge treaba și, iacă, am aflat…

— Stai liniștit — îi răspunse Trurl. Vine cineva…

Într-adevăr, ușa pivniței se deschise și însuși primarul intră însoțit de câțiva consilieri. Trurl nu îndrăzni să recunoască pricina pentru care se aflau acolo, și Clapauțius fu nevoit să vorbească în locul lui. Primarul îl ascultă în tăcere. Deodată pereții se zguduiră, pământul începu să se cutremure și huruitul prelung al zidurilor ce se prăbușeau ajunse până în pivniță.

— Cum, a și ajuns aici?! — strigă Trurl.

— Da — răspunse primarul. Și cere să vă predăm, altfel o să dărâme tot orașul…

Între timp ajunseră până la ei niște vorbe rostite undeva de sus, din înălțimi, scrâșnite, asemenea unui hârșâit de oțel:

— Pe aici, pe undeva, e Trurl… îl simt…

— Cred că n-o să ne predați! — spuse cu un tremur în glas Trurl, pe care mașina îl cerea cu atâta încăpățânare.

— Cel dintre voi care se numește Trurl trebuie să iasă. Celălalt poate să rămână, fiindcă predarea lui nu ne-a fost cerută…

— Ai milă, te rugăm!

— N-avem nici o putere — zise primarul. De altfel, chiar dacă ai rămâne aici, Trurl, ar trebui să răspunzi pentru pagubele făcute orașului și locuitorilor. Din cauza ta mașina a dărâmat șaisprezece case și a îngropat sub ruine o mulțime de cetățeni. Numai faptul că te afli la un pas de moarte mă face să-ți dau drumul. Du-te și nu te mai întoarce.

Trurl se uită la consilieri și, văzându-și sentința înscrisă pe chipurile lor, se îndreptă încet spre ușă.

— Așteaptă! Viu și eu cu tine! — strigă supărat Clapauțius.

— Tu? — întrebă Trurl, ca o licărire de speranță în glas. Nu… răspunse după o clipă. Rămâi, e mai bine așa… De ce să pieri și tu fără folos?…

— Prostii! — strigă hotărât Clapauțius. De ce să murim? Pentru că așa are poftă cretina asta de fier? Ei poftim! Să mături de pe suprafața pământului doi dintre cei mai renumiți constructori e oare atât de ușor? Hai, curaj, dragul meu Trurl! Să mergem!

Îmbărbătat de aceste cuvinte, Trurl porni pe scări în urma lui Clapauțius. În piață nu era țipenie de om. Printre norii de praf și pulbere, din care apăreau pe alocuri ruinele caselor dărâmate, stătea mașina, mai înaltă decât turnurile primăriei, scoțând fum pe nări, plină toată de sângele cărămizia al zidurilor și de praf.

— Atenție! — îi șopti Clapauțius. Ea nu ne vede. S-o luăm la dreapta, pe străduța asta, apoi la stânga și pe urmă drept înainte. Nu departe de aici încep munții. Ne ascundem și o să născocim noi ceva ca să-i treacă pofta pentru totdeauna… S-o ștergem! — strigă, căci mașina, zărindu-i tocmai atunci, o porni spre ei, zdruncinând pământul.

Alergând din toate puterile, ajunseră în afara orașului. Mai goniră așa cam vreo milă, urmăriți de pașii tunători ai colosului, care nu-i slăbise o clipă. Deodată Clapauțius strigă:

— E albia unui pârâu secat, care duce până la stânci, la peșteri. Hai, mai repede, îndată va trebui să se oprească!…

Porniră deci în sus, împiedicându-se și bălăbănind din mâini să-și țină echilibrul, dar mașina se ținea mereu la aceeași distanță de ei. Luând-o pe albia pârâului secat, ajunseră la o trecătoare printre stânci și, zărind sus gura deschisă a peșterii, începură să se cațere repede spre ea, neluând în seamă pietrele care le fugeau de sub picioare. Uriașa despicătură în stâncă răspândea răcoare împrejur. Intrară iute, mai făcură câțiva pași, apoi se opriră.

— Bun, aici suntem în siguranță — zise Trurl, care-și recăpătase liniștea. Mă duc să văd unde s-a oprit…

— Bagă de seamă! — îl avertiză Clapauțius.

Trurl se apropie atent de gura peșterii, scoase capul afară și îndată se dădu înapoi, îngrozit.

— Vine încoace după noi! — strigă el.

— Liniștește-te, aici cu siguranță n-o să poată intra — zise cu oarecare îndoială în glas Clapauțius. Dar asta ce mai e? Parcă s-a întunecat… O — o…!

În clipa aceea o umbră uriașă acoperi cu totul petecul de cer vizibil prin gura peșterii: era pieptul de oțel, plin de nituri, al mașinii, care se lăsa ușor peste stâncă. În felul acesta peștera fu închisă ermetic pe dinafară.

— Suntem pierduți… șopti Trurl. Glasul îi tremura și mai mult, căci se lăsase un întuneric beznă.

— Mari idioți am mai fost! — strigă Clapauțius. Să ne băgăm noi în grota asta, pe care poate s-o baricadeze! Cum am putut face o asemenea prostie?

— Ce zici, ce are de gând să facă? — întrebă Trurl după o lungă tăcere.

— Cred că așteaptă să ieșim de aici; pentru asta nu e nevoie de cine știe ce inteligență.

Iar se așternu tăcere. Trurl o porni prin întuneric în vârful picioarelor, cu mâinile întinse, spre locul unde își închipuia că e gura peșterii. Pipăi întruna cu degetele peretele stâncii până ce ajunse la oțelul neted și cald, de parcă ar fi fost încins pe dinăuntru…

— Te simt, Trurl… se auzi glasul de fier al mașinii în spațiul acela închis. Trurl se dădu înapoi, se așeză pe o piatră lângă prietenul său. O vreme rămaseră nemișcați. Într-un târziu Clapauțius îi șopti:

— Să știi că n-avem nici o ieșire. Trebuie să cădem la o învoială cu mașina…

— Nici o speranță — zise Trurl. Încearcă totuși, poate că măcar ție o să-ți dea drumul teafăr…

— Nu, așa nu vreau! — îi spuse cu hotărâre Clapauțius și, apropiindu-se de gura nevăzută a peșterii, strigă:

— Ei, ne auzi?

— Vă aud — îi răspunse mașina.

— Ascultă, aș vrea să-ți cer scuze. Știi… Între noi a fost o mică neînțelegere, dar la drept vorbind e un fleac. Trurl n-a avut intenția să…

— Am să-l distrug pe Trurl! — răspunse mașina. Dar mai întâi să-mi răspundă la întrebarea cât fac doi și cu doi?

— A, o să-ți răspundă, și încă în așa fel, încât ai să fii mulțumită și o să te împaci fără îndoială cu noi. Nu-i așa, Trurl? — spuse cu aer împăciuitor Clapauțius.

— Mda, desigur…, îngână Trurl cu glas scăzut.

— Bine — zise mașina. Atunci cât fac doi și cu doi?

— Pa… adică șapte… răspunse Trurl și mai încet.

— Ha, ha! Nu patru deci, ci șapte, nu-i așa? — urlă mașina. Ei, vezi?

— Șapte, sigur că șapte, totdeauna doi și cu doi au făcut șapte! — întări cu înflăcărare Clapauțius. Ei, acum ne dai drumul? — adăugă el prudent.

— Nu. Trurl să mai spună încă o dată că îi pare rău și cât fac doi și cu doi…

— Dar dacă-ți spun, o să ne dai drumul? — întrebă Trurl.

— Nu știu. O să mă mai gândesc. Nu tu o să-mi pui condiții. Spune cât fac doi și cu doi.

— Dar o să ne dai drumul, nu-i așa? — rosti Trurl, în timp ce Clapauțius îl trăgea de mânecă, șoptindu-i la ureche:

— E o idioată, o idioată în toată regula, nu te certa cu ea, te implor!

— N-am să vă dau drumul dacă n-o să am chef — răspunse mașina. Dar tu oricum o să-mi spui cât fac doi și cu doi…

Trurl sări în sus ca turbat.

— Bine, am să-ți spun, am să-ți spun! — strigă el. Doi și doi fac patru, iar doi ori doi fac tot patru, de-ar fi să umbli cu capul în jos, de-ar fi să preschimbi toți munții ăștia în țărână, de-ar fi să înghiți toată marea și să bei tot cerul, ai auzit? Doi și doi fac patru!

— Trurl! Ai înnebunit! Ce tot spui? Doi și cu doi fac șapte, doamnă dragă! Șapte, mașinuță scumpă! Șapte! — strigă Clapauțius, încercând să-l întreacă în strigăte pe prietenul său.

— Nu-i adevărat! Fac patru! Numai patru, de la începutul până la sfârșitul lumii fac PATRU! — strigă Trurl cât îl ținea gura.

Deodată sub picioarele lor stâncile începură să freamăte.

Mașina se dădu înapoi de la gura peșterii, o lumină palidă o străbătu pe dinăuntru și deodată ea scoase un strigăt prelung:

— Nu-i adevărat! Șapte! Ai să recunoști tu când te-oi prinde!

— N-am să recunosc niciodată! — răspunse Trurl, de parcă i-ar fi fost de acum totuna. În aceeași clipă peste capetele lor se abătu o grindină de pietre, căci mașina începuse să izbească cu corpul ei de opt etaje în stânci, și blocuri uriașe se desprindeau din piatra masivă, rostogolindu-se la vale.

Tunetul acesta, împreună cu mirosul de fum de cremene și scânteile iscate de atingerea oțelului de stâncă umplu toată peștera. Și în mijlocul acestui zgomot infernal se auzea în răstimpuri glasul subțire al lui Trurl care striga întruna:

— Doi și cu doi fac patru! Patru!

Clapauțius încerca să-i astupe gura cu forța, dar, îmbrâncit de Trurl, tăcu și se așeză resemnat, cu capul în mâini. Mașina nu se potolise o clipă în eforturile ei diabolice și se părea că dintr-o clipă în alta tavanul peșterii se va prăvăli peste cei doi, strivindu-i și îngropându-i pentru vecie. Dar tocmai când își pierduseră orice speranță, când praful înecăcios umpluse tot spațiul, undeva se auzi un zgomot asurzitor, mai întâi ca un huruit puternic, apoi întreg văzduhul începu să urle, peretele negru, care acoperea intrarea în peșteră, dispăru ca spulberat de furtună în timp ce bucăți uriașe de stâncă se rostogoliră la vale. Ecoul acestui cataclism încă nu se potolise când cei doi prieteni ajunseră la ieșirea peșterii și, aplecându-se în afară, zăriră mașina, zăcând sfărâmată și strivită sub avalanșa de stânci, dintre care una o tăiase aproape în două, de-a lungul celor opt etaje ale ei. Coborâră încet printre dărâmăturile pline de praf ale stâncilor sfărâmate. Ca să ajungă la albia pârâului secat, trebuiră să treacă pe lângă mașina care zăcea acum nemișcată, ca un vas naufragiat, aruncat la mal. Fără să scoată un cuvânt, se opriră amândoi deodată lângă flancul ei de oțel. Mașina mai dădea încă semne de viață. Se auzea foarte slab cum ceva, înăuntru, se mai învârtea.

— Va să zică acesta e sfârșitul tău lipsit de glorie, iar doi și cu doi fac tot…, începu Trurl, dar în aceeași clipă mașina începu să fornăie imperceptibil și, cu ultimele puteri, bolborosi:

— ȘAPTE.

Apoi ceva scârțâi ușor în măruntaiele ei, niște pietre îi căzură de pe frunte și ea se stinse, prefăcându-se într-un morman de fiare vechi. Cei doi constructori se priviră unul pe altul, apoi, fără să-și spună un cuvânt, o porniră mai departe la vale, pe albia pârâului secat.




Marea chelfăneală


ODATĂ cineva bătu la ușa constructorului Clapauțius. Acesta crăpă puțin ușa, scoase capul afară și zări o mașină burtoasă, abia ținându-se pe patru picioare scurte.

— Cine ești și ce vrei? — o întrebă.

— Sunt Mașina de Îndeplinit Dorințele și m-a trimis in dar marele tău prieten și coleg, Trurl.

— În dar? — se miră Clapauțius, ale cărui sentimente față de Trurl erau destul de amestecate; mai ales nu-i plăcea faptul că mașina îl numise pe Trurl „marele tău coleg”. Ei, bine — hotărî el după o clipă de gândire — poți să intri.

Îi arătă un loc în colțul de lângă sobă și, fără să-i arate aparent vreo atenție, se întoarse la treburile sale. Tocmai construia o mașină pântecoasă, pe trei picioare. Era aproape gata. Îi mai rămânea doar s-o șlefuiască. După o vreme Mașina de Îndeplinit Dorințele zise:

— Îmi îngădui să-ți amintesc de prezența mea.

— Nu te-am uitat — spuse Clapauțius și-și văzu mai departe de lucru. După o clipă mașina îl întrebă iarăși:

— Pot să știu și eu ce faci?

— Ești Mașina de Îndeplinit Dorințele sau de Pus Întrebări? — zise Clapauțius și adăugă: Îmi trebuie niște vopsea albastră.

— Nu știu dacă am să găsesc chiar nuanța de care ai nevoie — răspunse mașina, scoțând prin clapa din pântece o cutie de vopsea. Clapauțius o deschise, înmuie în ea pensula fără să scoată o vorbă și se apucă de vopsit. Până seara îi mai ceru șmirghel, carborund, niște burghiuri, vopsea albă, niște șuruburi mici, și de fiecare dată mașina îi dădea imediat ceea ce dorise. Spre seară acoperi aparatul construit cu o bucată de pânză, îmbucă ceva, se așeză în fața mașinii pe un scăunel și-i zise:

— Ia să vedem la ce te pricepi. Spui că știi să faci orice?

— Chiar orice nu, dar știu foarte multe — răspunse cu modestie mașina. Ești mulțumit de vopsele, șuruburi și burghiuri?

— A, da, desigur — răspunse Clapauțius. Dar acum am să-ți cer un lucru și mai greu. Dacă n-ai să-l poți face, am să te trimit înapoi la stăpânul tău cu mulțumirile și referințele de rigoare.

— Și ce anume îmi ceri să fac? — întrebă mașina, lăsându-se de pe un picior pe altul.

— Chiar pe Trurl — o lămuri Clapauțius. Vreau să-mi faci un Trurl aidoma celui adevărat. Să nu se deosebească cu nimic unul de altul!

Mașina bombăni ceva, bâzâi, fornăi, apoi spuse:

— Bine, am să-ți fac un Trurl, dar bagă de seamă, poartă-te frumos cu el, fiindcă e un mare constructor!

— A, se înțelege, poți fi liniștită — răspunse Clapauțius. Ei, unde-i, ia să-l văd!

— Cum? Vrei așa pe loc? Doar nu e lucru ușor — zise mașina. Asta durează nițeluș. Trurlii nu sunt nici șuruburi, nici vopsele!

Și totuși, neînchipuit de repede, începu să sune, să șuiere, în pântece i se deschise o ușiță măricică și din străfundul întunecos ieși Trurl. Clapauțius se ridică în picioare, îl înconjură din toate părțile, se uită bine la el, îl pipăi, îl ciocăni, dar nu mai încăpea nici o îndoială, avea înaintea lui un Trurl care semăna cu originalul ca două picături de apă. Trurl care ieșise din burta mașinii mijea ochii, căci îl supăra lumina, dar în afară de asta se comporta absolut normal.

— Ce mai faci, Trurl? — îl întrebă Clapauțius.

— Hai noroc, Clapauțius! Dar cum de am ajuns aici? — întrebă cu vădită mirare Trurl.

— Ei, așa, ai apărut pur și simplu… Nu te-am văzut de mult. Cum îți place la mine?

— Mda, frumos, foarte frumos… Ce ai acolo, sub pânza aia?

— Nimic deosebit. Ia loc, te rog.

— Ei, nu, mi se pare că e târziu. S-a făcut întuneric, trebuie să mă duc acasă.

— Atât de repede? Mai stai oleacă! — protestă Clapauțius. Hai să intrăm în pivniță, am să-ți arăt ceva interesant…

— Dar ce ai în pivniță?

— Deocamdată nimic, dar o să am îndată. Hai, vino…

Și, bătându-l pe umeri, Clapauțius îl conduse pe Trurl în pivniță. Ajunși acolo, îi puse o piedică și Trurl căzu. Clapauțius îl legă apoi bine și începu să-l cotonogească cu un drug gros. Trurl țipa cât îl ținea gura, cerea ajutor, ba înjura, ba cerea îndurare, dar fără folos. Noaptea era întunecoasă și pustie, iar Clapauțius bătea la el ca la fasole.

— Au. au! De ce mă bați așa?! — urla Trurl, ferindu-se de lovituri.

— Fiindcă asta îmi face plăcere — îi spuse Clapauțius lovind mereu. Tu încă nu știi ce-i asta, dragul meu Trurl!

Și-i trase una în cap de răsună ca din butoi.

— Dă-mi drumul imediat, altfel mă duc la rege și am să-i spun ce-ai făcut cu mine și o să te bage la închisoare! — strigă Trurl.

— Ba n-o să-mi facă nimic. Și știi de ce? — întrebă Clapauțius, așezându-se pe bancă.

— Nu știu — răspunse Trurl, bucuros că bătaia încetase.

— Fiindcă tu nu ești adevăratul Trurl. El e la el acasă, a construit Mașina de Îndeplinit Dorințele și mi-a trimis-o în dar, iar eu, ca s-o încerc, i-am cerut să mi te facă pe tine! Acum o să-ți deșurubez capul, am să-l pun sub pat și am să-l folosesc drept trăgător de cizme.

— Ești un monstru! De ce vrei să faci asta?!

— Ți-am mai spus-o: fiindcă îmi face plăcere. Ei, și-acum gata cu pălăvrăgeala! Spunând acestea, Clapauțius apucă un băț, dar Trurl începu să țipe:

— Încetează! Încetează imediat! Am să-ți spun ceva foarte important!

— Sunt curios să știu ce ai putea să-mi spui ca să nu-ți folosesc capul drept trăgător de cizme — răspunse Clapauțius oprindu-se. Atunci Trurl îi strigă:

— Nu sunt deloc un Trurl fabricat de mașină! Sunt Trurl cel adevărat, cel mai adevărat din lume. Am vrut doar să aflu ce faci de atâta vreme de când te-ai închis în casă cu patru lacăte! De aceea am construit mașina, m-am ascuns în pântecele ei și i-am cerut să mă aducă acasă la tine, chipurile ca un dar din partea mea!

— Ia te uită, da’ frumoase basme mai știi să scornești. Și așa, la repezeală! — zise Clapauțius și, ridicându-se, strânse în mâini capătul gros al bățului. Nu te mai osteni îți ghicesc minciuna de la o poștă. Ești Trurl cel fabricat de mașină; ea îndeplinește toate dorințele; datorită ei am căpătat șuruburi, vopsea albă și albastră, burghiuri și tot felul de alte lucruri. Dacă a fost în stare să facă toate astea, atunci a putut să te facă și pe tine, dragul meu!

— Am avut totul pregătit în pântecele ei! — strigă Trurl. N-a fost greu să prevăd de ce vei avea nevoie în timpul lucrului! Îți jur că-ți spun adevărul!

— Dac-ar fi adevărat, ar însemna că prietenul meu, marele constructor Trurl, este un șarlatan de rând, și asta n-am s-o cred niciodată! — răspunse Clapauțius, și-l croi zdravăn peste spinare. Na! Asta pentru calomniile la adresa prietenului meu Trurl! Mai na-ți o dată! Și-i mai trase una. Loviturile cădeau necruțătoare. Într-un târziu, obosit de atâta trudă, se opri.

— Mă duc să mă întind nițel, să mă odihnesc — îl lămuri Clapauțius, aruncând bățul. Așteaptă, mă întorc îndată…

Când sforăitul lai se auzi în toată casa, Trurl începu să se zbată până ce legăturile slăbiră, desfăcu nodurile, ieși încetișor din pivniță și o luă la fugă către casă, în timp ce Clapauțius, râzând în pumni, îl urmări prin ferestruică cum o luase la sănătoasa. A doua zi îi făcu o vizită lui Trurl. Acesta îi dădu drumul încasă cu o mină posomorâtă, fără să scoată o vorbă. Înăuntru era destul de întuneric, totuși Clapauțius observă îndată că trupul și capul lui Trurl purtau urmele cotonogelii zdravene pe care o încasase cu o zi în urmă, cu toate că se trudise, nu glumă, să îndrepte adânciturile și să șteargă urmele lăsate de lovituri.

— De ce ești atât de mohorât? — îl întrebă vesel Clapauțius. Am venit să-ți mulțumesc pentru frumosul dar. Păcat însă că, în timp ce dormeam a dispărut, lăsând ușa deschisă. A șters-o de parcă ar fi fost apucat de streche!

— Mi se pare că n-ai folosit cum se cuvine darul meu, ca să nu spun mai mult! — izbucni Trurl. Mașina mi-a povestit totul, nu trebuie să te ostenești — adăugă el răutăcios, văzând că Clapauțius dă să spună ceva. I-ai cerut să mă facă pe mine, pe mine însumi, și pe urmă ai dus pe ascuns duplicatul persoanei mele în pivniță și acolo l-ai bătut la sânge! Și după batjocura asta, după o asemenea recunoștință pentru darul trimis, mai îndrăznești să mi te înfățișezi, ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic? Ce ai de spus?

— Nu înțeleg deloc de ce te superi — răspunse Clapauțius. Adevărat, iam cerut mașinii să facă o copie a ta. Îți spun, era o copie perfectă. Am rămas pur și simplu uimit văzând-o. În ceea ce privește bătaia, se vede că mașina a exagerat cam mult; ce-i drept l-am ciomăgit de câteva ori pe falsul Trurl, fiindcă am vrut să văd dacă e solid construit și, în afară de asta, mai eram curios să văd cum reacționează la lovituri. S-a dovedit a fi nemaipomenit de deștept. De la bun început mi-a turnat o poveste, cum că acel Trurl ai fi tu însuți; eu nu l-am crezut și atunci el a început să jure că frumosul dar nu era un dar, ci o curată înșelătorie. Înțelegi? Dorind să-ți apăr onoarea — onoarea prietenului meu — am fost nevoit să-i plătesc cum se cuvine pentru minciunile sale nerușinate. M-am convins totuși că e, într-adevăr, deosebit de inteligent, căci nu numai fizic, dar și spiritual, îmi amintea de tine, dragul meu. Ești, fără îndoială, un mare constructor. Asta fam vrut să-ți spun și tocmai de aceea am și venit așa devreme!

— Mda? Ei, bine, dacă-i așa…, începu, îmbunat, Trurl. Ce-i drept, felul în care ai folosit Mașina de îndeplinit Dorințele nu mi se pare nici acum cel mai fericit, dar fie, treacă de la mine…

— A, să nu uit, tocmai voiam să te întreb, ce-ai făcut, de fapt, cu Trurl acela artificial? — întrebă cu un aer nevinovat Clapauțius. Aș putea să-l văd?

— Aaa! Era pur și simplu ieșit din minți de furie! — răspunse Trurl. Amenința că o să-ți spargă capul, că o să te pândească la stânca aia mare de lângă casa ta, iar când am încercat să-l fac să renunțe, a sărit la mine. În timpul nopții a început să împletească din sârme tot felul de plase și capcane pentru tine, dragul meu, așa că, deși am socotit că prin el m-ai batjocorit pe mine, gândindu-mă la vechea noastră prietenie și spre a îndepărta din calea ta primejdia ce te pândea (căci el nu știe de glumă), nevăzând altă ieșire, l-am desfăcut în bucăți…

Și, spunând acestea, Trurl lovi cu piciorul, chipurile nepăsător, niște resturi metalice, aruncate ici-colo, pe podea.

Apoi se despărțiră cu căldură, rămânând buni prieteni.

De atunci Trurl nu mai face altceva decât să povestească peste tot istoria, de-a fir-a-păr, cum i-a dăruit lui Clapauțius Mașina de Îndeplinit Dorințele, cum acesta nu s-a purtat prea frumos, cerând mașinii să i-l facă pe el însuși, pe Trurl, și cum i-a tras acestui Trurl o chelfăneală zdravănă, cum copia făcută la perfecție de către mașină a încercat prin minciuni meșteșugite să scape din pivniță și cum a fugit de îndată ce Clapauțius, obosit, s-a dus să tragă un pui de somn. Apoi cum el, Trurl, l-a desfăcut în bucăți pe Trurl cel fabricat, care venise la el acasă, că a făcut aceasta numai pentru a-l feri pe prietenul său de răzbunarea celui bătut. Și atâta înșiră la povești, atât se lăudă și se împăună, întărind totul cu mărturia lui Clapauțius, încât vestea acestei ciudate pățanii ajunse la curtea regelui, și acolo nimeni nu mai vorbea despre Trurl altfel decât cu mare admirație, deși nu de mult era numit de toți Constructorul Celor Mai Proaste Mașini Inteligente din Lume. Dar când Clapauțius auzi că regele însuși l-a încărcat pe Trurl cu daruri și l-a decorat cu Ordinul Marelui Arc și Steaua Eliconoidală, strigă în gura mare:

— Cum așa? Va să zică, pentru faptul că am reușit să-l întrec în șiretenie, trăgându-i câteva sute de lovituri, încât a trebuit să fugă cu coada între picioare din pivnița mea și să se cârpească acasă cum a putut, pentru toate astea are acum parte de onoruri. Și, ca și când asta ar fi prea puțin, regele îl mai și decorează? O, lume! O, lume.!…

Și, cătrănit la culme, se întoarse acasă, încuindu-se cu șapte lacăte. Construise și el o Mașină De Îndeplinit Dorințele, la fel ca Trurl, numai că celălalt o terminase mai devreme.




CELE ȘAPTE EXPEDIȚII ALE LUI TRURL ȘI CLAPAUȚIUS







Expediția întâi sau capcana lui Garganțian


PE VREMEA CÂND Cosmosul nu era atât de haotic ca astăzi și toate stelele erau așezate în ordine, încât le puteai număra ușor de la stânga la dreapta sau de sus în jos — cele mai mari și mai albastre se roteau împreună, iar cele mai mici și mai gălbuii, ca niște corpuri de categoria a doua ce erau, fiind împinse mai spre margini — pe vremea când în tot spațiul nu găseai nici urmă de praf, de pulbere sau rămășițe ale nebuloaselor, în acele timpuri bune de demult, domnea obiceiul ca meșterii constructori care aveau Diploma Omnipotenței Perpetue cu distincție să pornească din când în când în lungi călătorii pentru a da popoarelor îndepărtate sfaturi bune și ajutor. Potrivit acestei tradiții, Trurl și Clapauțius, care se pricepeau atât de bine să aprindă și să stingă stele de parcă ar fi dezghiocat nuci, porniră și ei într-o asemenea expediție. Când lungimea abisului parcurs șterse din mintea lor ultima amintire a cerului natal, zăriră în fața lor o planetă, nici prea mare, nici prea mică, ci tocmai potrivită, ca un singur continent. Pe la mijlocul lui trecea o linie roșie. La stânga ei totul era galben, iar la dreapta, totul trandafiriu. Înțeleseră că se aflau în fața a două țări vecine și hotărâră să se sfătuiască înainte de coborâre.

— Câtă vreme aici sunt două țări — zise Trurl — ar fi drept ca tu să te duci într-una, iar eu în cealaltă. În felul acesta nici unul din noi nu va fi nedreptățit.

— Bine — răspunse Clapauțius — dar ce-o să se întâmple dacă o să ne ceară mijloace de luptă? Se mai întâmplă.

— Adevărat, ar putea să ne ceară arme, ba chiar vreo armă deosebită — își dădu cu presupusul Trurl. Eu zic să refuzăm categoric.

— Și dacă or să insiste? Dacă ne vor forța? — replică Clapauțius. Și asta se poate întâmpla.

— Să vedem cum stau lucrurile — spuse Trurl și dădu drumul la radio. Îndată se auzi o muzică veselă, militărească.

— Am o idee — zise Clapauțius, închizând radioul. Putem să folosim rețeta lui Garganțian. Ei, ce zici?

— A, rețeta lui Garganțian! — strigă Trurl. N-am auzit ca cineva s-o fi folosit vreodată. Dar am putea face noi începutul. De ce nu?

— Amândoi suntem gata s-o folosim. Buuun — îl lămuri Clapauțius. Dar să știi că trebuie negreșit s-o aplicăm amândoi în același timp, altfel totul se va sfârși cât se poate de prost.

— Ei, asta-i un fleac — zise Trurl. Scoase de la subsuoară o cutiuță de aur și o deschise. Înăuntru, rânduite frumos pe catifea, se aflau două bile mici, albe. Ia tu una, iar mie îmi rămâne cealaltă — adăugă Trurl. În fiecare seară te uiți la bila ta; dacă se va colora în roz, înseamnă că eu am folosit rețeta. Atunci vei face și tu la fel.

— Deci ne-am înțeles — zise Clapauțius, ascunzând bila. Apoi coborâră, se îmbrățișară și porniră fiecare în altă parte.

În țara unde nimerise Trurl, domnea regele Monstricus. Era un militarist înnăscut, iar pe deasupra un cărpănos cosmic desăvârșit. Pentru refacerea finanțelor, desființase toate pedepsele, cu excepția celei capitale. Preocuparea lui favorită era lichidarea tuturor funcțiilor inutile, și, de când anulase funcția de călău, fiecare condamnat trebuia să se decapiteze singur sau, prin excepționala grație regală, cu ajutorul rudelor apropiate. Ocrotea numai artele care nu cereau cheltuieli, cum ar fi recitările în cor, de asemenea jocul de șah și instrucția militară. Monstricus aprecia foarte mult arta militară, căci un război câștigat aducea venituri însemnate; pe de altă parte, pentru război te poți pregăti foarte bine în timp de pace, de aceea regele susținea și pacea, deși cu măsură. Cea mai de seamă reformă a lui Monstricus era instituționalizarea trădării de țară. Regele vecin îi trimitea mereu spioni pe cap. Monarhul înființă atunci funcția de Vânzător vel Trădător al Coroanei și prin intermediul unor funcționari din subordinea lui transmitea, pentru sume mari, secrete de stat agenților dușmani. Dar aceștia cumpărau de obicei secrete învechite, pentru că erau mai ieftine, deoarece și ei trebuiau să dea socoteală în fața ministrului lor de finanțe de cheltuielile făcute.

Supușii lui Monstricus erau modești, se trezeau devreme și se duceau la culcare târziu, fiindcă munceau foarte mult. Încropeau coșuri pentru tranșee, fașine, arme și mai ales denunțuri. Pentru că țara să nu se ducă de râpă din pricina denunțurilor — un asemenea caz s-a petrecut cu multe sute de ani în urmă, pe vremea lui Uriașus Sutochilă — cine se ocupa de denunțuri trebuia să plătească un impozit special, de lux. În felul acesta denunțurile rămâneau la limita normală.

Ajungând la curtea lui Monstricus, Trurl se puse în slujba lui. Dar regele, cum lesne ne putem închipui, îi ceru să-i fabrice arme de foc puternice. Trurl ceru trei zile de gândire, iar când se întoarse la domiciliul care-i fusese pus la dispoziție, scoase bila din cutia aurie. Era albă, dar pe când se uita la ea, începu să se rumenească ușor. „Oho — își zise — trebuie să facem apel la Garganțian!” și imediat începu să cerceteze însemnările secrete.

În vremea asta Clapauțius ajunsese în cealaltă țară, unde domnea puternicul rege Megericus. Acolo era cu totul altfel decât în Monstriția. Și monarhul de aici organiza marșuri războinice, și el cheltuia mult cu înarmarea, da o făcea într-un mod elegant, deoarece era un om cu vederi liberale, iar sensibilitatea lui artistică nu avea egal. Acestui rege îi plăceau uniformele, fireturile de aur, galoanele, ciucurașii, epoleții, portierele cu clopoței. Era într-adevăr foarte sensibil: ori de câte ori lansa la apă un nou cuirasat, tremura de emoție. Nu se uita la bani când era vorba de pictura batalistă, plătind gras, din motive patriotice, după numărul dușmanilor uciși, așa că în nenumăratele fresce panoramice din cuprinsul împărăției nu se vedeau decât mormanele de cadavre ale soldaților dușmani. În viața de toate zilele se comporta ca un autocrat luminat, îmbinând cruzimea cu generozitatea. La fiecare aniversare a urcării sale pe tron instituia noi reforme. O dată poruncise să fie zugrăvite în verde toate ghilotinele, altă dată — să fie unse ca să nu scârție. Pe urmă, să fie aurite toate paloșele călăilor, fără a uita să ordone ascuțirea lor cu grijă, din motive umanitare. Era generos din fire, dar nu admitea nici risipa. De aceea printr-un decret special a normat toate roțile, țepile, șuruburile, cercurile și cătușele. Execuțiile trădătorilor, de altfel rare, se desfășurau cu multă pompă, în sunete de trâmbițe, cu preot și împărtășanie, cu ciucurași și pompoane. Regele acela luminat mai avea și o teorie pe care o aplicase în practică: teoria fericirii generale. Doar se știe că omul nu râde pentru că e vesel, ci este vesel pentru că râde. Când se spunea că totul e minunat, îndată apare și buna dispoziție. Supușii lui Megericus erau obligați, firește, pentru binele — lor propriu, să repete în gura mare că o duc nemaipomenit de bine, iar vechea formulă de salut, „Bună ziua”, nu prea clară, regele o schimbă într-una mai folositoare; „Ce bine e!”; copiii până la paisprezece ani aveau voie să spună „Hu-ha!”, iar vârstnicii, „Bine mai e”.

Megericus tare se mai bucura văzând cum se însuflețește poporul, când, trecând pe străzi în caleașca de forma unui cuirasat, vedea mulțimile aclamându-l. El le răspundea, făcându-le cu mâna, iar oamenii îi strigau în cor: „Hu-ha I”, „Ce bine e!” și „Minunat!” De altfel, era democrat din fire. Îi plăcea foarte mult să poarte scurte discuții grave cu vechi prieteni, cu care cândva mâncase din același blid, asculta cu lăcomie istorioare de război, povestite pe la popasuri, și se întâmpla ca, primind în audiență vreun demnitar străin, lovindu-se, nici una, nici alta, cu buzduganul în genunchi, să strige: „Trăiască ai noștri!” sau „Țintuiți-mi cuirasatul!”, sau „Trăsni-m-ar ghiulelele!”. Prețuia cel mai mult bărbăția și vitejia, murea după piroști soldățești stropite cu rachiu și pesmeciori direct din chesoane. Mitralierele le diviniza pur și simplu. Când era trist, ordona regimentelor să defileze prin fața lui, cântând: „Armata ghintuită”, „Adio viață de civil!”, „Sună goarna, stai pe loc!” sau „Repede mundir, caschetă, și arma la baionetă”, un vechi cântec imperial. Poruncise ca atunci când va muri, vechea gardă să-i cânte la mormânt cântecul lui îndrăgit „Ai ruginit, bătrân robot!”

Clapauțius n-a ajuns ușor la curtea marelui rege. În prima localitate în care nimerise, ciocănise la câteva uși, dar nimeni nu i-a deschis. Într-un târziu zări pe o stradă, cu totul pustie, un copilaș care veni drept spre el și-l întrebă cu glas subțirel:

— Cumpărați, domnule? Vând ieftin.

— Poate că da, dar ce? — întrebă mirat Clapauțius.

— Un seclețel de stat — răspunse băiețelul, scoțând de sub poalele cămășuței capătul unui plan de mobilizare. Clapauțius holbă ochii și spuse:

— Nu, puștiule n-am nevoie de asta. Nu știi pe unde locuiește primarul orașului?

— Da’ la țe vă tlebuie plimalu’? — întrebă copilul.

— Ei, am o vorbă cu el.

— În palticulal.

— Poate fi și în particular.

— Atunci vă tlebuie un agent? Pentru asta tăticul meu v-al plinde bine. E sigul și deloc scump.

— Hai, du-mă la tatăl tău — îi zise Clapauțius, văzând că nu poate pune capăt discuției. Puștiul îl duse la una dintre case; înăuntru, la lumina lămpii, deși era în plină zi, stătea întreaga familie — bunicul pe un balansoar, bunica împletind niște ciorapi și copiii lor, de acum oameni mari, fiecare ocupat cu treburile casei. Văzându-l pe Clapauțius, se ridicară și se aruncară asupra lui; andrelele nu erau altceva decât niște cătușe mascate, lampa microfon, iar bunica șeful poliției locale.

„Se vede că e o neînțelegere la mijloc” — își zise Clapauțius, după ce fu păruit zdravăn și aruncat în închisoare. Așteptă răbdător o noapte întreagă, fiindcă și așa n-avea ce face. Apoi lumina zilei începu să arginteze păienjenișul de pe pereții celulei, resturile ruginite ale foștilor deținuți, și, după o vreme, fu chemat la interogatoriu. Așa află că întregul cartier, casele și copilul, totul fusese o cursă: în felul acesta erau trași pe sfoară agenții dușmani. Clapauțius nu era amenințat să aibă vreun proces, căci procedura era scurtă. Pentru încercarea de a intra în contact cu tatăl denunțător îl aștepta ghilotinarea de gradul trei, mai ales că administrația locală cheltuise în acel an bugetar toate fondurile pentru coruperea spionilor dușmani, iar Clapauțius, în ciuda insistențelor repetate, nu voise să cumpere nici un secret de stat pentru a echilibra bugetul. În afară de asta, mai era suspect și pentru faptul că nu avea o sumă mai importantă de bani asupra sa, Clapauțius o ținea întruna că e nevinovat, dar ofițerul care-i lua interogatoriul nu-i dădea deloc crezare. De altfel, chiar dacă ar fi vrut, eliberarea deținutului nu era de competența lui. După ce fu supus unor torturi, mai mult din zel funcționăresc decât din necesitate reală, începură să se poarte neașteptat de frumos cu el. După o săptămână, spălat și ferchezuit, fu trimis în capitală, unde, instruit asupra etichetei de la curte, avu cinstea să fie primit în audiență personală de către rege. Primi și o trâmbiță, deoarece fiecare cetățean trebuia să-și anunțe intrarea și ieșirea dintr-o instituție de stat prin sunet de trâmbiță, iar servilismul era impus până acolo, încât oamenii nici nu începeau ziua de lucru decât o dată cu trâmbița, care era pentru ei mai importantă decât răsăritul soarelui.

Megericus îi ceru, bineînțeles, lui Clapauțius o nouă armă, și acesta promise să-i îndeplinească dorința. Îl asigura că visul lui este să revoluționeze din temelii acțiunile militare.

— Care armată este de neînvins? — întrebă el mai întâi. Cea care are comandanți mai buni și soldați mai disciplinați. Comandantul ordonă iar soldatul se supune; primul trebuie să fie, deci, înțelept, iar al doilea disciplinat. Dar înțelepciunea minții, fie ea chiar și militară, are anumite granițe firești. Pe de altă parte, chiar un comandant genial poate da peste altul la fel de genial, în tabăra vrăjmașului, poate cădea pe câmpul de luptă, lăsându-și regimentul orfan, ba și mai rău, obișnuit să gândească, poate să-și îndrepte gândul către puterea supremă de stat. Oare turma asta de comandanți ruginiți în lupte, cu tâmplele încărunțite de atâta gândire tactică și strategică nu poate deveni într-o zi atât de primejdioasă, încât să-i vină pofta de a acapara tronul? Oare nu destule împărății au căzut din pricina asta? După cum se vede, comandanții sunt numai un rău necesar; tot secretul e ca această necesitate să fie lichidată. Mai departe. Disciplina armatei constă în îndeplinirea exactă a ordinelor. O armată ideală, potrivit regulamentului, este aceea care din mii de piepturi și gânduri face un singur piept, un singur gând și o singură voință. Pentru asta e nevoie de întreaga disciplină militară, de manevre și de exerciții. Un țel imposibil de atins pare a fi armata în stare să acționeze ca un singur om, ea însăși fiind creatorul și realizatorul planurilor strategice. Cine poate fi întruchiparea unui asemenea ideal? Numai individul, căci de nimeni nu asculți cu atâta plăcere ca de tine însuți și nimeni nu îndeplinește cu mai mult zel un ordin decât acela care și l-a dat singur. În plus, individul nu se poate dispersa, nu-și poate refuza ascultarea și nici nu poate murmura împotriva lui însuși. Secretul e ca acest devotament, această dragoste de sine pe care o prezintă individul să fie transformată într-o însușire a miilor de soldați. Cum s-o faci?

În acest loc al pledoariei, Clapauțius începu să explice pe larg regelui, care era numai urechi, ideile de-a dreptul geniale ale maestrului Garganțian.

— Fiecărui recrut — zise el — i se montează în față un ștecher, iar în spate o priză. La ordinul: „Faceți legătura!”, ștecherele sar în prize și, acolo unde până nu de mult se găsea o ceată oarecare de civili, apare un regiment de armată regulată. Când mințile acestor soldați, ocupate până atunci cu tot felul de fleacuri extramilitare, se vor contopi într-o unitate de spirit militară, nu numai că apare automat disciplina, evidentă prin faptul că întreaga armată execută același lucru — fiindcă în milioane de corpuri există acum un singur spirit — ci totodată apare și înțelepciunea. Iar înțelepciunea aceasta este direct proporțională cu numărul. Plutonul posedă un spirit de subofițer, compania este înțeleaptă ca un căpitan, batalionul are capul unui colonel cu diplomă, iar divizia, fie ea și de rezerviști, face cât toți strategii laolaltă. În acest mod se poate ajunge la formații de-a dreptul uluitor de geniale. Ordinele date nu pot să nu fie îndeplinite, fiindcă cine e acela care nu ascultă de el însuși? Așa se poate pune capăt capriciilor și nestatorniciei indivizilor, dependente de aptitudinile întâmplătoare ale comandanților, se pune capăt invidiilor reciproce, dușmăniilor și conflictelor. Regimentele, odată unite, nu mai trebuie despărțite, fiindcă aceasta nu s-ar putea face fără să se ajungă la dezordine. O armată fără comandanți, care-și comandă singură, iată ideea mea! — își încheie Clapauțius cuvântarea, care făcuse o impresie deosebită asupra regelui.

— Poți să te duci acasă — îi zise, în sfârșit, regele — iar eu am să mă sfătuiesc cu statul meu major…

— O, să nu faci asta, Maiestate! — zise vicleanul Clapauțius, prefăcându-se a fi foarte neliniștit. La fel a făcut și împăratul Turbuleon, iar comandanții lui, ca să-și apere privilegiile și funcțiile, au respins proiectul. Din pricina asta, vecinul lui Turbuleon, regele Emalius, a năvălit cu armata lui, alcătuită după acest sistem, în țara lui Turbuleon și a făcut-o, deși avea de opt ori mai puțini oameni, una cu pământul!

Spunând acestea, se îndreptă spre apartamentul care-i fusese pus la dispoziție și cercetă bila. Era acum roșie ca sfecla. Deduse că și Trurl acționează cam în același chip la curtea regelui Monstricus. Apoi regele îi ceru lui Clapauțius să restructureze un pluton de infanterie după ideile pe care le-a expus. Infanteriștii se uniră sufletește, începură să strige „La luptă, pe ei!” — și, coborând în fugă de pe deal, năvăliră asupra a trei escadroane de cuirasieri regali, înarmați până în dinți și comandați de șapte profesori de la Academia Comandamentului General, făcându-i una cu pământul. Tare se mai necăjiră mareșalii, generalii și amiralii pe care regele îi scoase de îndată la pensie. Convins acum de eficacitatea excepționalei invenții, regele îi ceru lui Clapauțius să o aplice în toată oștirea.

Armurăriile regelui începură să fabrice zi și noapte vagoane de ștechere și prize, care fură instalate unde trebuie, prin toate cazărmile. Clapauțius umbla prin garnizoane în inspecție, primind de la rege o mulțime de decorații. La rândul său, Trurl făcea la fel în țara lui Monstricus, deși a trebuit, datorită caliciei acestui monarh, să se mulțumească doar cu titlul de Mare Trădător al Patriei. Ambele state au început să facă pregătiri de război. În febra mobilizării se pregăteau, concomitent, arme convenționale ca și nucleare, lustruindu-se din zori și până în noapte tunurile ca și atomii, pentru a străluci conform regulamentului. Cei doi constructori, care nu prea mai aveau acum de lucru, începură să-și strângă în taină catrafusele, spre a se întâlni, când va sosi momentul, la locul cuvenit, lângă nava lăsată în pădure.

În vremea asta, prin cazărmi, mai ales printre infanteriști, se petreceau tot felul de lucruri ciudate. Companiile nu mai aveau nevoie să învețe exercițiile, nici operațiile aritmetice, ca să-și cunoască numărul. Era o plăcere să te uiți cum mărșăluiau aceste detașamente, cum se întorceau „la stânga” și cum luau poziția de „drepți”. După instrucție, compania începea să tăifăsuiască. Prin ferestrele deschise ale barăcilor din cazărmi se auzeau discuții aprinse despre noțiunea de adevăr coerent, despre judecățile analitice și sintetice apriori sau despre existență ca atare, căci până acolo ajunsese înțelepciunea colectivă. Își făuriră și baze filozofice, iar un batalion de geniști ajunse la solipsism total, declarând3 că în afară de el nimic nu mai există în realitate. Întrucât, până la urmă, din discuții reieșea că nu există nici monarhi, nici dușmani, batalionul se dezmembră pe tăcute și se împărți în detașamente, adoptând pozițiile unui realism epistemologic. Cam în același timp, în țara lui Monstricus a șasea divizie de desant a trecut de la exerciții militare la exerciții mistice și, căzând în contemplație, era cât pe ce să se înece într-un râu. Nu se știe prea bine cum s-au desfășurat lucrurile cu adevărat. E destul să arătăm că atunci când s-a declarat războiul și regimentele, zornăindu-și armurile, începură să se îndrepte din ambele tabere către graniță, legea maestrului Garganțian a acționat cu o precizie uimitoare. Când diferitele formații începură să se unească, proporțional crescu și sensibilitatea estetică. Ea ajunsese la maximum în cadrul diviziei, coloanele acesteia risipindu-se repede în toate părțile, alergând după câte un prăpădit de fluturaș, iar când corpul motorizat „Uriașus” se apropie de o fortăreață dușmană, pe care trebuia s-o ia cu asalt, planul de atac, elaborat în cursul nopții, s-a dovedit a fi un remarcabil tablou al acestei fortărețe, pe deasupra pictat în spirit abstracționist, cu totul contrar tradițiilor militare. La nivelul corpurilor de artilerie se isca, de regulă, cea mai grea problemă filozofică, și, din zăpăceală, proprie ființelor geniale, aceste mari unități își lăsau unde se nimerea fie armele, fie echipamentul greu, ori uitau cu totul că de fapt merg la război. În ceea ce privește celelalte armate, ele erau chinuite de numeroase complexe, așa cum se întâmplă de obicei cu personalitățile deosebit de înzestrate, încât a trebuit să i se adauge fiecăreia o brigadă specială psihanalitică, care efectua în timpul marșurilor tratamentele corespunzătoare.

Între timp, în sunete necontenite de fanfară, amândouă armatele ocupară treptat poziții de luptă. Șase regimente de infanterie de asalt, unindu-se cu o brigadă de obuziere și un batalion de rezervă, elaborară, când li se mai adăugă și un pluton de execuție, „Sonetul Secretului Existenței”, și asta în timpul marșului de noapte spre poziții. De ambele părți se produse învălmășeală; corpul optzeci de marlabarzi striga cât îl ținea gura că trebuie neapărat să se stabilească definiția noțiunii de dușman, care până acum se dovedise a fi plină de contradicții logice, ba, poate, chiar cu totul lipsită de sens.

Detașamentele de parașutiști se străduiau să algoritmizeze satele de primprejur. Formațiile fierbeau, așa că amândoi regii începură să-și trimită aghiotanții și curierii speciali să facă ordine în rândurile luptătorilor. Dar fiecare dintre ei, cum ajungea la corpul de armată, să vadă din ce pricină s-a iscat neorânduiala, îndată se contopea sufletește cu sufletul respectivului corp, încât regii rămaseră fără aghiotanți. Conștiința se dovedi a fi o capcană strașnică, în care puteai să intri, dar din care era imposibil să ieși. Sub ochii lui Monstricus însuși vărul lui, Marele Duce Derbulion, vrând să încurajeze oștirea, se apropie de linii, dar cum făcu contactul se și contopi sufletește cu armata și nu se mai zări deloc.

Văzând că e din ce în ce mai rău, deși nu știa de ce, Megericus făcu un semn către cei doisprezece trâmbițași din gardă. La fel făcu și Monstricus, care observa totul de pe un deal unde își avea cartierul general. Trâmbițașii duseră trâmbițele la gură și începură să dea semnalul de luptă. Auzindu-l, întreaga armată se contactă definitiv. Scrâșnetul înfiorător al miilor de contacte fu purtat de vânt spre viitorul câmp de luptă, și, în ioc de mii de bombardiere, canoniere, ochitoare, încărcătoare, artileriști, geniști și jandarmi apărură două spirite gigantice, care priveau unul la altul cu milioane de ochi pe deasupra câmpului întins sub norii albi. Se așternu o liniște de mormânt, deoarece în ambele părți se ajunsese la punctul culminant, pe care marele Garganțian îl prevăzuse cu exactitate matematică. Peste o anumită graniță, militarismul, ca stare de spirit, se transformă în pacifism, și asta pentru că însuși Cosmosul este civil până în măduva oaselor, iar spiritele celor două armate atinseseră proporții cosmice! Deși pe din afară oțelul, blindajele, mitralierele și tăișurile săbiilor aducătoare de moarte străluceau, pe dinăuntru domnea de ambele părți oceanul liniștii înțelegătoare, al bunăvoinței atotcuprinzătoare și al înțelepciunii perfecte. Stând față în față pe colină, strălucind în soare, în sunetele tobelor, amândouă oștirile își zâmbiră prietenos. Trurl și Clapauțius tocmai se urcau pe puntea navei lor când se întâmplă exact ceea ce doriseră: sub ochii celor doi regi, negri de ciudă, ambele oști tușiră, se luară de braț și porniră la plimbare, să culeagă flori pe câmpul bătăliei care nu avusese loc…




Expediția întâi bis sau electrobardul lui Trurl


PENTRU EVITAREA oricăror erori, trebuie să arătăm că această expediție, cel puțin în sensul strict al cuvântului, nu a avut loc nicăieri. Trurl nu s-a mișcat tot timpul din casa lui, dacă nu punem la socoteală șederea prin spitale sau neînsemnata călătorie spre un planetoid. Dar în sens mai adânc, ea a fost una din expedițiile la cea mai mare depărtare pe care a efectuat-o acest vestit constructor, deoarece a ajuns până la marginile posibilului.

Se știe că odată Trurl a construit o mașină care a fost bună doar pentru o singură operație, adică aduna doi și cu doi și obținea un rezultat greșit. Așa cum am arătat atunci, mașina asta s-a dovedit a fi foarte ambițioasă, și cearta ei cu cel care a creat-o mai, mai că nu s-a sfârșit tragic pentru el. De atunci Clapauțius i-a făcut mereu zile fripte lui Trurl, necăjindu-l întruna până ce, într-o bună zi, acesta și-a luat inima în dinți și a hotărât să construiască o mașină care să facă versuri. În acest scop, Trurl a adunat opt sute douăzeci de tone de literatură cibernetică și douăsprezece mii de tone de poezie, apoi s-a apucat de studiu. Când nu mai suporta cibernetica, trecea la lirică și invers. După o vreme a ajuns la concluzia că a construi mașina e pur și simplu un fleac în comparație cu programarea ei.

Programul pe care îl are în cap poetul obișnuit a fost creat de civilizația în care s-a născut; această civilizație a fost creată de alta care a precedat-o, și așa mai departe, până la începutul Lumii, când informațiile despre viitorul poet se roteau încă fără rânduială în nucleul nebuloasei inițiale. Dar ca să programezi mașina trebuie, mai întâi, să repeți, dacă nu întreg Cosmosul de la începuturi, atunci măcar o mare parte din el. Pe oricare altul un asemenea obstacol l-ar fi silit să renunțe la planurile sale, dar viteazului constructor nici prin gând nu-i trecea una ca asta. Deci, mai întâi a construit o mașină ce modela haosul și în care un spirit electric zbura deasupra unor ape electrice. Apoi a adăugat parametrul luminii, apoi pe cel al strănebuloaselor și așa, încetișor, s-a apropiat de prima epocă glaciară. Asta a fost posibil pentru că mașina lui modela în cinci miliardimi de secundă o sută de septilioane de evenimente petrecute în patrii sute de octilioane de locuri concomitent. Dacă cineva crede că Trurl s-a înșelat pe undeva, n-are decât să verifice tot calculul. Așa a modelat Trurl începuturile civilizației, cioplirea cremenei, tăbăcirea pieilor, reptilele și potopurile, patrupezi cu cozi uriașe, apoi străfața palidă, căreia i-a urmat fața palidă, care a meșterit mașina. Și a mers așa întruna, printre eoni și milenii, în zgomot de vâltori și curenți electrici, iar când mașina modelatoare s-a dovedit a fi prea strâmtă pentru epoca următoare, Trurl i-a mai adăugat un. etaj. Din aceste adaosuri succesive s-a format ceva în genul unui orășel de lămpi și conductori, un amestec de nici dracul nu s-ar mai fi descurcat. Dar Trurl a scos-o frumușel la capăt. Doar de două ori a fost nevoit să-și reia munca: prima dată, din păcate, la început, fiindcă i-a rezultat că Abel l-a omorât pe Cain, și nu Cain pe Abel (asta datorită arderii unei siguranțe într-unul din circuite); a doua oară a trebuit să se întoarcă numai cu trei sute de milioane de ani înapoi, până în mezozoicul mijlociu, pentru că în loc de străpeștele din care s-a născut străreptila, din care s-a născut strămamiferul, din care s-a născut strămaimuța, din care s-a născut străfața palidă, s-a ivit ceva foarte ciudat; în loc de față palidă a ieșit rață caldă. Se pare că o muscă a căzut în mașină și a dereglat întrerupătorul supersonic. În afară de asta totul a mers cât se poate de ușor. Au fost modelate Antichitatea și Evul Mediu, apoi timpurile marilor revoluții, momente în care mașina se balansa, pe alocuri, iar lămpile, care modelau principalele progrese ale civilizației, au trebuit să fie udate cu apă și acoperite cu cârpe ude, ca să nu plesnească. Progresul acela, modelat într-un ritm atât de rapid, era cât pe-aci să le arunce afară din soclurile lor. Pe la sfârșitul secolului al douăzecilea mașina a căpătat mai întâi niște vibrații, apoi nu se știe de ce, un tremur prelungit. Tare se mai necăji Trurl din cauza asta și chiar pregăti o cantitate de ciment și niște scoabe pentru cazul în care mașina ar fi riscat să se deplaseze din loc. Din fericire n-a fost nevoie să se recurgă la aceste ultime mijloace. Trecând de secolul douăzeci, zborul începu să fie mai lin. Abia acum au început, pe intervale de câte cincizeci de mii de ani, să se scurgă diferitele civilizații ale unor ființe cu o inteligență deosebită din care se trăgea și Trurl. Bobinele conținând procesele istorice modelate se derulau una după alta în colector și erau atâtea, încât, privind cu binoclul din vârful mașinii, nu le vedeai capătul. Și toate aceste eforturi erau doar pentru meșterirea unui stihuitor. Dar ce să-i faci, astea sunt urmările înflăcărării științifice! Până la urmă programele au fost gata. Mai trebuia să se aleagă din ele esențialul, altfel inițierea electropoetului ar fi durat multe milioane de ani.

Două săptămâni la rând Trurl a introdus în viitorul său electropoet programe generale, apoi a trecut la acordarea circuitelor logice, emoționale și semantice. Ar fi vrut să-l invite pe Clapauțius la o primă probă, dar se răzgândi și puse mașina în funcție singur. Aceasta începu de îndată să țină un referat despre lustruirea șlifurilor cristalografice pentru studiul introductiv al micilor anomalii magnetice. Atunci slăbi circuitele logice și le amplifică pe cele emoționale. Mai întâi mașina începu să sughită, apoi izbucni în lacrimi, iar la urmă se tângui că viața e groaznică. Văzând aceasta, Trurl amplifică semantica și mai adăugă un supliment de voință. Mașina declară că de acum încolo Trurl trebuie să asculte de ea și-i porunci să-i mai construiască alte șase etaje la cele nouă pe care le avea deja, ca să poată medita asupra esenței existenței. Îi montă atunci un filtru filozofic, după care mașina încetă să i se mai adreseze, îmboldindu-l numai cu curentul. După multe rugăminți, izbuti s-o facă să fredoneze cântecelul „O băbuță și-o broscuță locuiau într-o căsuță”. Dar la asta s-a redus tot talentul ei vocal. Începu atunci să răsucească, să filtreze, să amplifice, să slăbească, să mai îndrepte pe ici, pe colo, până ce i se păru că mai bine nici că se mai poate. Atunci mașina îl blagoslovi cu niște versuri, că mulțumi cerului pentru prudența lui. Ce-ar mai fi râs Clapauțius, auzind aceste rime șchioape și posomorâte, pentru sare modelase mai întâi formarea Cosmosului, apoi a tuturor civilizațiilor posibile! Mai adăugă șase filtre antigrafomanice, dar ele se frânseră ca niște chibrituri. Trebui să le facă din oțel special. Pe urmă lucrurile începură să meargă ceva mai bine, din punct de vedere semantic. Îi mai contactă un generator de rime, dar cât pe-aci să arunce totul în aer, deoarece mașina dorea acum să devină misionar printre triburile astrale sărace. Însă în ultima clipă, când era gata să se repeadă asupra ei cu ciocanul, îi veni în minte ideea salvatoare. Scoase din ea toate circuitele logice și puse în locul lor egocentrizatori aducători cu cuplaj narcisiatic. Mașina se legănă ușor, începu să râdă, să plângă și spuse că o doare ceva la etajul trei, că s-a săturat de toate, că viața e plină de ciudățenii și toți sunt niște ticăloși, că în curând o să se stingă și ea și că nu vrea decât un singur lucru: să nu fie dată uitării atunci când nu va mai fi. Apoi, ceru niște hârtie. Trurl răsuflă ușurat, o deconectă și se duse la culcare. A doua zi îl vizită pe Clapauțius. Acesta auzind că e poftit să-l vadă în acțiune pe Electrobard — pentru că așa hotărâse Trurl să-și boteze mașina — își lăsă lucrul baltă, și, așa cum se găsea, o porni după Trurl, dornic să fie cât mai degrabă martorul înfrângerii prietenului său.

Trurl conectă mai întâi circuitele de încălzire, apoi dădu drumul la un curent slab, mai alergă de câteva ori în sus pe scări — Electrobardul semăna cu un uriaș motor de vapor, făcut din galerii de oțel, acoperit cu tablă nituită și prevăzut cu tot felul de mașinării și trape — până ce, în sfârșit, frământându-se, veghind ca tensiunea anodică să fie normală, spuse că așa, pentru încălzire, o să înceapă cu o mică improvizație oarecare. Pe urmă, se înțelege. Clapauțius va putea să dea mașinii teme de versificat după cum îi va pofti inima.

Când indicatorii arătară că forța lirică a ajuns la maximum, Trurl mișcă ușor întrerupătorul cm mâna tremurândă și aproape imediat, cu un glas puțin răgușit, dar emanând un farmec ciudat de sugestiv, mașina rosti:

— Scrâșcrâcnirâcnic purcicotcodracocristofonic.

— Asta-i tot? — întrebă după o pauză Clapauțius, cu multă bunăvoință în glas. Trurl își mușcă buzele, mai adăugă mașinii puțină tensiune și iar o porni. De data aceasta vocea ei era mult mai clară; puteai chiar să te delectezi cu adevărat, auzind sunetele acelea solemne, de bariton, vibrând fermecător:
		Apăntulă nevgiosul prea băndele gruvașne



		În cociul trumlii văpșe, boaita costră spuce,



		Oproașele znămânce, văjvirlele uvznice,



		Ia poarșele corșlive gedeaba vășcașne!








— În ce limbă a fost asta? — întrebă Clapauțius observând liniștit panica ce-l cuprinsese pe Trurl. Acesta, dând disperat din mâini, alergă, duduind, pe scări până în vârful uriașului de oțel. Putea fi văzut cum se târăște în patru labe prin trapele deschise înăuntrul mașinii, cam ciocănește pe ici, pe colo, înjurând ca turbat, cum răsucește ceva, zornăind niște chei, și iar se târăște la repezeală spre alt nivel. În sfârșit, scoțând un strigăt de triumf, aruncă lampa arsă pe podeaua halei. Lampa se sparse în bucăți la un pas de Clapauțius, dar Trurl nici nu binevoi să-și ceară scuze pentru această imprudență. Puise la repezeală o lampă nouă în locul celei vechi, își șterse mâinile murdare cu o cârpă moale și îi strigă de sus lui Clapauțius să pună în funcțiune mașina. Îndată se auziră următoarele cuvinte:
		Trei, aștărme vărstoace, mlașta tâșă zdâjmă,



		Apalaida nodită noroiștea groace.



		Gârnă malpoleașă astă preazvă trâjmă,



		Că bamba se strâmurce și goală se-ntoarce.








— Ei, acum e mai bine! — exclamă Trurl, convins pe jumătate. Ultimele cuvinte au avut chiar un sens, ai văzut?

— Dacă asta-i tot… spuse Clapauțius, care era acum întruchiparea supremei bunăvoințe.

— Pe toți dracii! — urlă Trurl și iar dispăru în măruntaiele mașinii. Se auziră din nou ciocănituri, huruituri, plesnituri, ca și blestemele înăbușite ale constructorului. La un moment dat scoase capul prin mica clapă de la etajul trei și strigă: Dă-i drumul acuma!

Clapauțius apăsă pe butonul de contact. Electrobardul începu să tremure din creștet până-n tălpi și rosti:
		Râvnind mocirstă murdă, lângeraș șoldos,



		Singurcipca mimoaică…








Aici se întrerupse, căci Trurl, înfuriat, trăsese de un cablu. Ceva hârâi înăuntru și mașina tăcu. Clapauțius râdea cu lacrimi, ținându-se cu mâinile de burtă. Trurl umbla de colo până colo, roșu de ciudă. Deodată ceva trosni, pocni și mașina începu grav și pe înțeles:
		Egoism, trufie, ură — sufletului sunt micime.



		Se convinse de îndată, dorind, cu Electrobard



		Să se-ntreacă-un oarecare Clapauțius, nici sutime



		N-o s-atingă în lupta dreaptă cu vestitul goliard.








— Ha, ha! Poftim! O epigramă! Cât se poate de potrivită! strigă Trurl, coborând în cerc pe scările în spirală atât de repede că aproape căzu în brațele colegului său care, puțin surprins, încetase să mai râdă.

— A, e o prostie — zise repede Clapauțius. Și în afară de asta, nu a făcut-o el, ci tu!

— Cum adică, eu?!

— Ai scris-o tu mai înainte. Îmi dau seama după răutatea neputincioasă a conținutului și primitivismului rimelor.

— Așa! Atunci, poftim, cere altceva! Orice poftești! Ei, de ce taci? Ți-e frică, ai?

— Nu mi-e frică deloc, mă gândesc doar — zise iritat Clapauțius, căznindu-se să găsească cea mai grea dintre problemele posibile, deoarece era convins pe drept cuvânt că disputa în jurul perfectibilității versurilor compuse de mașină nu se va termina ușor. Să facă o poezie despre cibernetică! — zise el deodată, luminându-se la față. Să fie nu mai mult de șase versuri, dar să vorbească despre dragoste și trădare, despre muzică, despre negri africani, despre sferele înalte, despre nefericire, despre incest. Totul să fie rimat și toate cuvintele să înceapă cu C.

— Daa? Și n-ai vrea să-ți toarne o întreagă conferință despre teoria generală a automatelor nelimitate? i-o trânti Trurl, înfuriat la culme. Cum poți să pui asemenea condiții pros…

Dar nu termină, căci dulcele glas de bariton, umplând hala toată, începuse:
		Călin, cibertoman, cinic, căta ca o comoară



		Al crăiesei cernite corp curat ca cristalul



		Cu citera cântându-i. Crăiasa cea cuminte



		Credea-n curatu-i cuget, ciudatele-i cuvinte…



		…Călin culcușul cercă cu cumnățica-i chioară!!








— Ei, ce mai zici? — întrebă Trurl satisfăcut, punându-și mâinile în șold. Dar Clapauțius, fără să stea pe gânduri, spuse repede:

— Acum ceva cu G! Un catren despre o ființă care a fost totodată mașină gânditoare și negânditoare, impulsivă și crudă, care a avut șaisprezece iubite, aripi, patru cufere pictate, și în fiecare cufăr câte o mie de taleri de aur cu chipul împăratului Barbă-ncâlcită, care avea două palate și care a dus o viață de ucigaș de…

— Ghebosul Grig Generatorul, gârbovindu-și grumazul, ghiorăi grețos… Începu mașina, dar Trurl sări la pupitru, apăsă pe întrerupător și, acoperindu-l cu propriul corp, strigă, aproape sufocat:

— Gata cu toate prostiile astea! N-am să admit să se prăpădească un asemenea talent! Ori comanzi niște versuri ca lumea, ori s-a terminat!

— Da’ ce, astea nu-s versuri ca lumea? — începu Clapauțius.

— Nu! Astea-s niște jocuri, rebusuri! N-am construit mașina pentru niște idioate de cuvinte încrucișate! Ăsta-i un meșteșug ordinar, și nu Marea Artă! Te rog să-i dai o temă, poate să fie cât de grea…

Clapauțius rămase multă vreme pe gânduri, se încruntă și la urmă spuse:

— Bine. Atunci să fie ceva despre dragoste și moarte, dar totul să fie exprimat în limbajul matematicilor superioare, mai ales al algebrei tensorilor. Poate fi chiar topologia și analiza superioară. Și pe deasupra, să fie destul de îndrăzneț din punct de vedere erotic, chiar cu anumite îndrăzneli și în sfere cibernetice.

— Ai înnebunit, se vede. Despre dragoste în spirit matematic? Nu, te-ai scrântit de-a binelea — începu Trurl. Dar amuți, o dată cu Clapauțius, căci Electrobardul se porni să recite:
		Integrând în după-amiaza arzătoare



		Ale Ciberiadei grupuri unimodulare,



		Timidul cibernetic în mari extreme căzu,



		Neștiind, dragoste să fie sau nu?







		Feriți din cale-bi Laplacieni, de seară până-n zori,



		Și versori ai vectorilor din zori până-n seară!



		Mai aproape, contraimagini, căci e vremea doară



		Iubita s-o reduci la dulci îmbrățișări!







		Vibrații semimetrice, în geamăn reunite,



		El schimbă în rotații, cuplaje returnante,



		Și atâta de cascadice, rapide, trepidante,



		Că dintr-o clipă-ntr-alta trezesc scurtcircuite!







		Tu, clasă transfinală! Mărime-a nemărginirii!



		Continuum ireductibil! Vă spun ca să se știe!



		Pe Crhistoffel cu Stoks îi dărui pe vecie



		Pentru prima și ultima derivată a iubirii.







		Adâncuri plurifolii de spații interstelare



		Arată-le celor prinși în teorii-chichițe,



		Ciberiadă a ciprișilor, cu totul bimodală



		În gradienți înmulțiți eu zbor de porumbițe!







		O, nu știe ce-i plăcerea cel ce necunoscute



		Meandre ale lui Moebius cercetează



		Și studiul tipologic blând nu-l inaugurează



		În spațiile lui Weyl și Brouwer neștiute!







		Tu, multistratuală a simțirii comitantă,



		Cât ești de prețioasă numa acela simte



		Ce parametrii acestor fantome le presimte,



		Pierind în nanosecunde și arzând de îndată!







		Ca punctul intrat în sistem holonomastic,



		Lipsit, prin asimptotă, de coordonatele lui zero,



		Așa, în ultima proiecție, cu o ultimă mângâiere,



		Sărmanul cibernetic se stinge de dragoste…








Și cu aceasta turnirul poetic se încheie, Clapauțius se întoarse îndată acasă, spunând că o să se întoarcă cu noi teme, dar nu se mai arătă, de teamă că, fără să vrea, o să-i ofere lui Trurl încă un motiv de laudă. Acesta, în schimb, declară că Clapauțius a fugit, neputându-și ascunde puternica emoție. La care, Clapauțius ripostă, spunând că de când la construit pe Electrobard, Trurl și-a luat-o în cap de-a binelea.

După puțină vreme vestea despre bardul electric ajunse la adevărații, adică la obișnuiții poeți. Jigniți de moarte, hotărâră să ignore mașina. Dar se găsiră câțiva care, prea curioși, se furișară să vadă cum arată Electrobardul. Trurl îi primi politicos, în hala plină de hârtii scrise, fiindcă bardul scria întruna zi și noapte. Poeții erau avangardiști, în schimb Electrobardul compunea în stil clasic, fiindcă Trurl, pricepându-se prea puțin la poezie, își bazase programele „inspiratoare” pe operele clasicilor. Oaspeții începură să-și bată joc de Electrobard, încât acestuia mai că nu-i plesniră tuburile catodice, și se îndepărtară triumfători. Dar mașina poseda un sistem de autoprogramare, adică un circuit special de amplificare ambițională cu siguranțe de șase kiloamperi, așa că în scurt timp totul se schimbă din temelii. Versurile ei deveniră întunecate, echivoce, magice și emoționante, complet neinteligibile. Și astfel, când veni al doilea grup de poeți, ca s-o ironizeze și s-o ia peste picior, mașina le răspunse cu o improvizație atât de modernă, că li se opri răsuflarea, iar a doua poezie provocă o serioasă criză unuia dintre creatorii din generația vârstnică, posesor a două Premii și al unui monument în parcul orașului. De atunci nici un poet nu se mai putu abține de a nu îl provoca pe Electrobard la un turnir liric. Și veneau din toate părțile, cărând după ei saci plini de manuscrise. Electrobardul îl lăsa pe musafir să recite, apoi prindea îndată algoritmul poeziei lui și, bazându-se pe el, îi răspundea cu versuri în același spirit, dar de două sute douăzeci până la trei sute patruzeci și șapte de ori mai bune.

Curând ajunse la o asemenea îndemânare, încât, cu un sonet, două, făcea praf pe cel mai vestit poet. Și asta nu era bine, pentru că se dovedi că dintre toți ieșeau basma curată doar grafomanii, care nu disting versurile bune de cele rele. Aceștia se întorceau deci nepedepsiți, doar unul și-a frânt piciorul, împiedicându-se la ieșire de un mare poem epic al lui Electrobard, un poem cu totul nou, care începea cam așa:
		Pustiu întunecos…în bezna pustie



		O urmă pipăibilă, dar neadevărată,



		Și vântul turbat, privirea încă vie,



		Și pași ca ai întoarsei din război armată.








În schimb, pe adevărații poeți, Electrobardul îi decima, deși indirect, pentru că nu le făcea nici un rău. Cu toate astea, un liric venerabil, apoi doi avangardiști se sinuciseră, sărind din vârful unei stânci care, printr-o fatală coincidență, se afla tocmai pe drumul care lega reședința lui Trurl de stația de cale ferată.

Poeții convocară îndată nenumărate adunări de protest și cerură ca mașina să fie sigilată. Dar în afară de ei nimeni nu luă în seamă cele întâmplate. Ce-i drept, redacțiile gazetelor se bucurau chiar, deoarece, Electrobardul, scriind sub câteva mii de pseudonime în același timp, avea mereu gata poeme de dimensiuni diferite pentru orice ocazie, iar această poezie ocazională era astfel scrisă încât cetățenii își smulgeau gazetele din mâini și pe străzi puteai vedea numai chipuri strălucind de satisfacție, zâmbete distrate sau se auzeau oftaturi ușoare. Versurile Electrobardului erau cunoscute de toți. Văzduhul se cutremura de rimele lui superbe, iar naturile mai sensibile, cucerite de metaforele sau asonantele special construite, mai că na leșinau uneori. Dar gigantul inspirației poetice era pregătit și pentru asemenea situații, deoarece îndată producea un număr corespunzător de sonete dezmeticitoare.

Trurl însă avea din cauza acestei invenții numai necazuri. Clasicii, ca mai bătrâni, nu prea-l deranjau, dacă n-ar fi să socotim pietrele cu care-i spărgeau sistematic geamurile sau anumite substanțe cărora nu li se poate spune pe nume și cu care îi era mereu împroșcată casa. Mai rău era cu cei tineri. Un poet din generația cea mai tânără, ale cărui versuri se distingeau prin marea lor forță lirică, iar el însuși prin cea fizică, l-a bătut măr. Cât timp a stat în spital, s-au întâmplat și alte lucruri mai rele. Nu exista zi fără o nouă sinucidere, fără vreo înmormântare. La poarta spitalului se postaseră pichete, se auzeau împușcături, pentru că în loc de manuscrise poeții aduceau tot mai des în serviete puști mitraliere, amenințându-l pe Electrobard care însă, având o natură de oțel, nu i se putea întâmpla mare lucru, întors acasă, disperat și slăbit, constructorul hotărî într-o noapte să-și demonteze cu propriile mâini geniul pe care-l crease.

Când, șchiopătând ușor, se apropie de mașină, aceasta, văzând în mâna lui cleștele și în ochi fulgerări de disperare, izbucni în versuri de un lirism covârșitor, cerându-i îndurare, iar bietul Trurl, printre suspine, aruncă cât colo instrumentele și făcu calea întoarsă, înotând până la genunchi în creații ale electrospiritului, care umpleau ca un ocean foșnitor de hârtii întreaga hală.

Însă în luna următoare, când văzu cât are de plătit pentru electricitatea consumată de mașină, i se făcu negru înaintea ochilor. Ar fi fost bucuros să se poată sfătui cu vechiul său prieten Clapauțius, dar acesta dispăruse, de parcă l-ar fi înghițit pământul. Nevoit să-și stoarcă singur creierii, într-o noapte Trurl îi tăie mașinii curentul, o demontă, o încarcă pe o navă, o duse pe un mic planetoid și acolo o montă la loc, dându-i ca izvor de energie creatoare a grămadă de atomi.

Apoi se întoarse pe furiș acasă. Dar cu asta necazurile nu s-au sfârșit, căci Electrobardul, neamaiputând să-și publice operele, începu să le transmită pe toate lungimile de undă, provocând echipajelor rachetelor și pasagerilor acestora o stare de amorțeală lirică. Persoanele mai sensibile cădeau pradă crizelor de admirație, urmate de o apatie generală. Stabilind care e cauza, comandantul navigației cosmice se adresă oficial lui Trurl cu cererea de a lichida imediat aparatul care-i aparținea și care, prin lirismul lui, deranja ordinea publică și dăuna sănătăți pasagerilor.

Atunci Trurl începu să se ascundă. Nemaiputând fi găsit, fură trimiși pe planetoid niște montori care să-i astupe Electrobardului orificiul liric. Dar el îi zăpăci pa toți cu câteva balade, încât nu-și putură îndeplini misiunea. În locul lor fură trimiși atunci niște surzi, dar Electrobardul le transmise informația lirică prin semne. Se vorbea tot mai mult despre necesitatea trimiterii unei expediții disciplinare sau despre bombardarea electropoetului. Din fericire, tocmai atunci îl cumpără un principe din sistemul astral vecin și-l transportă, împreună cu micul planetoid, în împărăția lui.

Abia acum Trurl putu să-și facă din nou apariția și să răsufle cu adevărat. Ce-i drept, pe bolta sudică, din când în când se pot vedea explozii de supernove, cum nici cei mai bătrâni nu-și amintesc să fi văzut, și umblă zvonul că aceasta ar avea o oarecare legătură cu poezia. Asta pentru că principele care-l stăpânea acum pe Electrobard, sclav al unor capricii cât se poate de ciudate, poruncise, se pare, astroinginerilor lui să-l conecteze la constelația uriașilor albi și, ca urmare a acestui fapt fiecare strofă este transformată în protuberanțe gigantice de sori, cel mai mare poet al Cosmosului transmițându-și astfel operele sale prin impulsuri de foc tuturor abisurilor galactice deodată. Într-un cuvânt, acel principe făcu din Electrobard un motor liric al aglomerațiilor de stele. Dar chiar dacă în toate astea ar fi fost măcar o fărâmă de adevăr, lucrurile se petreceau prea departe ca să poată deranja somnul lui Trurl, care s-a jurat pe toți sfinții să nu se mai apuce niciodată de modelarea cibernetică a proceselor de creație.




Expediția a doua sau oferta regelui Ferocius


EXCEPȚIONALELE REZULTATE pe care le-au obținut datorită aplicării rețetei lui Garganțian au trezit într-atât pofta de aventură a celor doi constructori, încât au hotărât să pornească iarăși în necunoscut. Însă când a fost să stabilească ținta călătoriei, au văzut că nu pot cădea de acord, fiecare având o altă părere. Trurl, căruia îi plăceau țările calde, se gândise la Focalia, țara în care locuiau Picioarele-de-Flăcări. În schimb Clapauțius, o fire mai rece, alesese polul galactic al frigului, un continent negru printre stelele de gheață. Tocmai voiau să se. despartă, certați de-a binelea, când lui Trurl îi veni ideea cea mai bună:

— Propun — zise el — să dăm publicității intenția noastră, și din toate ofertele pe care le vom primi să alegem pe aceea care ni se pare cea mai promițătoare sub toate aspectele.

— Prostii! — zise Clapauțius. Unde vrei să dai anunțul? La gazetă? Cât de departe poate ajunge o gazetă? Până la cea mai apropiată planetă face o jumătate de an. Vom avea de așteptat, nu glumă, până primim prima ofertă.

Zâmbind cu un aer de superioritate, Trurl îi dezvălui atunci planul lui original pe care Clapauțius, vrând-nevrând, trebui să-l accepte. Se puseră deci amândoi pe treabă. Cu ajutorul unor instalații speciale, pe care le construiră la repezeală, atraseră din apropiere niște stele și făcură din ele o inscripție uriașă, vizibilă de la depărtări de-a dreptul incalculabile. Inscripția aceea reprezenta tocmai anunțul. Primul cuvânt era compus numai din uriași albaștri, și asta ca să se atragă mai bine atenția eventualului cititor din Cosmos. Altele fură compuse din tot felul de resturi stelare, mai mărunte. Scria acolo că Doi Renumiți Constructori caută un post bine plătit, corespunzător talentelor lor, de preferință la curtea unui rege bogat; condițiile conform contractului. Nu trecu multă vreme și într-o bună zi în fața casei celor doi prieteni ancoră un vehicul ciudat, strălucind în soare de parcă ar fi fost turnat din sidef. Avea trei picioare principale sculptate și alte șase ajutătoare. Acestea din urmă nu atingeau pământul, de fapt, nu foloseau la nimic și arătau de parcă constructorul navei n-ar fi știut ce să facă cu giuvaerurile, deoarece picioarele astea erau făcute din aur curat. Din navă, pe niște scări superbe, cu două rânduri de fântâni care începură să țâșnească singure imediat după aterizare, coborî un străin foarte distins, însoțit de un alai de mașini cu șase picioare; unele îl masau, altele îl susțineau sau îi făceau vânt cu niște evantaie mari, iar cea mai mică zbura deasupra frunții sale impunătoare, presărând de sus miresme parfumate, prin ai căror nori neobișnuitul musafir, în numele stăpânului său, regele Ferocius, propuse celor doi constructori slujbe la curtea acestuia.

— Și în ce va consta munca noastră? — se interesă Trurl.

— Amănuntele le veți cunoaște, stimați domni, la fața locului — răspunse străinul îmbrăcat în niște șalvari de aur, având un capișon cu urechi, de care atârnau numai perle, manta largă de o croială deosebită, iar în loc de buzunare niște sertărașe cu tot felul de dulciuri. Pe corpul lui maiestuos alergau de colo-colo mici jucărioare mecanice, de care el se ferea atingându-le ușor, cu gesturi aristocratice, atunci când îl supărau prea tare.

— Acum — continuă străinul — pot să vă spun doar că Incomparabilitatea Sa Ferocius este un mare vânător, un neînfricat învingător al tuturor sălbăticiunilor galactice, iar măiestria lui vânătorească a atins un asemenea apogeu, încât cele mai teribile răpitoare au încetat de a mai fi demne de atenția lui. De aceea el suferă, caută adevărate primejdii, fiori necunoscuți încă și cere…

— Înțeleg! — răspunse vioi Trurl. Noi trebuie să-i construim noi tipuri de animale sălbatice, mai sălbatice și mai primejdioase decât oricare altele, nu-i așa?!

— Sunteți, stimate constructor, deosebit de perspicace! — zise demnitarul. Atunci, cum rămâne, domnilor, sunteți de acord?

Clapauțius, mai practic, întrebă și de condiții, dar cum trimisul regelui îi convinse de larga generozitate a stăpânului său, nu mai zăboviră. Împachetându-și câteva cărți și alte lucruri personale, urcară scările tremurând de nerăbdare și intrară în navă. Aceasta începu să vibreze, se învălui apoi în niște flăcări mari, care aproape că îi înnegriră picioarele aurite, și dispăru în neagra noapte galactică.

În timpul scurtei călătorii, demnitarul le explică amănunțit constructorilor obiceiurile care domneau în țara lui Ferocius, le vorbi despre firea veselă și largă ca Tropicul Racului a monarhului, despre bărbăția lui recunoscută, iar, până când nava ateriză, cei doi constructori învățaseră să vorbească în limba țării respective.

Mai întâi fură găzduiți într-un palat splendid, așezat pe versantul unui munte din afara orașului, care avea să le fie de-acum încolo reședința permanentă. După ce se odihniră puțin, regele le trimise o caretă, la care erau înhămați șase monștri cam nu mai văzuseră până atunci. În fața boturilor aveau fixate niște filtre speciale contra focului, căci din gâtlejuri vărsau numai flăcări și fum; în afară de asta aveau și aripi, dar tăiate în așa fel, încât să nu se poată ridica în aer, niște cozi din solzi de oțel, lungi și răsucite, și câte șapte labe cu gheare, care găureau caldarâmul când pășeau. Văzându-i pe constructori ieșind din palat, întregul echipaj urlă într-un glas, scoțând foc pe nări și noroi de pucioasă prin urechi și vru să se arunce asupra lor. Dar vizitii în armuri de azbest și valeții regelui se aruncară asupra monștrilor înnebuniți cu niște motopompe, lovindu-i cu jeturi de Laseri și Maseri până ce îi îmblânziră. Abia atunci Trurl și Clapauțius putură să se urce în careta cea minunată, care o și porni iute, în pas de balaur.

— Ascultă — îi șopti Trurl la ureche lui Clapauțius, văzând că zboară ca viforul, răsturnând totul în cale și lăsând nori de pucioasă în urma lor — simt că regele ăsta nu se va mulțumi cu te miri ce, dacă are asemenea bidivii, ce zici?…

Dar chibzuitul Clapauțius tăcea. Fațadele caselor, argintate sau încrustate cu diamante și safire, se vedeau zburdând prin fața geamurilor caretei, care gonea vijelios, în șuierăturile balaurilor și chiuiturile scutierilor. În sfârșit, poarta uriașă de fier a palatului se deschise și careta, făcând niște cotituri atât de fantastice de era cât pe-aci să ardă florile pe lângă care trecea, se opri în fața frontonului negru ca noaptea al palatului, deasupra căruia cerul era mai azuriu decât safirul. Trâmbițașii începură să sufle în niște cochilii mari de melc, răsucite și, în aceste sunete ciudate, mici de tot față de imensitatea scărilor, coloșilor de piatră ce străjuiau de ambele părți ale porților și față de rândurile strălucitoare ale gărzii de onoare, Trurl și Clapauțius intrară în încăperile vaste ale castelului.

Regele Ferocius îi aștepta într-o sală uriașă, care avea o formă deosebit de ciudată, de țeastă de animal și arăta pe dinăuntru ca o peșteră înaltă, boltită și turnată în argint. În locul în care țeasta ar fi trebuit să aibă un orificiu pentru șira spinării se afla o fântână neagră, de o adâncime necunoscută, iar în spatele ei se înălța tronul, deasupra căruia se încrucișau, ca niște spade de flăcări, raze de lumini ce răzbăteau prin ferestrele înalte, așezate în locul orbitelor țestei de argint. Plăci de email gălbui lăsau să treacă o lumină caldă, puternică, dar totodată brutală, căci făcea ca fiecare lucru să-și piardă culoarea proprie și să capete culoarea focului. De departe constructorii îl zăriră pe Ferocius, care, nerăbdător, nu stătea o clipă pe tron, ci se plimba cu pași răsunători pe plăcile argintii ale pardoselii și, vorbindu-le, ca să întărească cele spuse, tăia uneori aerul cu mâna cu un gest hotărât:

— Bine-ați venit, constructorii mei! — le spuse el, prinzându-i pe amândoi în tăișul privirii. După cum știți desigur de la Protozorius, maestrul ceremoniilor vânătorești, doresc să-mi construiți noi soiuri de animale! Dar aș vrea, cred că înțelegeți și singuri, să nu mă împiedic de vreun munte oarecare de oțel, târându-se pe o sută de șenile, fiindcă asta e o problemă pentru artilerie, nu pentru mine. Protivnicul meu trebuie să fie puternic și rapace, iute și agil, și, înainte de toate, de o subtilă perversitate. pentru ca, vânându-l, să-mi pot desfășura toată măiestria mea vânătorească! Trebuie să fie un animal șiret și deștept, să cunoască arta camuflării urmelor, furișărilor tăcute și atacurilor fulgerătoare; aceasta este voința mea!

— Să ne fie cu iertare, Maiestatea Voastră — zise Clapauțius, făcând o plecăciune — dar, îndeplinind prea bine dorințele Domniei Voastre, nu punem în primejdie persoana și sănătatea Voastră?

Regele râse atât de tare, că vreo câteva briliante căzură de pe candelabru, făcându-se praf la picioarele ambilor constructori, care tremurară fără voia lor.

— Să nu vă temeți de asta, prea cinstiții mei constructori! — zise regele, și un umor negru îi sclipi în ochi. Nu sunteți nici primii, nici ultimii, după cum cred. Și vă mărturisesc că sunt un conducător drept, dar și exigent. Prea mulți pierde-vară, lingăi și șarlatani de tot felul au încercat să mă păcălească. Prea mulți, vă spun, strecurându-se sub cinstitul nume de inginer de vânătoare, au vrut să părăsească împărăția mea încărcați cu saci de obiecte scumpe, lăsându-mi în schimb niște dihănii prăpădite, care cădeau de la prima lovitură… Prea mulți au vrut să mă tragă pe sfoară, silindu-mă astfel să iau măsuri corespunzătoare pentru viitor. Așa că, de vreo doisprezece ani, orice constructor care nu-mi îndeplinește dorințele, care promite mai mult decât poate înfăptui, primește o dreaptă răsplată așa cum am făgăduit: este aruncat în această prăpastie, sau, dacă dorește altfel, îl fac vânat și-l omor cu mâinile mele. Pentru asta vă asigur, domnii mei, că n-am nevoie de nici un fel de armă…

— Și au fost… mulți nefericiți din ăștia? — întrebă Trurl cu glas mai slab ca de obicei.

— Mulți? Sincer să fiu, nu-mi amintesc. Știu doar că până acum nu m-a satisfăcut nici unul, iar urletul acela înfricoșător cu care, căzând în fântână, își iau rămas bun de la această lume, durează tot mai puțin; se vede că muntele de cadavre se ridică tot mai sus, tot mai departe de fundul prăpastiei. Dar o să mai fie loc și pentru alții încă multă vreme, vă asigur!

După aceste teribile cuvinte se așternu o liniște de mormânt. Fără să vrea, amândoi prietenii priviră în direcția gurii negre a fântânii, iar regele își continuă plimbarea; tălpile lui masive loveau podeaua, de parcă cineva ar fi aruncat dintr-un vârf de munte stânci într-un abis plin de ecouri.

— Dar, cu îngăduința Maiestății Voastre, noi încă… ăă… n-am încheiat nici un contract — bâigui Trurl. N-am putea căpăta două ore de gândire? Trebuie să cântărim cum se cuvine cuvintele pline de miez ale Maiestății Voastre și pe urmă vom vedea dacă putem accepta condițiile sau…

— Ha, ha, ha! — izbucni regele, râzând de parcă s-ar fi spart norii. Sau să vă-ntoarceți acasă, nu? O, nu, domnii mei, ați acceptat condițiile din momentul în care ați pășit pe bordul Infernandei, care e o parte a regatului meu. Dacă fiecare constructor, care nimerește la mine, ar putea să plece când poftește, atunci ar trebui să aștept mult și bine ca să mi se îndeplinească dorințele! Așa că veți rămâne să-mi construiți monștri buni de vânat… Pentru treaba asta vă dau răgaz douăsprezece zile, iar acum puteți pleca. Dacă aveți vreo cerință, dacă doriți niscaiva bunătăți sau delicii din regatul meu, adresați-vă cu curaj slugilor pe care vi le-am dat, căci n-am să vă refuz nimic, DEOCAMDATĂ!

— Cu permisiunea Maiestății Voastre, nu ținem să gustăm nici un fel de bunătăți, dar n-am putea vedea oare trofeele de vânătoare ale Maiestății Voastre, rezultate din activitatea celor de dinaintea noastră?

— Da, desigur, cum să nu! — zise regele binevoitor și bătu din palme, de săriră scântei, luminând argintul pereților. Din cauza acestei puternice mișcări, se stârni un vânt care răcori pe dată capetele înfierbântate ale celor doi căutători de aventuri.

După o clipă șase ostași din garda regelui, în uniforme alb-aurii, îi conduseră pe Trurl și Clapauțius într-un coridor întortocheat, un adevărat labirint semănând cu măruntaiele unui balaur împietrit. Nu fără mirare se învârtiră apoi prin uriașul muzeu așezat sub cerul liber; pe iarba splendid întreținută erau răspândite de jur-împrejur, mai mult sau mai puțin bine păstrate, trofeele de vânătoare ale lui Ferocius.

În apropierea lor zăriră un colos, sfâșiat aproape în două, cu colții rânjiți spre cer, având corpul blindat cu solzi mari ca niște scuturi; picioarele din spate, neobișnuit de lungi — erau, se vede, construite, pentru salturi uriașe — zăceau pe iarbă, lângă coadă; în interiorul cozii se vedea o pușcă mitralieră, cu depozitul gol pe jumătate, ceea ce însemna că monstrul n-a cedat dintr-o dată, fără luptă, teribilului rege. Faptul era dovedit și de zdreanța gălbuie, care atârna de colții botului deschis pe jumătate, în care Trurl recunoscu carâmbul unei cizme ca acelea purtate de valeții regelui. Alături zăcea altă lighioană, semănând a șarpe, cm o mulțime de aripi scurte, arse de focul împușcăturilor, iar măruntaiele electrice îi ieșiseră afară, formând o movilă alb-arămie. Mai încolo, o altă creatură își întinse spasmodic picioarele lungi ca niște coloane, iar în gurai căscată se juca vântul șuierând. Și mai erau niște dihănii cu ghearele pe roți și cu aruncătoarele de bombe și șenile făcute praf până la ultima sârmuliță, apoi niște crustacee fără cap, cu niște turnulețe turtite, sfâșiate de lovituri, și niște grozăvenii bombate, prevăzute cu numeroși creieri de rezervă, care se terciuiseră cu toții în luptă, și alte mascaroane săritoare, ca picioroangele lor telescopice frânte, și niște gângănii mici, otrăvitoare, care știau ba să se disperseze într-o turmă înverșunată, ba să se unească într-o ghiulea din care ieșeau țevile ca niște ochi negri, dar viclenia asta nu le-a salvat nici pe ele, nici pe creatorii lor. Și așa, printre rândurile atâtor rămășițe de monștri de tot felul, Trurl și Clapauțius pășiră cu genunchii ușor îndoiți, într-o tăcere înmărmurită, aproape funebră, de parcă s-ar fi pregătit pentru înmormântare, nu pentru o activitate serioasă de inventatori, până ce ajunseră la capătul înspăimântătoarei galerii a trofeelor regelui Ferocius. La poartă, lângă scările albe, îi aștepta careta: balaurii li se păreau acum mai puțin groaznici, în timp ce îi purtau, pe străzile ca un furnicar, către reședința lor din afara orașului. Și când rămaseră singuri în camera cu tapet stacojiu, plină de plante delicate, în fața mesei care se îndoia sub mulțimea de bunătăți și băuturi pregătite cu grijă, lui Trurl i se dezlegă, în sfârșit, limba. Începu să-l muștruluiască pe Clapauțius cu cuvinte nu prea alese, învinuindu-l că el, grăbindu-se să primească oferta maestrului de ceremonii, a adus toate necazurile astea pe capul lor. Nu era mai bine să fi gustat acasă, în liniște, roadele gloriei dobândite până atunci? Clapauțius nu scoase o vorbă, dar când lui Trurl îi trecu furia, și mai degrabă căzu decât se așeză pe un splendid scăunel de sidef, cu ochii lipiți de somn, rosti scurt:

— N-avem ce face! Trebuie să ne apucăm de treabă.

Cuvintele acestea îl treziră cu totul pe Trurl. Începură îndată să examineze diferitele posibilități, ținând seama de cele mai tainice ascunzișuri ale artei creației cibernetice. Căzură repede de acord că cel mai important lucru va trebui să fie nu blindajul, nu puterea monstrului pe care îl vor construi, ci programul acestuia, adică algoritmul activității diabolice. Trebuie să fie o ființă cu adevărat ieșită din infern, de-a dreptul satanică! — își ziseră ei, si, cu toate că nu știau încă în ce fel s-o înceapă, se simțeau acum cu inima mai ușoară. Când se apucară să proiecteze sălbăticiunea, pe care și-o dorea atât de mult crudul monarh, puseră în opera asta tot sufletul lor. Lucrară o noapte și o zi și încă o noapte, apoi se așezară la masă, iar când ulcioarele de Leyda, pline, începură să umble de la unul la altul, se simțiră atât de siguri pe ei, încât își zâmbiră pe ascuns, ca să nu observe servitorii, pe care, pe bună dreptate, îi socoteau spioni ai regelui. De față cu ei nu vorbiră nimic referitor la creația pe care o plănuiau, lăudară doar tăria de trăsnet a băuturilor și delicioasele electrete în sos de ioni, servite de lacheii în fracuri, care umblau ca niște sfârleze. Abia după cină, când ieșiră pe terasă, ca să admire panorama orașului întins sub cerul întunecat, cu turnuri albe și cupole negre, înecate în verdeață, Trurl îi zise lui Clapauțius:

— Să știi că n-am învins încă, fiindcă treaba nu-i deloc ușoară.

— Ce vrei să spui? — întrebă în șoaptă prudentul Clapauțius.

— Păi, stai să vezi. Dacă regele o să înfrângă monstrul nostru mecanic, nu încape îndoială că-și va ține promisiunea. Știi care, cea cu fântâna, considerând că nu i-am îndeplinit dorințele. Dacă însă vom reuși din cale-afară de bine… Înțelegi?

— Nu prea. Adică dacă n-o să-l poată învinge pe monstru?

— Nu. Dacă monstrul o să-l învingă pe rege, dragă colega… atunci cel ce va urma regelui la tron cred că n-o să ne ierte asta.

— Crezi că va trebui să răspundem în fața lui? De obicei moștenitorul unui tron e bucuros că-l poate ocupa.

— Da, dar moștenitor va fi fiul său. Dacă o să ne persecute din dragoste filială sau pentru că așa îi cere curtea, asta n-are importanță pentru noi. Ce zici de una ca asta?

— La așa ceva nu m-am gândit — zise Clapauțius posomorât și adaugă mormăind: Adevărat, perspectiva nu e deloc îmbucurătoare. Nici într-un fel, nici în altul… Tu vezi vreo soluție?

— Am putea crea un asemenea animal care să fie plurimuritor. Adică, regele o să-l rănească, el să moară, dar îndată să învie din nou. Regele iar îl va vâna, iar îl va răpune și așa mereu, până o să obosească…

— Cel obosit e întotdeauna furios — zise Clapauțius. Și de fapt, cum îți închipui tu sălbăticiunea asta?

— Nu mi-o închipui în nici un fel, schițez doar posibilitățile… Cel mai simplu ar fi să meșterim un monstru lipsit de părțile vitale importante. De-ar fi să-l taie în bucățele, el să crească la loc.

— Cum?

— Sub influența câmpului.

— Magnetic?

— Să zicem.

— De unde, domnule, să luăm un asemenea câmp?

— Asta încă nu știu. Poate să-l teleghidăm noi înșine, ce zici? — întrebă Trurl.

— Nu, asta nu e destul de sigur. De unde știi că, pe timpul cât durează vânătoarea, regele n-o să ne închidă în vreo cazemată? Ideea cu teleghidajul trebuie că le-a venit multora, dar degeaba. Eu cred că noi nu trebuie să avem nici o legătură cu monstrul în timpul luptei.

— Atunci, am putea să construim un satelit artificial… și cu el… sugeră Trurl.

— Tu dacă ai vrea s-ascuți un creion, ești în stare s-o faci cu o piatră de moară? — se burzului Clapauțius. Asta-i bună, satelit! Cum să-l construiești? Cum să-l plasezi pe orbită? Nu există minuni în meseria noastră, iubitule! Nu, nu! Mașinăria asta trebuie s-o concepem cu totul altfel!

— Dar cum s-o facem câtă vreme suntem mereu urmăriți, tu nu vezi, nefericitule?! Lacheii și slugile nu-și iau ochii de pe noi, își bagă nasul peste tot și nici vorbă să ne strecurăm nevăzuți din palat măcar pentru o clipă. Și pe urmă, mașinăria trebuie să fie mare, cum s-o transporți? Cum s-o treci pe ascuns? Nu văd modalitatea!

— Stai binișor, nu te aprinde! — îl potoli chibzuitul Clapauțius. Poate că nici n-o să fie nevoie de mașinăria asta!

— Bine, dar monstrul trebuie să fie dirijat de ceva, iar dacă va fi dirijat de propriul său creier electronic, atunci regele îl va face bucățele înainte de a mai apuca să zică „Adio, frumoasă lume!”

Tăcură îndelung. Afară se întunecase de-a binelea, iar jos, sub terasă, începură să mijească tot mai dese luminile orașului. Deodată Trurl grăi:

— Stai, am o idee. Ce-ar fi dacă, sub pretextul construirii monstrului, am face pur și simplu o navă și am fugi cu ea? Ca să salvăm aparențele, iam putea face și ochi, urechi, labe care, pe urmă, ca un camuflaj netrebuincios, le-am putea arunca în clipa startului! Cred că e o idee strașnică! Fugim — și să ne găsească dacă poate!

— Dar dacă printre servitorii regelui e strecurat vreunul, constructor ca și noi? Atunci cât ai clipi, te-a și înșfăcat călăul. Și, la drept vorbind, nici nu-mi convine să fugim. Ori noi, ori el — așa stau lucrurile! Altă ieșire nu există.

— Bine zici, spionul s-ar putea pricepe la construcții — constată Trurl necăjit. Atunci, pe mii de electrodraci, ce naiba să facem? Poate o Fata Morgana electronică?

— Așa ca o fantomă, ca o arătare? Ca regele să fugă după ea zadarnic? Mersi! Cum s-o întoarce dintr-o asemenea vânătoare o să ne facă una cu pământul!

Iar tăcură, și tot Trurl întrerupse tăcerea.

— Singura soluție pe care o văd este ca monstrul să-l prindă pe rege, să-l răpească — pricepi? — și să-l țină închis. În felul acesta…

— Înțeleg. Nu e nevoie să continui. E o idee, nimic de zis. L-am ține, dar privighetorile cântă aici mai frumos chiar decât în Marilonda Proquind — încheie el abil, căci servitorii tocmai aduceau pe terasă niște lămpi cu picioare de argint. Să zicem că așa va fi — reluă când rămaseră iar singuri la lumina slabă a lămpilor. Dar cum o să facem să încheiem un acord cu prizonierul dacă și noi o să fim aruncați în lanțuri în cine știe ce văgăună de piatră?

— Adevărat — bombăni Trurl. Trebuie să găsim o altă combinație. De fapt, lucrul cel mai important este algoritmul monstrului!

— Mare descoperire! Se înțelege că fără algoritm nu putem face nimic. Altă ieșire nu există, trebuie să experimentăm!

Și se apucară de experimentat. Mai întâi elaborară modelul regelui Ferocius și al monstrului, deocamdată numai pe hârtie, matematic. Trurl îl conducea pe primul, Clapauțius pe al doilea. Și începură să se înfrunte pe marile bucăți de hârtie albă, întinse pe masă, cu atâta îndârjire, încât grafitul plesni în creioane. Monstrul se răsuci ca turbat cu integrale indefinite, sub loviturile ecuațiilor regelui, și căzu, dizolvat într-un număr infinit de necunoscute, însă. iar se sculă, ridicat la o mai mare putere, dar regele îl izbi cu diferențiale, făcând să-i zboare în toate părțile operatorii funcționali, și se iscă o asemenea încurcătură algebrico-neliniară, încât nici unu; din constructori nu putu să-și dea seama ce s-a întâmplat cu regele și cu monstrul, căci amândoi dispăruseră în puhoiul semnelor așternute pe hârtie. Se ridicară atunci de la masă, mai traseră o dușcă din marea butelie de Leyda, ca să prindă puteri, apoi se așezară și o luară de la capăt, de data aceasta mai abitir, dând drumul la toată Marea Analiză. Și lupta se înteți pe hârtie atât de tare că grafioanele începură să miroase a ars. Regele gonea cu toți coeficienții săi teribili, rătăcea prin pădurea de semene sextuple, se întorcea pe propriile-i urme, ataca monstrul ca puterea a șaptea, de-l trecură toate sudorile; acesta, la rându-i, se descompuse în o sută de polinoame, pierdu un ics și doi ygreci, se strecură sub linia de fracție, se demonstrualiză, agitându-și radicali și o porni din părți asupra persoanei matematizate a regelui, încât toată ecuația se cutremură, lovită din spate. La rândul lui, Ferocius se rostogoli cu blindajul său neliniar, atinse un punct în infinit, se întoarse într-un suflet și-l plesni pe monstru în scăfârlie prin toate parantezele, de îi căzu logaritmul din față și puterea din spate. Trase apoi antenele la mijloc, prin covariante, de zburau creioanele, și dă-i cu transformarea peste spinare și încă o dată, încât, simplificat, regele se izbi de numărător cu toți numitorii și se întinse cât era de lung. Constructorii se ridicară de la locurile lor, râzând și dansând, rupând hârtiile scrise sub ochii spionilor care, nefiind cunoscători în ale matematicii și neînțelegând nimic, zadarnic îi urmăreau prin oglindă cu lunetele, până când cei doi începură să strige, unul mai tare ca celălalt:

— Victorie! Victorie!

Mult după miezul nopții, în laboratoarele de investigație ale celei mai secrete poliții din regat fu adusă butelia din care băuseră constructorii în timpul grelei lor munci. Îndată laboranții-consultanți deschiseră fundul ei dublu, scoaseră de acolo un minimicrofon și un minimagnetofon, după care, concentrându-se asupra aparaturii, o puseră în funcțiune și ore în șir ascultară cu cea mai mare atenție toate cuvintele care răsunau în sala de marmură verde. Soarele răsărise, luminându-le fețele alungite de mirare, pentru că nimic din ceea ce auzeau nu era pe înțeles. Unul din glasuri spunea:

— Ei, cum e? L-ai așezat pe rege?

— L-am așezat.

— Unde? Aici? Bine! Acuma așa, ține picioarele alături! Unul lângă altul, îți spun! Nu ale tale, măgarule, ale regelui! Așa! Dă-i drumul, transformă repede! Ce ți-a ieșit?

— Pi.

— Și monstrul unde-i?

— În paranteză. Ei, regele a rezistat, vezi?

— A rezistat? Acuma ambele părți înmulțește-le cu o cifră imaginară, așa! Încă o dată! Schimbă semnele, cap de dovleac! Unde-l pui, blegule! Unde? Ăsta-i monstrul, nu regele! Așa, așa! O, bun, bine! Gata? Acum întoarce pe fază, așa, și dă-i drumul în spațiul real! Îl ai?

— Îl am. Clapauțiușel dragă! Ia uite ce s-a ales din bietul rege!

Ca răspuns se auzi un imens hohot de râs.

A doua zi, în care întreaga poliție a trebuit să lucreze intens, după o noapte nedormită, constructorii cerură cuarț, vanadiu, oțel, cupru, platină, cristale, titan, ceriu, germaniu și toate celelalte elemente clin care se compune Cosmosul, precum și mașini, mecanici calificați, ba chiar și spioni căci se obrăzniciseră în așa măsură, încât îndrăzniseră să scrie pe un formular în trei exemplare după cum urmează: „Cerem de asemenea spioni de diferite compoziții și formate, la alegerea Forurilor Competente”. În ziua următoare mai cerură pilitură de fier precum și o draperie mare de pluș roșu, cu un mănunchi de clopoței de sticlă la mijloc și cu patru ciucuri mari la colțuri. Dădură chiar dimensiunile clopoțeilor. Regele, care fusese înștiințat de toate acestea, se arătă foarte indignat, dar recomandă să se împlinească toate nevoile celor doi cutezători — DEOCAMDATĂ. Și cum cuvântul regelui era sfânt constructorii obținură tot ce doriră.

Erau lucruri cu totul noi și nemaiîntâlnite. Așa de pildă, sub numărul 48.999/11/K/T, intră în arhiva poliției exemplarul unei copii a cererii în care cei doi solicitau trei manechine de croitorie și șase uniforme complete ale poliției regale, cu curele, arme, caschete, panașe, și cătușe, precum și colecția pe ultimii trei ani a revistei „Polițistul Patriei”. Totodată, la rubrica „Observații” dădură asigurarea că se obligă să înapoieze obiectele sus-numite în întregime și fără stricăciuni în termen de douăzeci și patria de ore de la primirea lor. În alt dosar de arhivă se găsește copia scrisorii în care Clapauțius cerea furnizarea imediată a unei păpuși în mărime naturală reprezentând pe ministrul poștelor și telegrafului în uniformă de gală, precum și o trăsurică mică, pe două roți, lăcuită în verde, cu o lampă de petrol în partea stângă și ca o inscripție alb-albastră în spate, cu litere mari: SLAVĂ REGELUI! Din cauza trăsuricii și păpușei șeful poliției secrete a înnebunit și a trebuit să fie scos la pensie. Trei zile mai târziu cerură un butoi cu ulei de ricină de culoare roz. Apoi nu mai cerură nimic, continuând să lucreze în subteranele reședinței lor, de unde se auzeau cântece sălbatice și zgomotul necontenit al ciocanelor, iar în amurg lumini azurii se cerneau prin ferestruicile ca gratii ale pivniței, dând pomilor din grădină contururi fantomatice. Trurl și Clapauțius, cu ajutoarele lor, în lumina vineție a descărcărilor electrice, umblau de colo până colo de-a lungul pereților de piatră, iar când înălțau capetele, zăreau fețele diferiților servitori, lipite de geam și fotografiind, chipurile din curiozitate, fiecare mișcare pe care o făceam. Într-o noapte când, obosiți, se duseră la culcare, părți ale aparaturii pe care tocmai o construiau fură transportate în secret cu an balon rapid în laboratoarele regale, unde, cu mâinile tremurânde, fură montate de optsprezece din cei mai renumiți ciberneticieni care în prealabil depuseseră jurământ în fața regelui. Din mâinile lor ieși însă doar un mic șoricel cenușiu de zinc, care, scoțând din botișor baloane de săpun, alerga de colo până colo pe masă, iar de sub codiță îi curgea un praf alb, ca de cretă, desenând cuvintele: VA SĂ ZICĂ NU-I O MINCIUNĂ CĂ NU NE IUBIȚI! Niciodată în istoria regatului șefii poliției secrete nu au fost schimbați atât de repede. Uniformele, păpușile, trăsurica verde, ca și pilitura de fier, pe care constructorii le-au înapoiat în termen, fără întârziere, fură cercetate cu microscoape electronice. Dar în afară de un mic cartonaș în pilitură, cu cuvintele SUNTEM NOI, PILITURA, nu s-a mai găsit nimic. Au fost supuse verificărilor chiar diferiții atomi ai uniformelor și trăsuricii, dar fără folos. În sfârșit, sosi ziua în care munca urma să se încheie. Un vehicul imens, asemenea unui rezervor ermetic, pe trei sute de roți, se opri la zidul care înconjura reședința lui Trurl și Clapauțius, iar constructorii scoaseră pe poarta deschisă draperia cu ciucurași și clopoței, și când, în fața comisiei, se deschise ușa vehiculului, o puseră în el, pe podea; apoi înăuntru începură să meșterească ceva, cu ușile închise, după care aduseră pe rând din pivniță niște vase mari de tablă, pline cu elemente chimice pisate mărunt, și toate acele prafuri cenușii, argintii, albe, galbene și verzui le presărară pe marginea draperiei larg întinse. După aceea ieșiră la lumina zilei, porunciră să se închidă vehiculul și așteptară cu ochii pe ceas timp de paisprezece secunde și jumătate. După trecerea acestui interval de timp începu să se audă clar cum sună clopoțeii de sticlă, deși vehiculul era complet nemișcat, și toți se mirau, căci numai un duh putea face draperia să se miște. În clipa aceea constructorii se priviră și spuseră:

— Gata! Puteți să-l luați!

Toată ziua rămaseră pe terasă, dând drumul la baloane de săpun. Spre seară veni la ei distinsul Protozorius, maestrul de ceremonii, care-i atrăsese pe planeta lui Ferocius. Fu politicos, dar hotărât. Straja aștepta pe scări. El îi lămuri că trebuie să-i ducă imediat la locul care le-a fost destinat. Erau obligați să-și lase toate lucrurile în palat, chiar și îmbrăcămintea. În schimb, li se dădură niște zdrențe și li se puseră cătușe la mâini. Spre marea mirare a străjilor și funcționarilor poliției prezenți acolo, ca și a funcționarilor ‘judecătorești, amândoi constructorii nu se arătară câtuși de puțin mânioși, ba Trurl începu chiar să râdă, spunându-i fierarului, care-i pusese cătușele, că-l gâdilă. Când fură aruncați în celule, se auzi în urma lor ecoul cântecului „Programatorul vesel”.

În vremea asta puternicul Ferocius tocmai părăsea orașul în carul său de vânătoare, înconjurat de un întreg alai, iar în urma lui se întindea un șir lung de călăreți și mașini, nu tocmai de vânătoare, căci printre ele erau nu atât paști mitraliere și tunuri, cât imenși laseri, flinte cu antimaterie și aruncătoare de smoală în care se putea împotmoli orice creatură și orice mașină.

Convoiul acesta puternic pășea vioi, semeț și vesel spre pădurile Coroanei și nimeni nu se gândea măcar la cei doi constructori, care zăceau în închisoare, iar dacă cineva amintea de ei, asta era doar pentru a-i lua peste picior.

Când din turnurile terenului de vânătoare fanfarele argintii anunțară apropierea regelui, zăriră un vehicul imens ca un tanc, care se îndrepta în aceeași direcție. Ușa rezervorului, ridicată, se sprijinea pe niște dispozitive speciale și pentru o clipă se zări, ca un bot negru, gura tunului ațintită spre orizont. În aceeași secundă însă ceva ca o furtună, ca un nisip gălbui-cenușiu, bufni dinăuntru, sărind atât de sus, că nu se știa dacă era un animal sau nu. Zburând vreo sută de pași, creatura ateriză fără zgomot, iar draperia în care era înfășurată se dădu la o parte scoțând, în liniștea nemaipomenit de ciudată, un sunet asemănător unor clopoței de sticlă. Apoi rămase așa în nisip, ca o pată zmeurie, nu departe de monstrul pe care acum îl văzură bine cu toții. Dar formele acestuia rămâneau mai departe neclare; era ca un fel de colină, destul de mare, prelungă, de culoarea împrejurimilor, ba chiar se părea că ceva ca un ciulin ars de soare îi crește pe spinare. Valeții regelui, fără să-l scape din ochi, dădură drumul la o întreagă haită de cibernargi, ciberbeci și cibernoși, care se aruncară lacomi asupra uriașului chircit. Când ajunseră în apropierea sa, acesta nici nu deschise gura, nici nu vărsă foc pe nări, ci căscă doi ochi asemenea unor mici sori și într-o clipă jumătate din haită se prefăcu în cenușă.

— Oho, are laserași în ochi! Ia dați-mi frumoasa mea armură anti-lumină, casca și zalele mele iubite! — strigă regele celor din suită, iar aceștia îl îmbrăcară imediat într-un superoțel strălucitor. Luându-și avânt de față cu toți, regele o porni pe cibercalul său, care nu se temea de nici un fel de proiectile. Monstrul îl lăsă să se apropie; regele vântură sabia, încât tăișul ei făcu aerul să vuiască, iar capul tăiat al monstrului se rostogoli în nisip. Regele mai mult se mânie decât se bucură că totul mersese atât de repede și hotărî să se răfuiască în mod deosebit cu cei doi constructori care-l dezamăgiseră în halul acesta, deși suita îl ovaționa pentru triumful dobândit atât de vitejește. Dar monstrul își mișcă ușor grumazul și din mugurele apărut la capătul lui scoase un alt cap, care-și deschise pupilele orbitoare, încercând să pătrundă prin armura regelui.

— O, nu sunt ei chiar atât de proști, cu toate că trebuie să piară — își zise regele și se repezi la monstru, dând pinteni armăsarului.

Mai lovi o dată, acum chiar în spinarea monstrului, care, ce-i drept, se cam băgase singur în calea loviturii. Văzduhul șuieră, oțelul scrâșni și imensul corp, despicat în două, se rostogoli zbătându-se. Dar ce-i asta? Regele trase repede hățurile cu stânga, căci în față-i apărură acum doi monștri, gemeni, mai mici, și încă unul, mititel, lângă ei — era capul, tăiat cu o clipă înainte, care scosese între timp o codiță și piciorușe și acum se zbenguia în nisip.

„Ei, asta-i bună! Doar n-am să-l tot ciopârțesc așa întruna! Mulțumesc de asemenea vânătoare!” — își zise regele și, supărat din cale-afară, se repezi asupra monștrilor. Tăia, împungea, sfâșia, hăcuia cu sabia ca turbat; monștrii se înmulțeau sub lovituri, se depărtau brusc, se aruncau unul asupra altuia, dispăreau și iarăși, unul, mare, cu pântecele lipit de pământ, încordându-și grumazul, îi apăru în față, aidoma celui dintâi.

„N-am nici o satisfacție — se gândi regele. Se vede că e prevăzut cu același sistem ca și cel pe care mi l-a construit — ei, acum îi spune? — Dovleakington. Pentru sărăcia de idei de care a dat dovadă l-am căsăpit cu mâna mea în curtea palatului… N-am ce face, trebuie să pun în funcție cibertunurile”…

Ceru să i se aducă un cibertun, ghintuit sextuplu. Ochi nici prea mult, nici prea puțin, atât cât trebuia, trase de sfoară, și, fără zgomot, fără fum, proiectilul nevăzut porni spre monstru ca să-l facă mii fărâme. Dar nu se întâmplă nimic. Totul se petrecuse prea repede ca cineva să poată să observe ceva. Monstrul însă se lipi și mai mult de sol și-și scoase laba în față, arătând tuturor degetele lungi, păroase: își bătea ioc de rege!

— Dați-mi un tun de calibru mai mare! — strigă regele, prefăcându-se că nu observă gestul monstrului. Douăzeci de servitori aduseră un tun mai greu, regele ochi, ținti, detună — dar în aceeași clipă monstrul sări la o parte. Regele vru să se apere cu sabia, dar nu apucă să miște, că monstrul dispăru. Cei care au văzut scena povestiră mai târziu că era cât pe-aci să-și piardă mințile. Monstrul, zburând prin aer, se desfăcu în trei, din nou acea metamorfoză fulgerătoare, iar în locul corpului greoi și cenușiu apărură trei inși în uniforme de polițiști, care, încă din zbor, se pregătiră pentru îndeplinirea îndatoririlor de serviciu. Primul polițist scoase din buzunar niște cătușe, cârmindu-și zborul cu picioarele, al doilea, ținânduși cascheta cu panaș să nu-i zboare, cu mâna liberă scoase din buzunarul lateral un mandat de arestare, al treilea, în schimb, le ajută celorlalți să asolizeze cu bine, lăsându-se ca o plăcintă sub tălpile lor, în chip de amortizor. Se sculă însă imediat și se scutură de praf. În vremea asta primul îi puse regelui cătușele, al doilea îi smulse sabia din mâini, apoi, așa, încătușat, începură să-l ducă prin pustiu, gonind în salturi uriașe. Câteva secunde întreaga suită rămase ca împietrită, dar îndată urlă într-un glas și o porni în goană după ei. Fugarii fură ajunși de ciberarmăsari, săbiile scrâșniră, scoase din tecile lor, când al treilea polițist răsucind un buton în dreptul pântecului, se chirci, mâinile îi crescură de doi coți, picioarele i se îndoiră, lăsând să apară niște spițe, iar pe spinarea lui, preschimbată în capra unei trăsurici cu două roți, se urcară ceilalți doi polițiști și începură să-l croiască pe rege cu un bici lung, iar regele, înhămat, dând din mâini și ferindu-și de lovituri capul încoronat, galopa nebunește. Urmăritorii iar se apropiară; atunci polițiștii îl apucară pe rege de cap și-l băgară între ei, iar unul, mai repede decât ți-ai putea închipui, se rostogoli între hulube și, mormăind, pufăind, se preschimbă într-o sfârlează multicoloră, într-o elice iute ca trăsnetul. Trăsuricii parcă îi crescuseră aripi; zbura ca vântul, stârnind nisipul, săltând ca turbată prin hârtoape, încât după o clipă dispăru printre dunele deșertului. Convoiul regal se răsfiră, căutând urmele. Puseră la treabă și ogari, veni și rezerva poliției cu niște motopompe și începu să ude cu înfrigurare nisipul — asta pentru că în telegrama cifrată, trimisă de balonul de observație din nori, se strecurase, din grabă, o greșeală, probabil că telegrafistului îi tremurase mâna. Eșaloanele poliției goneau prin tot deșertul, fiecare tufiș, fiecare grămadă de urzici fu cercetată, răscolită, iradiată cu aparate Roentgen portative. Fură săpate o mulțime de gropi, luându-se din ele probe pentru analiză. Însuși procurorul general porunci să-i fie trimis ciberarmăsarul regal la interogatoriu. Seara se făcu mai repede întuneric din cauza mulțimii baloanelor secrete, iar în deșert fu trimisă chiar o divizie de parașutiști cu aspiratoare, ca să cearnă bine tot nisipul. Toți care semănau cu cei trei polițiști urmau să fie reținuți. Dar treaba asta se dovedi a fi foarte complicată, căci se ajunse până acolo că o parte a poliției arestase pe cealaltă. Când se lăsă noaptea, vânătorii, cu teama în suflet, mohorâți, începură să se întoarcă în oraș cu vești din cele mai proaste. Nu reușiseră să dea nicidecum de urma regelui, da parcă îl înghițise pământul.

În plină noapte, la lumina torțelor, cei doi constructori, cu cătușe la mâini, fură aduși în fața marelui cancelar și păstrător al sigiliului coroanei, iar acesta, cu glas de tunet, declară:

— Pentru că ați îndrăznit să atrageți în cursă pe Maiestatea Sa, pentru că ați îndrăznit să ridicați mâna asupra stăpânului nostru milostiv, Prealuminatul Atotstăpânitor și Conducător Ferocius, veți fi sfârtecați, jupuiți, împănați, apoi veți fi pulverizați cu un strecurător-pulverizator special în cele patru vânturi, spre aducere aminte pe veci și a înspăimânta pe toți cei ce plănuiesc crima de regicid. Sentința e fără drept de apel. Amin.

— Și cum, imediat? — întrebă Trurl. Dar noi așteptam să vină un sol…

— Ce sol mai poftești acum, tu, criminal nerușinat?!

În clipa aceea, din fundul sălii năvăliră străjile, care nu îndrăzniseră să bareze cu halebardele încrucișate drumul însuși ministrului poștelor și telegrafului în persoană. Ministrul, în uniformă de gală, cu decorațiile pe piept, se apropie de cancelar și din tolba împodobită cu diamante scoase o scrisoare, rostind:

— Deși sunt artificial, vin din partea regelui! Apoi se preschimbă în boabe mărunte de mac.

Cancelarul, necrezându-și ochilor, desfăcu pecetea și, recunoscând sigiliul regelui, apăsat pe ceara roșie, scoase scrisoarea din plic și citi că regele este obligat să facă un pact cu constructorii, care au folosit metode algoritmice și matematice ca să-l prindă, iar acum nun condiții pe care cancelarul trebuie să le asculte și să le accepte în întregime, dară îi e scumpă viata regelui. Semnat: „Ferocius M.S., dată într-o peșteră necunoscută și aflat în puterea monstrului pseudopolițist, una din cele trei persoane în uniformă”…

Toți începură să strige în gura mare, să întrebe care mai de care ce fel de condiții și ce înseamnă toate astea, dar Trurl repetă întruna:

— Mai întâi scoateți-ne cătușele, altfel nu spunem nimic.

Fierarii îngenuncheară în fața lor, le scoaseră cătușele. Toți se repeziră la ei, dar Trurl o ținea pe a lui.

— Suntem flămânzi, murdari, nespălați, vrem o baie parfumată, cu miros de flori, câteva distracții, o cină zdravănă, și la desert puțin balet, altfel nu scoatem nici o vorbă!

Curtenii crudului rege simțeau că fierb de mânie, dar nu aveau ce face; trebuiră să o înghită și pe asta. Abia a doua zi, în zori, se întoarseră constructorii, aduși de servitori în lectici, odihniți, parfumați, îmbrăcați în haine scumpe. Se așezară la masa verde și începură să dicteze condițiile, dar nu așa, din minte, ca, Doamne ferește, să uite ceva, ci dintr-un carnețel mic, care stătuse toată vremea ascuns după perdea, la reședința lor. Și începură să citească din carnețel:

1. Să se pregătească o navă clasa întâi, care să-i transporte acasă.

2. Interiorul navei urmează să fie umplut cu diferite lucruri după cum urmează: briliante — patru puduri, aur roșu — patruzeci de puduri, platină, palladiu și Dumnezeu știe ce alte giuvaeruri — de opt ori pe-atâta, precum și alte suveniruri, după dorința subsemnaților, care singuri și le vor alege din palat.

3. Până ce nava nu va fi gata de drum până la ultimul șurub, încărcată și pregătită, cu covor pe trepte, fanfară de rămas bun, decorații pe pernițe, onoruri, cor de copii, marea orchestră a filarmonicii și entuziasm general — până atunci nimeni n-o să-l vadă pe rege.

4. Se va pregăti o scrisoare de mulțumire, turnată pe o placă de aur, încrustată cu sidef, către Prea Slăvi ții, Prea Luminații Trurl și Clapauțius, în care va fi descrisă pe larg toată povestea; scrisoarea va fi prevăzută ou marele sigiliu al cancelariei, precum și cu sigiliul Coroanei Regale, cu toate semnăturile necesare, apoi plumbuită într-o țeavă de tun, pe care o va duce pe umeri spre navă, fără nici un ajutor, însuși demnitarul Protozorius maestrul de ceremonii, care i-a atras pe planetă pe Prea Puternicii Constructori, crezând că în acest fel o să le pregătească o moarte rușinoasă.

5. Același demnitar va trebui apoi să-i întovărășească pe cei doi constructori în drumul lor de întoarcere, ca o garanție a imunității, a lipsei oricărei urmăriri sau persecuții etc. Pe navă Protozorius va sta tot timpul într-o cușcă lată de trei picioare și înaltă de patru picioare, cu o ușiță prin care i se va da să mănânce și cu o saltea de pilitură de fier; pilitura va fi aceeași pe care Prea Luminații Constructori au binevoit s-o ceară pentru a îndeplini dorințele regelui și care a fost apoi transportată cu balonul secret în arhivele poliției.

6. După eliberare, regele nu trebuie să-și ceară personal scuze Prea Luminaților Constructori, căci scuzele unui asemenea bărbat de stat nu le-ar folosi la nimic.

Iscălit, dat și datat, ș.a.m.d.: Trurl și Clapauțius, pentru Constructorii care pun Condiții, și de Marele Cancelar al Coroanei, Marele Maestru de Ceremonii și Oberpolițmeisterul Șef al Poliției Secrete Pământ-Apă-Balon, din partea Primitorilor Condițiilor.

Ce ar fi putut să facă, drept răspuns la toate astea, curtenii și miniștrii, vineți de furie? Au fost nevoiți să accepte absolut totul. În cea mai mare grabă au dat poruncă să se construiască racheta, iar constructorii au venit imediat după-masă pe șantier ca să controleze cum merge treaba. Și nimic nu le era pe plac: ba că materialul nu e bun, ba că inginerii sunt niște nepricepuți, ba că în salonul principal trebuie pusă o lampă magică, cu patru oberlihturi și cuc la mijloc, iar dacă ei nu știu ce-i acela cuc, cu atât mai rău, regele o să se înfurie în văgăuna sa singuratică și, când se va întoarce, va ști el să se răfuiască deplin cu cei care i-au întârziat eliberarea. Din cauza asta tuturor li se făcu negru înaintea ochilor, se învârteau nervoși de colo-colo, iar polițiștii tremurau de-a binelea.

În sfârșit, racheta fu gata. Hamalii cărară în ea tot felul de lucruri scumpe, saci cu perle, aur, în timp ce o droaie de polițiști cutreiera fără răgaz, dosi în secret, munții și văile, în căutarea regelui. Trurl și Clapauțius râdeau pe înfundate văzând toate acestea, ba chiar îndrăzneau să-i lămurească plini de bunăvoință pe cei care, îngroziți dar curioși, îi ascultau, cum au ajuns la concluzia că trebuie să renunțe la prima idee, ca fiind imperfectă și cum au construit monstrul după cu totul alte planuri. Nu știau nici unde și nici cum să-i monteze centrul regulator, adică creierul, ca să fie cu totul sigur, așa că pur și simplu i-au construit un dispozitiv ca să poată gândi cu piciorul, coada sau botul, și care era plin de măsele de minte. Dar toate astea nu erau decât începutul, căci adevărata problemă se compunea din două părți: cea psihologică și cea algoritmică. Mai întâi trebuia stabilit ce anume va răpune pe rege; în acest scop urma să acționeze un grup de polițiști, extras prin transmutație din monstru, căci polițiștilor care arată mandatul de arestare, alcătuit lege artis, nimic în Cosmos nu li se poate împotrivi. Mai adăugară că ministrul general al poștelor tot din motive psihologice a fost pus să acționeze, deoarece un funcționar de rang inferior ar fi putut fi oprit de străji și deci împiedicat să înmâneze scrisoarea, ceea ce constructorii ar fi plătit cu capul. În plus, ministrul artificial, care a îndeplinit rolul de sol, avea în geantă, în afară de scrisoare, și mijloacele necesare în cazul când halebardierii ar fi trebuit să fie mituiți. Deci s-au gândit la toate. În privința algoritmilor, nu mai rămânea decât să se descopere grupa de monștri a căror subgrupă, calculabilă și închisă, o constituie tocmai poliția. Algoritmul monstrului prevedea transformările succesive în toate încarnările. EL a fost înzestrat cu cerneală chimico-nesimpatică, în draperia cu clopoței, așa că mai târziu a acționat singur asupra elementelor, tocmai datorită monstruoasei autoorgahizări a poliției: Mai. târziu, constructorii au publicat într-o rezistă științifică și un studiu cu titlul: „Funcțiile general-recursive eta-beta-meta pentru cazul special al transformării forțelor polițienești în forțe poștale și monstruale în câmpul compensativ al clopoțeilor, rezolvate pentru trăsurici cu două, trei și patru roți, lăcuite în verde, cu lampă de petrol, în condițiile folosirii unei matrițe reversibile pe bază de ulei de ricină, colorat în roz, în scopul abaterii atenției, sau teoria generală a monstrualisfieii mono- și poli-țiste, concepută matematic”. Se înțelege că nici unul dintre curteni, cancelari, ofițeri, sau din poliție, n-a înțeles un cuvânt din toate astea. Dar ce contează? Și nu se știe dacă supușii lui Ferocius nu aveau mai degrabă motive să-i admire pe constructori, decât să-i urască.

În sfârșit, totul fu gata de start. Trurl intră în palat cu un sac în spinare și, conform înțelegerii, luă de pe pereți ce-i plăcu. O caretă îi duse pe vitejii noștri la cosmodrom, unde-i așteptau mulțimile și corul de copii; fetițe în costume populare le-au înmânat flori, demnitarii au citit de pe foi de hârtie cuvântări de mulțumire și rămas bun, orchestra a cântat, cei mai slabi din fire au leșinat, iar la urmă s-a lăsat o liniște de mormânt. În clipa aceea, Clapauțius își scoase un dinte, răsuci ceva în el, dar nu era un dinte obișnuit, ci o stație de transmisie-recepție în miniatură. Apăsă pe un buton și la orizont apăru un nor de culoarea nisipului, care creștea tot mai mult, lăsând în urma lui o dâră de praf. Asoliză repede pe locul pustiu dintre navă și mulțime, se opri brusc, aruncând nisipul în toate părțile și toți, încremenind, văzură că e monstrul. Era într-adevăr monstruos! Ochii îi erau arzători ca doi sori, se bătu peste spinare cu o coadă de șarpe, iar scânteile săreau cât colo, găurind veșmintele de gală, neînzăuate, ale demnitarilor.

— Dă-i drumul regelui! — îi strigă Clapauțius, dar monstrul îi răspunse cu glas de-a dreptul omenesc:

— Nici nu mă gândesc. Acum e rândul meu să pun condiții…

— Cum asta?! Ai înnebunit? Trebuie să ne dai ascultare, conform datelor matriței! — strigă înfuriat Clapauțius în consternarea generală.

— Și de ce, mă rog? Mă doare undeva de matrița voastră. Sunt un monstru algoritmic, antidemocratic, cu privire ucigătoare, cu poliție, ornamentație, apariție și autoorganizare. În burtă-l țin pe rege, nu știu de nici o lege, trăsură am cu două roți, strigă până nu mai poți. Faceți câțiva pași, că plesniți de grași, jos cu voi, că fac tărăboi!

— Ei, las’ că ți-arăt eu! — îi strigă, scos din fire, Clapauțius, iar Trurl îl întrebă pe monstru:

— De fapt, ce vrei, la drept vorbind?

Și ascunzându-se în spatele lui Clapauțius își scoase și el un dinte, dar ca să nu-l vadă monstrul.

— Mai întâi, vreau să iau de soție…

Dar nimeni nu putu afla pe cine vrea să ia monstrul de soție, căci în clipa aceea Trurl apăsă dintele și strigă: Erem terem tâtârât, piei, monstrule, că ești urât!

Cuplajele magnetico-dinamice, care uneau toți atomii monstrului, se desfăcură pe dată sub influența acestor cuvinte, monstrul însuși începu să clipească din ochi, să-și agite urechile, urlând, bufnind, zbătându-se. Dar zadarnic. Răspândind un miros de fier ars, monstrul se descompuse, asemenea unei momâi din nisip, uscată și călcată în picioare… Rămase numai o grămăjoară mică. și deasupra ei regele, zdravăn, deși cam murdar, strâmb, ponosit și furios că i-a fost dat să treacă prin toate întâmplările astea.

— S-a cam scrântit la cap — zise Trurl către cei de față. Și nu se știe, de fapt, la cine se referea, la rege sau la monstrul care încercase să se revolte împotriva creatorilor lui. Dar aceștia, evident, prevăzuseră în algoritm și vreo astfel de neagră eventualitate.

— Și acum — încheie Trurl — vă rog să-l băgați pe maestrul de ceremonii în cușcă, iar noi să ne urcăm în rachetă…




Expediția a treia sau balaurii probabilității


TRURL ȘI CLAPAUȚIUS fuseseră elevii marelui Cerebron Emtadratus, care predase timp de patruzeci și șapte de ani Teoria Generală a Balaurilor, la Școala Neantică Superioară. După cum se știe, balauri nu există. Această constatare primitivă ar putea fi suficientă pentru o minte simplă dar nu și pentru știință, deoarece Școala Neantică Superioară nu se ocupă deloc cu ceea ce există. Banalitatea existenței a fost dovedită de prea multă vreme, ca să mai fie nevoie să i se consacre măcar un cuvințel, așa că genialul Cerebron, atacând problema cu metode exacte, a descoperit trei categorii de balauri: nuli, imaginari și negativi. Toți aceștia, după cum s-a spus, nu există, dar fiecare categorie nu există în mod diferit. Balaurii imaginari și cei nuli, pe care specialiștii îi numesc imaginiști și nuliști, nu există într-un mod mult mai puțin interesant decât cei negativi. De multă vreme se cunoaște în balaurologie paradoxul care constă în faptul că atunci când doi negativi se herborizează (operație care corespunde în algebra balaurilor înmulțirii din aritmetica obișnuită), ca rezultat apare un semi-balaur de gradul aproximativ 0,6. De atunci lumea specialiștilor s-a împărțit în două tabere: una susține că e vorba de o parte dintr-un balaur, socotind de la cap la coadă, iar a doua, că dimpotrivă, socotind de la coadă la cap. Marele merit al lui Trurl și Clapauțius a fost că au demonstrat eroarea acestor concepții. Ei au aplicat pentru prima dată, în acest domeniu, calculul probabilității, creând astfel balaurologia probabilistică, din care rezultă să balaurul este, din punct de vedere termodinamic, imposibil numai în sens statistic, ca și elfii, spiridușii, piticii, gnomii, vrăjitoarele etc. Din formula generală a improbabilității ambii teoreticieni au dedus coeficienții de piticizare, de selfizare ș.a. Din aceeași formulă rezultă că ar trebui să așteptăm manifestarea spontană a unui balaur obișnuit cam șaisprezece cvinto-cvadralioane de heptilioane de ani. Desigur, această problemă ar fi rămas o simplă curiozitate matematică, de n-ar fi fost pasiunea de constructor a lui Trurl, care hotărî să studieze această chestiune empiric. Și pentru că era vorba de fenomene improbabile, inventă amplificatorul de probabilitate și-l experimentă, mai întâi la el în pivniță, apoi pe un poligon special, numit Poligon Balauristic sau Balauroligon, a cărui construcție fusese finanțată de Academie. Cei nefamiliarizați cu teoria generală a improbabilității se întreabă până în ziua de azi de ce Trurl a probabilizat balaurul și nu un elf sau un pitic, dar o fac din ignoranță, căci nu știu că balaurul este pur și simplu mai probabil decât piticul. Trurl, pare-se, intenționase să meargă mai departe în experiențele sale cu amplificatorul, dar încă de la prima experiență s-a accidentat grav, căci balaurul, care se virtualiza, coalizase. Din fericire, Clapauțius, care se afla de față în clipa aceea, a micșorat probabilitatea și balaurul a dispărut. Mulți învățați au repetat apoi experiențele cu balaurotronul, dar cum le lipsea rutina și sângele rece, o mare cantitate de materie primă balaurică a ajuns în stare liberă. Abia atunci se dovedi că monștrii scârboși au o altfel de formă de existență spre deosebire, să zicem, de nu știu ce dulapuri, bufete sau mese. Balaurii se disting înainte de toate printr-o probabilitate de regală destul de însemnată de cum au apărut. Dacă se organizează împotriva unui asemenea balaur o vânătoare, și încă cu hăituială, vânătorii, cu arma gata de tras, nimeresc numai o bucată de pământ, arsă și rău mirositoare, căci balaurul, văzând că e urmărit, părăsește spațiul real pentru a se ascunde în cel configurativ. Ca un animal prost și necioplit ce e, face asta, bineînțeles, curat din instinct. Persoanele primitive, neputând înțelege cum de se întâmplă una ca asta, cer uneori cu tărie să li se arate acest spațiu configurativ. Ei nu știu însă că electronii, a căror existență nimeni sănătos la minte n-o neagă, se mișcă și ei numai în spațiul configurativ și soarta lor depinde de undele de probabilitate. De altfel, încăpățânatului îi convine mai degrabă să accepte inexistența electronilor decât a balaurilor, pentru că electronii, cel puțin separat, nu coalizează.

Colegul lui Trurl, Harborizeus Cibr, a fost primul care a cuantificat balaurul, a stabilit unitatea, numită balauron, cu care se calibrează, după cum se știe, calculatorii balaurilor, ba a stabilit chiar curbura cozii lor, fapt pe care era cât pe-aci să-l plătească cu viața. Dar ce puteau însemna toate aceste realizări științifice pentru masele largi, torturate de balaurii care, călcând totul în picioare, răcnind și aruncând flăcări, făceau atâtea pagube, cerând uneori chiar câte o fecioară drept plată Ce le păsa nefericiților că balaurii lui Trurl, ca indeterminiști, se comportă de fapt în conformitate cu teoria, dar contrar oricărui bun simț, că această teorie prevede sinuozitățile cozilor lor, cu care distrug satele și semănăturile? Nu e deci de mirare că mulțimea, în loc să aprecieze cum se cuvine realizările remarcabile ale lui Trurl, îl vorbea de rău, iar un grup de ignoranți nemaiîntâlniți în ale științei i-a tras o bătaie strașnică vestitului constructor. El însă, împreună cu prietenul său Clapauțius, nu și-a întrerupt cercetările. A ajuns la concluzia că balaurul există în funcție de buna lui dispoziție și starea de saturație generală, precum și faptul că singura metodă sigură de lichidare a lui este reducerea probabilității la zero, ba chiar la valori negative. Se înțelege că aceste cercetări cereau mult timp și bătaie de cap, iar în vremea asta balaurii, care se găseau în libertate, își vedeau de treabă mai departe, pustiind numeroase planete. Mai rău, se înmulțeau chiar. Asta i-a dat lui Clapauțius prilejul de a aplica o lucrare excepțională cu titlul „Transferurile covariante de la balauri la balaurași, sau cazul special de trecere de la stări interzise din punct de vedere fizic la stări interzise din punctul de vedere al poliției”. Lucrarea aceasta a făcut multă vâlvă în lumea științifică, care-și amintea bine de acel vestit balaur polițist, cu ajutorul căruia vitejii constructori se răzbunaseră pe crudul rege Ferocius pentru nenorocirile mult regretaților lor colegi. Dar lumea se tulbură foarte mult abia atunci când se află că un oarecare constructor, pe nume Bazileus Emerdvanitul, călătorind prin întreaga Galaxie, prin simpla lui prezență provoacă apariția balaurilor acolo unde înainte nimeni nu-i mai văzuse. Când disperarea generală și starea de calamitate atingeau apogeul, el se înfățișa stăpânului țării respective și după târguieli serioase, încheiate de obicei cu primirea unor onorarii aproape de neconceput, trecerea la distrugerea balaurilor. Mai întotdeauna reușea, deși nimeni nu știa cum, pentru că acționa pe ascuns și de unul singur. De altfel, garanția succesului balaurolizei o dădea numai statistic, iar când unul dintre regi îl plăti pentru faptele lui cu ducați care erau numai statistic buni, din clipa aceea începu, fără rușine, să analizeze, cu apă regală, natura metalului din care fuseseră făcute monedele cu care i se plătea. În vremea aceasta, Trurl și Clapauțius, care se întâlniră într-o după-amiază, începură să discute cam așa:

— Ai auzit de acel Bazileus? — întrebă Trurl.

— Am auzit.

— Și ce zici de el?

— Nu-mi place deloc.

— Nici mie. Ce crezi că face?

— Eu cred că folosește amplificatorul.

— Probabilității?

— Da. Sau sisteme rezonatoare.

— Sau generatorul de balauri.

— Te referi la balaurotron?

— Da.

— Desigur, e foarte posibil.

— Totuși — continuă revoltat Trurl — știi, asta ar fi o ticăloșie! Ar însemna că el însuși, pentru o vreme, aduce cu el acești balauri în stare potențială, cu o probabilitate aproape de zero. Când mai prinde rădăcini, acolo unde se află, atunci mărește șansele, le amplifică până ajung aproape la certitudine și, se înțelege, atunci urmează virtualizarea, concretizarea și totalizarea evidențială.

— Clar. Probabil îi scoate pe „b” sau chiar pe „bal” din matriță și pune în locul lui pe „t”. În felul acesta apare de la început înfuriat un balaur ca un taur.

— Da, un balaur ca un taur e, se pare, lucrul cel mai rău din câte pot exista.

— Dar ce crezi, pe urmă anulează cu ajutorul retroreactorului anihilator sau micșorează numai pentru o vreme probabilitatea și o șterge cu banii?

— E greu de spus. Dar chiar dacă ar deprobabiliza numai, ar fi o și mai mare ticăloșie, căci mai devreme sau mai târziu zerofluctuațiile trebuie să ducă la formarea de balauromatrițe și atunci toată povestea se repetă de la capăt.

— Da, dar atunci atât el, cât și banii, i-ai de unde nu-s… mormăi Clapauțius.

— Nu crezi că ar fi mai bine să ne adresăm, în problema asta, Oficiului Central de Reglementare a Balaurilor?

— Ei, nu, asta nu. La drept vorbind, nici nu știm dacă face ceea ce-i atribuim noi. Nu suntem siguri. N-avem nici un fel de dovezi. Doar se întâmplă să apară fluctuații statistice și fără amplificator. Înainte vreme nu existau nici matrițe, nici amplificatoare, și tot mai apăreau din când în când balauri. Pur și simplu accidental.

— Se pare că așa stau lucrurile… zise Trurl. Și totuși… ei apar de regulă după descinderea lui pe o planetă!

— Așa e. Dar să-l reclamăm nu se cade, fiindcă e un coleg de breaslă. Doar dacă noi înșine am întreprinde ceva. Ce zici?

— S-ar putea.

— Bine zici, și eu sunt de aceeași părere. Dar ce să facem?

În acest moment al discuției renumiții balaurologi se cufundară într-o dispută de specialitate, din care orice ascultător întâmplător n-ar fi înțeles o iotă. Ar fi auzit numai termeni enigmatici, precum: „calculator de balauri”, „transformație necodală”, „slabe reacții balaurice”, „difracție și dispersare a balaurilor”, „balaur taro”, „balaur moale”, „dracoprobabilisticus”, „spectrul incontinuu al bazileului”, „balaur în stare de trezie”, „anihilarea unei perechi de balauri ca tauri contrarii în câmpul de deremorcare generală”, etc.

Rezultatul acestei pătrunzătoare analize a fenomenului fu o nouă expediție, a treia la rând, în vederea căreia ambii constructori se pregătiră minuțios, neezitând să-și încarce nava cu o mulțime de aparate complicate.

Între altele, luară un difuzator și un tun special, care trăgea cu anticapete. În timpul călătoriei, când descinseră pe rând în Entia, Pentia și în Ceruleia, înțeleseră că nu vor fi în stare să parcurgă tot spațiul peste care se abătuse plaga balaurilor. Mai simplu era, se înțelege, să se despartă, așa că, după o consfătuire de lucru, fiecare o porni în altă direcție. Clapauțius lucră multă vreme în Prestopondia, angajat de împăratul Uimitoslav Ampetrițius, care era gata să-i dea chiar fata de soție, numai să scape de balauri. Balauri de înaltă probabilitate apăruseră chiar pe străzile capitalei, iar virtuali erau puzderie. Ce-i drept, un balaur virtual, cum ar spune un om simplu naiv, „nu există”, adică nu poate fi zărit în nici un fel, căci nu face nimic din ceea cp ar provoca manifestarea lui. Dar calculul lui Cibr-Trurl-Clapauțius-Minogi, dar mai ales ecuația undei balaurice arată clar că balaurul ajunge din spațiul configurativ în cel real mai ușor decât un copil de acasă până la școală. Așa că în locuință, în pivniță, sau în pod, în orice clipă, în condițiile creșterii generale a probabilității, poți da peste un balaur, sau chiar peste un superbalaur.

În loc să alerge după balauri, ceea ce și așa nu i-ar fi folosit la nimic, Clapauțius, ca un adevărat teoretician, se apucă de treabă metodic, așezând în piețe și scuaruri, prin sate și orașe balauroreductori probabilistici și, nu după multă vreme, monștrii deveniră cea mai mare raritate. Încasându-și atunci onorariul și primind totodată diploma de onoare, Clapauțius își luă zborul ca să se întâlnească cu prietenul său Trurl. Pe drum însă observă o planetă din care cineva îi făcea semne disperate. Presupunând că era Trurl, căruia i se întâmplase ceva rău, Clapauțius coborî acolo. Semnele însă veneau din partea locuitorilor Trufloforei, supușii regelui Pestrițius. Aceștia căzuseră pradă numeroaselor superstiții și credințe primitive, iar religia lor, numită pneumatologie draconistică, susținea că balaurii apar ca pedeapsă pentru păcatele lor și pentru că au suflet necurat. Dându-și seama că dacă se prinde în discuții cu dracologii regelui ar dovedi o mare nechibzuință, căci metodele aplicate de aceștia se reduceau la tămâierea locurilor bântuite de balauri, Clapauțius preferă să facă mai degrabă sondaje în teren. Planeta era locuită în acea clipă de un singur monstru, dar din soiul cel mai înfricoșător al echidnelor. Clapauțius hotărî să se pună în slujba regelui, dar aresta nu-i răspunse de îndată, aflându-se, evident sub influența doctrinei lipsite de sens care muta cauzele apariției balaurilor într-o lume din afara vieții temporale. Studiind ziarele locale, Clapauțius află că Echidna, care-și face mendrele pe planetă, era considerată de unii drept un singur exemplar, pe când alții o considerau o ființă multiplă, capabilă să se găsească în mai multe locuri în același timp. Asta i-a dat de gândit, deși nu s-a mirat deloc, pentru că localizarea acestor creaturi scârboase se supune așa-numitelor anomalii balaurice, și unele exemplare, mai ales cele distrate, sunt „dispersate” în spațiu, ceea ce constituie un efect normal al amplificării izospinale a momentului cuantic. Așa cum palma scoasă pe jumătate din apă arată la suprafața ei cinci degete, în aparență complet independente unul de altul, tot așa, ieșind din spațiul configurativ în cel real, balaurii arată a fi mai mulți, deși e vorba doar de unul singur. La sfârșitul următoarei audiențe, Clapauțius îl întrebă pe rege dacă pe planetă nu se găsește cumva Trurl; îi povesti pe larg cum arată prietenul său și rămase surprins când auzi că acesta se afla nu de multă vreme în țara lui Pestrițius, ba chiar că se oferise să gonească Echidna, primise un acont din onorariu și o pornise spre munții din apropiere, unde balaurița fusese observată mai des, după care se întorsese a doua zi, cerând restul de bani, iar ca dovadă a victoriei sale arătase patruzeci și patru de dinți de balaur. S-au iscat însă unele neînțelegeri și plata a fost oprită până la lămurirea problemei. Trurl se cam supărase atunci, s-a exprimat de câteva ori cu glas tare nu prea frumos la adresa monarhului, plecând apoi într-o direcție necunoscută. De atunci nu s-a mai auzit nimic despre el. În schimb, Echidna a reapărut, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, pustiind și mai amarnic satele și orașele, spre disperarea generală a locuitorilor.

Toată istoria asta i s-a părut cam ciudată lui Clapauțius, dar era greu să pună la îndoială adevărul celor spuse de însuși regele, așa că își luă ranița pe care o umpluse cu cele mai puternice mijloace balauricide și o porni de unul singur spre munții ale căror creste înzăpezite se înălțau maiestuos în lumina răsăritului.

Pe stânci descoperi imediat primele urme ale monstrului. De altfel, chiar dacă nu le-ar fi observat, i-ar fi dat de veste despre existența sa izul caracteristic al duhorii de pucioasă. Merse cu îndrăzneală mai departe, gata în orice clipă să folosească arma atârnată de gât, uitându-se fără încetare la indicatorul balaurometrului. Un timp săgeata acestuia arătase numai zero, apoi începu să tremure alarmant, până ce, încet, de parcă ar fi înfrânt o piedică invizibilă, se târî spre cifra unu. Acum Clapauțius nu se mai îndoia că Echidna se află prin apropiere. Asta-l miră foarte mult, pentru că nu-și putu închipui deloc că încercatul său prieten și vestitul teoretician Trurl putea să greșească calculele și astfel să nu izbutească a distruge balaurița. Era greu de crezut și faptul că, neîndeplinindu-și misiunea, se întorsese la curtea regelui cerând plată pentru munca pe care nu o făcuse.

Nu după mult timp, pe drum întâlni o coloană de locuitori, tare înspăimântați se pare, căci se uitau mereu neliniștiți în toate părțile, străduindu-se să se țină cât mai aproape unii de alții: încovoiați sub greutățile cărate în spinare și pe cap, mergeau unul după altul spre vârful muntelui. Dându-le binețe, Clapauțius îi opri și îl întrebă pe cel din capul coloanei ce fac.

— Domnule! — îi răspunse omul îmbrăcat într-o manta cam cârpită, care se dovedi a fi un funcționar mai mărunt al regelui — ducem birul balaurului.

— Birul? Oho! Da’ ce fel de bir îi duceți?

— Păi ce să-i ducem, iaca ce vrea balaurul, domnule: aur, pietre scumpe, parfumuri străine și tot felul de alte bunătăți.

Clapauțius rămase mut de uimire, căci balaurii nu cer niciodată asemenea biruri. În orice caz, nu doresc nici parfumuri, al căror miros natural nu-l pot suporta, nici bani, cu care n-au ce să facă.

— Dar fecioare nu cere cumva balaurul, omule? — întrebă el.

— Nu, domnule. Mai demult, da. Încă acum un an îi mai duceam, vreo zece-cincisprezece, după cum avea poftă. Dar de când a apărut un om de prin alte părți, adică un străin, domnule, și a început să umble prin munți, singur, singurel, cu tot felul de cutii și aparate în spinare…

Aici bietul om se întrerupse, privind cu neliniște la uneltele și armele lui Clapauțius, și mai ales la ceasul cel mare al balaurometrului, care tot timpul ticăise ușor, săltându-și limba cea roșie pe cadranul alb.

— Apăi tocm-așa le avea pe toate, ca și matale! — continuă omul, cu glas tremurat. Ca două picături de apă, ce să zic…

— A, eu le-am cumpărat de ocazie din târg — spuse Clapauțius, vrând să-i alunge bănuielile. Dar ia spuneți-mi, oameni buni, nu știți cumva ce s-a întâmplat cu străinul acela?

— Ce s-a făcut, adicătelea, cu el? Păi asta nu mai știm, fie-ne cu iertare. Să vezi ‘mneata cum a fost. Odată, să fi fost acum vrea două săptămâni, nu-i așa, cumetre Barbaroane? Două săptămâni sau mai mult?

— Păi, așa, așa… Două săptămâni, sau poate patru. Dacă nu chiar șase.

— Ei, și cum zic, a venit, domnule, a venit la noi, a înfulecat binișor, nu zic, a plătit tot cum se cuvine, a mulțumit, n-am ce zice, ce este este, p-ormă s-a uitat încoa și-ncolo, a mai ciocănit pereții noștri din bârne, ne-a întrebat de prețurile de-acu’ un an, p-ormă a început să-și înșire aparatele și să scrie ceva de-i săreau deștele. Da’ scria tot, tot ce vedea, într-o cărticică mică, roșie, pe care o căra sub braț, pe urmă ăla — cum îi zice, cumetre? — ter… temper… na, că nu poci să-i zic, stuchi-l-ar mâțele!

— Termometru, șefule!

— Așa, așa, că așa-i zicea! Scoate termometrul și zice că e pentru balauri, îl îndreaptă ba ici, ba colea, și iar scrie, domnule, în caietu’ ăla al lui, pe urmă zvârle aparatele în sac, sacu’ pe umeri, își ia rămas bun și se duce. De atunci nu l-am mai văzut, domnule. Da’ să vedeți, că, chiar în noaptea aceea s-a auzit huruind ceva foarte departe. Parcă dincolo de muntele lu’ Mydrag — ăla de să vede, domnule, dincolo de vârful ăsta ca un erete, că ăluilalt îi zice al lu’ Pestrițiu, după numele regelui nostru prea luminat, iar ăl de mai încolo, parcă mai ascuns, ca o târtiță bleagă, îi zice Pacostea, și asta îi vine de acolo că o dată…

— Hai să lăsăm munții, bre, omule — zise Clapauțius. Va să zică, spuneai că într-o noapte parcă a huruit ceva. Ei, ce-a mai fost după aceea?

— Păi, ce să fie, nimica, domnule. Cum a bufnit, căsuța mea s-a dus cât colo și eu am căzut din pat pe podea. Da’ asta e ceva obișnuit la mine, că dacă bălăurica se freacă câteodată de stâlpul casei, mai c-o dărâmă peste om; să spună, uite, și fratele lui Barbaron, pe el l-a aruncat în copaia de rufe, că tocma’ spălau, când i-a venit bălăuricii chef să se frece de colțu’ casei….

— Ei, oameni buni, lăsați poveștile astea! — îi zori Clapauțius. Bun, a huruit, a trosnit, ai căzut pe podea, și mai departe?

— Păi, când vă spun pe șleau că nimic. De-ar fi fost ceva, aș fi avut ce spune, dar așa, dacă n-a fost nimic, apăi nu-i nimic de spus, ce să ne mai batem gura de pomană, nu-i așa, cumetre Barbaroane?

— Așa-i, cum zici, așa a fost.

Clapauțius clătină din cap și plecă mai departe întregul convoi o porni în sus, spre munte, iar spinările se îndoiau sub greutatea birului balauresc. Clapauțius își dădu seama că vor lăsa totul în vreo peșteră indicată de balaur, dar n-a mai stat să-i întrebe în amănunt. Discuția cu primarul și cumătru-său îl obosise din cale-afară. De fapt, auzise mai înainte cum unul dintre localnici îi spusese altuia că balaurul „a ales un asemenea loc, încât să-i fie și lui aproape și nouă”…

O porni voinicește, alegând drumul indicat de balauroindicator, care arăta întruna zero virgulă opt zecimi de balaur.

„O fi vreun balaur mai discret sau naiba știe ce?” — se gândi Clapauțius, mărșăluind cu dese opriri, căci soarele ardea nemilos, aerul era înăbușitor, pietrele încinse, iar de jur-împrejur nu se vedea nici fir de verdeață, numai pământ uscat și crăpat printre stânci și bolovanii arși până hăt departe, spre vârfurile maiestuoase.

Trecu un ceas, soarele trecuse de amiază, dar el mergea întruna prin pietriș, printre stânci și lespezi, până ce ajunsese într-un defileu îngust, întunecos și rece. Săgeata roșie sări la 0,9, aproape de unu și, tremurând, se opri.

Clapauțius puse ranița pe o stâncă și scoase balaurometrul al cărui ac tremură cu putere. Atunci puse în funcțiune reductorul de probabilitate și scrută atent împrejurimile. Se afla pe marginea unei stânci de unde putea privi în adâncul defileului, în care parcă se mișca ceva.

„Nu mai încape îndoială, ea e!” — își zise, căci Echidna e de genul feminin. Îi veni în gând că poate de aceea nu-și dorește să aibă vreo fecioară? „Da, dar mai înainte le primea bucuroasă. Ciudat, foarte ciudat. Dar acum mai important e să o nimeresc, pe urmă totul se va termina cu bine!” — gândi el și, pentru orice eventualitate, băgă mâna în raniță ca să scoată dracodestructorul al cărui jet împinge balaurii spre neființă. Se târî binișor până la buza stâncii. Pe fundul văii, unde cândva curgea un pârâu, se mișca o balauriță cenușie, de proporții imense, dar cu oasele ieșite prin piele de atâta foame. Clapauțius se lumină pe dată. Ar putea s-o anihileze prin schimbarea semnului matriței balauristice de la pozitiv: la negativ, și atunci probabilitatea statistică a nebalaurului va depăși balaurul. Dar e foarte riscant, având în vedere faptul că o cât de mică abatere poate provoca o schimbare cu urmări catastrofale. Nu o dată s-a întâmplat ca, în febra lucrului, să iasă în loc de antibalaur alți balauri. Iată ce multe depind de o singură literă! În afară de asta, deprobabilizarea totală ar face imposibilă cercetarea naturii Echidnei. Așa că, se opri, având în minte frumoasa imagine a pieii uriașe de balaur din cabinetul său, dintre fereastră și bibliotecă. Dar nu era momentul să se lase pradă visării, deși o altă eventualitate îi apăru la fel de ispititoare, și anume, să trimită un balaur cu asemenea gusturi neobișnuite muzeului balaurologic. Se mai gândi și ce strașnică lucrarică științifică ar mai scoate pe baza unui exemplar atât de bine păstrat, așa că își trecu arma în mâna stângă, apucă cu dreapta flinta încărcată cu anticap, ținti îndelung, apoi apăsă pe trăgaci.

Arma detună ca toți dracii. Un norișor argintiu de fum înconjură țeava și pe Clapauțius, care, pentru o clipă, scăpă balaurul din ochi. Dar fumul se destrămă repede.

Basmele vechi povestesc despre balauri tot felul de lucruri neadevărate. Așa de pildă, spun cum că balaurii ar avea câte șapte capete. Nici pomeneală. Balaurul poate avea numai un singur cap, pentru că prezența a două capete ar duce imediat la certuri și dispute aprinse, De aceea, policăpoșii, cum li se mai spune în știință, au pierit datorită luptelor interne. Îndărătnici și mărginiți din fire, acești monștri nu suportă nici cea mai mică împotrivire, așa că două capete într-un corp duc la moarte rapidă, căci fiecare cap, vrând să-i facă celuilalt în necaz, ba se abține de la mâncare, ba chiar își reține răutăcios răsuflarea, cu urmări lesne de înțeles. Tocmai acest fenomen a fost folosit de Euforis Tandras, inventatorul muschetei cu anticapi. Cu ea i se infiltrează balaurului un căpșor electronic maleabil în corp. Îndată se iscă dezordine, bătaie și certuri, și, drept urmare, balaurul, ca atins de paralizie, rămâne așa înțepenit, o zi și o noapte, o săptămână, uneori chiar o lună; s-a întâmplat chiar că abia după un an și-a venit în fire. În vremea asta poți face cu el tot ce poftești.

Dar balaurul pe care-l imobilizase Clapauțius se purta foarte ciudat. Ce-i drept, sări în picioare, urlând, de se cutremurară stâncile, lovi în juru-i cu coada, încât mirosul de scântei se răspândi în toată valea, dar pe urmă se scărpină după ureche, tuși și porni liniștit mai departe. Necrezându-și ochilor, Clapauțius o luă la goană pe crestele stâncoase, scurtând astfel drumul spre vărsarea pârului secat, căci acum nu o oarecare lucrărică științifică, nu un articolaș, două, în „Almanahul Balauristic” îi trecură prin minte, ci cel puțin o întreagă monografie pe hârtie cretată, cu portretul lui și al balaurului.

La capătul stâncilor se opri, îngenunche, duse la ochi arma improbabilității, ținti și lansă deposibilitatizatorii. Patul puștii îi tremură în mână, arma încinsă dispăru într-o pânză cenușie de ceață, balaurul fu înconjurat de un nimb, ca luna când anunță schimbarea vremii, și atât. Pentru a doua oară Clapauțius îl făcuse pe balaur cât se poate de improbabil: tensiunea imposibilitativității era atât de mare, încât un fluturaș, care tocmai trecea pe acolo, începu să transmită din aripi, prin alfabetul Morse, a doua „Carte a junglei”, iar printre sfărâmăturile de stâncă pluteau umbre de zâne, rusălci și vrăjitoare. Ecoul limpede al tropotului de copite arăta că pe undeva niște centauri, scoși din imposibilitate prin puternica intensitate a aruncătorului de improbabilitate se hărțuiesc cu balaurii. Dar balaurul, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, se așeză greoi, căscă și începu să se scarpine cu poftă pe spinare cu labele de dinapoi. Arma încinsă îi ardea degetele lui Clapauțius, care, disperat, apăsa mereu pe trăgaci. Ceva asemănător nu mai văzuse până atunci — pietricelele mai mici, aflate în apropiere, se ridicau ușor în văzduh, iar praful pe care balaurul scărpinându-se îl stârnea, în loc să se așeze alandala, desena în aer inscripția foarte citeață SLUGA DUMNEAVOASTRĂ, DOMNULE DOCTOR. Se întuneca, iar din zi se făcea noapte, câteva blocuri mari de calcar o porniră la plimbare, discutând încetișor de una și de alta, într-un cuvânt, se întâmplau tot felul de minunății, dar teribilul animal, odihnindu-se la treizeci de pași de Clapauțius, nici gând n-avea să dispară. Clapauțius aruncă arma, băgă mâna în sân, scoase de acolo o grenadă antibalaurică și, încredințându-și sufletul matriței transformărilor atotspinorale, o. aruncă cu putere. Se auzi o explozie, coada balaurului zbură cât colo, o dată cu sfărâmăturile de stâncă, iar balaurul, strigând cu glasul cel mai omenesc cu putință: „Aoleu!” — o luă la fugă, drept spre Clapauțius. Acesta, văzându-și moartea atât de aproape, ieși din ascunzătoare, strângând spasmodic scurta lance cu anti-materie. Vru să-și ia avânt, când se auzi iar strigând:

— Stai! Oprește-te! Nu mă omorî!

— Ce-i asta, balaurul vorbește? — se miră Clapauțius. Nu, se vede că mi-am pierdut mințile…

Întrebă totuși:

— Cine vorbește? Balaurul?

— Care balaur? Sunt eu!

Din norii de praf apăru Trurl, atinse ceafa balaurului, răsuci ceva acolo și monstrul căzu ușor în genunchi, stingându-se cu un urlet prelung.

— Ce-i mascarada asta? Ce-nseamnă toate astea? De unde a apărut balaurul? Ce-ai făcut cu el? — tăbărî Clapauțius cu întrebările.

Trurl își scutură hainele de praf, ferindu-se de prietenul lui.

— Ei, acu’, unde, cum și ce… Lasă-mă să vorbesc! Am omorât balaurul, dar regele n-a vrut să-mi plătească…

— De ce?

— Se vede treaba că din zgârcenie. A dat vina pe birocrație. Ba că trebuie să se alcătuiască un proces-verbal în prezența unei comisii, ba că mai e nevoie de nu știu ce măsurători, de autopsie, ba că trebuie să se întrunească Consiliul Coroanei, că hâr, că mâr, Tezaurierul principal al curții spunea și el că nu știe cum să facă plata, fiindcă așa ceva nu s-a prevăzut în fondul de salarii. Într-un cuvânt, deși i-am rugat, am insistat, m-am dus personal la casierie, la rege, la Consiliul Coroanei, nimeni n-a vrut să stea de vorbă cu mine, iar când mi-au mai cerut să depun și biografie, cu fotografii cu tot, atunci ce era să fac, am plecat. Dar balaurul era de-acum în stare ireversibilă. L-am jupuit de piele am tăiat câteva crenguțe de alun, am găsit undeva un stâlp de telegraf vechi, și gata, de altceva n-am mai avut nevoie; l-am împăiat și… am început să fac pe balaurul…

— Imposibil! Să recurgi tu la un mijloc atât de rușinos? Și de ce, mă rog, pentru că nu ți-au plătit? Nu înțeleg deloc.

— Ei, că prost mai ești! — spuse Trurl, cu îngăduință. Păi ei mi-aduc mereu tot felul de biruri! Am și primit până acum mai mult decât mi se cuvine.

— Așaaa! — se lumină Clapauțius, căscând ochii cât cepele. Dar adăugă îndată: Să știi că nu e frumos ceea ce faci…

— De ce nu-i frumos? Da’ ce, am făcut vreun rău? Mă plimbam și eu așa prin munți, iar seara urlam nițeluș. Sunt frânt de oboseală… mai adăugă așezându-se lângă Clapauțius…

— De ce? De urlat?

— Of, nu ești în stare să înțelegi? Ce urlat! În fiecare noapte să car în spinare saci de aur din grotă, până sus, pe munte, uite, colo! — și arătă cu mâna un masiv muntos, aflat destul de departe. Am pregătit acolo o platformă de start. Ia să cari și tu greutăți de douăzeci de puzi, de seara până dimineața și-ai să vezi! Balaurul ăsta nu-i balaur ca oricare, numai pielea cântărește vreo două tone. Trebuia s-o car în spinare, să răcnesc, să tropăiesc, asta ziua, iar noaptea treaba ailaltă. Îmi pare bine că ai venit, fiindcă, drept să-ți spun, mă cam săturasem…

— Dar balaurul ăsta, adică vreau să spun lighioana asta împăiată, cum de n-a dispărut când am micșorat probabilitatea până la zero? — mai vru să afle Clapauțius.

Trurl tuși, parcă puțin fâstâcit.

— Din prudență — îl lămuri el. Ar fi putut nimeri pe aici vreun prost de vânător, poate chiar Bazileus, așa că i-am montat înăuntru, sub piele, niște ecrane antiprobabilistice. Și-acuma, hai, au mai rămas câțiva saci cu platină, ăștia-s cei mai grei, n-am chef să-i car singur. E foarte bine că ai să-mi ajuți…




Expediția a patra sau cum a pus Trurl în funcțiune feminotronul, vrând să-l izbăvească pe prințul Pantarcticus de chinurile dragostei, și cum a fost apoi nevoit să folosească pruncaruncătorul


ÎNTR-O BUNĂ ZI, dis-de-dimineață, pe când Trurl dormea, cufundat într-un somn adânc, cineva bătu la ușa lui cu atâta putere de parcă ar fi vrut s-o scoată din țâțâni. Când Trurl, cu ochii abia mijiți, trase zăvorul, văzu în fața lui, pe fondul cerului ușor albind, o navă uriașă, asemănătoare unei căpățâni de zahăr de o mărime neobișnuită sau a unei piramide zburătoare. Din interiorul acestui colos, care aterizase chiar în fața ferestrei sale, ieșeau pe o punte largă, în șiruri lungi, niște namile încărcate cu saci, iar niște roboți vopsiți complet în negru, împodobiți cu burnusuri și turbane, descărcau bagajele în fața casei atât de repede, încât în câteva clipe, Trurl, care nu pricepea ce se întâmplă, fu înconjurat de o mulțime de baloturi umflate, ca de un meterez în formă de semicerc, prin care abia fu lăsată o trecere îngustă. Pe aici se îndrepta spre el un electrocavaler de o statură nemaivăzută, cu ochii ca de stele, cu mici antene radar, răsucite bătăios în sus, și cu o mantie încărcată de pietre scumpe. Distinsul oaspete își trecu mantia peste umeri, ridică puțin pălăria blindată și cu un glas puternic, deși moale precum catifeaua, întrebă:

— Am oare cinstea să stau de vorbă cu prea-luminatul domn Trurl, vestitul constructor?

— Mda, sigur, eu… eu sunt… Poftiți, intrați, vă rog… Scuzați-mi dezordinea… N-am știut că… adică… dormeam… bâigui Trurl, teribil de încurcat, trăgându-și la repezeală pe el un halat scurt. Își dăduse seama că e numai în cămașă de noapte și încă în una dintre acelea care nu mai cunoscuse de mult săpunul.

Elegantul electrocavaler se pare că nu observase totuși ținuta sumară a lui Trurl. Scoțându-și încă o dată pălăria, care începu să vibreze, sunând deasupra capului său de fier, intră grațios înăuntru. Trurl se scuză pentru o clipă și, mai aranjându-se un pic, se întoarse, coborând câte două trepte o dată. În vremea asta afară se luminase de-a binelea, soarele se oglindea puternic în armurile negre ale roboților, care, fredonând cu alean vechiul cântec al robilor: „Pe unde-ai umblat”…, înconjurară pe patru rânduri locuința și nava-piramidă. Trurl văzu toate prin fereastră, stând în fața musafirului. Acesta, privindu-l cu scânteieri de briliant în ochi, îi spuse:

— Planeta de pe care am venit, ilustre constructor, se află acum în plin Ev Mediu, așa că o rog pe Domnia Voastră să mă ierte că L-am deranjat atât de mult, aterizând inoportun; dar Vă rog să înțelegeți că în nici un chip n-am putut prevedea că în acel punctum al planetei Domniei Voastre, unde se află acest cinstit lăcaș, noaptea încă își mai întinde stăpânirea, împiedicând accesul razelor soarelui.

În acest moment al cuvântării tuși ușor, de parcă cineva ar fi cântat dulce din muzicuță, și spuse mai departe:

— M-a trimis la Domnia Voastră stăpânul și regele meu, Maiestatea Sa Protrudin Astericus, suveran peste globurile unite Jonit și Eprit, Duce moștenitor al Aneuriei, Împărat al Monoției, Biproxiei și Trifilidei, Mare Prinț de Barnomalva, Eborcyda, Klapundro și Tragantoro, Conte de Euscalpia, Transfioria și Fortransmina, Paladin de Astru-Albastru-Alabastru, Baron Porcîntroacă, Scosdincloacă și Maispalăloleacă, precum și domn atotstăpânitor al Meterei, Heterei, Eterei et Caeterei, pentru ca, în numele Său prea milostiv, să invit pe Luminăția Voastră în țara sa, ca pe un mântuitor al Coroanei mult dorit și așteptat, singurul în stare să ne izbăvească de marele necaz, iscat de nenorocita îndrăgostire a Alteței Sale, moștenitorul tronului, Pantarcticus.

— Bine, dar eu nu…, ncepu repede Trurl. Însă magnatul, făcând un gest scurt, ca semn că încă n-a terminat, continuă cu același glas de oțel:

— Ca răsplată pentru că ați binevoit să Vă aplecați urechea la necazul nostru, că ați acceptat să ne veniți în ajutor în combaterea acestei nenorociri care a lovit greu statul nostru, Maiestatea Sa Protrudin făgăduiește, asigură și jură prin vorbele mele că va înconjura pe Constructivitatea Voastră cu asemenea binefaceri, că înălțimea Voastră nu se va putea sătura de ele până la sfârșitul zilelor Sale. Și ca avans sau, cum se spune, ca arvună, vă numește din chiar această clipă — aici magnatul se ridică, scoase sabia și continuă, lovindu-l pe Trurl cu tăișul la fiecare cuvânt, că acestuia începură să-i salte umerii — Prinț Titular și Independent al Murvidraupiei, Abominentiei, Infamoriei și Mârșavoriei, Conte Ereditar de Trundo și Morigundo, Electro-Octomăciucar al Brazelupei, Condolondei și Pratalaxiei, precum și Marchiz de Gund și Lund, Guvernator Extraordinar al Fluxiei și Pruxiei și totodată General Capitular al Ordinului Mendiților și Mare Preot al Principatelor Pyt, Myt și Tamtadryt, împreună cu tot ceea ce se cuvine acestor demnități, adică dreptul de a fi salutat prin douăzeci și una de lovituri de tun la sculatul de dimineață și seara, la culcare, precum și cu muzica fanfarei după masa de prânz, dreptul de a purta Crucea Grea Infinitezimală, cu perpetuarea pluralistică în abanos, pluriformă în ardezie și plurală în aur. Ca dovadă a bunăvoinței Sale, Regele și Stăpânul meu îți trimite aceste mici atenții, cu care mi-am îngăduit să-ți înconjur locuința.

Într-adevăr, sacii întunecau de-acum lumina zilei, care abia mai pătrundea în odaie. Magnatul își încheie cuvântarea, dar mâna, ridicată, ca un orator, n-o lăsă în jos. Se vede că uitase, căci tăcu, în vreme ce Trurl își pregăti răspunsul:

— Sunt deosebit de recunoscător Maiestății Sale Protrudin, dar chestiunile sentimentale, știți, nu sunt specialitatea mea. De altfel… adăugă, sub privirea de briliant a magnatului — poate că mi-ați putea spune despre ce e vorba…

Cavalerul dădu aprobativ din cap.

— Foarte simplu, Prea Luminate Constructor! Moștenitorul tronului s-a îndrăgostit de Amarandina Ceriberniana, unica fiică a regelui țării vecine, Araubraria. O veche dușmănie desparte de multă vreme țările noastre, iar când Împăratul Nostru Milostiv, după lungi și neîntrerupte rugăminți ale prințului, s-a adresat regelui, cerându-i mâna Amarandinei, răspunsul a fost categoric negativ. De atunci a trecut un an și șase zile, iar prințul moștenitor se stinge văzând cu ochii și nu exista nici o cale să-și vina în fire. Nu ne-a mai rămas altă speranță decât cea care strălucește în persoana Luminăției Voastre.

Spunând acestea, semețul cavaler se înclină, Trurl tuși ușor și, văzând pe fereastră șirurile de luptători, rosti cu glas mai scăzut:

— Nu-mi închipui să pot face ceva… dar… dacă regele dorește… atunci eu… se înțelege…

— Asta și vrem! — exclamă cavalerul, și bătu din palme, făcându-le să sune ca metalul.

Îndată, doisprezece cuirasieri negri ca noaptea, cu un blindaj care făcea zgomot asurzitor, năvăliră înăuntru și, apucându-l pe Trurl, îl ridicară pe sus, ducându-l pe puntea navei. Se auziră douăzeci și una de lovituri de tun, trapele fură ridicate și nava își începu zborul maiestuos, cu steagul în vânt, spre abisul ceresc.

În timpul călătoriei, magnatul, care era Mare Subfierar al Coroanei, îi povesti lui Trurl o mulțime de amănunte despre înamorarea romantică și totodată dramatică a prințului. Cum ajunseră — după primirea solemnă ce i s-a făcut în capitală de-a lungul întregului traseu împodobit cu steaguri, în prezența unor mulțimi fără număr — constructorul se apucă de treabă. Ca loc de muncă își alese splendidul parc regal. Templul Meditării, care se afla acolo, îl transformă în trei săptămâni într-o construcție ciudată de metal, cu cabluri și ecrane luminoase. Făcuse din el, după cum îi explicase regelui, un feminotron, o instalație folosită atât cu rol de antrenajer, cât și de erotor total cu retroacțiune. Cel ce intra în inima aparatului făcea cunoștință dintr-o dată cu toate farmecele, vrăjile, frumusețile, șoaptele, sărutările și mângâierile caracteristice întregului sex frumos din Cosmos. Feminotronul, în care transformase Templul Meditației, avea o putere inițială de patruzeci de megamori, iar productivitatea efectivă în spectrul voluptății penetrante atingea nouăzeci și șase la sută, emisiunea pasională, măsurată ca întotdeauna în kiloteiubescuri, se ridica la șase pentru fiecare sărut teleghidat. Feminotronul mai era prevăzut cu absorbitori turnanți de frenezie, cu amplificator cascadic de îmbrățișări și priviri pierdute, precum și cu un automat al „primei vederi”, căci Trurl era adeptul teoriei doctorului Afrodontus, descoperitorul câmpului îndrăgostirii instantanee.

Această excepțională construcție mai avea și alte multe instalații, cum ar fi flirtieră rapidă, reductor al insistențelor exagerate, precum și un accesoriu complet de mângâieri și giugiuleli. Pe dinafară, într-o cutie de sticlă separată, se vedeau niște cadrane uriașe de ceasuri, pe care se putea urmări perfect mersul curei de dezîndrăgostire. După cum arătau statisticile, feminotronul dădea rezultate pozitive durabile în nouăzeci și opt de cazuri de superfixație sentimentală dintr-o sută. Deci șansele de salvare a prințului erau deosebit de mari.

Patruzeci de înalți demnitari ai regatului l-au tot tras și împins pe prinț prin parc până la Templul Meditării, timp de patru ore în șir, încet, dar stăruitor, unind hotărârea acțiunilor cu respectul față de persoana acestuia, căci prințul nu voia în nici un chin să se lase dezîndrăgostit. Izbea cu capul și lovea cu picioarele pe credincioșii curteni ca un apucat. Când, în sfârșit, cu ajutorul a numeroase pernițe de puf, prințul a fost împins înăuntru și trapele s-au lăsat în urma lui, Trurl, plin de neliniște, puse în funcțiune automatul, care începu sec numărătoarea inversă: „douăzeci… nouăsprezece… zece…” până ce rosti cu același glas egal: „Zero! Start!”. Sincroerotoarele, pornite cu toată puterea megamoroasă, înghițiră victima sentimentelor atât de fatal direcționate. Aproape o oră privi Trurl la acele ceasurilor, care vibrau sub cea mai înaltă tensiune erotică. Din păcate ele nu arătau schimbări esențiale. Încrederea in efectele curei începu să i se zdruncine, dar acum nu mai putea face nimic. Trebuia să aștepte răbdător, cu mâinile încrucișate. Verifică numai dacă ultarsărutările cad sub unghiul potrivit, fără avânt exagerat, dacă flirtiera și mângâietorii îmbrățișați au mers regulat, având totodată grijă ca densitatea câmpului să fie aproape de cea admisibilă, pentru că se punea problema nu ca pacientul să se transîndrăgostească, schimbând obiectul sentimentelor de la Amarandina la mașină, ci să se dezîndrăgostească total. În sfârșit, într-o tăcere solemnă, trapa fu deschisă. După desfacerea marilor șuruburi cu care era închisă ermetic, o dată cu o pală dintre cele mai dulci miresme, ieși din interiorul semiîntunecos și prințul, acoperit de trandafiri striviți, care-și pierduseră petalele, îmbătați de tensiunea teribilă a pasiunilor. Credincioșii servitori dădură fuga, apucând mădularele fără putere ale prințului și auziră cum buzele palide ale acestuia rostesc, abia șoptit, un singur cuvânt: Amarandina.

Trurl înghiți o înjurătură, înțelegând că s-a trudit degeaba. Sentimentul nebunesc al prințului s-a dovedit, la proba critică, mai puternic decât toți ultramorii și megamângâietorii feminotronului luați la un loc. De altfel, dragostometrul, pus pe corpul aproape inert al prințului, indică o sută șapte linii, geamul îi plesni pe loc și mercurul se vărsă, tremurând neliniștit, de parcă, și lui i s-ar fi transmis clocotul sentimentelor. Prima încercare rămase deci fără rezultat.

Trurl se întoarse în apartamentele sale posomorât ca noaptea și, dacă cineva l-ar fi observat ar fi auzit cum umbla de colo-colo, în căutarea unei soluții salvatoare. În vremea asta un soi de freamăt se auzi în parc; erau niște meșteri care reparau zidul înconjurător și care, din curiozitate, intraseră în feminotron și-i dăduseră drumul. A fost nevoie să fie chemați pompierii, căci săreau ca arși dinăuntru, unul după altul, fumegând de atâtea sentimente înflăcărate.

Văzând aceasta, Trurl puse în aplicare alt ansamblu, format dintr-un delirizator și o trivialniță. Dar și încercarea asta, trebuie s-o spunem de la început, dădu greș. Prințul nu numai că nu se dezîndrăgosti de Amarandina, ci, dimpotrivă, se simți și mai legat de ea. Trurl începu iar să se plimbe de la un capăt la altul al apartamentelor sale, citind până noaptea târziu tratate de specialitate. La urmă le azvârli cât colo, iar a doua zi îl rugă pe Marele Subfierar să-i înlesnească o audiență la rege. Primit de Maiestatea sa, îi spuse:

— Maiestate! Milostive Stăpâne! Sistemele dezîndrăgostitoare pe care le-am încercat sunt cele mai puternice din câte există. Fiul tău însă nu poate fi dezîndrăgostit de viu. Acesta e adevărul pe care mă simt dator să-l dezvălui Maiestății Voastre.

Regele tăcu, încremenind la auzul acestei vești, iar Trurl reluă:.

— Desigur, aș putea să-l înșel, sintetizând-o pe Amarandina după parametrii ce-mi sunt accesibili, clar mai devreme sau mai târziu prințul ar descoperi șiretenia și ar afla de soarta adevăratei prințese. Așa că nu ne rămâne decât o singură cale: prințul trebuie s-o ia de nevastă pe fiica regelui!

— Nici gând, străine! Tocmai asta e, că regele vecin n-o să o dea niciodată fiului meu!

— Dar dacă ar fi înfrânt? Dacă ar trebui să ducă tratative, cerând, ca învins, îndurare?

— Ei, atunci, da, fără îndoială, dar cum poți crede că aș fi în stare să împing două mari state într-un război sângeros, și încă unul cu un sfârșit nesigur, ca să obțin pentru fiul meu mâna fiicei regelui vecin? Nu, asta nu se poate, în ruptul capului.

— Nici nu așteptam altă hotărâre din partea Maiestății Voastre — zise liniștit Trurl. Sunt fel de fel de războaie, iar cel pe care l-am născocit este unul cu totul nesângeros. Nu-l vom ataca pe regele vecin cu armele. Nu numai că nu vom lua viața nici unuia dintre cetățenii țării lui, ci dimpotrivă!

— Cum adică? Ce tot spui? — întrebă regele mirat.

Pe măsură ce Trurl își destăinuia în șoaptă secretul său la urechea monarhului, chipul, până atunci mohorât al acestuia se lumina treptat, iar la urmă exclamă:

— Bine, fă cum gândești, dragul meu străin, și să te ajute Cel de Sus!

Încă de a doua zi fierăriile și atelierele Curții Regale trecură, după planurile lui Trurl, la fabricarea unui mare număr de aruncătoare, teribil de puternice, dar cu o destinație total necunoscută. Fură instalate pe planetă, mascate de rețele de apărare, așa că nimeni nu bănuia nimic. În același timp, Trurl stătea zi și noapte în laboratorul regal de cibergenetică, supraveghind niște cazane tainice, în care clocoteau fierturi ciudate, iar clacă vreun spion ar fi încercat să-l urmărească, n-ar fi putut afla nimic, în afară de faptul că, din când în când, în laboratoarele închise cu șapte lacăte, se auzea câte un scâncet, iar doctoranții și asistenții alergau în toate părțile cu brațele pline de scutece.

Bombardarea începu o săptămână mai târziu pe la miezul nopții. Puse la punct și lustruite de bătrânii canonieri, țevile se ridicară toate ca una singură, ținând steaua albă a statului vecin și porniră focul, nu aducător de moarte, ci de viață. Trurl bombarda cu prunci, pruncaruncătoarele sale umplură împărăția cu miriade de plozi urlători, care, crescând repede, se agățau de trecători, și erau atât de mulți, că de atâtea țipete de „mamă”, „papa”, „pipi” și „e-e” văzduhul se cutremura de-ți plesneau timpanele. Și acest potop de copilași dură atâta, încât economia imperiului nu-l mai putu suporta și spectrul catastrofei le apăru tuturor evident. Din cer cădeau mereu, veseli și grăsuți, prichindei mărunți, că se făcu noapte în plină zi de atâta vânzoleală de scutece. Atunci împăratul se văzu nevoit să ceară îndurare regelui Protrudin, care făgădui să înceteze bombardamentul, cu condiția ca fiul său să o poată lua de nevastă pe Amarandina. Împăratul se declară de acord în mare grabă. Pruncaruncătoarele fură îndată oprite, feminotronul, pentru mai mare siguranță, fu demontat de Trurl însuși, care, ca prim nuntaș, în veșminte de diamant, cu bastonul de mareșal în mână, dirijă toasturile la nunta celor doi tineri. Apoi încărcă racheta cu diplomele, decorațiile și documentele de proprietate dăruite atât de rege, cât și de împărat și se întoarse acasă, încărcat de glorie…




Expediția a cincea sau poznele regelui Baleryon


NU PRIN CRUZIME își chinuia supușii Baleryon, regele Cymberei, ci prin pasiunea sa pentru distracții. Nu-i plăceau nici banchetele, nici orgiile de o noapte întreagă. Mult mai plăcute erau inimii sale jocurile nevinovate, arșicele, ala-bala-portocala, popa-prostu’ sau septicul, început seara și până dimineața, de-a hoții și vardiștii, leapșa și, mai mult ca toate, de-a v-ați ascunselea. Când urma să ia o hotărâre importantă, să semneze vreun decret de însemnătate națională, să primească ambasadori extraastrali sau să acorde audiență vreunui mareșal, regele se ascundea și, amenințând cu cele mai grele pedepse, poruncea să fie căutat. Întregul Consiliu de Coroană alerga atunci prin tot palatul, căutând prin toate cotloanele, prin toate ungherele, ciocănind zidurile, întorcând tronul pe toate părțile. Căutările acestea durau uneori foarte mult, căci regele născocea mereu noi și noi ascunzători. O dată nu s-a putut ajunge la declararea unui foarte important război numai din cauză că regele, ascuns sub o puzderie de oglinjoare și beculețe, a stat atârnat trei zile în marea sală a palatului, travestit în candelabru, râzându-și în pumni de alergătura disperată a curtenilor săi. Cel care-l descoperea primul primea de îndată titlul de Mare Găsitor al Regelui, și dintre aceștia erau de-acum șapte sute treizeci și șase la curte. Cine dorea să intre în grațiile regelui trebuia neapărat să-l uimească cu o nouă distracție, care îi era încă necunoscută. Asta nu era deloc ușor, căci Baleryon era neîntrecut în acest domeniu: știa tot felul de jocuri, de la cele antice, cum ar fi jocul cu numere pare și impare, până la cele mai moderne, cu retroacțiune, cum ar fi cibercodrul. Uneori spunea că totul pe lume nu e decât un joc, adică o distracție, și socotea chiar și domnia lai.

Vorbele acestea ușuratice și nechibzuite stârneau mânia venerabililor membri ai Consiliului de Coroană, dar mai ales seniorului consiliului, prea luminatul Papagaster, din vechiul neam al lui Matrițius, care suferea din cale-afară din cauză că regele n-avea nimic sfânt, încât până și înalta sa persoană îndrăznea s-o lase pradă batjocurii generale.

Spaima îi cuprindea pe toți când regele, dintr-un capriciu neașteptat, anunța că are chef de dezlegat ghicitori. De multă vreme făcuse o adevărată pasiune pentru ghicitori și încă de când se încoronase l-a uluit pe marele cancelar cu întrebarea dacă terchea și berchea se deosebesc prin ceva și, dacă da, prin ce anume?

Regele își dădu seama de îndată că toți curtenii, cărora le dădea de dezlegat ghicitori, nu-și băteau prea mult capul cu ele. Răspundeau cum se nimerea, fără nici o noimă, ceea ce îl supăra tare mult. Lucrurile s-au schimbat în bine abia atunci când regele începu să-i numească în diferite funcții după cum răspundeau la ghicitori. Începură să curgă degradările sau decorațiile și toată curtea, vrând-nevrând, trebuia să ia parte la jocurile născocite de Maiestatea Sa. Din păcate, mulți curteni îl cam înșelau pe rege, care, deși bun din fire, nu putea suferi una ca asta. Marele hatman al Coroanei fu condamnat la exil pe viață pentru că la audiențe folosise o fițuică, ascunsă sub armură, lucru care n-ar fi ieșit la iveală, dacă n-ar fi fost dușmanul acestuia, un general, care, în mare secret, destăinuise totul regelui. La fel și președintele Consiliului tronului, Papagaster, trebui să-și ia adio de la funcția lui, căci nu știuse care este cel mai întunecos loc de pe lume. Cu vremea, Consiliul tronului începu să fie format din cei mai pricepuți dezlegători de ghicitori, rebusuri și cuvinte încrucișate din țară, iar miniștrii nu făceau un pas fără enciclopedie. La urmă curtenii ajunseseră la o asemenea iscusință, încât reușeau să dea răspunsuri exacte înainte ca regele să termine întrebarea. Și nu era de mirare, deoarece toți, în frunte cm regele, erau abonați la „Buletinul Oficial”, care, în loc de plictisitoare dispozițiuni și decrete administrative, publica cu deosebire șarade și jocuri de societate.

Cu trecerea anilor, regele avea tot mai puțin chef să-și frământe mintea și așa se întoarse la jocul său preferat, de-a v-ați ascunselea. Într-o bună zi, trăgând ceva mai multișor la măsea, stabili un premiu cu totul special pentru cel care născocește cea mai bună ascunzătoare din lume. Premiul urma să fie un talisman neprețuit, diamantul Coroanei dinastiei Cymberiților. Minunăția asta n-o văzuse nimeni de veacuri, căci se afla închisă cu șapte lacăte de fier în vistieria regală.

S-a întâmplat că Trurl și Clapauțius, în noua lor călătorie, au poposit și în Cymberia. Vestea despre fantezia regală s-a răspândit repede în toată țara, așa că a ajuns și la urechea celor doi constructori, care au auzit-o de la niște cetățeni într-un han unde trăseseră pentru noapte.

A doua zi s-au și dus la palat cu gândul să-i spună regelui că știu taina ascunzătorii care n-are pereche pe lume. Găsiră aici atâția doritori ai premiului, încât era imposibil să răzbată prin mulțime. Asta nu le plăcu deloc, așa că se întoarseră la hanul în care locuiau, urmând să-și încerce norocul în ziua următoare. Dar norocul acesta mai trebuia și el nițeluș ajutat. Înțelepții constructori își amintiră de acest mare adevăr, așa că Trurl începu să strecoare pe tăcute în mâna fiecărui paznic sau curtean care încerca să-i oprească sau să le facă zile fripte câte o monedă grea, iar când acesta, în loc să cedeze, se opunea mai mult, mai adăugă o monedă, și mai groasă și mai grea. Nu trecură nici cinci minute și se aflară în sala tronului, în fața Maiestății * Sale. Regele se bucură tare mult, auzind că niște învățați atât de vestiți au venit anume în țara lui ca să-i dezvăluie învățătura despre ascunzătoarea perfectă. Nu l-au lămurit dintr-o dată pe Baleryon ce și cum, dar mintea lui, exersată din copilărie cu ghicitori grele, înțelese până la urmă despre ce e vorba. Coborând entuziasmat de pe tron și asigurându-i pe cei doi prieteni de necurmata lui bunăvoință și favoare, le declară că vor primi premiul, cu condiția să încerce imediat rețeta lor secretă. Clapauțius, ce-i drept, se codea să-i des-tăinuie rețeta, mormăind pe sub mustață că ar trebui mai întâi, așa cum se cuvine, să încheie un acord corespunzător, pe pergament, cu pecete și șnur de mătase, dar regele insistă atât de mult, jurându-se pe ce avea mai scump că pot fi siguri că le va da premiul, încât cedară. Trurl ținea indispensabilul aparat într-o cutie mică pe care o adusese cu el și pe care o arătă imediat regelui. Invenția nu avea nimic comun cu jocul de-a v-ați ascunselea, dar putea fi totuși folosită și în acest caz. Era un schimbător bilateral de personalitate, portabil, și, se înțelege, cu retroacțiune. Cu ajutorul lui două persoane diferite puteau face schimb de personalitate într-un mod foarte simplu și rapid. Pe cap se punea un aparat asemănător unor coarne de vacă. Coarnele trebuiau apoi apropiate de fruntea persoanei cu care doreai să faci schimbul, apăsând ușor; atunci un dispozitiv punea în funcțiune întreaga instalație, care genera două serii de impulsuri fulgerătoare în sens contrar. Printr-unul din coarne se transmitea propria personalitate celeilalte ființe, iar prin celălalt primeai de la cealaltă ființă personalitatea ei. Se producea deci o descărcare completă de memorie și totodată o completare a golului format cu altă memorie, primită de la cealaltă persoană. Cu titlu de demonstrație, Trurl își montă aparatul pe cap și tocmai îl lămurea pe rege cum se folosește, apropiind fruntea acestuia de ambele coarne ale aparatului, când impulsivul monarh îl izbi cu capul atât de tare, încât întrerupătorul puse în funcțiune aparatura, provocând instantaneu transmutația personalistică. Totul s-a petrecut atât de repede și pe neobservate, că Trurl, care până atunci nu încercase această experiență pe propria-i piele, nici n-a băgat de seamă ce se întâmplase. Clapauțius, care se afla la oarecare distanță, nici el n-a observat nimic. L-a mirat doar faptul că Trurl și-a întrerupt brusc prelegerea, pe care a început s-o continue din același loc Baleryon, folosind cuvinte ca „potențiale de transmisie submnemonică neliniară” și „scurgere adiabatică de personalitate prin retrocanal”. Regele îi zicea înainte cu glasul său pițigăiat, și abia după câteva secunde Clapauțius și-a dat seama că ceva nu e în regulă. Lui Baleryon, în schimb, aflat de-acum în organismul lui Trurl, nici prin gând nu-i trecea să asculte savanta conferință, ci, mișcându-și ușor mâinile și picioarele, părea că se simte tot mai bine în corpul acesta nou pentru el, examinându-l cu mult interes. Deodată Trurl, îmbrăcat în lunga mantie regală, dând din mâini în momentul când explica în ce constau trecerile antientropice critice, observă că parcă îl deranjează ceva. Aruncă o privire spre propria-i mână și înlemni, văzând că ținea în ea sceptrul. Vru să spună ceva, dar regele râse vesel și o zbughi din sala tronului. Trurl se luă după el, dar picioarele i se împiedicară În mantia de purpură și se întinse pe podea cât era de lung; atrași de zgomot, curtenii se aruncară mai întâi asupra lui Clapauțius, crezând că acesta îl pusese în primejdie pe Maiestatea Sa. Până când Trurl, cu coroana pe cap, se ridică, până ce îi lămuri că nu i se întâmplase nimic, nu mai zăriră nici urmă din Baleryon, care, aflat în corpul lui Trurl, o luase razna prin lume. Degeaba încercă Trurl să alerge după el, așa cum se afla, în mantia regală. Curtenii nu-i dădură voie. Degeaba se apăra, strigând că nu el este regele și că a avut loc o transmutație, aceștia, crezând că de atâtea rebusuri și-a pierdut mințile, îl împinseră cu tot respectul, dar hotărât, spre dormitor, deși el urla și se zbătea cât îl țineau puterile, și trimiseră după doctori. În vremea asta, pe Clapauțius îl aruncară doi paznici în stradă. Întorcându-se la han, se gândi cu neliniște la complicațiile care ar putea să se ivească. „Fără îndoială — își zise — dacă eu m-aș fi aflat în locul lui Trurl, atunci echilibrul sufletesc, care mă caracterizează, ar fi asigurat de îndată ordinea firească a lucrurilor, căci în loc să mă aventurez și să pălăvrăgesc despre transmutație, ceea ce ar fi atras bănuiala că m-am scrântit, aș fi cerut, folosind noul corp al regelui, să fie urmărit presupusul Trurl, adică Baleryon, care hoinărește acum prin oraș, și, totodată, aș fi poruncit ca al doilea constructor să rămână pe lângă mine în calitate de consilier secret. Dar nătăflețul ăsta — așa îl numi, fără să vrea, pe Trurl-regele — nu și-a stăpânit nervii. N-am ce face, trebuie să pun la bătaie toate talentele mele, altfel o să fie rău de tot”… Mai important decât orice, și totodată cel mai periculos lucru i se părea faptul, pe care ușuraticul Baleryon, abuzând de corpul lui Trurl, nici nu-l bănuia. Dacă ar fi căzut pe undeva și s-ar fi izbit cu coarnele de vreun obiect material, dar fără viață, atunci personalitatea lui ar intra imediat în acel obiect, și cum obiectele moarte nu au personalitate și deci n-ar avea nimic de oferit în schimb, atunci corpul lui Trurl s-ar stinge pentru totdeauna, iar sufletul regelui, închis într-un obiect, o piatră, un stâlp, un felinar, sau numai trotuarul, ar rămâne pentru vecie acolo. Neliniștit, grăbi pasul și în apropiere de han auzi niște oameni discutând. Așa află că prietenul său fugise ca un nebun din palatul regal, de parcă l-ar fi gonit toți dracii, și, alergând pe scările lungi și abrupte, care duceau către port, se împiedicase și-și rupsese un picior. Asta-l mâniase peste măsură. Zăcând așa, începu să strige că el este regele Baleryon și cere să-i fie aduși doctorii palatului, o lectică cu pernă de puf și parfumuri întăritoare, iar când cei de față începură să râdă de nebunia lui, se târâse pe caldarâm, blestemând pe toți sfinții și smulgându-și veșmintele, până ce un trecător, mai bun la inimă se vede, se apleacă asupră-i, vrând să-l ridice. Atunci el își scoase cușma de pe cap, de sub care, după cum jurară mai târziu martorii oculari, se iviră niște coarne de drac. Împunsese cu coarnele pe acel bun samaritean drept în frunte, după care căzu ca mort la pământ, încremenind în mod ciudat și scoțând numai gemete slabe, în timp ce cel atins cu coarnele se preschimbă într-o clipă, „de parcă diavolul ar fi intrat în el”. Sărind, zbenguindu-se, împingând pe cei ce stăteau în cale, o goni în galop pe scări, spre port.

Lui Clapauțius mai că-i veni să leșine de emoție, auzind toate acestea. Își dădu seama că Baleryon, rănind corpul lui Trurl, de care se folosise atât de puțină vreme, se mutase șmecherește în corpul unui trecător necunoscut. „Ei, de-abia acu’ începe treaba! — își zise el cu groază. Cum să-l găsesc pe Baleryon, ascuns în corpul acesta nou, necunoscut?! Unde să-l caut, ca să dau de el?”. Încercă să afle pe îndelete de la locuitori cine era acel trecător care s-a purtat atât de frumos cu așa-zisul Trurl, precum și ce s-a întâmplat cu coarnele lui. Nimeni nu știa însă cine era acel samaritean. Se știa doar că avea haine străine, ca un marinar, de parcă ar fi venit cu vaporul de pe alte meleaguri. Despre coarne iarăși nimeni nu știa nimic, în afară de un biet cerșetor, fără casă și fără căpătâi, cu picioarele neunse de mult și ruginite din această cauză, care nevoit fiind să folosească rotițe. Înșurubate de șale, putea să vadă mai bine tot ce se întâmpla în jur. Acesta îi spuse lui Clapauțius că cinstitul marinar îi scosese atât de repede coarnele celui căzut, încât nimeni altul n-a putut observa scena. S-ar fi părut deci că Baleryon se găsește din nou în posesia altcuiva, și procedeul riscantelor transmutații dintr-un corp în altul putea continua. Vestea că acum se afla într-un marinar oarecare l-a îngrijorat serios pe Clapauțius. „Asta-i bună!” — se gândi E marinar, va să zică dintro clipă în alta urmează să plece cu vaporul. Dacă nu apare la timp pe punte (și fără îndoială așa se va întâmpla, fiindcă nu știe care-i este vaporul!), atunci căpitanul se va adresa strajei portului, aceasta îl va închide pe fugar, ca pe unul care a dezertat de la datorie, și în felul acesta regele Baleryon se va pomeni la închisoare! Și dacă, din disperare, se va lovi măcar o dată cu capul, adică cu coarnele aparatului, de zidurile celulei — atunci… nenorocire, de trei ori nenorocire!” Deși șansele de găsire a marinarului, în care se transmutase Baleryon, erau destul de firave, Clapauțius o porni de îndată spre port. Norocul fu de partea lui, căci de departe zări o mare de capete. Simțind că se petrece ceva deosebit, se amestecă în mulțime, și, din cele auzite, înțelese că se întâmplase ceea ce se temea că o să se întâmple. Cu numai câteva clipe înainte un armator foarte cumsecade, proprietar al unei întregi flote comerciale, zărise pe unul din marinarii săi, pe care-l știa foarte de treabă, înjurându-i pe trecători cum îi venea la gură, iar celor care-l sfătuiau să-și vadă de treabă, ca.Să nu aibă de furcă cu poliția, le răspundea trufaș că el poate deveni cine vrea, chiar și întreaga poliție laolaltă. Adânc mâhnit, armatorul vru să i se adreseze marinarului, dar acesta nici nu-l lăsă să deschidă gura până nu rupse pe spinarea lui primul ciomag care îi căzuse în mână. Atunci apăru o patrulă ce-și făcea rondul prin port, cum se obișnuiește în asemenea locuri care sunt tărâmul unor dese păruieli întâmplarea făcu ca patrula să fie condusă de însuși comandantul poliției locale. Și cum marinarul nu se potolea deloc, polițistul porunci să fie arestat imediat. Atunci marinarul se aruncă ca un nebun asupra comandantului însuși, împungându-l cu capul din care ieșea ceva ca niște coarne. În aceeași clipă marinarul se schimbă cu totul — începu să strige în gura mare că el este polițist, și nu unul oarecare, ci însuși comandantul strajei portului. În schimb comandantul, care asculta aceste palavre, în loc să se supere, nu se știe de ce, începu să râdă, de parcă s-ar fi amuzat nespus, apoi ceru celor din subordinea lui ca, fără menajamente, să-l conducă pe recalcitrant la închisoare.

Așadar, în mai puțin de o oră Baleryon își schimbă sediul corporal de trei ori, aflându-se acum în trupul comandantului poliției, iar acesta, prin voința Celui de Sus, zăcea într-o celulă. Oftând, Clapauțius se duse îndată la postul de poliție, care se găsea într-o clădire de piatră, pe malul mării. Nestânjenit de nimeni, Clapauțius intră înăuntru și se uită, pe rând, în toate odăile goale, până ce se pomeni înaintea unui uriaș înarmat până în dinți, într-o uniformă cam strâmtă, care-l privi urât, ba chiar făcu și un gest de parcă ar fi vrut să-l dea pe ușă afară. În clipa următoare uriașul, pe care-l vedea pentru întâia oară, clipi din ochi pe neașteptate, zâmbindui, iar fața lui, neobișnuită cu râsul, se transformă uluitor. Glasul îi era gros, ca al unui polițai, fără îndoială, dar râsul lui, ca și clipirea aceea din ochi îi amintiră îndată lui Clapauțius pe regele Baleryon. Și el era, numai că se afla în corpul altuia!

— Te-am recunoscut imediat — zise Baleryon-polițistul. Tu ai fost la palat cu un prieten de-al tău care mi-a dat un aparat, nu-i așa? Vezi ce ascunzătoare strașnică am? Ha-Ha! Dacă întregul Consiliul al Tronului ar răsturna țara cu susu-n jos și tot n-ar ghici unde m-am ascuns! Fantastic lucru să fii un polițai atât de mare și solid! Ia uite!

Și spunând acestea, lovi cu laba lui zdravănă de polițist în birou, încât scândura plesni, dar și în pumnul lui trosni ceva. Baleryon se strâmbă nițel, dar, ștergându-și palma, adăugă:

— Ei, mi-a trosnit ceva, dar nu-i nimic, în caz de nevoie am să mă mut în tine? Ce zici?

Clapauțius se retrase instinctiv în direcția ușii, dar polițistul îi bară drumul cu statura lui uriașă și continuă:

— De fapt, nu-ți doresc răul, iubitule, dar ai putea să-mi faci greutăți, pentru că îmi cunoști secretul. De aceea cred că cel mai bine ar fi să te bag la zdup. Da, așa ar fi foarte bine! — zise el, rânjind. În felul acesta, când voi părăsi poliția în adevăratul înțeles al cuvântului, nimeni, nici tu măcar, nu va ști în cine m-am ascuns, ha, ha, ha!

— Dar, Maiestate! — începu Clapauțius apăsat, deși cu glas scăzut — îți primejduiești viața, căci nu cunoști numeroasele secrete ale aparatului. Poți muri, poți intra în corpul vreunui bolnav pe moarte sau în al vreunui răufăcător…

— Ei — zise regele — nu mă tem. Eu, dragul meu, știu că nu trebuie să uit un singur lucru: la fiecare transmutare trebuie să iau cu mine coarnele!

Și întinse mâna spre birou, arătându-i aparatul, care se odihnea frumușel în sertar.

— De fiecare dată — spuse regele — trebuie să-l înhaț, să-l scot de pe capul aceluia care am fost și să-l iau cu mine. Atunci nu mi-e frică de nimic!

Clapauțius încercă să-i scoată din cap ideea altor transmutări corporale, dar degeaba. Regele își bătea doar joc de cuvintele lui. La urmă spuse, înveselit de-a binelea:

— Să mă întorc la palat nici vorbă! De altfel, dacă vrei să știi, mă așteaptă o lungă călătorie prin corpurile supușilor mei, ceea ce este în deplină concordanță cu firea mea democratică. La urmă de tot, ca o răsplată, o să-mi rezerv mutarea în corpul vreunei fermecătoare fecioare. Trebuie să fie, desigur, teribil de instructiv, ha, ha ha!

Și spunând acestea, cu o lovitură a labei lui mari deschise ușa și răcni la subordonații săi. Văzând că, dacă nu ia o hotărâre disperată, o să fie azvârlit la închisoare, Clapauțius luă călimara de pe birou, o aruncă regelui în față, apoi, profitând de surpriza acestuia, sări pe fereastră în stradă. Din fericire, fereastra nu era prea înaltă și nu era nici un trecător prin apropiere. Luând-o zdravăn la picior, reuși să ajungă în piața mare și să se piardă în mulțime, înainte ca polițiștii să iasă din clădire, îndreptându-și din mers uniformele și agitându-și amenințători armele.

Clapauțius se îndepărtă de port, adâncindu-se în gânduri, care nu erau deloc vesele. „Cel mai bine ar fi — își zise el — să-l las pe necinstitul Baleryon în voia soartei și să mă duc la spital, unde se află corpul lui Trurl cu sufletul acelui marinar de treabă; dacă acest corp va putea fi adus la palat, atunci prietenul meu va putea redeveni iar el însuși, atât trupește cât și sufletește. Ce-i drept, atunci va apărea un nou rege, având ființa marinarului în loc de a lui Baleryon, dar naiba să-l ia pe caraghiosul ăla!” Planul nu era dintre cele mai rele, dar pentru realizarea lui lipsea un lucru mic, dar esențial, și anume, schimbătorul de coarne, care se afla acum în sertarul biroului de la postul de poliție. O clipă Clapauțius se gândi să construiască un alt aparat asemănător, dar îi lipseau mijloacele, uneltele și, bineînțeles, timpul. „Poate că totuși așa ar trebui să fac… reflectă el. Trebuie să mă duc la Trurl-regele, poate că s-a trezit și știe ce are de făcut. Am să-i spun să dea ordin armatei să înconjoare postul de poliție din port. În felul acesta aparatul va cădea în mâinile noastre și Trurl se va putea întoarce în propria sa persoană!

Dar, ajuns la palat, nu fu lăsat să intre. Regele — i-a spus garda — doarme dus, datorită unor operații de calmare și întărire electrică, efectuate de doctori. Somnul îi va dura cel puțin patruzeci și opt de ore.

„Asta mai lipsea!” — exclamă ‘Clapauțius, cuprins de disperare și porni spre spitalul în care se afla corpul lui Trurl. Se temea că o să-i dea drumul mai devreme și o să se piardă în labirintul marelui oraș. Se prezentă la spital ca o rudă a rănitului, al cărui nume îl citise în lista bolnavilor. Așa află că bolnavul nu are nimic serios, piciorul nu era rupt, ci numai scrântit, dar câteva zile nu va putea părăsi patul de suferință. Bineînțeles, Clapauțius nu ținea să-l vadă personal, căci asta n-ar fi dus decât la dezvăluirea faptului că habar n-au unul de altul. Liniștit că trupul lui Trurl n-o să dispară pe neașteptate, părăsi spitalul și începu să umble pe străzi, cufundat în adâncă meditare. Umblând de colo-colo, nici nu-și dădu seama când ajunse în apropierea cartierului portuar. Văzu că peste tot mișunau polițiști, care priveau cercetător în ochii fiecăruia, confruntându-i trăsăturile cu cele înscrise în carnetele lor de serviciu. Se dumiri că asta trebuie să fie lucrătura lui Baleryon, care-l caută neîncetat ca să-l bage la închisoare. Tocmai în clipa aceea patrula se îndreptă spre el. Drumul de întoarcere îi era închis, căci de după colț apărură doi gardieni. Atunci, cu cel mai liniștit aer din lume, se dădu pe mâna lor, subliniind că vrea să fie dus chiar la comandant, pentru că trebuie să-i dezvăluie imediat un lucru important în legătură cu o crimă groaznică. Ei îl luară imediat pe sus, îi puseră cătușele, dar din fericire nu la amândouă mâinile. Îi legară doar mâna dreaptă de stânga polițistului. La postul de poliție Baleryon, comandantul îl întâmpină mormăind bucuros și clipind răutăcios din ochi. Încă de la ușă, Clapauțius începu să vorbească, străduindu-se să pară a avea accent străin:

— Mare domnu’ Înalt Polițietatea Voastră! Au luat pe mine drept Clapauțius, dar nu, eu nu cunoaște nici un Clapauțius! Este poate unul așa rău, care lovit-izbit la mine cu coarne pe strada, și eu-tu întâmplat minune, noastra-voastra, și eu pierdut trup și suflet de la mine fost în trup de la nemine, eu nu știe cum, dar acel cu coarne fugit iute-iute, Înalta Polițietatea Voastră! Ajutor!

Și spunând acestea, șiretul Clapauțius căzu în genunchi, sunând din lanțuri și sporovăind repede și fără încetare în limba aceea pocită, iar Baleryon, stând în spatele biroului în uniformă cu epoleți, asculta clipind, ușor amețit. Se uită la el, așa cum stătea îngenuncheat, și se părea că aproape îl crede. Clapauțius, în drum spre postul de poliție, își apăsase fruntea cu degetele libere ale mâinii stângi, făcându-și astfel două semne asemenea acelora pe care le lăsau coarnele aparatului. Baleryon porunci ca Clapauțius să fi dezlegat, dădu afară pe subalterni, iar când rămaseră singuri între patru ochi, îi ceru să-i povestească de-a fi a păr toată întâmplarea. Clapauțius născoci o istorie lungă, cum el, un străin bogat, a sosit azi de dimineață în port, aducând pe vasul său două sute de lăzi cu cele mai frumoase rebusuri din lume, precum și treizeci de minunate fecioare mecanice, pe care dorea să le ofere marelui rege Baleryon. Acestea erau un dar de la împăratul Trâmbolud, care dorea astfel să-și exprime telerespectul său față de neamul cymberilor. Ajungând pe aceste meleaguri, părăsi pentru câteva ore vasul, pur și simplu ca să-și mai dezmorțească picioarele după lunga călătorie. Tocmai când se plimba liniștit pe faleză, un cetățean, care arăta cam așa — și Clapauțius arătă spre sine — și care i se păru cam ciudat, căci prea se uita lacom la hainele lui străine, se aruncă asupră-i cu atâta furie, de parcă și-ar fi ieșit din minți, apoi, scoțându-și cușma din cap, îl împunse tare cu coarnele, provocând astfel o neînțeleasă schimbare de suflete.

Trebuie să recunoaștem că Clapauțius a pus multa pasiune în povestea asta, ca s-o facă cât mai credibilă Povesti în amănunt despre trupul său, pe care-l pierduse, exprimându-se totodată disprețuitor în legătură cu cel pe care-l avea acum, chipurile, ca rezultat al acestei întâmplări nefericite. Se lovi chiar de câteva ori peste față, scuipându-și ba pântecele, ba picioarele, descrise pe îndelete toate comorile pe care le adusese, mai ales fecioarele mecanice, vorbi despre familia lui, rămasă în patrie, despre ai săi băieței-roboței și despre mopsul lui electric, despre soția sa, una din cele trei sute, care știa să facă o supă de ioni atât de gustoasă, cum nu mâncase nici împăratul Trâmbolud. Ba, la urmă, trădă comandantului poliției cel mai mare secret, și anume, că s-a înțeles cu căpitanul vasului său ca acesta să transmită comorile aduse oricui se va ivi pe punte și va rosti parola cunoscută.

Baleryon-polițistul asculta cu lăcomie istoria asta încurcată. Totul i se părea cât se poate de firesc: Clapauțius voia, desigur, să se ascundă de poliție, mutându-se în trupul străinului pe care l-a ales pentru că era îmbrăcat în veșminte minunate, deci arăta a om avut. Datorită acestei mutații putea să pună mâna pe o sumă de bani serioasă. Tot felul de gânduri umblau prin capul lui Baleryon, și, în același timp, tot încerca să afle formula tainică de la presupusul străin. Acesta nu se lăsă mult rugat și până la urmă i-o șopti la ureche. Parola era doar un singur cuvânt: „Niterc”. Vestitul constructor a reușit astfel să-l ducă pe Baleryon acolo unde a vrut. Acesta, îndrăgostit de rebusuri, nu dorea ca ele să ajungă în mâna regelui, care nu era el în clipa aceea. Credea totul, deci și faptul că Clapauțius avea un al doilea aparat, căci n-avea nici un motiv să creadă altfel.

Baleryon ședea acum tăcut și se vedea că urzește un plan. Ușurel, pe ocolite, începu să-l descoase pe așa-zisul străin, încercând să afle unde se găsește vasul lui, cum se poate ajunge la el, și așa mai departe. Clapauțius spuse tot, contând pe lăcomia lui Baleryron, și nu se înșelă. Acesta se sculă la un moment dat, spunând că trebuie să-i verifice spusele și părăsi cabinetul, închizând bine ușa. Presupusul străin mai auzi cum Baleryon, care era pățit, ieșind din postul de poliție, lăsase la ușă o santinelă înarmată. Clapauțius știa foarte bine că lacomul n-o să găsească nimic, căci nici pomeneală nu era de vapor, comori și fecioare. Dar tocmai pe asta se baza planul său. Abia se închise ușa în urma regelui, că el se și repezi la birou, scoase aparatul din sertar și și-l puse repede pe cap, apoi începu să-l aștepte liniștit pe Baleryon. Nu trecu multă vreme și-l auzi sosind, cu pași asurzitori și înjurând printre dinți. Cheia se răsuci în broască și el năvăli înăuntru, urlând din prag:

— Ticălosule, unde-i vaporul, comorile și rebusurile alea prețioase de care vorbeai?

Dar nu apucă să spună mai mult. Clapauțius, care se ascunsese după o ușă, sări la el ca un țap întărâtat, îl împunse zdravăn în frunte și nu apucă Baleryon să se strămute de-a binelea în trupul lui Clapauțius, că acesta, fiind acum comandant, țipă în gura mare la străji, poruncind să-l bage pe prizonier îndată la închisoare și să-l păzească bine! Încă nedezmeticit, aflându-se acum într-un corp ce-i era străin, Baleryon pricepu repede cât de amarnic fusese înșelat; totodată înțelese că tot timpul a avut de-a face cu șmecherul de Clapauțius, nu cu un străin, care nici nu există. Începu să blesteme groaznic în temnița în care fusese aruncat, amenințând în fel și chip. Era însă neputincios, pentru că nu mai avea prețiosul aparat, Clapauțius își pierduse, ce-i drept, pentru moment, corpul, pe care și-l cunoștea bine, dar, în schimb, pusese mâna pe aparatul de strămutat personalitatea, așa cum își dorise. Îmbrăcă degrabă uniforma de paradă și se duse drept la curtea regelui.

Regele dormea, dar Clapauțius, acum comandant de poliție, spuse că trebuie să-l vadă neapărat, măcar pentru zece secunde, căci e vorba de o problemă de stat, despre soarta țării și despre alte lucruri de același fel. Gărzile se îmbunară și-l lăsară să intre la regele care dormea tun. Cunoscând însă bine obiceiurile lui Trurl, Clapauțius îl gâdilă ușurel la tălpi, iar acesta sări imediat în sus, trezindu-se, căci nu suporta să fie gâdilat. Se uită mirat la uriașul străin în uniformă de polițist, iar acesta, aplecându-se, băgă capul sub baldachinul patului, șoptind:

— Trurl, eu sunt, Clapauțius. A trebuit să mă strămut în polițist, altfel n-aș fi ajuns la tine, și încă cu aparatul pe care-l am acum în buzunar…

Trurl, peste măsură de bucuros, auzindu-l pe Clapauțius, se sculă îndată, spuse că se simte foarte bine și, după ce fu îmbrăcat în hainele de purpură ale regelui, cu sceptrul într-o mână și cu un măr în cealaltă, se așeză pe tron ca să dea o mulțime de porunci. Mai întâi ceru să i se aducă din spital propriu-i corp, cu piciorul scrântit de Baleryon pe scările portului. Când ordinul fu adus la îndeplinire, porunci doctorilor regali să acorde cea mai mare atenție și grijă rănitului. Trecând apoi la sfat cu comandantul poliției, adică cu Clapauțius, hotărî să acționeze în scopul restabilirii ordinii.

Nu era deloc ușor, deoarece povestea era strașnic de încurcată. Constructorii nu aveau deloc intenția să redea tuturor corpurile lor de mai înainte. În primul rând, trebuiau să acționeze la repezeală, ca Trurl să redevină și trupește Trurl, iar Clapauțius să redevină Clapauțius. Mai întâi Trurl porunci să fie adus înaintea sa Baleryon, aflat in corpul prietenului său și zăcând acum în beciurile poliției. Îndată avu loc prima transmutare, Clapauțius redeveni el însuși, iar regele, aflat în corpul ex-comandantului străjii, fu nevoit să asculte multe cuvinte nu prea plăcute auzului. După aceea fu trimis în închisoarea palatului, considerat oficial drept căzut în dizgrație, datorită incapacității sale rebusistice. A doua zi corpul lui Trurl se însănătoșise în așa măsură, încât se putea trece la transmutație. Dar mai rămânea o singură chestiune. Nu se cădea să părăsească țara fără să rezolve, așa cum se cuvine, problema moștenirii tronului. Cei doi prieteni nici nu se gândeau să-l elibereze pe Baleryon de veșmântul său de polițist și să-l așeze din nou pe tron. Făcură în așa fel ca marinarul cel de treabă, care sălășluia în corpul lui Trurl, să cunoască toată povestea, dar sub jurământ să nu sufle o vorbă, și, văzând cât de multă minte există în sufletul simplu al marinarului, îl considerară demn de a conduce țara. Și, după transmutare, Trurl redeveni el însuși, iar marinarul ajunse rege. Înainte de asta, Clapauțius ceru să fie adus la palat un ceas mare cu cuc, pe care-l văzuse la un anticariat când umblase prin oraș, apoi mutară mintea regelui Baleryon în corpul cucului, iar mintea păsării în persoana polițistului. În felul acesta se făcu dreptate. Regele, atârnat pe peretele din sala tronului, fu nevoit să lucreze conștiincios și, prin cântul său plăcut, la care îl îmboldeau, în anumite clipe fixe din zi și noapte, pinioanele ascuțite ale ceasului, avea să-și răscumpere tot restul vieții păcatele pentru jocurile sale nechibzuite și atentatul la sănătatea constructorilor. Comandantul se întoarse la slujba sa de mai înainte, achitându-se exemplar de sarcinile sale, căci mintea de cuc se dovedi suficientă pentru aceasta. La urmă, prietenii, luându-și rămas bun de la marinarul ajuns rege, își încărcară lucrurile lăsate la han și, scuturându-și încălțările de praful prea puțin ospitalierei împărății, luară calea întoarcerii. Mai trebuie să amintim însă și ultima ispravă a lui Trurl: pe când se mai afla în corpul regelui, a coborât în vistieriile palatului, de unde a luat diamantul neamului cymberilor, căci răsplata aceasta i se cuvenea, pe drept, ca inventator al nemaipomenitei ascunzători…




Expediția a cincea bis sau consultația lui Trurl


NU DEPARTE, sub soarele alb, dincolo de steaua cea verde, trăiau cei din neamul Ochi-de-Oțel. Erau fericiți, vioi, îndrăzneți. Nu se temeau de nimic: nici de acizi, nici de baze, nici de gândurile negre, nici de nopțile albe, de materie sau antimaterie, fiindcă aveau mașina mașinilor, acoperită de verdeață, remontată, dințată, absolut perfectă. Locuiau în ea și pe ea, sub ea și deasupra ei, pentru că în afară de ea nu mai aveau nimic altceva. Întâi au adunat atomi, apoi au început s-o construiască, iar dacă vreun atom nu se potrivea, atunci îl transformau și totul ieșea de minune. Fiecare Ochi-de-Oțel avea priza și micul său contact, și fiecare făcea ce poftea. Nu ei conduceau mașina, nici mașina pe ei. Se ajutau doar reciproc. Unii erau mașiniști. alții mașinători, iar alții mașinerali, fiecare având propria lui mașinistă. Treabă aveau până peste cap. Uneori aveau nevoie de noapte, alteori de zi sau de o eclipsă de soare, dar asta mai rar, ca să nu le fie urât. Odată a venit la soarele lor alb, de dincolo de steaua cea verde, o cometă-midinetă, de genul feminin, plină de venin, din atomi făcută și nespus de slută, colo cap, ici coadă, se zgâia neroadă, albă ca un mort pe dric, de atâta acid cianhidric. Răspândind o duhoare groaznică, veni în zbor și le spuse:

— Mai întâi am să vă năpădesc cu flăcările mele, pe urmă om mai vedea.

Ochii-de-Oțel se uitară la ea uimiți. Pe tot cerul se-ntinsese, ghete de foc își pusese, neutroni, mezoni stârnea, și de jar nici că-i păsa, atomii cât care, stârneau focul tot mai mare, gravitație, neutrină…

— O să am — zise — o strașnică cină!

Atunci ei au răspuns:

— E o greșeală, noi suntem Ochi-de-Oțel, nu ne temem defel, nici de acizi, nici de baze, fiindcă avem mașina mașinilor, acoperită cu verdeață, remontată, dințată, absolut perfectă; vezi-ți de drum, cometă dragă, că o să fie rău de tine.

Dar ea cuprinsese de-acum tot cerul; ardea, pârjolea, urla, șuiera, că până și Luna lor se chircise și se înnegrise la capete, deși era o Lună veche, mică și prăpădită, totuși era păcat de ea. Atunci ei nu mai spuseră nimic, ci luară doar an câmp foarte puternic, îi făcură câte un noduleț la fiecare colț și puseră în legătură contactele:

„Las’ să vorbească faptele pentru noi” — își ziseră.

Trosnete, plesnete, gemete, cerul se lumină într-o clipă și din cometă nu mai rămase decât o grămăjoară de zgură… Și iar se făcu liniște.

După o vreme, pe cer apăru o arătare. Nimeni nu știa ce era, dar tare mai era fioroasă. Nici nu știai cum s-o privești, fiindcă din orice parte te uitai la ea parcă arăta și mai urâtă. Arătarea zbura de colo-colo, apoi coborî și se lăsă cu greutatea-i neobișnuită pe un vârfuleț. Sta neclintită și devenise nespus de stânjenitoare.

Cei care erau mai aproape îi strigară:

— Hei, e o greșeală, noi suntem Ochi-de-Oțel, nu ne temem defel, nu locuim pe planetă, ci pe o mașină, și asta nu e o mașină obișnuită, ci mașina mașinilor, plină de verdeață, remontată, dințată, absolut perfectă, fugi de-acolo, arătare, că o să fie vai de zilele tale.

Dar ea nimic.

Atunci, ca să nu facă tărăboi pentru o nimica toată, trimiseră o mașină mică, una mititică, o mașinuță-speriuță, să bage frica în arătarea aceea și, în sfârșit, să fie iar liniște.

Mașinuța-speriuța porni în zbor. Înăuntrul ei, circuitele prinseră să mârâie care de care mai înfricoșător. Când ajunse, îmi începu să urle și să huruie, încât până la urmă ea însăși se cam speriase. Dar când se uită, arătarea nici nu se clintise. Mai încercă o dată, din altă fază, dar tot degeaba; sperietura nu fusese convingătoare.

Ochii-de-Oțel își dădură seama că trebuie să încerce altfel. Își ziseră:

— O să luăm un calibru mai mare, cu pinioanele în baie de ulei, diferențial universal, cuplat din fiecare parte și care să lovească, nu glumă. O să fie de ajuns? Fiți pe pace, energia nucleară știe ea ce face.

Trimiseră atunci o mașină universală, dublu-diferențială, huruind tăcut, cu retroacțiune, iar în interior un mașinist cu o mașinistă. Dar asta nu era tot, fiindcă pentru orice eventualitate, deasupra mai venea și mașinuța-speriuța. Ajunse fără să facă pic de zgomot, căci era cu pinioanele în ulei; se opri și începu să numere: patru boarte pân-la moarte, trei boarte pân-la moarte, două boarte, o boartă, punctul zero, gata-i moartă. Doamne, ce explozie! Și să vezi pe urmă ciuperci: numai mănătărci strălucitoare, fiindcă erau radioactive; uleiul începu să curgă, pinioanele săriră cât colo. Mașinista și mașinistul se uitară prin hublou, să vadă dacă…

Dar de unde! Dihania nici măcar nu fusese atinsă.

Se adunară Ochii-de-Oțel la sfat și construiră o mașină care construi o mașinărie, care, la rândul ei, construi o mașinărie, încât stelele mai apropiate trebuiră să se dea îndărăt să facă loc. Și în mașina cea mai mare era una care avea pinioane în ulei, iar în mijloc mașinuța-speriuța, că nu era de glumit.

Mașinăria își luă inima-n dinți și se opinti o dată din toate puterile. Răsună un bubuit puternic, ca un tunet, apoi ceva zbură în sus. Era o ciupercă atât de mare, încât ajungea pentru a face supă din apa unui ocean; se lăsă un întuneric de-ți bagi degetele-n ochi, și un frig de te apucau toate dârdâielile. Se uitară Ochii-de-Oțel — dar nimic… nimic, nimic… Doar cele trei mașini zăceau întinse toate și neclintite.

Atunci își suflecară mânecile, spunându-și:

— Ei, asta-i bună. Doar suntem mașinali și mașiniști, avem mașiniste și mașina mașinilor, acoperită de verdeață, remontată, dințată și absolut perfectă, cum îndrăznește pocitania asta să ni se împotrivească să stea acolo și nici să nu se miște măcar?

Și ce le veni în gând? Să recurgă la o plantă, iedera-meștera, pe furiș mi se târăște, și întruna, întruna crește, rădăcinile-și-mplântă, cu pocitania se ia la trântă, când i-o da un bobârnac, gata, i-a venit de hac. Și, într-adevăr, totul s-a petrecut după cum prevăzuseră. Numai la sfârșit n-a ieșit după cum se așteptau, ci totul a rămas ca la început.

Atunci îi apucă disperarea. Nu mai văzuseră așa ceva niciodată și nu știau nici măcar ce este. Așa că se adunară cu toții, se sfătuiră și porniră să facă pistoane, pinioane, arcane și capcane; poate cade, poate sempiedică, poate se-mpotmolește, poate se-ngrădește. Încercară în fel și chip, că nu mai știau nici ei cum să facă să iasă bine. Totul se cutremură din temelii, dar degeaba. Istoviți, lăsară treaba baltă, căci nu mai întrezăreau nici o scăpare, când, deodată, în depărtare zăriră pe cineva care venea în zbor. Parcă era călare pe un cal. Da, dar calul nu are roți. Pesemne o fi bicicletă, dar bicicleta nu are bot. Atunci poate o fi vreo rachetă, dar racheta nu are șa. Nu știau ce fel de aparat e cel ce zboară, dar știau cine e în șa; sta, de parc-ar fi crescut în ea, vesel și zâmbitor, Trurl, meșterul-constructor, pornit poate la plimbare, sau în vreuna din expedițiile sale, până și țâncii și-ar fi dat seama din depărtare că n-au de-a face cu un oareșicare.

Trurl se apropie și coborî, iar ei îi povestiră totul, de-a fir-a-păr:

— Suntem Ochi-de-Oțel, avem mașina mașinilor, remontată, dințată, cu verdeață acoperită, absolut perfectă, atomi am îngrămădit și singuri am construit, nu ne temem de nimeni, nici de acizi, nici de baze, iar acum a venit o arătare, s-a așezat și stă mereu neclintită ca o stâncă.

— Dar ați încercat s-o speriați? — îi întrebă Trurl, cu blândețe.

— Am încercat cu mașinuța-speriuța și cu mașinoaia-măgăoaia și cu mașinăria, care are pinioane în ulei, și atomi câți vrei, și când se pornește cu neutrină, totul e un du-te-vină, și cu mezoni, și cu unde, dar dihania nimica n-o pătrunde.

— Nici un fel de mașină, ziceți?

— Nici una, domnule constructor.

— Hm, interesant. Dar ce e, la drept vorbind?

— Asta nu știm. A apărut, deodată, a zburat încoace, dar nu știm ce e, dar e ceva grozav, și nici nu știi cum s-o privești, că din fiecare parte e parcă mai pocită. A venit, s-a așezat, grea de neînchipuit, și stă, stă întruna și ne stânjenește la culme.

— De fapt nu prea am timp — le spuse Trurl. Cel mult pot să rămân la voi o vreme în calitate de consultant. Vreți?

Ochii-de-Oțel, se înțelege, atât au așteptat. Îndată au întrebat ce să aducă — fotoni, șuruburi ciocane, puști, poate dinamită, sau niscaiva tunuri? Sau poate musafirul vrea un ceai? Mașinista i-l aduce imediat.

— Mașinista să-mi aducă un ceai — fu de acord Trurl. Dar numai așa, în interes de serviciu. Iar în ceea ce privește restul, cred că n-am nevoie. Dacă voi spuneți că nici mașinoaia-măgăoaia, nici mașinăria, nici iedera-meștera nu i-au venit de hac, atunci nu ne mai rămân decât telemetodele arhivele, pe de-a-ntregul fatale. Încă n-am auzit ca „în conformitate cu…” să n-ajute.

— Cum adică? — întrebară Ochii-de-Oțel. Dar Trurl, în loc să-i lămurească, continuă:

— E o metodă foarte simplă. Am nevoie doar de hârtie, cerneală, niște ștampiluțe, o ștampilă rotundă, tuș, capse, agrafe, un ghișeu, linguriță si farfuriuță, că ceai avem, și, bineînțeles, un curier. Aha, și ceva cu care să scriem aveți?

— Se găsește! — și-i aduseră numaidecât cele cerute.

Trurl se așeză și dictă mașinistei:

„În legătură cu cererea Cetățeanului, înregistrată de Comisia DZRTSP cu numărul 7/2/KK/405, comunicăm că abținerea Cetățeanului, fiind contradictorie cu paragraful 199 al legii din 19XVII a.c, atrage după sine încetarea plății, precum și desomarea în conformitate cu Dispoziția 67 DVCF, nr. 1478/2. La prezenta declarație Cetățeanul poate face contestație excepțională la Președintele Comisiei în termen de douăzeci și patru de ore.”

Trurl puse ștampiluța, mai aplică și marea pecete, înregistră actul în Registrul de ieșiri, redactă procesul-verbal și spuse:

— Acum curierul poate s-o ducă.

Curierul luă actul și plecă. După un timp se întoarse.

— L-ai înmânat? — îl întrebă Trurl.

— L-am înmânat.

— Și unde-i confirmarea de primire?

— Aici. În rubrica asta. Și uite și contestația.

Trurl luă contestația și, fără s-o citească, ceru să fie dusă înapoi, după ce adăugă în lungul ei, cu scris oblic:

„Neluat în evidență din cauza lipsei resp. anexe”. Și semnă indescifrabil.

— Ei, și-acum — zise — la treabă!

Se așeză și scrise, iar Ochii-de-Oțel, curioși, se uitară lung, și, neînțelegând nimic, întrebară:

— Ce-i asta? Ce-o să se-ntâmple?

— Ce să fie!? Exercitarea funcției! — răspunse Trurl. Și o să fie bine, nu vă temeți, că a și început să fie.

Și curierul alergă, alergă, ca un nebun, ziua întreagă. Trurl anulează dispoziții, trimite rezoluții. Mașinista bate, bate mereu. Și încet-încet de jur împrejur crește o întreagă cancelarie, stive de acte, plicuri și dosare, ace, agrafe, formulare, negre mânecuțe, albe lingurițe, din zori până se amurgește, nimeni nu se odihnește, peste tot ceaiuri prin pahare și gunoi nevoie mare. Tare se mai amărăsc Ochii-de-Oțel, că nu înțeleg nimic. Dar Trurl trimite mereu hârtii, ba francate, ba cu plata la destinatar, ba cu confirmare de primire, iar cele mai serioase achitate în bloc, trimite urgentări, admonestări, zeci de avertizări, cresc conturile personale, numere numai cu zerouri…

— Dar — zice Trurl — asta numai momentan.

După un timp oarecare se vădi că lucrurile nu stau chiar atât de rău, mai ales dacă privești atent, deoarece dihania a început să scadă.

— Da, da, e mai mică! Și ce-o să fie de acum încolo? întreabă Ochii-de-Oțel.

— Nu mă deranjați, doar vedeți cât sunt de ocupat! — le răspunde el. Și uite-așa, lucrează, acte ștampilează, anexe calculează, respinge recursuri, fără multe discursuri, vesta-i este neîncheiată, chemați-o pe solicitantă, vremea se lungește, ceaiul se răcește, totu-i furnicar, cravata-i în sertar, dosare patrușpatru, dulapuri alte patru, încercări de corupție, ordin de execuție, de joi până vineri noapte, la urmă ștampile șapte.

Iar mașinista bate: „În legătură cu nearătarea de către Cetățean a permisiunilor în conformitate cu ordinul Corn. Dir. Reg. Jud. din… se dispune neîntârziat Resp. Rec., în chestiune pe baza Tr. Am. Tat. Aram., în conformitate cu sentința instanței C.D.D. La prezenta Cetățeanul nu are drept de recurs”.

Trimite curierul, iar chitanțierul îl bagă în buzunar. Apoi deodată, se ridică și începe să arunce pe rând în Cosmos birourile, scaunele, mesuțele, ștampilele, chiar ștampila cea mare, dosarele și ceaiul. Rămâne numai mașinista.

— Vai, dar ce-ați făcut?! — strigă Ochii-de-Oțel, care începuseră să se obișnuiască cu spectacolul. Cum se poate una ca asta?

— Fără exagerare, dragii mei — le răspunde Trurl. Mai bine ia uitați-vă!

Și, într-adevăr, înlemniră de mirare — curat, pustiu, nimic nu mai era, de parcă nicicând n-ar fi fost. Unde s-o fi băgat, unde s-o fi ascuns? A fugit, desigur, acoperită de rușine, atât de mică, încât abia se mai vede cu lupa. Îi caută urma și abia găsesc un locșor mititel și umed, se vede că se vărsase ceva acolo, nu se știe cu ce prilej. Dar în afară de asta nimic.

— Exact așa cum m-am așteptat — le spuse Trurl. Dragii mei, a fost o chestiune foarte simplă: Din clipa în care a primit prima decizie și a semnat în registru, am pus în funcțiune o mașină specială, cu litere mari, căreia, de când Cosmosul e Cosmos, nimeni nu i-a putut ține piept!

— Bine, bine, dar de ce ai aruncat pe urmă toate hârtiile și ai vărsat ceaiul? — îl întrebară.

— Pentru ca, la rândul ei, mașina asta pe care am folosit-o să nu vă înghită și pe voi — le răspunse Trurl. Și, luând-o cu el pe mașinistă, o porni în zbor, salutându-i călduros, iar zâmbetul lui strălucea ca o stea.




Expediția a șasea sau cum au creat Trurl și Clapauțius un demon de gradul doi spre a-l învinge pe tâlharul Gurilă


„DE LA POPOARELE Sorilor celor Mari spre miazăzi duc două drumuri de caravane. Primul, cel vechi, merge de la Patru-Stele la Gaurozauron, steaua cea vicleană, cu strălucire schimbătoare, care, stingându-se, devine aidoma Piticului Abassiților, și astfel, cei înșelați nimeresc adesea în Pustia Cernită, de unde numai o caravană din nouă scapă teafără. Al doilea drum, cel nou, a fost deschis de Imperiul Mirapuzilor, când robi-roboții săi au străpuns un tunel lung de șase miliarde de strămile chiar prin steaua albă a lui Gaurozauron.

Intrarea dinspre miazănoapte în tunel se poate găsi în felul următor: de la ultimul dintre Sorii cei Mari mergi drept înainte spre Pol, vreme de cât ai rosti de șapte ori, electric, Tatăl nostru. Apoi o faci la stânga, printr-o mică strâmtoare, până ce apare un perete de foc. Acesta e versantul lui Gaurozauron, iar în el se vede gura tunelului, ca un punct negru într-o vâlvătaie albă. De acolo o iei drept în jos, fără nici o teamă, căci opt nave, puse una lângă alta, se pot mișca prin tunel, atât e de lat. Nu există spectacol care să aibă asemănare cu cel ce poate fi văzut în fața navei. Înainte de toate apare Cascada de Foc a Mâncătorilor de Jar. Mai încolo — după cum e vremea — când măruntaiele astrale sunt zdruncinate de furtuni care bântuie la un miliard sau două mile distanță de acolo, se pot zări marile noduri ale focului și arterele lui încinse, cu cheagurile arzânde la alb, iar când se apropie vreo furtună sau un taifun de Puterea a Șaptea, atunci se cutremură bolțile, de parcă aluatul alb al jarului stă să cadă. Dar e numai o aparență deoarece zboară, nu cade, încinge, nu arde, ținut în frâu de corzile Câmpurilor Puternice. Zărind cum se umflă Miezul Protuberanței, iar izvoarele trăsnetelor lungi, numite Infernițe, se răscoală și se apropie, e bine să apuci mai zdravăn roata cârmei, pentru că e nevoie de cea mai mare pricepere. Și nu la hartă, ci la viscerele soarelui trebuie să te uiți, căci nimeni n-a străbătut acest drum de două ori la fel. Tunelul străpuns în, Gaurozauron se răsucește, se încolăcește și tremură ca un șarpe sub lovituri. De aceea trebuie să ții ochii larg deschiși, să nu te desparți de gheața-salvatoare, ce picură peste coifuri prin țurțurii transparenți, și să urmărești atent zidurile de foc, care gonesc unul împotriva celuilalt, cu limbi mari, urlătoare, și, când se aprinde blindajul navei biciuit de foc și împroșcat de flăcările soarelui, să nu te bizui pe nimic în afară de propria-ți iuțeală. Totodată trebuie să ții seama și de faptul că nu orice mișcare a focului și nu orice zdruncinare a tunelului sunt neapărat un semn al cutremurului care a cuprins astrul. Nici alba prăbușire a oceanelor de jar. Deci, ține bine minte toate astea. Navigatorul iscusit nu va apela pentru orice fleac la pompe, să nu se facă de râs că a vrut să stingă strălucirea de veacuri a stelei cu o picătură de amoniac răcoritor. Celui care întreabă ce are de făcut când adevăratul cutremur al astrului va atinge nava, orice locuitor al vidului îi va spune că e destul să ofteze, fiindcă prea mult timp să se pregătească de moarte tot nu are, iar ochii îi poate ține deschiși sau închiși, după voie, căci focul și așa îi va străpunge. Oricum, nenorocirea asta e mai rară. căci coloanele așezate în șir de mirapuzi, susțin bine bolta și grozav de plăcută e călătoria transastrală de-a curmezișul, printre oglinzile străfulgerând lin ale hidrogenului de pe Gaurozauron. Pe bună dreptate se spune că cine a intrat în tunel va ieși repede din el, ceea ce nu se poate spune despre Pustia Cernită. Dacă, de pildă, o dată într-un veac, tunelul e stricat de cutremur, alt drum nu ai. După cum arată și numele, pustiul e mai negru decât noaptea, fiindcă lumina stelelor de primprejur nu cutează să pătrundă până la el. Pe acolo se învârtesc, cu un zgomot infernal, epave de vase care, datorită înșelătoarei stele Gaurozauron, au greșit drumul și s-au sfărâmat în strânsoarea vâltorilor fără fund, și o să se învârtească așa până la ultima rotație galactică, ținute cu strășnicie în frâu de teribila gravitație. La răsărit de Pustia Cernită se află împărăția Fălcilor Alunecoase, la apus cea a Mână-Ochilor. La miazăzi drumurile, străbătute de câmpii pline cu mortăciuni, duc spre sfera mai ușoară a albastrei stele Lazureia, mai departe se ajunge la Murgund, steaua cu frunzele în flăcări, din arhipelagul stelelor fără fier, numit Carul lui Alcaron.

Pustia, după cum s-a spus, este atât de plină de negru, pe cât de alb e peisajul însorit al lui Gaurozauron. Dar nu totul e stăpânit acolo numai de vâltori de praf stârnit de curenți înalți sau de meteori înnebuniți ci, se spune, că într-un loc necunoscut, în hăuri întunecoase, se află din vremuri de demult o creatură, sau poate o necreatură, numită Neștiutul. Se numește așa fiindcă acela care i-ar ști adevăratul nume, dacă l-ar întâlni, n-ar putea povesti nimic lumii, pentru că nu l-ar putea vedea. Se spune că Neștiutul este un tâlhar plin de har, care locuiește în propriul său castel, construit din gravitație neagră, că șanțurile castelului sunt vijeliile veșnice, iar zidurile lui neființa, perfectă în nimicul ei, că ferestrele lui sunt oarbe, iar ușile surde. Neștiutul pândește caravanele, iar când îl îmboldește marea foame de aur și schelete suflă un praf negru în discurile sorilor care arată drumul, iar când stinge sorii și-i abate pe călători de la drumul cel sigur, iese din neființă și, rostogolindu-se, învăluie și duce totul în neantul castelului său, veghind să nu piardă nici cea mai mică agrafă de rubin. După aceea doar epavele ciopârțite pornesc de nicăieri și se învârt prin Pustie, iar în urma lor zboară multă vreme niturile, ca niște sâmburi scuipați din gura Neștiutului monstru. Dar de când, prin munca de rob a furnicarului de roboți, s-a putut străpunge tunelul gaurozauronic, iar navele au început să plutească pe această albie, mai sigură și mai luminoasă decât toate, Neștiutul turbează, lipsit de prăzile sale, iar jarul furiei sale luminează atât de tare întunericul Pustiei, încât lumina străpunge zidul negru al gravitației sub forma unui schelet monstruos care se descompune funebru și fosforescent. Mulți înțelepți spun că el nu există și n-a existat vreodată. Lor le convine să vorbească așa, dar mult mai greu e să lupți cu reprezentarea unor lucruri care n-au nici măcar nume. E ușor să nu crezi în monstru, e mai greu să-l învingi și să scapi de lăcomia lui fioroasă. Oare nu l-a înghițit el pe însuși marele Cibernator murgundic, cu alaiul său de optzeci de discipoli aflați pe trei nave, de n-a mai rămas nimic din ei decât niște paftale roase, pe care sătenii unui târg numit Solara Mică le-au găsit aruncate pe malul râului lor de vâltoarea unei nebuloase? Oare n-a devorat el și alți numeroși bărbați, fără pic de rușine, și fără milă? Deci măcar tăcuta memorie electrică să le aducă un omagiu celor rămași fără mormânt, dacă nu se găsește unul care să-i răzbune cavalerește, după vechile legi ale constelațiilor”.

Toate acestea le citi Trurl odată într-o carte veche și îngălbenită, pe care o cumpărase întâmplător de la un neguțător. Îndată se duse la Clapauțius și-i citi și lui cu voce tare, despre toate acele lucruri nemaivăzute și nemaiauzite de la un cap la altul, căci tare îi mai plăcuseră.

Clapauțius, ca un constructor plin de înțelepciune priceput în ale Cosmosului și uns cu toate alifiile sorilor și nebuloaselor, zâmbi, dădu din cap și spuse:

— Sper că nu crezi nici o vorbuliță din toate balivernele astea, nu-i așa?

— Și mă rog, de ce nu le-aș crede? — să oțărî Trurl. Ia privește, aici se află și o gravură, reprezentându-l pe Neștiut cum înghite două corăbii solare și ascunde prăzile în grote. De altfel nu există oare cu adevărat un tunel, ce-i drept în altă superstea, în Beth-el-Geu? Cred că nu ești chiar atât de ignorant în ale cosmografiei, încât să pui faptul ăsta la îndoială…

— În ceea ce privește ilustrațiile, pot să-ți desenez pe loc un balaur cu ochi din o mie de sori, dacă tu iei desenul drept o dovadă a adevărului — îi răspunse Clapauțius. Cât despre tunel, să știi, întâi de toate, că are numai două milioane de mile lungime, și nu cine știe câte miliarde; în al doilea rând, steaua asta e aproape stinsă, iar în al treilea rând, navigația prin tunel nu prezintă nici cea mai mică primejdie, lucru pe care-l știi foarte bine pentru că tu însuți ai trecut pe acolo. Apoi, în ceea ce privește așa numita Pustie Cernită, asta nu-i decât o masă de gunoaie cosmice, lată de zece kiloparseci, rotindu-se între Maerydia și Tetrarchida, și nu în jurul nu știu căror Capete-de-Foc sau Gaurizauri, care nici nu există. E adevărat că acolo-i întuneric, dar asta pur și simplu din cauza vânturării gunoaielor. Nu există nici un Neștiut acolo, se înțelege! Nu e vorba aici nici măcar de un mit străvechi, serios, ci de o aiureală ieftină, ieșită din vreun cap tulbure.

Trurl își mușcă buzele.

— Să lăsăm tunelul — spuse. Tu zici că nu prezintă nici o primejdie fără nici o îndoială, deoarece am zburat și eu prin el. Dac-ai fi fost tu în locul meu poate că susțineai cu totul altceva. Dar să lăsăm asta. Cât privește Pustia și Neștiutul, încercarea de a mă convinge cu vorba nu e pe gustul meu. Trebuie să te duci acolo și să te convingi ce anume din toate astea e adevărat și ce nu! — încheie el ridicând cartea cea groasă de pe masă.

Clapauțius se strădui cât putu să-i scoată din cap această intenție, dar, convingându-se că Trurl, încăpățânat ca întotdeauna, nici gând n-are să renunțe la o expediție atât de ieșită din comun, îi spuse mai întâi că nu vrea să-l mai vadă în ochi. Dar nu mult după aceea el însuși începu să se pregătească de drum, căci nu voia ca prietenul lui să piară de unul singur — în doi e parcă mai ușor să privești moartea în față.

După ce își procurară tot felul do mărunțișuri, căci drumul urma să treacă prin pustiuri (ce-i drept, nu atât de pitorești precum le prezenta cartea), o porniră în zbor cu nava lor mult încercată. Se mai opriră ici și colo, ca să tragă de limbă pe cei întâlniți în cale, mai ales după ce trecură granițele teritoriului pe care îl cunoșteau ca în palmă. Nu putură afla prea multe, căci cei întrebați spuneau lucruri demne de crezare doar despre ceea ce le era mai aproape, dar despre cele ce se întâmplau dincolo de hotarele lor, unde nu fuseseră niciodată, înșirau tot felul de povești din cele mai trăsnite, cu lux de amănunte, cu pasiune și cu spaimă totodată. Clapauțius numea aceste povești drept corozive gândindu-se la scleroza care atinge toate mințile senile.

Când, în sfârșit, se apropiară la vreo cinci-șase milioane de răsuflări de foc de Pustia Cernită, auziră vorbindu-se de un oarecare uriaș violent, care se numea Tâlharul Diploy. Nici unul din cei ce povesteau despre el nu-l văzuse și nici nu știa ce poate să însemne acel cuvânt ciudat „Diploy”, cu care era pomenit monstrul. Trurl se gândi că, cine știe, poate e o deformare a termenului „Dipol”, ceea ce ar dovedi natura dublă, bipolară și contradictorie totodată a tâlharului. Dar Clapauțius, socotindu-se mai breaz la minte, prefera să se abțină de la ipoteze. Se pare — așa se spunea — că tâlharul acela era prădalnic și nemaipomenit de crud. După ce-și jefuia victima de tot ce avea, încă nu era mulțumit, și, înainte de a-i da drumul, o mai și bătea zdravăn. O clipă constructorii se gândiră dacă n-ar fi bine să-și facă rost de vreo armă albă, sau una de foc, înainte de a trece pragul negru al Pustiei. Până la urmă ajunseseră la concluzia că cea mai bună armă rămâne tot inteligența lor, trecută prin atâtea încercări, deci capabilă să atingă culmi universale, și o porniră la drum așa cum se aflau.

Trebuie să recunoaștem că în cursul călătoriei, Trurl fu destul de dezamăgit, căci toate acele constelații, ruguri înflăcărate și deșerturi pustii ca și toate roiurile de meteoriți și stânci călătoare erau mult mai frumos descrise în cartea aceea veche decât așa cum se arătau ochiului în realitate. Stele erau puține în împrejurimi, și cu totul neînsemnate, iar pe deasupra și foarte vechi. Unele abia mai pâlpâiau, ca niște tăciuni licărind în cenușă, altele erau cu totul întunecate la suprafață și numai prin crăpăturile carapacei lor de zgură, zbârcită ici și colo, se întrezăreau vinișoare roșii. De jungle aprinse sau vâltori tainice nici pomeneală. Nimeni n-auzise de așa ceva. Pustia era plictisitoare în ultimul grad, tocmai prin pustietatea asta a ci, cât privește meteoriții, erau puzderie, dar în toată vânzoleala lor se aflau mai mult gunoaie decât magnetite magnetice sau tectite tectice ca lumea. Și asta pentru că din acest loc puteai întinde mâna până la polul galactic, iar rotirea curenților întunecați atrăgea tocmai aici, spre sud, tot felul de rămășițe și pulberi din sferele centrale ale Galaxiei. Din această pricină neamurile și populațiile vecine numeau acest teren nu Pustia Cernită, ci pur și simplu câmp de gunoaie. Așadar Trurl, ascunzându-și cum putu dezamăgirea față de Clapauțius, ca să nu-l stârnească la răutăți și ironii, îndreptă nava spre Pustie. Îndată tot felul de pulberi începură să se izbească de blindajul ei și toate gunoaiele stelare, împroșcate de sori, se așezară într-un strat atât de gros pe pereții navei, încât, gândindu-se cât va avea de curățat, îi peri cheful de toate, și, mai ales de călătorie.

Stelele dispăruseră de mult în întunecimea eternă, iar ei zburau așa, orbecăind, până ce, la un moment dat, nava fu zguduită strașnic, instrumentele, vasele și aparatele săriră din locul lor, iar cei doi simțiră cum, schimbându-și cursul, încep să zboare din ce în ce mai repede. În sfârșit, se auzi un zgomot asurzitor și nava, asolizând destul de lin, rămase nemișcată, ușor aplecată, de parcă s-ar fi lovit cu vârful de ceva neclintit. Se repeziră la geam, dar afară era o beznă neagră, de-ți băgai degetele-n ochi; din exterior răzbăteau până la ei niște zgomote ciudate, de parcă cineva necunoscut încerca cu o putere nemaipomenită să pătrundă înăuntru. Abia acum începură să se îndoiască dacă au chibzuit bine, rămânând fără mijloace de apărare, dar era prea târziu să se văicărească, așa că hotărâră să deschidă singuri ușa ca să nu le fie stricată cu forța.

Deschizătura fu îndată astupată de un bot uriaș, atât de mare, încât posesorul său nu se putu strecura și el înăuntru. Era un bot nemaipomenit de urât, totul numai ochi de sus în jos și de la stânga la dreapta. Și mai avea și un nas ca un ferăstrău și niște maxilare de oțel, ca niște cârlige. Nu se mișca, ci sta bine înfipt în deschizătură, plimbându-și ochii, tâlhărește, în toate părțile. Fiecare grup de ochi privea în altă parte a navei, cu o expresie de parcă voia să cântărească dacă tot ceea ce vedea merită ceva și cam cât. Chiar și unul mult mai prost decât constructorii noștri și-ar fi putut da seama ce semnifică aceste priviri atât de grăitoare.

— Ce vrei? — întrebă în sfârșit Trurl, înfuriat de adulmecările astea nerușinate și tăcute. Ce vrei, bot nesuferit?! Eu sunt constructorul Trurl în persoană, iar acesta e prietenul meu Clapauțius, la fel de renumit și de vestit. Zburăm cu nava asta ca turiști, așa că te rugăm să-ți iei imediat botul din ușă și să ne scoți din locul ăsta necunoscut, plin, fără îndoială, de murdării, și să ne conduci într-un vid curat și cumsecade. În caz contrar vom depune o plângere și praful o să se aleagă de tine, gunoi puturos, ai auzit?

Dar făptura nici nu se clinti. Holbă doar ochii mai departe tot socotind parcă ceva.

— Ascultă, tu, căzătură prăpădită — îi strigă Trurl, fără să mai țină seamă de nimic, deși Clapauțius îl ghiontea să-l potolească — n-avem nici aur nici argint, nici altfel de bogății, așa că dă-ne drumul imediat. Și, înainte de toate, ia-ți botul ăla din ușă, că e din cale-afară le nesuferit. Și tu — i se adresă el lui Clapauțius — nu mă mai înghionti atâta să mă potolesc, că am și eu minte și știu cum să vorbesc.

— N-am nevoie — începu pe neașteptate botul, îndreptându-și miile de ochi de foc spre Trurl — n-am nevoie de aur, nici de argint, am însă pretenția să-mi vorbești delicat, cu respect, căci sunt un hoț cu diplomă, cultivat și, din fire, foarte nervos. Mulți alții, mai acătării ca voi, au încăput pe mâna mea și le-am arătat ce pot. Iar vouă când o să vă vină rândul, am să vă storc toată vlaga din oase, până la ultima picătură. Mă numesc Gurilă și fur numai lucruri de preț, dar în mod științific și modern, adică culeg numai secrete scumpe, comori de știință, adevăruri autentice și, în genere, orice informație de valoare. Și acum gata, dați-mi ce aveți, că de nu, am să fluier! Număr până la cinci — un, doi, trei…

Numără până la cinci, și, cum nu căpătă nimic de la cei doi, începu să fluiere, de era cât pe ce să le rupă urechile. Clapauțius înțelese că acel cuvânt „Diploy”, despre care localnicii vorbeau cu atâta spaimă, era tocmai diploma obținută, se vede, la vreo Academie a Fărădelegilor. Trurl se apucase cu mâinile de capi căci Gurilă avea un glas proporțional cu mărimea lui.

— Nu-ți dăm nimic! — îi strigă el, în timp ce Clapauțius se grăbi să aducă niște vată. Și ia-ți botul de-aici cât mai repede!

— Dacă-mi iau botul, cum îi zici tu, atunci am să bag mâna — răspunse Gurilă. Și am o mână ca un clește, lungă de-un stânjen și a dracului de grea! Atenție!

Vata pe care o adusese Clapauțius se dovedi, într-adevăr, inutilă, căci botul dispăru și în locul lui apăru o labă uriașă de oțel, noduroasă, cu niște gheare murdare, ca niște lopeți, care începu să scormonească, spărgând tot ce întâlnea în cale, de se cutremurau pereții navei. Trurl și Clapauțius fugiră din calea ei, adăpostindu-se lângă rezerva de atomi. Și acum se apropia vreo gheară, ei, de sus, poc în ea cu un vătrai. Până la urmă hoțul cu diplomă se înfurie, băgă iar capul pe ușă și le spuse:

— Vă sfătuiesc să cădeți la învoială cu mine, că de nu, am să mă răfuiesc cu voi, așa cum știu eu. Am să vă arunc în fundul rezervorului meu, unde am să vă înăbuș cu gunoaie, să vă stâlcesc cu pietre până când n-o să vă mai puteți ridica și o să vă mănânce rugina. La mulți le-am venit de hac; alegeți ori una, ori alta!

Trurl nici nu voia să audă de vreo învoială, dar Clapauțius, care era de altă părere, îl întrebă pe hoțul cu diplomă ce dorea de fapt.

— Ei, așa da, așa-mi place — spuse acesta. Eu adun comori de știință, căci asta e pasiunea vieții mele, rezultată din studiile mele superioare și analiza practică a esenței lucrurilor, mai ales că pentru comori obișnuite, răutate de hoți obișnuiți, nu îți dă nimeni nimic pe aici. În schimb, știința potolește foamea de cunoștințe. Se știe foarte bine că tot ceea ce există este informație, de aceea, de veacuri, colecționez informații, și așa voi face și de acum încolo. Ce-i drept, nu mă dau înapoi să iau și ceva aur sau niscaiva nestemate, fiindcă sunt frumoase, bucură ochiul și le poți atârna undeva să le admiri. Dar asta numai așa, dacă se ivește vreo ocazie. Vă atrag atenția că pentru adevăruri false sunt în stare să vă bat măr. Tot așa și pentru pietrele false, căci sunt rafinat și doresc numai lucruri autentice!

— Și mă rog, ce fel de informație prețioasă și autentică dorești? — întrebă Clapauțius.

— De orice fel, numai să fie adevărată — îi răspunse Gurilă. Oricare poate să prindă bine în vreo împrejurare a vieții. Toate văgăunile și ungherele mele sunt pline, dar mai încape totuși în ele încă pe atâta. Hai spuneți ce știți și ce cunoașteți. Eu am să notez tot. Dar repede!

— Bună treabă, n-am ce zice — îi șopti Clapauțius lui Trurl la ureche. S-ar putea să ne țină aici o veșnicie până când o să ajungem să-i spunem tot ce știm, pentru că știința și înțelepciunea noastră sunt fără margini!

— Așteaptă — îi spuse Trurl tot în șoaptă. O să cad eu la înțelegere cu el. Apoi se adresă cu voce tare lui Gurilă: Ia ascultă, tu, hoțule cu diplomă! În ce privește aurul, noi avem informații care merită tot aurul din lume, căci știm care e rețeta de făcut aur din atomi, să zicem, pentru început, din atomii de hidrogen, căci în Cosmos se găsește hidrogen cât nu cuprinzi cu gândul. Vrei rețeta asta, ți-o dăm, și pe urmă ne dai drumul.

— Am o ladă întreagă cu rețete din astea — le răspunse capul, holbând ochii mânios. Nu sunt bune de nimic. Nu mă mai las înșelat de acum încolo. Rețeta trebuie întâi încercată.

— De ce nu? Se poate. Ai o oală?

— N-am.

— Nu-i nimic, se poate și fără oală, numai să te grăbești — răspunse Trurl. Rețeta e simplă: iei atâția atomi de hidrogen cât cântărește un atom de aur, adică optzeci și șapte; atomii de hidrogen trebuie să-i cureți mai întâi de electroni, apoi protonii trebuie bine amestecați; frămânți astfel un aluat nuclear, până ce ies la suprafață mezonii, după care îi garnisești de jur-împrejur cu electroni. Așa capeți aur curat. Ia uită-te!

Trurl începu să culeagă atomi, să-i curețe de electroni, să amestece protoni, de nu i se mai vedeau degetele de atâta sârguință. Frământă apoi un aluat protonic, îl garnisi la urmă cu electroni și așa mereu până ce, în mai puțin de cinci minute, rămase în mână cu un bulgăre de aur curat. I-l dădu lui Gurilă, acesta mușcă din el, dădu din cap și zise:

— Mda, e aur, n-am ce zice, dar eu nu pot să mânuiesc atât de repede atomii. Sunt prea mare.

— Nu-i nimic, îți dăm un aparat de măsură! — îl zădărî Trurl. Gândește-te, în felul ăsta poți să transformi totul în aur, nu numai hidrogenul. Îți dăm rețete și pentru alți atomi; tot Cosmosul îl poți face din aur, numai să te apuci de treabă!

— Dacă totul o să fie din aur, atunci acesta își va pierde orice valoare — îi răspunse, practic, Gurilă. Nu, n-am nevoie de rețeta voastră; adică ce-i drept, am notat-o, dar e prea puțin! Am nevoie de comori de știință.

— Dar, pe toți dracii, ce mai vrei să știi?

— Totul!

Trurl se uită la Clapauțius, Clapauțius la Trurl, și acesta din urmă zise:

— Dacă ai să juri pe ce ai mai scump că o să ne dai drumul, atunci o să-ți dăm informația tuturor informațiilor, adică o să-ți construim cu mâinile noastre Demonul de Gradul al Doilea, care este magic, termodinamic, neclasic și static. Ăsta o să-ți extragă până și dintr-un butoiaș vechi sau dintr-un simplu strănut informații despre tot ce există, tot ce-a fost, ce poate fi și ce va fi. Căci nu există vreun demon peste acest Demon. El este de Gradul al Doilea, așa că, dacă-l vrei, spune repede!

Tâlharului cu diplomă nu prea îi venea să creadă și nu acceptă dintr-o dată condițiile. Până la urmă depuse jurământul, dar cu rezerva că mai întâi trebuie construit Demonul, iar acesta să-și dovedească puterea sa atot-informativă. Trurl se învoi.

— Atenție, acum, gură mare! — îi zise el. Ai pe undeva niște aer? Fără aer Demonul nu poate acționa.

— Am nițeluș, pare-mi-se — îi răspunse Gurilă — dar nu e prea curat, e cam stătut…

— Nu face nimic, poate fi chiar putred, n-are importanță — îi răspunseră constructorii. Du-ne acolo unde ții aerul și o să-ți arătăm totul!

Gurilă le dădu drumul să iasă din navă, trăgându-și capul la o parte, apoi o porniră spre lăcașul monstrului. Picioarele sale era ca niște turnuri, iar spinarea cât un munte. De veacuri era nespălat și neuns, așa că scârțâia din toate încheieturile. În sfârșit, au ajuns la niște coridoare subterane. Pe drum erau răspândiți tot felul de saci putrezi, plini cu informații furate din toate părțile, rostuite în pachete și pachețele, legate cu sforicele, iar cele mai importante și mai prețioase erau însemnate cu creion roșu. Pe peretele văgăunii atârna un catalog uriaș, prins de stâncă cu un lanț ros de rugină. Și în catalog erau tot felul de capitole care toate începeau cu litera A. Trurl se uită în toate părțile, dar nu se opri din drum. Doar ecoul răspundea surd pașilor săi. Și el și Clapauțius strâmbară din nas, fiindcă deși informațiile erau autentice și prețioase, totuși peste tot, unde întorceai privirea, numai văgăuni, împuțiciuni și gunoaie o droaie. Aer exista din belșug dar stătut de tot. Se opriră și Trurl zise:

— Bagă de seamă! Aerul e făcut din atomi, și atomii ăștia sar în toate părțile și se lovesc unii de alții de miliarde de ori pe secundă în fiecare micromilimetru cubic. Tocmai în asta constă gazul, fiindcă atomii se lovesc și sar veșnic. Totuși, deși sar orbește și la întâmplare, pentru că în fiecare crăpăturică sunt miliarde de miliarde de atomi, datorită numărului mare, din toate aceste sărituri și salturi se formează, între altele, configurații apreciabile, provocate de simpla întâmplare… Știi tu, oare, ce-i aceea configurație?

— Te rog să nu mă insulți! — îi răspunse Gurilă. Știi doar că nu sunt un hoț oarecare, necioplit, ci unul subțire, cu diplomă și de aceea foarte nervos.

— Bine. Așadar, din aceste sărituri ale atomilor se nasc configurații apreciabile, adică semnificative, ca și când, să zicem, ai trage orbește în perete, iar loviturile s-ar constitui într-o literă oarecare. Ceea ce la scară mare este rar și puțin probabil, în gaz este general și neîntrerupt, și asta datorită acelor bilioane de izbituri în fiecare sută de miime de secundă. Dar problema este următoarea: în fiecare fărâmiță de aer, din salturile și săriturile atomilor, se formează adevăruri importante și maxime pline de înțelepciune. Dar totodată apar și salturi și ciocniri fără nici un sens. Și acestea din urmă sunt de mii de ori mai multe decât celelalte. Deși se știa mai de mult că, uite, acum, sub nasul tău ca un ferăstrău, în fiecare miligram de aer se nasc în frânturi de secundă fragmente ale acelor poeme care vor fi scrise abia peste un milion de ani, precum și tot felul de adevăruri minunate și dezlegări ale marilor taine ale Existenței, nu există un procedeu ca toată această informație s-o separi, cu atât mai mult cu cât atomii, îndată ce se izbesc în capete și se constituie într-un conținut oarecare, se și despart și, o dată cu aceasta, dispare și informația, poate pentru totdeauna. Deci este negreșit nevoie să se creeze un Selector care să aleagă numai ceea ce, în toată acesta alergătură a atomilor, are un sens. În asta constă întreaga idee a Demonului de Gradul al Doilea. Acum ai înțeles, prea luminate Gurilă? E vorba, ține minte, ca Demonul să extragă din toată dănțuiala asta a atomilor numai informația veritabilă, adică teoreme matematice și jurnale de modă, și modele, și cronici istorice, și rețete de plăcintă, și procedee de cârpire și de spălare a blindajelor de azbest, și versuri, și sfaturi științifice, și almanahuri, și calendare, și știri secrete despre ceea ce s-a întâmplat cândva, și tot ceea ce au scris și scriu gazetele în tot Cosmosul, și cărți de telefon, încă netipărite…

— Ajunge! Destul! — strigă Gurilă. Termină odată! Ce folos că atomii se unesc în felul acesta, de vreme ce îndată se și despart. Apoi nu cred să se poată alege adevărurile prețioase din toată această tevatură și aiureală a atomilor dănțuitori prin aer, care n-are nici un sens și nu folosește nimănui.

— A, deci ești cu adevărat mai puțin prost decât credeam — zise Trurl. Într-adevăr greutatea cea mare e să pui în practică această selecție. Și eu n-am deloc intenția să te conving în mod teoretic de posibilitatea acestei selecții, dar, ca să-mi țin făgăduiala, chiar aici, în fața ta, am să construiesc Demonul de Gradul al Doilea, ca să vezi cu ochii tăi splendida perfecțiune a acestui Atotinformator! Tu trebuie doar să-mi faci rost de o cutie. Poate să nu fie mare, dar neapărat închisă ermetic. O să facem în ea o găurică mică cu un vârf de ac și o să așezăm Demonul deasupra ei. Și stând acolo călare, Demonul va slobozi din cutie numai informația având un oarecare înțeles, nimic altceva. Cum se va forma o grămăjoară de atomi, care din întâmplare o să însemne ceva, atunci Demonul o s-o înhațe numaidecât și înțelesul acela îl va înscrie, cu un stilou special de briliant, pe o panglică de hârtie. Va trebui să pregătești multă, căci va lucra zi și noapte, fără răgaz. Mai degrabă obosește Cosmosul decât el… De o sută de miliarde de ori pe secundă lucrează Demonul de Gradul al Doilea. Ai să vezi singur.

Acestea fiind zise, Trurl se întoarse la navă să fabrice Demonul. În vremea asta Gurilă îl întreabă pe Clapauțius:

— Dar cum arată Demonul de Gradul Întâi?

— O, acesta e mai puțin interesant. E un simplu demon termodinamic, care știe numai atât, să dea drumul prin orificiu la atomi rapizi, iar pe cei lenți să-i oprească. În felul acesta se naște un perpetuum mobile termodinamic. Dar asta n-are nimic comun cu informația, așa că pregătește mai bine un vas cu orificiu, fiindcă acuși se va întoarce Trurl!

Hoțul cu diplomă se duse într-o pivniță, cotrobăi printre tinichele, înotând prin tot felul de fiare ruginite, până ce scoase, de nu se știe unde, un butoiaș de fier, vechi și gol. Făcu în el o gaură mică și se întoarse. Tocmai atunci apăru și Trurl cu Demonul în mână.

Butoiașul era plin de aer stătut, așa că trebuia să-ți astupi nasul când te apropiai de orificiu. Dar pentru Demon asta n-avea nici o importanță. Trurl așeză făptura mică deasupra orificiului, călare pe butoiaș, montă deasupra o bobină cu bandă de hârtie, banda o trecu apoi pe sub un stilou și acesta începu grăbit să salte, să vibreze, ca într-un oficiu telegrafic, însă de un milion de ori mai repede. Micul stilou cu briliant tremura și vibra întruna; iar panglica cu informații curgea mereu, acoperită de litere scrise, încolăcindu-se pe podeaua neagră și murdară a pivniței.

Tâlharul Gurilă, aflat lângă butoiaș, își apropie panglica de hârtie de cei o sută de ochi ai săi și începu să citească ceea ce alegea Demonul, ca sită de informații ce era, din salturile și săriturile neîntrerupte ale atomilor. Și informațiile acelea îl copleșiră atât de mult, încât nici nu observă că amândoi constructorii o șterseră din pivniță, se întoarseră la navă și, trăgând zdravăn de ea o dată, de două ori, de trei ori, o scoaseră, până la urmă; din groapa în care o prăvălise tâlharul, intrară înăuntru și o zbughiră cât putură de repede. Știau că, deși Demonul lor acționează, rezultatele acestei acțiuni pot să-l înzestreze pe Gurilă cu o bogăție de informații mult mai mare decât cea dorită. În timpul acesta tâlharul stătea sprijinit de butoiaș și citea ceea ce așternea pe hârtie stiloul cu cap de briliant al Demonului; tot ce acesta afla de la atomii săltăreți: cum se încolăcesc miriapozii arlebardini, că fiica regelui Petrițius al Labaudiei se numea Garbunda, ce mânca la dejun Frederic al II-lea, regele fețelor-palide, înainte de a declara război gvendolinilor, câte straturi de electroni ar avea atomul de terminolium, dacă un asemenea element ar fi posibil, care sunt dimensiunile orificiului posterior al păsăricii numită curcucel, pe care marlaii vabenți obișnuiesc s-o picteze pe răzamforele lor, despre cele trei gusturi poliparfumate ale nămolului oceanic din Apachioria Străsparenta, despre floricica Lubuducu care, orbită de lumina zilei, doboară pe vânătorii strămalfanzi cu dosul frunzelor, cum se scoate modelul de furnizare a unghiului bazei poligonului numit icosaedru, cine a fost giuvaergiul lui Fafuțius, măcelarul-stângaci al buvanților, câte reviste filatelice vor apărea în anul șaptezeci de mii în Morconauția, unde se găsește trupul Cibriciei Călcâi-Superb, pe care a străpuns-o cu un cui un oarecare Malconder în stare de beție, prin ce se deosebește Nătânga de Motânga, cine are cea mai mică plivitoare lunguiață din Cosmos, de ce puricii cu gura la coadă nu vor să mănânce mușchi, în ce constă jocul numit Balansoarul Posterior Contras, precum și câte grăuncioare de codița leului erau în grămăjoara pe care Abrucvian Multipolus a lovit-o cu piciorul când a alunecat la kilometrul opt de pe șoseaua Albaterrei, în Valea Fulmanților Răcunți. Mai că îl apucară toți dracii, căci începuse să-și dea seama că toate aceste informații, profund adevărate și absolut pline de înțeles nu-i sunt defel necesare, fiindcă toate la un loc formau un talmeș-balmeș, de care te durea capul și îți tremurau picioarele. Iar Demonul de Gradul al Doilea acționa cu o viteză de trei sute de milioane de informații pe secundă, iar banda de hârtie se răsucea acum pe distanțe de zeci de mile, înecându-l treptat pe tâlharul cu diplomă, înfășurându-l ca un păienjeniș alb, iar stiloul cu briliant în vârf tremura ca nebun, de i se părea tâlharului că acuși o să afle lucruri nemaiauzite, din acelea care-ți deschid ochii asupra Esenței Existenței, așa că citea absolut tot ce ieșea de sub peniță: despre cântecele bahice ale quaidonoșilor, măsura papucilor cu pompoane pe continentul lui Gondvan, grosimea părului care crește pe fruntea de aramă a streptococului ciutural, lățimea moalelor capului la puradeii găsiți, litania exorciștilor hărmanți pentru trezirea cuviosului Cepilă Groșipilă, cele șase moduri de preparare a supei de griș, cea mai bună otravă pentru mătuși, felurile de gâdilături grețoase, numele cetățenilor din Balivernia Cimilică, începând cu litera M, descrierea gustului berii stricate de ciuperci…

Aproape că i se făcu negru înaintea ochilor. Trase și o înjurătură zdravănă, căci se săturase de-a binelea, dar Informația îl înfășurase de-acum cu mii de mile de benzi de hârtie, încât nu se mai putea mișca și era nevoit să citească mai departe. Așa află cum ar fi scris Kipling începutul celei de a doua „Cărți a Junglei”, dacă atunci l-ar fi durut burta, la ce se gândește balena tristă din cauza burlăciei, despre modul de a face curte la muștele de hoituri, cum se poate cârpi un sac vechi, ce-i aia o streblă, de ce se spune cizmar și croitor și nu cizmător și croiar, și, de asemenea, câte vânătăi poți avea în același timp. Apoi veni la rând a doua serie de deosebiri între gogoși și brașoave: că primele sunt chele, iar celelalte au păr, și mai departe: care sunt rimele cuvântului „verzișoară”, cu ce cuvinte l-a jignit Papa Ulm din Pendera pe Antipapa Mulm, cine posedă muzicuța în formă de pieptene. Disperat, încercă să iasă de sub muntele de hârtie, dar îl lăsaseră puterile. Împingea de benzi, le arunca, le rupea, dar avea mult prea mulți ochi ca măcar pe dinaintea câtorva să nu treacă noi informații. Așa că fu nevoit să afle care sunt atribuțiile paznicilor de case în Indorania și de ce Nadoiedrii din Flutorsia spun mereu că i-a tras curentul. Închise ochii și rămase nemișcat, înăbușit de lavina de informații, iar Demonul îl înfășură mai departe cu bandaje de hârtie, pedepsindu-l aspru pe tâlharul Gurilă, cel cu diplomă, pentru” nemăsurata lui lăcomie de știință de orice fel.

Și până astăzi stă tâlharul acela pe gunoaie, acoperit de munți de hârtie, iar în întunericul pivniței, ca cea mai curată scânteie, tremură și vibrează micul stilou cu cap de briliant, notând tot ceea ce Demonul de Gradul al Doilea reușește să extragă din dansurile atomilor aerului, prin orificiul vechiului butoiaș. Înăbușit de potopul de informații, nefericitul Gurilă află tot felul de fleacuri despre caracoane, pompoane și despre propria-i aventură, pe care am povestit-o, căci și ea se găsește undeva, la un kilometru oarecare al benzii de hârtie, ca și alte istorii sau preziceri ale viitorului atâtor creaturi până la stingerea Sorilor. Constructorii l-au pedepsit crunt pentru fapta lui tâlhărească. Și nu are nici o scăpare. Poate doar dacă s-o termina panglica de hârtie…




Expediția a șaptea sau despre cum propria perfecțiune a lui Trurl a dus numai la rele


Universul este nesfârșit, dar totodată și limitat, așa că o rază de lumină, în orice parte ar porni, după miliarde de veacuri se întoarce de unde a plecat, dacă are destulă putere. Tot astfel se întâmplă și cu veștile care umblă printre stele și planete. Așa s-a făcut că, de departe, la urechea lui Trurl a ajuns vestea despre doi puternici constructori-binefăcători, cu o asemenea înțelepciune și de o astfel de perfecțiune că nu-i întrecea nimeni. Imediat se duse la Clapauțius, dar acesta îl lămuri că nu despre cine știe ce rivali tainici e vorba, ci despre ei înșiși.

Gloria are totuși calitatea că de obicei trece sub tăcere înfrângerile, chiar — dacă ele au fost pricinuite de cea mai înaltă perfecțiune. Cine s-ar îndoi de acest adevăr să-și amintească de ultima din cele șapte expediții ale lui Trurl. În această expediție el a pornit de unul singur, deoarece Clapauțius, reținut de treburi urgente, n-a putut să-l întovărășească.

Pe atunci Trurl era peste măsură de înfumurat, iar onorurile care i se făceau le primea ca pe un lucru cât se poate de obișnuit. În această călătorie el o porni cu nava sa spre miazănoapte, căci partea aceea îi era mai puțin cunoscută. Zbură multă vreme prin pustietățile cosmice, ocolind globurile răscolite de zarva luptelor, ca și pe cele cufundate în liniștea cea de mormânt, până ce, întâmplător, îi apăru în cale o mică planetă, de fapt o fărâmă de materie, cu adevărat microscopică, pierdută în spațiu.

Pe suprafața acestei bucăți de stâncă cineva alerga de colo-colo, sărind și făcând gesturi ciudate. Mirat de acest singuratic și neliniștit de semnele nici de disperare și nici de mânie, Trurl descinse pe dată.

Îi ieși în întâmpinare un bărbat de culoarea iridiului și vanadiului, cu statură impozantă, sunând și zornăind, care-i spuse că se numește Exilius Tartareul, că este domnitorul Pancriției și Cenenderei și că locuitorii acestor două regate, în nebunia lor de regicizi, l-au alungat de pe tron și l-au lăsat aici, pe petecul acesta pustiu, să se învârtească o dată cu el pe vecie, pradă întunecatelor derive ale gravitației.

Aflând la rândul lui cu cine are de-a face, monarhul îi ceru lui Trurl, ca binefăcător de meserie ce era, să-l ajute să-și recâștige neîntârziat demnitățile uzurpate și, numai la gândul unei asemenea întorsături a lucrurilor, in priviri i se aprinse focul răzbunării, iar degetele de oțel începură să se strângă, de parcă ar fi apucat de gât pe credincioșii lui supuși.

Trurl nu putea și nici nu voia, de fapt, să-i îndeplinească dorințele lui Exilius, căci o asemenea faptă ar fi atras multe rele și nenumărate fărădelegi. Totuși ținea să-l mai îmbuneze pe regele jignit și să-i mai potolească suferința. Cugetând câteva clipe, ajunse la concluzia că nici în acest caz nu e încă totul pierdut. Se putea face în așa fel încât și regele să ajungă să fie sătul de supușii lui, dar și aceștia să rămână teferi. De aceea, chemându-și toată măiestria în ajutor, se puse serios pe treabă și-i construi un stat cu totul nou. Era plin de grădini, râuri, munți, păduri și izvoare, cu cer și cu nori, cu regimente de luptători arzând de pofta de a se bate, cu cetăți, fortărețe și cameriste. Și mai erau acolo iarmaroace, scăldate în soare, zile muncite cu sudoarea frunții și nopți înecate în veselie, cântec și dans până în zori, și scrâșnet de paloșe. Mai adăugă acelui stat o splendidă capitală, toată din marmură și cristal, un consiliu de înțelepți bătrâni-bătrâni, palate de iarnă și reședințe de vară, comploturi antiregale, calomniatori, dădace, denunțători, herghelii de armăsari superbi și panașe fluturând vesel în vânt. Apoi țesu în atmosfera de acolo fanfarele și ghiulelele salvelor de tun, mai adăugă și o mână de trădători, absolut indispensabili, vreo câțiva eroi, câțiva ghicitori și proroci, un mântuitor și un poet cu o teribilă ascuțime de spirit, după care, așezându-se în fața lor, făcu o primă probă, în cursul căreia, mânuind niște instrumente microscopice, mai adăugă femeilor din acel stat frumusețe, bărbaților o tăcere mohorâtă și cheful de ceartă după băutură, funcționarilor trufie, și servilism, astronomilor darul beției stelare, iar copiilor neastâmpăr. Toate astea, unite, cuplate și șlefuite, încăpură într-o cutie nu prea mare, tocmai bună ca Trurl să o poată urni din loc fără greutate. Și i-o oferi în dar lui Exilius, s-o stăpânească pe vecie. Mai întâi îi arătă unde se găsesc intrările și ieșirile din împărăție, cum se programează războaiele, cum se înăbușă revoltele, cum se instituie taxele și birurile. Îl mai învăță și unde se află punctele critice ale acestei lumi miniaturizate, adică unde se afla curba maximă a loviturilor de palat și tulburărilor sociale, ca și minima. Și explică totul atât de bine, încât regele, obișnuit din vremuri străvechi cu guvernarea tiranică, prinse învățătura din zbor și îndată, sub ochii constructorului, dădu, de probă, câteva edicte, mișcând corespunzător butoanele și manivelele regulatoare, sculptate în formă de lei și vulturi regali. Erau edicte referitoare la starea excepțională, la interdicțiile de circulație și la un bir special pe capul locuitorilor. Apoi, când în acest regat trecu un an, dar după ceasul regelui și al lui Trurl abia un minut, printr-un act de mare generozitate, adică apăsând cu degetul pe buton, regele binevoi să anuleze edictele, reduse birul și atunci din cutie se auziră strigăte de bucurie și recunoștință, ca un chițcăit de șoricei trași de coadă, iar prin geamul bombat de deasupra se putea vedea cum pe drumurile prăfuite, pe malurile apelor curgând alene, în care se oglindeau nori pufoși, poporul se bucura și lăuda nobila și înalta bunătate a regelui.

Deși la început monarhul se simțise oarecum ofensat de darul lui Trurl, pentru că statul acela era prea mic și prea semăna cu o jucărie de copil, văzând totuși ce mare devine, când te uiți prin geamul gros de deasupra, și poate presimțind nelămurit că scara mărimilor n-are nici o valoare, pentru că treburile acelui stat nu se măsoară nici cu metrul, nici cu kilogramul, iar, în fond, sentimentele trăite de uriași, ca și de pitici, sunt oarecum egale, mulțumi constructorului, ce-i drept, cam cu jumătate de gură și destul de sec. Cine știe, poate că ar fi fost bucuros să dea ordin ca, pentru orice eventualitate, gărzile palatului să-l arunce pe Trurl în lanțuri și, prin torturi, să-i curme viața. Desigur nu-i convenea să se afle cum că un oarecare pierde-vară, un venetic, a fost în stare să dăruiască puternicului rege o întreagă împărăție.

Exilius era totuși atât de înțelept, încât să-și dea seama că n-o să se aleagă cu nimic dintr-o asemenea măsură, din cauza disproporției, căci mai repede ar reuși puricii să pună stăpânire pe cel ce-i hrănește decât armata regală pe Trurl. Așa că, dând din cap încă o dată nepăsător, băgă sceptrul și mărul în sân, mută din loc, nu fără oarecare greutate, cutia cu statul miniatural și o duse în chilia sa de surghiunit. Iar când începură, pe rând, s-o încălzească soarele și s-o întunece noaptea, în ritmul rotațiilor planetoidului, regele, recunoscut acum de supuși ca cel mai mare din lume, începu să-și exercite serios puterea, poruncind, interzicând, condamnând, răsplătind, și în felul acesta îndemnând pe micii locuitori la devotament, supunere absolută și venerație față de tron.

În vremea asta, Trurl, întorcându-se acasă. Îi povesti îndată, nu fără satisfacție, prietenului său Clapauțius, prin ce minune de construcție reușise să împace tendințele monarhice ale lui Exilius cu cele republicane ale foștilor lui supuși. Dar Clapauțius nu-i împărtăși câtuși de puțin entuziasmul. Dimpotrivă, Trurl citi în ochii lui un sentiment de dezaprobare și dojană.

— Oare te-am înțeles bine? — îl întrebă el pe Trurl. I-ai dăruit acelui rege, acelui stăpân de sclavi înnăscut, iubitor de torturi și chinuri, o întreagă societate în veșnică stăpânire? Și mai îndrăznești să-mi povestești de bucuria provocată de anularea unora din edictele acelea groaznice! Cum ai putut să faci una ca asta?!

— Cred că glumești! — îi spuse Trurl. De fapt tot acest stat a încăput într-o cutie de un metru lungime, șaizeci și cinci de centimetri lățime și șaptezeci grosime. Și nu e altceva decât un model…

— Modelul cui?

— Cum adică al cui? Al unei societăți, micșorată de o sută de milioane de ori.

— Și de unde știi că nu există lumi sau societăți de o sută de milioane de ori mai mari decât a noastră? În cazul acesta societățile noastre n-ar fi ele, la rândul lor, niște modele ale celor uriașe? Și, în genera], ce importanță au dimensiunile? Oare în cutia aceea, adică în statul acela pe care l-ai construit, călătoria din capitală până la antipozi nu durează luni de zile pentru locuitorii de acolo? Oare ei nu suferă, nu muncesc din greu, nu mor?

— Ei, dragul meu, doar știi foarte bine că toate aceste procese au loc astfel pentru că așa le-am programat, deci în realitate nu se întâmplă nimic…

— Cum adică, în realitate nu se întâmplă nimic? Vrei să spui că cutia este goală, că toate acele marșuri, torturi și condamnări la moarte sunt numai o iluzie?

— Iluzie nu sunt, căci au loc, dar numai ca niște fenomene microscopice — se apără Trurl. În orice caz, toate acele nașteri, iubiri, fapte eroice, denunțuri, toate sunt o hărțuială în vid a electronilor mărunței, care are loc datorită preciziei meșteșugului meu neliniar, care…

— Nu vreau să mai aud nici o lăudăroșenie — îl întrerupse Clapauțius. Spui că acestea sunt procese de auto-organizare?

— Bineînțeles!

— Și că se desfășoară printre minusculii nori electrici?

— Știi tot atât de bine, ca și mine.

— Și că fenomenologia răsăriturilor și apusurilor de soare ca și a luptelor sângeroase provoacă cuplaje ale variabilelor esențiale?

— Absolut exact.

— Bine, dar oare noi, dacă am fi cercetați fizic, cauzal și pipăibil, nu suntem și noi niște norișori de hărțuială electronică? Nu suntem oare niște încărcături pozitive și negative, montate în vid? Și oare existența noastră nu este ea rezultatul acestor încăierări de particule, deși noi înșine simțim tururile de forță ale moleculelor fie ca teamă, dorință sau ca reflexie? Și oare ce altceva se întâmplă în capul tău când visezi, în afară de algebra binară a comutărilor și călătoria neobosită a electronilor?

— Dar bine, Clapauțius dragă, pentru tine existența noastră e totuna cu cea din așa-zisul stat, închis într-o cutie de sticlă?! — exclamă Trurl. Ei, nu, asta-i prea de tot! Intenția mea a fost să fac doar un simulator de stat, un model perfect din punct de vedere cibernetic, nimic mai mult!

— Trurl! Perfecțiunea noastră este pentru noi un blestem, care, prin urmările sale incalculabile, apasă asupra fiecărei creații înfăptuite! — rosti răspicat Clapauțius. Suntem ca un imitator imperfect, care vrând să tortureze, ar construi dintr-un bloc inform de lemn sau de ceară o formă având o oarecare asemănare exterioară cu o ființă inteligentă și ar chinui-o în mod artificial! Ia închipuie-ți continuarea perfecționării unor astfel de practici, dragul meu! Închipuie-ți acum pe sculptorul care făurește o păpușă cu gramofon în pântece, ca să poată geme sub loviturile lui. Închipuie-ți o asemenea păpușă, care, lovită, începe să ceară îndurare, una care, dintr-un bloc inert, se transformă în hominid, închipuie-ți o păpușă care varsă șiroaie de lacrimi, sângerând, o păpușă care se teme de moarte, deși în același timp o atrage liniștea morții. Oare nu vezi că perfecțiunea imitatorului face ca aparența să devină adevăr, iar prefăcătoria realitate? Ai dat cruntului tiran în stăpânire veșnică nenumărate ființe în stare să sufere, ai comis deci o faptă rușinoasă…

— Astea toate-s numai sofisme! — strigă Trurl revoltat, atins de cuvintele prietenului său. Electronii sar nu numai în interiorul capetelor noastre, ci și înăuntrul plăcilor do gramofon, și din această generalizare nu rezultă nimic ce ar justifica analogii atât de hipostatice! Supușii monstrului Exilius își pierd cu adevărat capul, viața, suspină, se bat, se iubesc tocmai pentru că eu am acordat parametrii așa cum trebuie. Dar dacă ei simt ceva, asta nu se știe, Clapauțius. Despre asta electronii care sar în capetele lor nu-ți vor spune nimic!

— Dacă ți-aș sparge capul, tot n-aș vedea nimic altceva decât electroni, asta-i sigur — îi răspunse Clapauțius. Te prefaci că nu înțelegi ceea ce îți spun. Știu foarte bine că nu ești atât de prost cum vrei să pari! Placa de gramofon n-o întrebi nimic, placa n-o să-ți implore îndurare, nici n-o să-ți cadă în genunchi! Nu se știe spui, dacă ei gem sub lovituri numai pentru că le clipesc electronii dinăuntru, de parcă ar fi niște rotițe care glăsuiesc dacă le miști, sau dacă, într-adevăr, urlă de durere, suportând-o cu adevărat? Și asta se numește diferență! Suferind nu este cel care-ți dă suferința lui ca s-o poți pipăi, mușca sau cântări, ci cel care suferă cu adevărat! Dovedește-mi acum imediat că ei nu simt nimic, că nu gândesc, că ei, în general, nu există ca făpturi conștiente de destinul lor între două abisuri ale neexistenței, cea de dinainte de naștere și cea de după moarte. Dovedește-mi asta și am să încetez să te zgândăr! Dovedește-mi imediat că ai imitat doar suferința, dar n-ai creat-o!

— Știi bine că asta e imposibil — răspunse Trurl cu glas șoptit. Atunci când am pus mâna pe instrumente, când cutia era încă goală, a trebuit să prevăd un asemenea caz, tocmai pentru a-l putea anula în proiectarea statului lui Exilius. Și asta ca monarhul să nu aibă impresia că are de-a face cu marionete, cu păpuși, în loc de supuși absolut reali. N-am putut proceda altfel, înțelege-mă! Căci tot ceea ce ar spulbera iluzia absolutei realități ar distruge totodată și prestigiul stăpânirii, reducând-o la o jucărie mecanică.

— Înțeleg, înțeleg perfect! — exclamă Clapauțius. Intențiile tale au fost onorabile. Ai vrut să construiești un stat cât se poate de asemănător unuia adevărat, cu totul de nedeosebit, și înțeleg cu groază că ai reușit! De la întoarcerea ta au trecut numai câteva ceasuri, dar pentru ei, cei de acolo, din cutia aceea, veacuri întregi. Câte existențe irosite numai pentru ca trufia lui Exilius să se poată manifesta în voie, mai mult ca înainte!

Trurl nu răspunse, dar, îndreptându-se către navă, văzu că prietenul său îl urmează. Învârtindu-se ca o sfârlează, Trurl îndreptă vârful navei între două mari aglomerări de focuri veșnice și apăsă pe manetă atât de tare, încât Clapauțius nu se putu abține:

— Ești incorigibil. Întotdeauna întâi acționezi și pe urmă gândești. Ce vrei să faci când vom ajunge acolo?

— Am să-i iau statul înapoi!

— Și ce-ai să faci cu el?

„Am să-l distrug!” — vru să strige Trurl, dar vorba i se opri în gât. Neștiind ce să spună, mormăi:

— Am să organizez alegeri. Ei înșiși să-și aleagă adevărații conducători.

— I-ai programat ca feudali și vasali, la ce bun atunci alegerile, cum or să le schimbe soarta? Ar trebui mai întâi să distrugi întreaga structură de stat…

— Dar unde se termină schimbarea structurii și unde începe transformarea spiritelor? — strigă Trurl. Clapauțius nu-i răspunse însă, și astfel zburară așa, într-o tăcere apăsătoare, până ce zăriră planeta lui Exilius și, înconjurând-o înainte de asolizare, fură martorii unui spectacol neobișnuit.

Întreaga planetă era acoperită de semnele unei acțiuni bine chibzuite. Poduri microscopice, ca niște liniuțe, atârnau deasupra pârâiașelor, lacurile, în care se reflectau stelele, erau pline de nave mici, ca niște așchii plutitoare… Emisfera dinspre afeliu era populată de orașe frumos luminate, iar în cealaltă se zăreau cetățui întărite, deși locuitorii înșiși, din cauza micimii lor, nu puteau fi zăriți nici chiar prin cele mai puternice lentile. Numai regele nu se vedea nicăieri, de parcă l-ar fi înghițit pământul.

— Nu-l văd pe rege… șopti mirat Trurl către tovarășul său. Ce-or fi făcut cu el? Au reușit să spargă pereții cutiei și au ocupat toată fărâma aceea de…

— Ia privește! — spuse Clapauțius, arătând un norișor în formă de ciupercuță de cârpit ciorapi, care se răspândea încet în atmosferă. Cunosc energia atomilor… Și acolo, mai departe — vezi forma aceea de sticlă? Sunt resturile cutiei, pe care au transformat-o într-un fel de templu…

— Nu înțeleg. Doar a fost numai un model. Numai un proces cu un număr mare de parametri, o imitație cuplată din variabile în multistat… mormăi Trurl, uluit cu totul…

— Da, dar ai comis o greșeală de neiertat cu exagerata ta perfecțiune imitativă. Nedorind să fabrici doar un mecanism de ceasornic, ai creat, fără voia ta, din pedanterie, ceea ce este posibil si necesar, dar și ceea ce este contrar mecanismului…

— Destul! — strigă Trurl. Se uitară, atenți, căci ceva le lovi nava, dar foarte ușor, ca o mică atingere. Văzură acel obiect, căci era luminat din spate de un mic jet de flăcări. Era o navă mică sau poate numai un satelit artificial, uimitor de asemănător cu unul din acei saboți de oțel pe care-i purtase tiranul Exilius. Iar când ridicară ochii în sus, zăriră departe, deasupra micii planete, un corp luminos, pe care înainte nu-l avea. Și în suprafața lui rotundă și complet rece recunoscură trăsăturile de oțel ale lui Exilius, care în felul acesta ajunsese să fie Luna Microminianților…




BASMUL DESPRE CELE TREI MAȘINI POVESTITOARE ALE REGELUI GENIALON


ODATĂ veni la Trurl un străin de departe. Cum coborî din lectica fotonică, puteai să-ți dai seama dintr-o dată că e o persoană neobișnuită, de pe alte meleaguri, pentru că acolo unde toți aveau mâini el avea numai un zefiraș ușor parfumat, acolo unde alții își țin picioarele, el avea numai niște scântei minunate ca niște curcubee, în loc de cap avea o pălărie foarte scumpă; de vorbit parcă vorbea dintr-un soi de mijloc, căci, în întregul lui, străinul acesta nu era decât o sferă perfect rotundă, încinsă cu un bogat șnur de plasmă. Dându-i binețe lui Trurl, îi spuse că el este de fapt doi, adică emisfera de sus și cea de jos; prima se numește Sin-cronizius, iar cealaltă Sincrofazius. Încântat de această splendidă construcție a unei ființe inteligente, Trurl fu nevoit să recunoască faptul că până atunci nu i se întâmplase să întâlnească o persoană atât de perfectă, cu maniere atât de precise și cu o asemenea strălucire de briliant. Noul venit lăudă, la rându-i, structura lui Trurl și, după acest schimb de amabilități, îi dezvălui scopul vizitei sale: ca prieten și supus credincios al vestitului rege Genialon, a venit la Trurl ca să-i comande trei mașini de povestit.

— Regele și stăpânul meu — zise el — nu mai domnește și nu mai stăpânește de multă vreme; la această dublă renunțare l-a îndemnat înțelepciunea pe care a căpătat-o din adânca examinare a problemelor mondiale. Părăsindu-și deci regatul, s-a retras într-o peșteră, uscată și aerisită, cufundându-se în meditație. Uneori însă îl năpădește tristețea sau scârba de sine însuși și atunci nimic nu-l poate mângâia, în afara unor povești cu totul neobișnuite. Dar cei care i-au rămas credincioși și nu l-au părăsit, atunci când el a renunțat la tron, i-au povestit toate basmele și istorioarele pe care le știau. Așa că, negăsind altă soluție, am dori, stimate constructor, să ne ajuți să spulberăm frământările regelui, folosind mașinile pe care le vei născoci cu priceperea ta.

— Pot să fac ce-mi cereți — răspunse Trurl. Dar de ce aveți nevoie chiar de trei mașini?

— Am vrea — începu Sincrofazius, legănându-se ușor când într-o parte, când într-alta — am vrea ca prima să povestească istorii complicate, dar blânde, a doua nostime și vesele, iar a treia profunde și emoționante.

— Aha, prima să slujească inteligenței, a doua pentru distracție, iar a treia să servească de învățătură? — îi completă Trurl spusele. Am înțeles. Și când o să vorbim de răsplata mea, acum sau mai târziu?

— Când o să le dai gata, freacă nițel inelul acesta — îi răspunse oaspetele — și atunci o să-ți apară în față această lectică; te urci în ea împreună cu mașinile și îndată o să te ducă în peștera regelui Genialon, acolo ai să-i prezinți lui toate dorințele tale și el o să ți le împlinească în mod sigur, în măsura posibilităților.

Spunând aceasta, făcu o plecăciune, îi dădu lui Trurl inelul și, afundându-se într-o lumină orbitoare, se strecură în lectică; un nor alburiu o înfășură, apoi se zări un fulger și Trurl se pomeni singur în fața casei, cu inelul la mână și nu prea mulțumit de cele întâmplate.

— „În măsura posibilităților” — mormăi el, intrând în atelier. O, asta nu prea-mi place! Doar se știe cum se întâmplă: când ajungi la socoteli, toate politețurile și reverențele încetează, și nu mai rămân decât necazurile, ba mă pot alege și cu niscaiva cucuie…

În clipa aceea, inelul care strălucea în mâna lui tresări ușor și rosti:

— „În măsura posibilităților!” înseamnă că regele Genialon, părăsindu-și regatul, trăiește foarte modest; ți s-a adresat ție, constructorule, ca de la înțelept la înțelept; și am impresia că nu s-a înșelat, pentru că, după cum văd, vorbele mele, ale unui simplu inel, nu te miră deloc; nu te mira, deci, nici de sărăcia regelui, căci ai să-ți primește răsplata din plin, deși, poate, nu va fi în aur. Dar nu totdeauna cu aur se potolește foamea.

— Ce tot vorbești, inelule! ripostă Trurl. Oi fi eu înțelept, ca și regele, dar curentul electric, ionii, atomii și alte rarități necesare la construirea mașinilor, toate astea mă costă, nu glumă. Prefer înțelegerile clare, semnate, cu paragrafe și ștampile în regulă; nu mă lăcomesc cu orice preț, dar îmi place aurul, mai ales în cantități însemnate, și o recunosc deschis! Strălucirea aurului, lustrul lui galben, plăcuta lui greutate sunt tot ceea ce-mi doresc; când răstorn pe podea vreun sac-doi de ducați și mă afund în grămada aceea plăcut sunătoare, dintr-o dată mi se luminează sufletul, de parcă cineva mi-ar fi aprins înăuntru un soare mititel. Asta e, îmi place aurul, n-am ce zice — exclamă el, parcă purtat pe sus de propriile-i vorbe.

— Dar la ce bun aurul adus de alții? Nu poți să-ți fabrici singur cât aur poftești? — îl întrebă inelul, fulgerând de mirare.

— Nu știu cât de înțelept este regele Genialon — îi răspunse Trurl — dar tu ești, după cum văd, un inel total neinstruit! Cum adică, eu să-mi fac singur cât aur vreau!? Cine-a mai auzit așa ceva? Ce, un cizmar își face singur ghete, un bucătar gătește pentru el însuși, un soldat luptă pentru el? Și pe urmă, cheltuielile, n-ai auzit niciodată de ele? Și, de fapt, dacă vrei să știi, în afară de aur, îmi mai place și să mă plâng. Așa că nu-mi mai bate capul, pentru că trebuie să m-apuc de treabă.

Și aruncând inelul într-o cutie veche de tablă, se și instală în atelier și se apucă de treabă. Trei zile în șir nu ieși din casă, construi toate cele trei mașini și nu-i mai rămase decât să le dea ultimul șlif de suprafață, pentru că îi plăcea să meșterească lucruri simple și funcționale. Încercă pe rând felurite vopsele și, cum inelul arunca mereu câte o vorbă din fundul cutiei, Trurl îl acoperi cu ce-i căzu în mână, ca să nu-l mai deranjeze cu observațiile sale nepotrivite.

Până la urmă se hotărî să vopsească mașinile, pe prima în alb, pe a doua în culoarea azurului, iar pe a treia cu negru, apoi frecă inelul și, cum apăru lectica, se urcă în ea împreună cu mașinile, așteptând să vadă ce se va întâmpla mai departe. Un fulger, un șuierat, praful ridicându-se în aer și, când se risipi, Trurl își aruncă privirea pe ferestruică și se pomeni într-o peșteră largă, presărată cu nisip alb, mărunt. Zări mai întâi câteva lavițe încărcate cu suluri și cărți groase, pe urmă un șir de sfere, strălucind din cale-afară. Într-una din ele îl recunoscu pe străinul care îi comandase mașinile; în alta, mai mare și ușor atinsă de bătrânețe, se dumiri c-ar fi regele, așa că îi făcu o plecăciune și coborî din lectică. Regele îl salută cu bunăvoință și-i spuse:

— Sunt două feluri de înțelepciune: una face posibilă acțiunea, cealaltă te împiedică să acționezi. Nu crezi oare, vestitule Trurl, că cea de-a doua este mai mare? Pentru că numai un gând care ajunge foarte departe poate prevedea urmările deosebit de depărtate ale unor acțiuni începute, acele urmări care fac să devină problematică acțiunea care le-a provocat… Iar perfecțiunea poate să apară tocmai prin renunțarea la activități — și prin asta se deosebește înțelepciunea de inteligență, prin faptul că este capabilă de asemenea diferențieri…

— Cu îngăduința Maiestății Voastre — răspunse Trurl — vorbele Maiestății Voastre le pot înțelege în două feluri. Ori e vorba de o delicată aluzie, menită să diminueze valoarea muncii mele, a acelei acțiuni care a avut ca rezultat cele trei mașini comandate și care se găsesc acolo, în lectică. O asemenea interpretare a faptelor nu-mi este pe plac, pentru că ar fi o mărturie a ceea ce se ascunde în spatele ei, și anume, dorința de a nu mi se plăti. Sau poate fi vorba de doctrina inactivității, care se distinge prin aceea că, în mod intrinsec, este contradictorie. Ca să poți să nu acționezi, trebuie mai întâi să poți acționa, pentru că acela care se abține de la răsturnarea unui munte fiindcă îi lipsesc mijloacele de a o face, dar în schimb declară că a renunțat la acțiune pentru că așa îi dictează înțelepciunea, se expune ridicolului numai prin această ieftină aparență de filozofare. Lipsa de acțiune este sigură și numai atât se poate spune de bine despre ea. Acțiunea este nesigură și în asta rezidă frumusețea ei; oricum, în privința consecințelor acestei chestiuni, dacă asta va fi voia Maiestății Voastre, pot să construiesc o mașină corespunzătoare de discutat.

— Problemele financiare să le lăsăm pentru sfârșitul acestei plăcute întâlniri — răspunse regele, legănându-se ușor de o bucurie abia ascunsă, la auzul vorbelor lui Trurl. Acum te rog, stimate constructor, să binevoiești a fi oaspetele meu. Ia loc, deci, la masa aceasta modestă, pe laviță, printre credincioșii mei prieteni și povestește-mi, rogu-te, despre faptele tale și despre renunțarea la ele.

— Cu îngăduința Voastră, Stăpâne, răspunse Trurl. Mă tem că nu sunt îndeajuns de elocvent; oricum, mă vor înlocui foarte bine aceste trei mașini pe care le-am adus, lucru cât se poate de nimerit, pentru că am să le și pun la încercare cu acest prilej.

— Fie cum spui — se învoi regele.

Acestea fiind zise, se așezară cu toții în poziții care trădau curiozitatea și speranța că vor afla fapte ieșite din comun, iar Trurl scoase din lectică un soi de carlingă, vopsită în alb, apăsă pe un buton și se așeză în dreapta lui Genialon. Atunci, prima mașină începu:

— Dacă nu cunoașteți istoria Numeroșilor, a regelui lor, Mandrilion, a Perfectului Său Sfetnic precum și a lui Trurl-constructorul, care mai întâi l-a creat pe Sfetnic și apoi l-a distrus, atunci ascultați!




Țara Numeroșilor este vestită prin cetățenii ei, care se disting prin aceea că sunt mulți. Odată, constructorul Trurl, trecând prin apropierea constelației roșietice a Delirei, se abătu puțin din drum și zări o planetă care părea că se mișcă de una singură; coborând, înțelese că asta era din cauza mulțimilor care o acopereau și atunci ateriza, găsind nu fără oarecare greutate, câțiva metri pătrați de teren relativ liber. Imediat fu înconjurat de localnici, care țineau să arate cu orice preț cât sunt ei de mulți; pentru că strigau cu toții odată și fără rânduială, multă vreme nu putu înțelege despre ce e vorba. Iar când, în sfârșit, se dumiri, îi întrebă:

— Sunteți, cu adevărat, așa de mulți?

— Cu adevărat! — urlară ei, plini de mândrie. Suntem incalculabili.

Alții întregiră:

— Suntem mulți ca boabele de mac!

— Ca stelele pe cer!

— Ca nisipul! Ca atomii!

— Să zicem — ripostă Trurl. Și ce dacă sunteți așa de mulți? Vă numărați întruna și asta vă face plăcere?

— Străin neștiutor ce ești — îi răspunseră ei — află că dacă batem din picioare se cutremură munții, când suflăm se stârnește un vifor care răstoarnă copacii, iar când ne așezăm cu toții pe jos nimeni nu poate să miște nici mâinile, nici picioarele!!

— Și de ce trebuie neapărat să se cutremure munții, vântul puternic să răstoarne copacii și nimeni să nu poată mișca mâinile și picioarele? — întrebă Trurl. N-ar fi mai bine ca munții să stea liniștiți, ca vântul să nu bată și ca fiecare să se miște cum dorește?

Tare se mai burzuluiră cu toții, văzând disprețul pe care îl arăta puternicului lor număr și numeroasei lor puteri; așa că începură să bată din picioare, să sufle și să se așeze, ca să-i arate cât sunt de mulți și ce rezultă din asta. Ca urmare, un cutremur de pământ răsturnă jumătate din copaci, strivindu-i pe cei ce stăteau sub ei, vântul stârnit de suflările lor mai dărâmă restul, zdrobind alți șapte sute de mii de oameni, iar cei rămași în viață nu puteau mișca nici mâinile, nici picioarele.

— Cerule mare! — exclamă Trurl, care rămăsese înfipt printre cei așezați precum o cărămidă în perete. Ce nenorocire!

Cu vorba asta, însă, îi supără și mai mult.

— Străine sălbatic! — strigară ei. Ce poate să însemne pierderea câtorva mii pentru Numeroșii pe care nimeni nu-i poate număra! Ceea ce nu se poate sesiza nu poate fi în genere socotit ca o pagubă; ți-am arătat numai cât de puternici suntem când pășim, când suflăm sau când ne așezăm, darămite dacă ne vom pune pe fapte și mai mari!

— Așa e — zise Trurl — să nu credeți că modul vostru de a gândi a rămas de neînțeles pentru mine. Se știe doar că ceea ce e mai mare și mai numeros trezește un respect general. Așa, de pildă, gazul rânced, abia târându-se pe fundul unui butoi vechi, nu atrage respectul nimănui, dar e destul să fie cât pentru o Nebuloasă Galactică și cu toții sunt cuprinși îndată de mirare și admirație. Și doar este același gaz rânced, cât se poate de obișnuit, numai că într-o cantitate mare.

— Ceea ce spui nu ne place deloc! — strigară ei. Nu prea ne arde să auzim de gazul acela rânced!

Trurl se uită în jur, doar o zări vreun polițist, dar aglomerația era așa de mare, că nici unul nu se putuse apropia.

— Dragi Numeroși — zise el — dați-mi voie să mă depărtez de țara voastră, pentru că nu împărtășesc credința voastră în măreția cantității, dacă în spatele numărului nu se află nimic în afară de număr.

Atunci ei, uitându-se unul la altul, își atinseră vârfurile degetelor, fapt care a provocat o atât de puternică mișcare, că forța rezultată l-a aruncat pe Trurl în atmosferă; dându-se de-a berbeleacul, zbură atât de mult timp încât până la urmă căzu drept în picioare și se pomeni în grădina palatului regal. Tocmai se apropia de el Mandrilion cel Mare, stăpânul Numeroșilor; observase de la o vreme zborul și căderea lui Trurl, iar acum îi zise:

— Străine, după câte am auzit, n-ai arătat cinstirea cuvenită norodului meu incalculabil. Pun asta pe seama întunecimii tale cerebrale. Totuși neînțelegând lucrurile superioare, dovedești în schimb o oarecare îndemânare în privința celor inferioare, ceea ce-mi convine de minune, pentru că am nevoie de un Sfetnic Perfect, iar tu o să mi-l meșterești!

— Dar ce trebuie să știe acest Sfetnic, și ce primesc eu dacă ți-l construiesc? — întrebă Trurl, scuturându-se de praf și noroi.

— Trebuie să știe de toate: să răspundă la orice întrebare, să rezolve orice problemă, să dea cele mai bune sfaturi, într-un cuvânt, să-și pună marea sa istețime în slujba mea. Dacă ai să mi-l meșterești, o să-ți dau o sută sau două sute de mii dintre supușii mei; dacă o să fie o mie sau două mai mult, nu contează.

— Mi se pare că o cantitate nemăsurată de ființe inteligente este deosebit de periculoasă, căci se aseamănă nisipului; și îi vine mai ușor regelui ăstuia să se despartă de o grămadă din supușii lui, decât mie să mă despart de vechile mele încălțări! — își zise Trurl.

Apoi, adăugă cu voce tare:

— Stăpâne, casa mea e mică și nu știu ce-aș putea face cu sutele de mii de sclavi.

— Dragul meu străin, am specialiști în stare să te lămurească; de pe urma acestor roiuri de sclavi poți avea nenumărate foloase. Poți să-i îmbraci în veșminte de diferite culori, ca să-i așezi într-o piață mare, formând un mozaic sau cuvinte vii, cu înțelesuri, în funcție de împrejurări; poți să-i legi într-un mănunchi și să-i arunci cât colo; din vreo cinci mii ca ei poți face un cap de ciocan, iar din alți trei mii mânerul, ca să poți sfărâma o stâncă sau să defrișezi o pădure; poți să împletești din ei frânghii, să faci liane sau ghirlande; cei care sunt ultimii, atârnând pe marginea prăpastiei, aduc bucurie în inimă și fac plăcere ochiului prin mișcările lor caraghioase, prin zvârcolirile și țipetele lor. Și dacă înșiri vreo zece mii de sclave tinere, punându-le să stea într-un picior, și le ceri să facă opturi cu mâna dreaptă, iar cu stânga să pocnească din degete, apoi să știi că ți-ar fi greu să te desparți de un asemenea spectacol, ți-o spun din experiență!

— Maiestate! — obiectă Trurl. Ca să distrug păduri și stânci am la dispoziție mașini, cât privește mozaicurile și cuvintele, nu obișnuiesc să le creez din corpurile unor ființe care ar vrea, poate, să se ocupe de altceva.

— Ești cam îndrăzneț — îi zise regele — ia spune-mi, cât vrei pentru Sfetnic?

— O sută de saci de aur, Maiestate!

Lui Mandrilion nu-i prea veni la socoteală, dar un gând viclean îi încolți în minte; păstrându-l pentru el, îi zise lui Trurl:

— Bine, fie cum ai spus.

— Mă voi strădui să vă satisfac dorința, Maiestatea Voastră — răspunse Trurl și se duse în turnul palatului pe care Mandrilion i-l destinase ca atelier. Îndată începu să se audă de acolo cum suflă în burdufuri, cum bate cu ciocanul, cum pilește cu rașpelul. Regele își trimise spionii să vadă ce face, dar aceștia se întoarseră plini de mirare, pentru că Trurl nu construia nici un fel de Sfetnic, ci tot felul de fierării, de lacătării și de electricării, pe urmă s-a așezat la masă, a întins o fâșie mare de hârtie, a făcut în ea tot felul de găurele cu un cui, alcătuind astfel programul exact al Sfetnicului. Mulțumit de ceea ce făcuse, s-a dus la plimbare, în timp ce mașinile au lucrat în turn până noaptea târziu. Dimineața, Sfetnicul era gata. Pe la prânz, Trurl își făcu apariția în sala tronului, târând după el un butoi uriaș pe două picioare, cu o singură mână, mititică, și declară solemn regelui că acesta este Sfetnicul Perfect pe care-l comandase.

— Ia să văd ce e în stare să facă — zise Mandrilion și porunci să se presare în sala de marmură șofran și scorțișoară, pentru că Sfetnicul răspândea un miros puternic de fier încins, ba chiar pe alocuri mai lucea nițel, de parcă abia atunci fusese scos din cuptor. Poți să pleci — adăugă regele — vino diseară și atunci o să ne socotim, o să vedem cine cui îi e dator și cât.

Trurl se retrase, convins că ultimele cuvinte ale lui Mandrilion nu prea erau ale unuia larg la pungă și, cine știe, poate că ascundeau vreo viclenie; era, în schimb, foarte bucuros că prevăzuse în programul Sfetnicului o mică, dar esențială rezervă, și anume, ca acesta, orice ar avea de făcut, să nu aducă vreo pagubă creatorului său.

Rămânând față-n față cu Sfetnicul, regele începu:

— Cine ești și ce știi să faci?

— Sunt Sfetnicul Perfect al regelui — răspunse acesta cu acel glas surd, ca din fundul unui butoi — și știu să dau cele mai perfecte sfaturi posibile.

— Bine — zise regele. Și cui trebuie să-i dai ascultare, mie sau celui care te-a construit?

— Credință și ascultare sunt dator numai Maiestății Voastre — răspunse Sfetnicul.

— Mda, bine — mormăi regele. La început… asta… adică… ascultă… nu vreau ca prima cerere pe care ți-o fac să lase impresia că aș fi zgârcit… aș prefera, deci, într-o măsură, numai ca principiu, consideri că…?

— Maiestatea Voastră n-a binevoit încă să spună ce dorește — îl întrerupse Sfetnicul, care-și scosese dintr-o parte un al treilea picior, mai mic, drept sprijin, căci își pierduse pentru o clipă echilibrul.

— Un Sfetnic Perfect trebuie să ghicească gândurile stăpânului său — se răsti mânios Mandrilion.

— Desigur, dar numai în cazul unei cereri precise, ca să nu-i scape vreo indiscreție — îi răspunse Sfetnicul și, deschizându-și o clapă în pântece, răsuci o cheiță cu inscripția „Telepatron”. Apoi se lumină și zise:

— Maiestatea Voastră dorește să nu-i plătească lui Trurl nici un sfanț? Înțeleg!

— Dacă ai să spui cuiva, am să poruncesc să fii aruncat în moara cea mare, cu pietre puse în mișcare de trei sute de mii dintre supușii mei! — rosti amenințător regele.

— N-am să spun nimănui! — îl asigură Sfetnicul. Maiestatea Voastră nu dorește să plătească pentru mine, e foarte clar. Când o să vină Trurl, vă rog să-i spuneți că n-o să primească nici un ban și să-și vadă de drum.

— Ești un dobitoc, nu sfetnic! — se înfurie regele. Nu vreau să plătesc, dar s-o fac în așa fel încât să se creadă că vinovat e Trurl. Că nu i se cuvine nimic! Înțelegi?

Sfetnicul puse în funcțiune dispozitivul de citire a gândurilor regelui, se clătină ușor, apoi rosti surd:

— Maiestatea Voastră mai dorește să se considere că a procedat corect, conform cu prevederile legale și cu cuvântul dat, iar Trurl s-a dovedit un șarlatan și un ticălos… Perfect. Cu permisiunea Maiestății Voastre, am să mă arunc asupra Voastră, am să vă strâng de gât, iar Maiestatea Voastră să binevoiască a striga în mod corespunzător, cerând ajutor… — Se vede că ai luat-o razna — se mânie Mandrilion. De ce să mă strângi de gât și de ce trebuie să strig după ajutor?

— Ca să-l puteți acuza pe Trurl că s-a folosit de mine pentru a înfăptui crima de regicid! — zise radiind Sfetnicul. În felul acesta, când Maiestatea Voastră va porunci să fie biciuit și apoi aruncat din turnul palatului în șanțul cu apă, cu toții vor socoti aceasta un act de supremă clemență, pentru că o asemenea crimă se pedepsește de obicei prin tăierea capului, precedată de torturi. Cât despre mine, Maiestatea Voastră va binevoi să mă grațieze complet, ca fiind o nevinovată unealtă în mâna lui Trurl, fapt care va atrage admirația generală față de bunătatea și generozitatea regală, așa că totul va ieși exact așa cum dorește Maiestatea Voastră.

— Bine, atunci strânge-mă de gât, dar ușurel, ștrengarule! — îi zise regele.

Totul s-a desfășurat așa cum a pus la cale Sfetnicul Perfect. Regele voia cu adevărat ca, înainte de a-l arunca pe Trurl în șanțul din jurul palatului, să i se frângă picioarele, dar asta nu s-a întâmplat. El însuși a crezut mai apoi că, din cauza zăpăcelii, în realitate a scăpat datorită unei intervenții discrete a Sfetnicului pe lângă ajutorul de călău. Pe urmă regele l-a grațiat pe Sfetnic și la repus în drepturile lui, lângă persoana sa, iar Trurl, abia mișcându-se, s-a întors acasă șchiopătând. Imediat după înapoiere, s-a dus la Clapauțius și i-a povestit pățania, încheind:

— Mandrilion ăsta e un bandit mai mare decât credeam. M-a înșelat fără rușine și închipuie-ți că s-a folosit de Sfetnicul pe care i l-am fabricat, ca să obțină sfatul necesar și să pună în aplicare ticăloșia plănuită împotriva mea! Se înșală însă dacă speră că o să mă dau bătut. Mai degrabă o să mă înghită cu totul rugina decât să renunț la răzbunarea pe care i-o datorez unui tiran ca el!

— Și ce-ai de gând să faci? — întrebă Clapauțius.

— Am să-l dau în judecată, ca să-mi plătească prețul convenit; dar ăsta nu-i decât începutul, pentru că mi-e dator mai mult decât aurul, pentru durerea și înjosirea la care m-a supus.

— Este o problemă juridică dificilă — zise Clapauțius — așa că te sfătuiesc ca înainte de a întreprinde ceva, să-ți iei un avocat bun.

— De ce să mă duc la un avocat? — îl contrazise Trurl. Pot să mi-l meșteresc și singur!

Și întorcându-se în atelier, turnă cu polonicul vreo șase porții zdravene de tranzistori într-un butoi, de două ori pe atât rezistențe și condensatori, mai adăugă și electrolit, acoperi butoiul cu o scândură, apăsând-o cu o piatră, ca totul să se poată organiza de-a binelea, și se duse la culcare. După trei zile îi apăru un avocat de mai mare dragul. Aproape că nu-i venea să-l scoată din butoi, pentru că urma să se servească de el o singură dată, așa că puse butoiul pe masă și-l întrebă:

— Cine ești?

— Sunt consultant-avocator juridic — bolborosi butoiul, fiindcă Trurl turnase cam mult electrolit.

Trurl îi povesti totul de-a fir-a-păr, la care mașina-avocat îl întrebă:

— L-ai programat pe Sfetnic și cu interdicția de a-ți face vreun rău?

— Da. Adică să nu mă distrugă — nimic altceva.

— Atunci înseamnă că n-ai executat comanda pe de-a-ntregul, pentru că Sfetnicul urma să știe să facă totul, fără nici un fel de excepții. Câtă vreme n-a putut să te distrugă, înseamnă că n-a știut s-o facă.

— Dar dacă m-ar fi omorât, n-ar fi existat cineva care să primească banii!

— Asta-i altă problemă, prin natura ei ține de răspunderea penală a lui Mandrilion, în timp ce pretențiile tale au caracter de acțiune civilă.

— Asta-i bună! Un butoiaș oarecare să mă învețe pe mine dreptul civil! — se înfurie Trurl. Al cui consilier juridic ești de fapt, al meu sau al prostănacului ăluia de rege?

— Al tău, dar regele avea dreptul să nu-ți plătească.

— Și mai avea și dreptul să poruncească să fiu aruncat de pe zidurile castelului în șanțul plin cu apă?

— Asta-i altă problemă, de natură penală — răspunse butoiul.

Trurl își ieși din fire de-a binelea.

— Cum așa?! Va să zică eu transform o grămadă de comutatoare, sârme și tinichele într-o minte inteligentă și, în loc de sfaturi cinstite, mi se servesc tot felul de subterfugii? De n-ai fi avut parte de autoorganizare, avocățel nenorocit!

Și se apucă repede să treacă electrolitul prin sită, strecură totul din butoi pe masă, apoi îl desfăcu în bucățele — și asta așa de iute, că avocatul nu reuși nici măcar să facă recurs.

După toate astea Trurl își suflecă mânecile și construi un Juris Consulentus, cu două niveluri și amplificator cvadruplu pentru cele două coduri, civil și penal, și pentru orice eventualitate îi mai adăugă și dreptul internațional și administrativ. Apoi dădu drumul la curent, făcu expunerea de motive și-l întrebă:

— Ei, cum să câștig cauza?

— Problema e dificilă — îi zise mașina — am nevoie să-mi adaugi, în regim extraordinar, un supliment de cinci sute de tranzistori pe cap și alți două sute lateral.

Trurl Se execută imediat, dar mașina continuă:

— Puțin! Mai pune-mi un amplificator și încă două bobine mari.

Apoi reluă după cum urmează:

— Casus este în sine interesant; oricum, sunt două materii: fondul plângerii — e una, și aici s-ar putea face mult, dar și procedura — asta e alta; de fapt, un rege nu poate fi dat în judecată prin nici o acțiune civilă, pentru că asta vine în contradicție cu dreptul internațional și cu cel cosmic. Am să-ți ofer soluția definitivă, dacă-mi dai cuvântul că pe urmă n-ai să mă desfaci în bucăți.

Trurl îi promise, adăugând însă:

— Dar, ia stai, spune-mi, te rog, de unde știai că te paște demontarea dacă nu mi-ai face pe plac?

— Nu știu, așa mi s-a părut.

Trurl ghici că asta se putea datora faptului că pentru construcția lui Juris Consulentus a pus părți folosite anterior în avocatul-butoi; se vede treaba că amintirea celeilalte întâmplări s-a strecurat pe alocuri în noile circuite, alcătuind un complex subconștient.

— Și care-i deci, soluția? — întrebă Trurl.

— Soluția este următoarea: nu există tribunale competente, deci nu va fi nici o acțiune. Adică nu se poate nici câștiga, nici pierde procesul.

Trurl sări în sus, îl amenință pe consilierul juridic cu pumnul, dar trebui să-și țină cuvântul și nu-i făcu nici un rău. Se duse la Clapauțius și-i povesti totul.

— Eu ți-am spus de la început că e o situație fără ieșire, dar nu m-ai crezut — îi zise Clapauțius.

— Am să spăl eu rușinea asta, nu mă las — hotărî el — dacă n-am să găsesc dreptate pe cale legală, în tribunal, atunci am să mă răzbun altfel pe ticălosul ăsta cu coroană!

— Sunt curios cum ai să procedezi. I-ai dat regelui un Sfetnic Perfect, care poate să facă orice în afară de a te distruge; așadar, Sfetnicul poate împiedica orice armă, orice lovitură, orice înfrângere pe care le-ai provoca asupra lui sau asupra țării. Și, pe legea mea, dragă Trurl, să știi că e în stare s-o facă, pentru că am totală încredere în talentul tău de constructor!

— Asta așa e. Va să zică, fabricându-l pe Sfetnicul Perfect, eu însumi mi-am zădărnicit orice posibilitate de a-l distruge pe urâciosul ăla de rege. Totuși, trebuie să existe o soluție!! N-am să mă las până n-am s-o găsesc!

— Și ce vrei să faci? — îl întrebă Clapauțius, dar Trurl dădu din umeri și se întoarse acasă.

Multă vreme nu ieși din casă, pradă frământărilor; pe urmă, ba rămânea ceasuri în șir în bibliotecă, răsfoind înfrigurat sute de cărți groase, ba făcea tot felul de experiențe secrete în laborator. În timpul acesta Clapauțius îl tot vizita, admirând înverșunarea cu care Trurl se chinuia să se înfrângă pe sine însuși, pentru că Sfetnicul fusese ca b părticică din sufletul lui și-i împrumutase propria-i înțelepciune. Într-o zi, Clapauțius, venind, ca de obicei, pe la amiază, nu-l găsi pe Trurl acasă. Ușa era încuiată, obloanele erau trase, iar de stăpân nici urmă. Se dumiri îndată că Trurl își începuse acțiunea împotriva regelui Numeroșilor, și chiar așa era.

În vremea asta Mandrilion își exercita puterea mai abitir ca niciodată, căci, dacă îi lipsea vreo idee, îndată își întreba Sfetnicul, care îi servea pe loc rezolvarea. Nu se mai temea regele nici de răscoale, nici de lovituri de palat, nici de vreun dușman, oricare ar fi fost, ci guverna cu cea mai mare cruzime; nu se găseau atâția ciorchini de struguri copți în viile sudului, câți spânzurați atârnau atunci în spânzurătorile statului.

Sfetnicul avea deja patru lăzi pline de decorații ca răsplată pentru proiectele cu care îl fericise pe rege. Microspionul pe care Trurl îl trimisese în țara Numeroșilor s-a întors, raportând că pentru ultima acțiune, confecționarea de cununițe din corpurile cetățenilor, Mandrilion îl numise în public pe Sfetnic „suflețelul meu”.

Trurl nu mai stătu mult pe gânduri, căci planul campaniei îl și elaborase, se așeză la masă și așternu repede o scrisoare către Sfetnic, pe hârtie specială, împodobită cu desenul unor tufe de fragi. Conținutul scrisorii era simplu:






Iubite Sfetnic! — scrisese el. Sper că-ți merge bine ca și mie, ba poate chiar mai bine. Am auzit că regele Tău îți acordă o mare încredere, așa că Te rog, având în vedere marea Ta răspundere în fața Istoriei și a Rațiunii de Stat, să-Ți îndeplinești obligațiile din toate puterile. Dacă Ți-ar fi greu să împlinești vreo dorință regală, slujește-Te, Te rog, de metoda Extra Puternică, pe care Ți-am prezentat-o cândva pe larg. Dacă dorești, scrie-mi câteva rânduri, dar să nu-mi iei în nume de rău dacă n-am să-Ți răspund imediat, pentru că acum sunt ocupat cu fabricarea unui Sfetnic pentru regele D. și din cauza asta nu prea am timp liber. Te salută, cu expresia celui mai supus respect pentru Stăpânul Tău,

Constructorul Tău

Trurl





Scrisoarea aceasta, stârnind cuvenitele bănuieli din partea Poliției Secrete a Numeroșilor, a fost cercetată pe toate părțile, dar nu s-a descoperit în hârtie nici un fel de chimicale ascunse, iar în desenul cu tufele de fragi nici un soi de cifru secret. Rezultatul a produs o mare tulburare la Cartierul General al Poliției; scrisoarea a fost fotografiată, xerografiată, litografiată, copiată de mână, iar originalul, lipit la loc, a fost înmânat adresantului. Citind-o, Sfetnicul a încremenit, înțelegând că trebuie să fie o lovitură a lui Trurl, cu scopul de a-l compromite, poate chiar a-l lichida. Îndată îi vorbi regelui de scrisoare, adăugând că Trurl e o pramatie care ține să-l compromită în ochii stăpânului, apoi se apucă să descifreze conținutul, căci era sigur că nevinovatele cuvinte nu erau decât o mască ce ascundea cine știe ce întunecate grozăvii.

Chibzuind mai bine, Sfetnicul îi șopti regelui că ar dori să descifreze scrisoarea lui Trurl pentru ca în felul acesta să-i poată demasca tentativele secrete, apoi, îngrămădind o cantitate corespunzătoare de stative, foițe, pâlnii, eprubete și reactivi chimici, se apucă de analizele complicate ale plicului și hârtiei de scris. Toate aceste operații erau, bineînțeles, supravegheate de poliție, care și montase în pereții apartamentelor sale aparatele corespunzătoare de ascultare, precum și camere de luat vederi. Cum metoda chimică nu prea i-a fost de folos, Sfetnicul se apucă de descifrarea textului propriu-zis, înșirându-l pe tăblițe mari, cu ajutorul unor mașini electronice, al logaritmilor și abacului. Nu știa că, în același timp, tot de asta se ocupau și cele mai renumite forțe de poliție, pe care le comanda însuși Mareșalul Armatelor Cifrice. Cu cât durau mai mult zadarnicele eforturi ale specialiștilor, cu atât mai mare era neliniștea care domnea în cartierul general, pentru că tuturor le era clar că cifrul, care rezistă în asemenea grad încercărilor de descifrare, trebuie să fie dintre cele mai ingenioase care au fost aplicate vreodată. Mareșalul transmise această concluzie unuia dintre demnitarii de la curte, care îl invidia teribil pe Sfetnic pentru că se afla în grațiile lui Mandrilion. Curteanul acela, care nu avea o dorință mai mare decât să sădească în sufletul regelui îndoiala față de fidelitatea Sfetnicului, îi spuse regelui că acesta stă nopți întregi închis în odăile sale, studiind scrisoarea suspectă. Regele își râse de el, dezvăluindu-i că știe toate astea de la Sfetnic însuși, care i le spusese mai înainte. Invidiosul curtean tăcu fâstâcit și repetă cele auzite Mareșalului.

— O! — exclamă venerabilul cifrator — chiar și asta i-a spus-o regelui? Ce perfidie nemaipomenită! Și al naibii să fie cifrul ăsta, dacă Sfetnicul îndrăznește să vorbească despre el în dreapta și-n stânga!

Și ordonă armatelor sale să-și dubleze eforturile. Când, după o săptămână, nici asta nu dădu nici un rezultat, fu chemat în ajutor cel mai renumit specialist în scrieri cifrate, inventatorul semnelor invizibile, profesorul Grypianus. Acesta, studiind scrisoarea cu pricina, ca și rezultatele cercetărilor efectuate de specialiștii militari, le declară că trebuie aplicată metoda probelor și erorilor, folosindu-se mașinile de calcul de format astronomic.

Aplicând acest procedeu, s-a ajuns la concluzia că scrisoarea putea fi citită în trei sute optsprezece feluri.

Primele cinci variante sunau cam așa: „Gândacul din Mlekocin a ajuns cu bine, dar cloaca era stinsă”. — „Mătușa locomotivei se învârte pe șnițele”. — „Logodna untului nu va mai avea loc, pentru că scufița a fost țintuită”. — „Cel care-l are pe cineva sau nu-l are, o să atârne el însuși sub amândoi”. — Sau: „Din coacăze supuse torturilor se pot scoate multe lucruri”. Ultima variantă a fost considerată de profesorul Grypianus drept cheia cifrului și, după trei sute de mii de probe, descoperi că, dacă se adaugă toate literele scrisorii, apoi se scade din ele paralaxa soarelui și producția anuală de umbrele, iar din rest se scoate rădăcina a treia, atunci iese din asta un singur cuvânt: „Crucifix”. În cartea de telefon s-a găsit un cetățean pe nume Crucifux. Grypianus declară că greșeala a fost introdusă cu premeditare, pentru a se șterge urmele, și Crucifux fu arestat. Supus persuasiunii de gradul șase, acesta recunoscu că era înțeles cu Trurl, care urma să-i trimită dintr-o clipă într-alta cuie otrăvite și un ciocănaș pentru a-l potcovi de moarte pe monarh. Având aceste dovezi de trădare negru pe alb, Mareșalul Armatelor Cifrice le prezentă îndată regelui, dar Mandrilion mai avea încă atâta încredere în Sfetnic, încât îi oferi posibilitatea să se dezvinovățească.

Sfetnicul n-a negat că scrisoarea poate fi citită în diferite feluri, prin amestecarea literelor; el însuși a descoperit — după cum credea — alte o mie și o sută de versiuni, dar asta dovedește că de aici nu rezultă nimic, adică pur și simplu scrisoarea nu era cifrată, pentru că literele oricărui text pot fi amestecate între ele, astfel încât să aibă un sens, iar ceea ce rezultă din acest amestec se numește anagramă. Cu aceste probleme se ocupă teoria permutațiilor și combinațiilor. Țipa că Trurl a avut să-l dea de rușine și să-l compromită, creând aparențe de cifru acolo unde nici vorbă nu era de așa ceva, iar cetățeanul Crucifux nu era vinovat, săracul, căci tot ce a declarat i-au impus maeștrii de convingere de la Cartierul General al Poliției, foarte experimentați în aplicarea unor metode de îmblânzire, ca și mașinile de investigare de câteva mii de trupși putere. Acuzația la adresa poliției n-a prea fost pe placul regelui, iar când a cerut alte lămuriri, Sfetnicul a început să vorbească numai de anagrame și permutații, despre coduri și cifruri, despre simboluri, semnale și teoria generală a. informațiilor și toate acestea tot mai complicat și mai de neînțeles, încât regele, fierbând de furie, a poruncit să fie aruncat în temniță. Tocmai atunci a sosit de la Trurl o carte poștală, pe care se putea citi:

Dragă Sfetnicule! Dacă vei fi la ananghie, amintește-ți de micile șuruburi albastre. Al tău, Trurl.

Imediat Sfetnicul a fost supus torturilor, dar n-a recunoscut nimic, repetând cu încăpățânare că toate astea erau niște mașinații ale lui Trurl; întrebat de șuruburile albastre, răspunse că n-are așa ceva și că habar n-are de ele. Ca să poată fi cercetat ca lumea, trebuia demontat. Regele își dădu acordul și fierarii se apucară de treabă; armăturile plesniră cât ai clipi sub loviturile de ciocan și îi puseră în față regelui câteva șuruburi mici, pline de ulei, pătate ici-colo cu albastru. Așa că, deși Sfetnicul fusese distrus complet în timpul cercetărilor, regele se simțea satisfăcut pentru că procedase corect.

O săptămână mai târziu, Trurl însuși își făcu apariția la porțile palatului, cerând o audiență. Regele era gata să poruncească să i se taie capul, necum să-l primească, dar uimit de nerușinarea lui peste măsură, ceru să fie totuși adus înaintea lui.

— Maiestate! — începu acesta, de cum intră în sala tronului, plină de curteni. Ți-am fabricat un Sfetnic Perfect, iar tu l-ai folosit ca să nu-mi plătești ceea ce mi se cuvenea, socotind, nu fără dreptate, că forța minții pe care ți-am oferit-o va fi un bun scut împotriva oricăror atacuri și prin aceasta va zădărnici orice încercare de a mă răzbuna. Dându-ți un Sfetnic înțelept, nu te-am făcut pe tine însuți înțelept și am contat pe asta, pentru că numai cel care este măcar nițel înțelept reușește să asculte sfaturi înțelepte. Nu l-am putut distruge pe Sfetnic în mod științific, cu rafinament. Puteam s-o fac numai în mod primitiv și într-atât de prostesc, încât să pară neverosimil. Scrisorile n-au fost cifrate; Sfetnicul ți-a fost credincios până la urmă; despre șuruburile acelea, care i-au pus capăt vieții, nu știa nimic, pentru că s-a întâmplat ca în timpul montajului ele să-mi cadă din întâmplare într-o baie cu vopsea și tot întâmplător mi-am adus aminte de ele, la timp. Datorită acestui fapt prostia și suspiciunea au învins înțelepciunea și devotamentul, și singur ți-ai semnat sentința. Acum ai să-mi dai cei o sută de saci cu aur care mi se cuvin, precum și alți o sută de saci pentru timpul pe care l-am pierdut ca să-mi dobândesc răsplata. Dacă n-ai să faci asta, ai să pieri și tu, și toată curtea ta, pentru că nu-l mai ai lângă tine pe Sfetnicul tău, care te-ar fi putut apăra împotriva mea!

Regele urlă de furie și, la un semn al său, garda se aruncă asupra îndrăznețului să-l omoare pe loc, dar halebardele, șuierând, străbătură trupul constructorului de parcă ar fi fost aer. Speriați, zbirii săriră înapoi, iar Trurl le zise râzând:

— Puteți să mă tăiați cât vreți pentru că sunt aici numai ca o iluzie, formată televizual prin telecomandă, dar de fapt umblu pe sus, într-o navă deasupra planetei și dacă n-o să-mi primesc banii, am să vă trimit de-acolo încărcături teribile, aducătoare de moarte. Să știți că nu glumesc.

Nici n-apucă să-și termine vorba, că se auzi un tunet înfricoșător și întregul palat se cutremură de explozie; curtenii o luară la fugă, care încotro, iar regele, aproape leșinat de rușine și de furie, fu nevoit să-i plătească lui Trurl tot ce i se cuvenea.

Clapauțius, auzind cum stau lucrurile, și asta de la Trurl însuși când acesta s-a întors acasă, îl întrebă de ce a folosit metoda aceea primitivă — și cum a numit-o chiar el, prostească — deși putea foarte bine să folosească o scrisoare care să ascundă cu adevărat un cifru real?

— Sfetnicului i-ar fi fost mai ușor să-i explice regelui prezența cifrului, decât lipsa lui — răspunse istețul constructor. Întotdeauna e mai ușor să recunoști o acțiune, decât să dovedești că aceasta n-a avut loc. În principiu, prezența cifrului ar fi fost un lucru simplu; în schimb, lipsa lui a provocat complicații, pentru că într-adevăr așa e, fiecare text poate fi schimbat, prin recombinări, în altul numit anagramă, și asemenea recombinări pot fi foarte multe; deci, ca să fie totul clar, e nevoie să faci apel la explicații veridice, dar complicate, pe care — sunt sigur de asta — mintea mărginită a regelui nu le înțelege. S-a spus cândva că pentru a pune în mișcare o planetă e destul să găsești un punct de sprijin în afara ei; așa și eu, vrând să distrug o inteligență, care era perfectă, trebuia să găsesc un punct de sprijin, și acesta a fost prostia.




În acest moment prima mașină își încheie povestirea, se înclină adânc în fața lui Genialon și a celor de față, apoi se retrase cu modestie într-un colț al peșterii.

Regele se declară satisfăcut de învățămintele cuprinse în poveste și-l întrebă pe Trurl:

— Spune-mi, te rog, stimate constructor, mașina povestește oare ceea ce tu ai învățat-o, sau izvoarele științei sale sunt în afara ta? Și apoi, îndrăznesc să subliniez că istoria pe care am auzit-o, frumoasă și instructivă, nu zic, nu mi se pare totuși încheiată, pentru că n-am auzit nimic despre ce s-a întâmplat mai departe cu Numeroșii și cu regele lor cel prostănac.

— Maiestate — zise Trurl — mașina spune adevărul, pentru că sugătoarea ei informațională mi-am aplicat-o la cap chiar înainte de a veni la tine și de acolo a cules amintirile mele. Dar a făcut asta singură, așa că nu știu care dintre amintirile mele le-a receptat; nu se poate spune că eu am învățat-o ceva în mod intenționat, dar nici că izvoarele științei ei se găsesc undeva, în afara mea. Cât privește Numeroșii, într-adevăr povestea nu spune nimic de soarta lor, pentru că totul poate fi povestit, dar nu totul poate fi rânduit. Dacă ceea ce se întâmplă acum n-ar fi realitate, ci numai o poveste de rang oarecum superior, care cuprinde în sine povestea mașinii, un ascultător oarecare ar putea întreba de ce tu și prietenii tăi sunteți de formă sferică, întrucât această sfericitate nu pare a juca vreun rol în povestire și este un fel de adaos cu totul inutil…

Tare se mai minunară prietenii regelui de istețimea constructorului, iar regele însuși, cu un zâmbet larg, întări:

— Da, da, cuvintele tale nu sunt lipsite de adevăr. Cât privește structurile noastre, pot să-ți dezvălui originea lor. Cândva, demult, arătam — adică strămoșii noștri arătau — altfel, pentru că se născuseră din voința unor ființe palide, mocirlos-tremurânde, care i-au meșterit și pe ei după chipul și asemănarea lor; aveau și mâini, și picioare, cap și trup care le lega pe toate. Dar eliberându-se de creatorii lor, dorind chiar să distrugă din ființa lor urmele acelei origini, generațiile succesive ale strămoșilor mei s-au transformat pe rând, până ce au ajuns în starea de sferă; nu știu dacă asta a fost bine sau rău, destul că s-a întâmplat așa.

— Maiestate — zise Trurl — sfericitatea are părțile sale, și bune și rele din punct de vedere constructiv; dar, din toate celelalte privințe, e mai bine dacă ființa inteligentă nu se poate transforma pe sine însăși, pentru că o asemenea libertate este o adevărată tortură. Căci acela care trebuie să fie așa cum este poate să-și blesteme soarta, dar nu poate să și-o schimbe, pe când cel care reușește să se schimbe pe sine însuși nu poate să-l mai încarce pe nimeni cu răspunderea pentru neîtâmplaritatea sa; dacă lui nu i-e bine cu sine însuși, atunci nimeni în afară de el nu e vinovat pentru asta. Dar n-am venit aici, Maiestate, ca să-ți prezint teoria generală a autoconstrucției, ci numai pentru experimentarea mașinilor mele de povestit. Vrei s-o asculți pe cea care urmează?

Regele se învoi și, după ce se mai înveseliră cu amforele pline de cea mai gustoasă smoală de ioni, mesenii se așezară mai comod, iar mașina a doua se apropie de ei, îi făcu regelui o plecăciune după cuviință și începu:

— Mărite Rege! Iată istoria cu sertărașe despre Trurl — constructorul și pățaniile sale minunat neliniare!




Odată, Marele Constructor Trurl a fost chemat de regele Sugrumunc al Treilea, Stăpânul Fierasiei, care a vrut să afle de la el cum poți să ajungi perfect și care sunt transformările de corp și de suflet, absolut necesare pentru asta. Atunci Trurl i-a răspuns cam așa:

— Mi s-a întâmplat să ajung pe planeta Legaria și, cum procedez de obicei, oprindu-mă la un han, am hotărât să nu-mi părăsesc odaia până ce nu fac cunoștință pe îndelete cu istoria și obiceiurile legarienilor. Era iarnă, afară bătea un vânt zdravăn. În clădirea mohorâtă nu mai era nimeni în afară de mine. La un moment dat am auzit câteva bătăi în poartă. Am ieșit și am văzut patru bărbați cu glugi pe cap, încovoiați sub greutatea unor saci negri de voiaj. Descărcându-i dintr-o brișcă blindată, au intrat în han. A doua zi, pe la prânz, din odaia vecină se auziră tot felul de zgomote care mai de care mai ciudate, ba de ciocane bătând fierul, ba de sticlă spărgându-se, apoi șuierături, hârâituri și altele asemenea, iar peste toate astea un glas puternic de bas, strigând întruna:

— Mai repede, fii ai răzbunării! Mai repede! Treceți elementele prin sită, uniform! Și acum, în pâlnie! Laminarea! Dați-mi-l încoace pe mufă-strâmbă ăsta, pe acest zgârie-tablă, suge-rugină, pe acest târâie-frâie, fiul iadului! Nici mormântul n-are să-l păzească de mânia noastră! Aduceți-mi-l aici, cu creierii lui puturoși, cu neuronii lui nebunatici, așa, acum lungiți-i nasul! Așa, așa, trageți bine de el, ca să avem de ce-l apuca în timpul execuției! Suflați în foalele din dreapta, vitejilor! În menghină cu el, așa, nituiți-i fruntea de aramă! Așa, încă o dată! Bine! Mai repede cu ciocanu’ ăla! Hei! Acu’ trageți-l de strunele nervilor, ca să n-o șteargă așa de repede ca ăla de ieri! Să simtă bine gustul de tortură, să simtă răzbunarea noastră! Așa! Haideți! Ha!

Și striga așa întruna, țipa, urla cât îl ținea gura, și-i țineau isonul doar suflarea foalelor și loviturile țiuitoare pe fierul nicovalei, după care se auzi deodată un strănut și un răcnet mare de triumf, bufnind din patru gâtleje; ceva începu să foșnească dincolo de perete și am auzit cum ușa se deschide; privind prin crăpătură, am văzut cum ies tiptil pe coridor niște necunoscuți și, nu-mi veni să cred ochilor, i-am numărat, erau cinci. Au coborât pe scări, s-au închis în pivniță, rămânând acolo multă vreme, iar spre seară s-au întors în odaia lor, erau din nou patru, și eră liniște la ei, de parcă i-ar fi înghițit moartea. M-am întors înapoi la cărțile mele, dar toată povestea asta nu-mi dădea pace deloc și am hotărât să n-am odihnă până n-o voi cerceta cu amănuntul. A doua zi, cam la aceeași oră, pe la prânz, iar se auziră ciocanele, iar începură să sufle foalele și același bas înspăimântător începu să urle:

— Haideți, fii ai răzbunării! Mai repede, vitejii mei electriști! Desfășurați-vă, ce mai stați! Așa, turnați acu’ iod, turnați protoni! Puneți-l aici mai repede pe mârșăvistul ăsta, bot-neșters, așa-zis-filozof, răufăcător perpetuu, dați-mi-l încoa’ să-l apuc de năsoiul lui și să-l trag, călcându-l, în moarte bruscă și înceată! Hai, suflați în foale!

Apoi iar se auzi strănutul și răcnetul, înăbușite cu forța, și iar ieșiră cu toții tiptil din odaie, și numărându-i, din nou am găsit cinci, când au coborât în pivniță, și patru, când s-au întors. Văzând, așadar, că numai aici pot să pătrund taina, m-am înarmat cu un pistol-laser și, în zori de zi, am coborât și — eu în subterană. N-am găsit însă nimic în afară de tinichele strivite și carbonizate, așa că m-am cuibărit în colțul cel mai întunecat, acoperindu-mă cu o mână de paie. Am stat la pândă, până ce, pe la prânz, se auziră sus cunoscutele zgomote și țipete și, ceva mai apoi, ușa se deschise și patru legarieni l-au introdus pe al cincilea, legat cu frânghii.

Al cincilea era îmbrăcat într-un caftan de modă veche, zmeuriu, cu găitan la gât, și căciulă cu panaș; rotunjor la figură, avea un nas cât toate zilele, iar gura, strâmbă de frică, mormăia ceva fără încetare. Ferecând ușa, legarienii, la semnul celui mai mare, îi rupseră prizonierului lanțurile și începură să-l croiască strașnic pe unde se nimerea, urlând pe-ntrecute:

— Na, pentru prorocirea fericirii! Na, pentru perfecțiunea ființei! Și asta, pentru rețeta existenței! Pentru floarea de trandafir! Și mai na, și pentru un mod de viață egal tuturor! Și pentru colectivitatea altruistă! Și asta, pentru sufletul romantic!

Și-l pocneau, și-l trăsneau, de era să-și dea duhul, dacă n-aș fi scos de sub paie țeava pistolului-laser, semnalându-mi astfel prezența. Când se îndepărtară de victimă, i-am întrebat de ce chinuiesc astfel o persoană, care nu este nici tâlhar, nici un derbedeu aflat în afara legii, căci după găitanul de la gât și după culoarea zmeurie a caftanului se vedea că era un soi de om învățat. Ei se fâstâciră de-a binelea, tot aruncându-și privirile către armele lăsate lângă ușă, dar când am apăsat mai tare pe trăgaci, amenințându-i, au renunțat la intențiile lor și, lovindu-și coatele, îl invitară pe cel mai mare, cu glas gros de bas, să vorbească în numele tuturor.

— Să știi, veneticule — mi se adresă acesta — că aici n-ai de-a face cu niscaiva sadiști, maltretiști sau alți degenerați ai neamului roboților și, deși groapa asta nu prea e un loc de cinste, ceea ce se întâmplă în ea este o treabă peste măsură de frumoasă și lăudabilă!

— Frumoasă și lăudabilă? — am sărit eu în sus. Ce-mi tot înșiri dumneata, legarian nesuferit? Doar am văzut cu ochii mei cum v-ați repezit la zmeuritul ăla, călcându-l în picioare ca niște ieșiți din minți! Tot uleiul v-a zburat din încheieturi de atâtea lovituri! Și mai aveți îndrăzneala s-o numiți un lucru frumos?

— Dacă Străinimea Voastră o să mă tot întrerupă — zise vocea de bas — atunci n-ai să afli nimic, așa că te rog să-ți pui lacăt la gură, altfel o să-ntorc foaia. Bagă-ți bine în cap, că aici ai de-a face cu cei mai de seamă fizicieni, cu cei dintâi ciberneri și electriști, într-un cuvânt, cu elevii mei, vigilenți și iuți la minte, cei mai inteligenți din întreaga Legarie, pentru că eu însumi sunt profesor al celor două materii de semne contradictorii, fondatorul recreatisticii omnigenerice, Vendețius Ultoric Amenty, nume ce se explică prin faptul că eu am consacrat totul ideii de răzbunare, și nume, și prenume, și supranume, și toate celelalte. Până la moarte, împreună cu credincioșii mei discipoli, voi face totul ca să răzbun neamul legarienilor pentru rușinea și suferințele sale. Pentru asta îl avem aici pe târâtura asta ticăloasă, în caftan zmeuriu, cu numele în veci blestemat de Malapuciu vel Malapuțius Chiflos, care i-a nefericit pe toți legarienii hoțește și intenționat pentru totdeauna! Le-a stârnit în suflet apetitul pentru monstruozități, i-a înhăitat, i-a ticăloșit, i-a împicnit cum a vrut și pe urmă el însuși, temându-se de groaznicele urmări, s-a ascuns în fundul pământului cu atâta viclenie, că nu-l mai ajunge nici o pedeapsă!

— Nicidecum, Luminăția Voastră Neștiută! Eu, totul… fără să vreau! N-a fost voia mea, altfel trebuia să fie… — spuse gemând și stând în genunchi năsosul în haine zmeurii. Eu ascultam și priveam, fără să înțeleg ceva, iar vocea de bas reluă:

— Varmoganțius, suflețel iubit, dă-i una în scăfârlie rotunjelului ăstuia cu gura mare!

Și imediat unul din fidelii discipoli execută ordinul, că se auzi până-n fundul pivniței. Atunci am intervenit:

— Până la lămurirea lucrurilor interzic categoric orice maltratare, și să știți că nu mă joc cu pistolul, iar dumneata, profesore Ultoric Vendețius, spune ce-ai de spus!

Profesorul bombăni ușor, apoi își umflă pieptul și reluă solemn:

— Străine, ca să poți înțelege ce și cum s-a întâmplat spre marea noastră nenorocire și de ce noi, cei patru aici de față, renunțând la viața lumească, am întemeiat ordinul micilor fierari înviați, ca să ne consacrăm restul zilelor noastre numai dulcei răzbunări, trebuie să-ți dezvălui în câteva cuvinte istoria noastră, de la facerea lumii…

— Nu s-ar putea începe de undeva, mai aproape? — i-am zis, de teamă că o să-mi amorțească mâna sub greutatea țevilor-laser.

— Nici gând, Străinimea Voastră! Ascultă dară, cu atenție… Ști bine că umblă tot felul de vorbe despre așa-numitele fețe-palide, care au meșterit în retorte neamul roboților, dar orice minte învățată știe că asta e o minciună, adică un mit luat din altă parte… Pentru că, în realitate, la început a fost numai o Ceață Întunecată, iar în Ceața asta — Magnetismul, care a pus în mișcare atomi; rotindu-se, un atom lovea un alt atom și așa a apărut Străcurentul și o dată cu el Prima Lumină… din care s-au aprins stelele, planetele s-au răcit și în adâncurile lor au apărut Strămașele, mici-mititele, iar din acestea s-au născut Strămașinuțele, iar din acestea au apărut Mașinile Primitive din respirația Sfintei Statistici. Nu știau încă să socotească, în afară de „în doi timpi și trei mișcări” și „opt și cu-a brânzei nouă”, și mai apoi, datorită Evoluției Naturale, au ajuns la „mii și sute, toate slute”, până ce s-au născut din ele Multistatele și Omnistatele, iar din acestea din urmă a apărut Maimuțorobotul, iar din el, în sfârșit, strămoșul nostru, Automatus Sapiens…

Pe urmă au apărut roboții de peșteră, mai târziu roboții de pășune și, când ăștia s-au înmulțit, au apărut statele. Roboții antici produceau electricitatea dătătoare de viață, pe cale manuală, prin frecare, cu mare efort. Fiecare feudal avea câte o duzină de vătafi, iar vătafii aveau iobagii lor, și unii îi frecau pe ceilalți ierarhic, de jos în sus, pe scara societății, cât îi țineau puterile. Și efortul manual a fost înlocuit de mașină, atunci când Condelus Sifilacus a născocit frecătoarea, iar apoi Crupon din Pareza, prăjina de prins trăsnetele. În felul acesta a început epoca bateriilor, epocă aspră pentru toți cei ce nu posedau proprietăți personale acumulatorice și soarta lor depindea de starea cerului, pentru că pe vreme frumoasă, neputând să mulgă norii, trebuiau șă-și încropească rezerva de wați, cerșindu-i unul câte unul. Greu era pe atunci, căci cine înceta să se frece sau să mulgă norii, acela pierea în mizerie din cauza descărcării definitive. Și așa își făcu apariția un învățat, din iad de neamul lui, un combinator-intelectual-perfecționist, căruia în tinerețe, ca urmare a intervențiilor satanice, nimeni nu i-a zdrobit căpățâna în bucățele și ăsta a început să tot spună și să expună cum că modurile tradiționale, adică paralele, de efectuare a legăturilor electrice, nu sunt bune de nimic și că trebuie să se facă după scheme noi, adică în șir. Căci dacă, într-un șir, unul se freacă, îndată îi încarcă pe ceilalți, chiar pe cei mai îndepărtați și atunci fiecare robot va stropi cu curent până la siguranțele superioare, aflate în nas. Și așa își tot înșira planurile, și-și demonstra electroaiele, că până la urmă i-a convins pe toți să deconecteze vechile circuite paralele și să aplice noua electrotehnică Chiflosiană. — în acest moment al excursului său, profesorul s-a lovit de câteva ori cu capul de pereți, după care, dându-și ochii peste cap, a grăit mai departe; așa am înțeles de ce fruntea lui este năpădită de atâtea nemaipomenite cucuie. — Și atunci, continuă el, unul din doi se băga sub masă, zicând: „De ce să mă frec eu, las’ să se frece vecinul, că totuna e”. Iar vecinul făcea la fel, dar în sens invers și s-a produs o asemenea scădere de tensiune, că a fost nevoie să se pună deasupra fiecăruia niște controleriști intenționați, iar deasupra acestora, alții, superiori. Și a venit atunci elevul lui Malupțius, pe nume Celzius Înșelaus, cu ideea ca fiecare să frece nu propria persoană, ci pe cel de alături, iar după el a venit Fafațius Altruțius cu un plan de bătători-chinuitori, iar după aceasta a venit Macundrel Cibe-roi, zicând că ar fi bine să se înființeze cursuri locale de masaj și cluburi, iar după el a apărut noul teoretician-electrician, Curupiel Gargazon, zicând că nu e bine să se mulgă norii cu forța, ci să fie gâdilați ușor, adică să fie luați cu binele, până ce vor slobozi curentul, iar după el Rangoteus din Leyda, iar după el Crostofil Neutrus, care zicea să se facă niște autofreci, numite și lafrecate sau înfrecate, precum și Râtoslav Cumofi, care, în afară de bătaie, a fost de părere să se frece orice s-ar nimeri, fie și cu de-a sila. Din cauza atâtor diferențe de opinii s-a ajuns la supărări, de la supărări la înjurături, de la înjurături la insulte, iar de la insulte la îngroparea lui Fareus Purdeflax, prințul moștenitor al tronului Tăbloșilor, și așa a izbucnit războiul între cuproșii legarici, din neamul cuproamenilor, și împărăția legariană a laminatorilor la rece — și a durat treizeci și opt de ani, și apoi încă doisprezece, pentru că spre sfârșit nu s-a putut distinge în grămada de moloz cine e deasupra și au trebuit s-o ia de la început cu bătaia. Și pentru toate incendiile și mormintele, pentru necurentul general, pentru devatizare, pentru totala scădere a tensiunii vitale sau, cum o numea poporul, „malapuceală”, pentru toate astea de vină a fost blestematul ăsta de târâtor, ieșit din fundul iadului, cu ideile lui trăsnite!!!

— Eu am avut intenții cinstite! Vă jur, Laseritatea Voastră! Mi-am încordat mintea numai pentru fericirea generală, dorind numai binele! — începu să se tânguie în genunchi Malapuțius, de-i tremura năsoiul. Dar profesorul îl pocni o dată zdravăn și continuă:

— Toate astea s-au întâmplat acum două sute douăzeci și cinci de ani. Așa cum ușor îți poți închipui, mult înaintea izbucnirii marelui război legarian, înaintea mizericiunii generale, Malapuțius Chiflos, după ce a dat la iveală o puzderie de lucrări teoretice, în care a băgat cu răutate tot felul de basme mincinoase, a murit, mulțumit de sine însuși, ba chiar cu totul încântat de propria sa persoană, căci în testament a lăsat scris că nădăjduiește să fie numit „Benefactorul Ultimativ al Legariei”. Deci, când a venit momentul, n-am mai avut cu cine să ne judecăm, cui să-i prezentăm socotelile, de pe cine să smulgem încet tabla în fâșii. Atunci, eu, Străinimea Voastră, descoperind Teoria Duplicării, într-atât am studiat scrierile lui Malapuțius cât a fost nevoie ca să pot extrage din ele algoritmul, iar acesta, introdus în mașinuța numită Recreator Atomarius, a fabricat ex atomis oriundum-gemellum un alt Malapuțius Chiflos, identic, dar în cazul acesta liber ales. Asta și facem acum: în fiecare seară îl judecăm cum se cuvine în privința asta, iar când îl aruncăm în mormânt, a doua zi ne răzbunăm din nou pentru strâmbătatea făcută neamului nostru, și așa va fi mereu, în vecii vecilor!!

Cuprins de groază, i-am răspuns pe dată:

— Cred că domniile voastre v-ați ieșit cu totul din minți, dacă vă închipuiți că acest cetățean, cu totul nevinovat, pe care în fiecare seară, după cum aud, îl laminați la rece de atomi, trebuie să răspundă pentru fapte — las la o parte ce fel de fapte — ale unui învățat care a murit de-a binelea, acum trei veacuri!

Dar profesorul răspunse:

— Atunci cine e acest îngenuncheat năsos, câtă vreme el însuși se numește pe sine Malapuțius Chiflos? Cum te numești, canalie spurcată?

— Ma… Malapuțius… Chi… flos…, Absolutatea Voastră… — icni năsosul.

— Dar acesta nu-i același — i-am spus.

— Cum nu-i același?

— Păi, cu adevărat ai zis, învățate profesor, că acela nu mai trăiește!

— Dar noi l-am înviat!

— Poate pe un altul, aidoma, geamăn, dar nu același, identic!

— Dovedește-ne dumneata asta!

— N-am să dovedesc nimic — am răspuns, căci am aici, în palmă, o țeavă de laser, și, în afară de asta, știu bine, stimați învățați, că invitația de a dovedi asta e plină de primejdii, căci neidentitatea identității recreația ex atomis individui modo algorytmico este vestitul Paradoxon Antinomicum, adică Labyrinthum Lemianum, descris în cărțile acelui laborofil numit și Avocatus Laboratoris. Așa că, fără dovezi, ci cu arma vă oblig să-i dați drumul de îndată năsosului ăstuia și să nu îndrăzniți să treceți la bisarea maltratării lui!!

— Mare mulțămită, Milosârdia Voastră!! — strigă cel îmbrăcat în caftan zmeuriu, ridicându-se în picioare. Uite aici — și se bătu peste buzunarul umflat — aici am noi formule și modele cu care-i pot ferici pe legarieni cu adevărat și pe deplin; este un cuplaj, adică o legătură posterioară, nu lineară, care mi s-a strecurat din greșeală în calcule acum trei sute de ani!! Alerg îndată să pun în aplicare această mare noutate!!

Și, într-adevăr, în ochii noștri, ai tuturor, încremeniți, a și pus mâna pe zăvor, dând să iasă. Atunci, am lăsat în jos mâna care-mi înțepenise pe armă și întorcându-mă spre profesor, i-am spus:

— Îmi retrag pretențiile — să facă domnia-ta ceea ce se cuvine.

Cu un strigăt scurt, se repeziră toți patru asupra lui Malapuțius, îl trântiră la pământ și-l tăbăciră bine, până-și dădu sufletul.

Apoi, trăgându-și suflarea, își încinseră caftanele, își îndreptară eșarfele sfâșiate, mi se înclinară cu răceală și ieșiră unul după altul din văgăuna aceea, iar eu am rămas singur, cu greul pistol-laser în mâna tremurândă, plin de uimire și melancolie.

Aceasta fu povestea plină de învățăminte pe care, la cererea regelui Sugrumunc al Fierasiei, a spus-o constructorul Trurl, pe care regele îl chemase la el. Iar când monarhul îi mai ceru și alte lămuriri cu privire la perfecționarea nelineară, Trurl îi spuse:

— Aflându-mă pe planeta Țambalia, am văzut urmările acțiunilor întreprinse în spiritul perfecțiunii. Țambalierii aveau demult alt nume, cel de hedofagi, sau felixobali, sau mai pe scurt pur și simplu fericiții. Când am ajuns la ei, se aflau tocmai în Epoca Mulțimilor. Fiecare țambalian, adică fericit, stătea în palatul lui, pe care i-l făcuse automatera (așa numesc ei pe sclavele lor zornăitoare), cu miresme udat cu tămâie tămâiat, electric mângâiat, în aur și argint înfășat, prin nestemate tăvălindu-se, printre comori plimbându-se, în brocart înotând, de ducați tot sunând, cu garda pe uliță, cu haremul în pivniță, tot suflând în trâmbiță, și cu toate astea, oarecum ciudat de nemulțumit, ba chiar posomorât. Și doar erau de toate acolo! Pe planeta aceea reflexivul „se” era tocmai pe cale de dispariție, căci acolo nimeni nu se plimba, nimeni nu se hrănea din butelia de Leyda, nimeni nu se distra, nimeni nu se dragostea, ci un Plimbător îl plimba, Hrănitoarea îl hrănea, Distrătoarea îl distra și nici să zâmbească nu putea, căci și treaba asta o făcea în locul lui un automat special. Și așa, înlocuit în toate, cât se poate de bine, de către mașini, plin de ordine și medalii, pe care automatele servile i le atârnau de gât câte cinci până la cincisprezece pe minut, năpădit de furnicarul auriu de mașinici și mașinuțe care-l parfumau, îl masau, îi aruncau priviri galeșe, îi șopteau vorbe dulci la ureche, îi îmbrățișau genunchii, îi cădeau la picioare și-l sărutau fără-ncetare pe unde se nimerea, acel fericit vel hedofag vel țambal se învârtea de colo-colo singur-singurel, în zgomotul îndepărtat al preaputernicelor Fabricătorii, care, învăluind în cerc tot orizontul, lucrau zi și noapte, făcând să zboare din ele trenuri de aur și gâdilitoare de lanțuri, bărbițe și papuci perlați, sceptre, mere, carete, epoleți, spinele, făptele, pianole și milioane de alte instrumente și minunății, ce fac tot deliciul. Mergând pe drum, a trebuit să mă apăr de mașinile care-mi propuneau să-mi slujească, iar pe cele mai insistente le-am pocnit zdravăn, căci se țineau de mine ca scaiul, vrând cu tot dinadinsul să-mi fie de folos; în sfârșit, reușind să fug din calea lor, am ajuns în munți și am zărit acolo o cireada mare de mașini turnate în aur, care astupau intrarea în peșteră, iar prin crăpătura unei stânci se vedeau ochii ageri ai unui țambal, care fugise de fericirea generală ca să se ascundă tocmai aici. Văzându-mă, începură de îndată să mă maseze, să-mi facă vânt cu evantaiele, să-mi șoptească basme la ureche, să-mi sărute mâinile, să-mi propună tronuri și m-am salvat numai datorită faptului că stânca ascunsă în peșteră s-a dat la o parte și a binevoit să mă lase înăuntru. Acel țambal era pe jumătate ruginit, dar destul de bucuros de acest lucru și mi-a destăinuit că este ultimul înțelept dintre țambaliști; nu era nevoie să-mi spună că bunăstarea jenează mai rău decât mizeria, când este exagerată, fiindcă înțelegeam și sigur, căci ce se mai poate face oare, câtă vreme totul este posibil? Și cum să alegi, când, înconjurată de prăpăstiile raiurilor, ființa inteligentă se tâmpește în această lipsă de alegere, afumată cu totul de îndeplinirea automată a visurilor? Am discutat cu înțeleptul acela, care se numea Trizuvius Bucățoi, stabilind că aici e nevoie de mari învelitori și de un Complicator-Deperfector Ontologic, altfel suntem la un pas de pieire. Încă demult, Trizuvius născocise o complicătorie, ca mod de ușurare a existenței; atunci l-am scăpat de greșeala care consta în aceea că el voia pur și simplu să îndepărteze mașinile cu ajutorul altor mașini, adică devoratoare, zgândăritoare, chinuitoare, strivitoare, smulgătoare și bătătoare. Aceasta n-ar fi fost altceva decât gonirea diavolului cu ajutorul Satanei și totodată o simplificare și nu o complicătorie; istoria, după cum se știe, nu este reversibilă și nu există altă cale spre frumoasele vremuri de altădată, decât prin visuri și închipuiri.

Am pornit apoi împreună cu el prin câmpia cea mare, toată presărată cu ducați, că te cufundai în aur și, gonind cu bățul droaia de nesuferite fericitoare, zărirăm niște țambali-hedofagi zăcând amețiți de atâta electrobeție, complet răsfățați, sughițând ușor; la vederea acestei dezvoltări prea dezvoltate și exagerări prea exagerate, ni se rupea fiecăruia sufletul de compătimire și de jale. La rândul lor, alți locuitori ai autopalatelor se porneau pe cibercerturi și tot felul de ciudate nebunii, unii ațâțau mașinile între ele, alții spărgeau cele mai prețioase vaze și alte asemenea comori, căci nu mai puteau suporta să fie înconjurați de atâtea frumuseți, trăgeau cu tunul în briliante, ghilotinau urechierele și porunceau ca diademele să fie trase pe roată sau se ascundeau pe sub streșini și acoperișuri fugind din calea vieții prea dulci, ori cereau mașinilor să-i fărâme pe rând sau pe toți deodată. Dar nimic nu era de folos, căci toți piereau de atâtea mângâieri, deși fiecare în alt mod. L-am sfătuit pe Trizuvius să nu oprească pur și simplu făbricătoria, căci a nu îndulci îndeajuns este la fel de rău ca a îndulci peste măsură, dar el, în loc să lucreze din plin la complicătoria ontologică, se apucă să arunce în aer automaterele. Foarte rău a procedat, căci sărăcia începu să-și arate colții, dar el n-o mai apucă, fiindcă năvăliră, nu se știe de unde, asupră-i o întreagă turmă de autocochete, niște flirtiere și seducătoare se lipiră de el, sugându-l cu totul, îl împinseseră în sărutătorie, îl amețiră cu îmbrățișătoarele, orbindu-l și țintuindu-l de-a binelea, că până la urmă pieri de atâtea nemăsurate mângâieri, strigând „ajutor” și rămase în pustiu, acoperit cu o movilă de ducați, în armura lui prea scurtă, pârlită de pasiune mecanică. Așa se întâmplă cu înțeleptul acesta nu prea înțelept, o, rege — încheie Trurl, dar când văzu că și aceste vorbe nu-l satisfăcură pe Sugrumunc, îi zise:

— Atunci, la drept vorbind, ce dorește Maiestatea Voastră?

— Constructorule! — răspunse regele. Ziceai că poveștile tale sunt pline de învățăminte, dar eu nu văd deloc așa ceva. Recunosc că sunt nostime și de aceea vreau să mi le povestești mai departe, și asta fără întrerupere.

— Maiestate! — continuă atunci Trurl. Doreai să afli de la mine ce este perfecțiunea și cum poate fi atinsă, dar te-ai arătat inaccesibil pentru ideile și învățămintele profunde, de care sunt pline istoriile mele. Dorești, într-adevăr, să te distrezi, dar nu să înveți câte ceva — iar când mă asculți, cuvintele pe care ți le sădesc câte puțin în minte acționează și vor acționa asupra ta asemenea unei mine cu acțiune întârziată. Păstrându-mi speranța, îngăduie-mi deci să-ți prezint o întâmplare aproape adevărată, încurcată și neobișnuită, care, poate fi-va de folos și Consiliului Tău de Coroană.

Ascultați, domnii mei, istoria lui Prohabicus, regele țâmbrilor, deutonilor și nătăgoților, pe care poftele sale l-au dus la pierzanie.

Prohabicus se trăgea din marele neam al ghințanilor, neam împărțit în două mari ramuri: ramura drepților, care stăpânea, și a stângilor, numiți și lastângacotitori, care fuseseră îndepărtați de la putere și din cauza aceasta erau plini de ură față de domnitori. Părintele lui, pe nume Holerion, avusese o legătură morganatică cu o mașină obișnuită, care știa să coasă brățări la carâmbii cizmelor și Prohabicus a moștenit din partea mamei înclinația spre cizmărie, iar din partea tatei timiditatea și lascivitatea. Văzând aceasta, dușmanii tronului, ghințanii stângi, hotărâră să facă în așa fel ca propriile lui pofte să-l distrugă. Îi trimiseră atunci un ciberner pe nume Hâtrian, care se pricepea la ingineria sufletelor și intrând în grațiile regelui, acesta îl făcu Arhiînțelept al Coroanei. Îndemânaticul Hâtrian încercă diferite procedee ca să potolească pasiunile lui Prohabicus, socotind în sinea lui că din cauza lor, acesta va slăbi și se va jigări într-atâta, că va lăsa tronul orfan. Îi construi deci o drăgosterie și un erotodrom, îl împinse în mari ciborgii, dar firea oțelită a regelui rezistă la toate ispitele; atunci, nerăbdători, ghințanii stângi cerură ca trimisul să-și atingă cât mai repede scopul dorit de ei, prin metodele cele mai subtile pe care le cunoaște.

— Oare ar trebui — îi întrebă el la consfătuirea secretă din tainițele palatului — ar trebui să-i provoc regelui un scurtcircuit sau să-i demagnetizez într-atâta memoria, încât să înnebunească de-a binelea?

— Niciodată — îi răspunseseră stângii ghințani. Nu vrem ca pieirea regelui să apese pe umerii noștri; mai bine Prohabicus să se înece în propriile lui dorințe, mai bine să-l mănânce și să-l ucidă propriile-i pofte, nu noi!

— Bine — le răspunse Hâtrian — atunci am să-i întind niște capcane împletite din visuri, mai întâi am să-l zgândăr cu o momeală, ca, apucând-o, să-i prindă gustul, și pe urmă singur o să alerge după nebunii închipuite, iar când s-o încurca în visurile care stau la pândă, atunci am să-i vin de hac cu erotoliera, că n-o să se mai întoarcă viu la realitate!

— Bine, bine — aprobară ei — nu te mai lăuda, cibernerule, căci nu de vorbe avem nevoie, ci de fapte; vrem ca în sfârșit Prohabicus să ajungă regicid, adică propriul său asasin!

Atunci cibernerul Hâtrian se apucă zdravăn de lucru și munci un an întreg, cerând mereu de la vistierul regal noi grămezi de aur, aramă, platină și pietre scumpe, fără număr; iar când Prohabicus nu-și mai putea ascunde nerăbdarea, îi repeta întruna că făurește pentru el ceea ce, desigur, nu are nici un rege pe lume!

După un an fură scoase în mod solemn din atelierul ciberneresc trei dulapuri imense, care fură așezate în anticamera apartamentelor personale ale regelui, căci nu intrau pe ușă. Auzind pașii servitorilor și tot felul de zgomote, Prohabicus ieși să vadă ce e, și zări lângă pereți cele trei dulapuri uriașe, înalte de patra stânjeni, încrustate cu pietre prețioase. Primul, numit și Cutia Albă, era, tot, din sidef și albite arzătoare, al doilea, negru ca noaptea, era plin de agate și morioane, al treilea, roșu ca focul, era făcut din rubine și spinele. Fiecare avea picioarele sculptate ca niște grifoni înaripați, din aur, canaturile ușilor poleite, iar în mijloc un miez electronic, plin de visuri, care se depănau singure, neavând nevoie de nimeni ca martor sau participant. Auzind explicațiile, regele Prohabicus se miră din cale afară și se răsti cam așa:

— Ce mi-ai meșterit aici, Hâtriane? La ce naiba să se apuce dulapurile să viseze? Ce folos am eu din asta? Și, în genere, de unde se poate ști că lor le trece prin cap ceva?

Atunci Hâtrian, făcând o adâncă plecăciune, îi arătă regelui șirurile de găurele în canaturile dulapurilor, urmând una după alta de sus până jos, cu inscripțiile pe tăblițe sidefii, iar regele, cu mirare crescândă, citi:

„Vis de război cu fortărețe și dame” — „Vis despre un oștean-leuștean” — „Vis cu cavalerul Fârtan și frumoasa Ramolda, fiica lui Hetericus” — „Vis cu cibermarini și cimarinați” — „Alcovul prințesei Hopsala” — „Sarmatul sau tunul fără pulbere și ghiulea” — „Salto erotale sau acrobația amoristică” — „Visul dulce în brațele Octopinei octomângâietoare” — „Perpetuum amorabile” — „Vă servim, pe lună plină, tăiței din plumb, nu din făină” — „Micul dejun cu fecioare și muzică” — „Cum să vătuiești soarele pe dedesubt, ca să ardă plăcut” — „Noaptea de nuntă a prințesei Nemulsida” — „Visul despre cartof în pantof” — „Despre pisicesc” — „O, la, la, Doamne Sfinte” — „Ciborgii fructifere, sau ciberele gungurind cu perele, compot de cucută și delicioase impudiprune” — „Cum s-au iubit turburelul cu turturica” — „Vis plin de voluptate, jucăuș, cu pâine prăjită” — „Mona Liza, sau labirintul dulcelui infinit”.

Regele trecu la al doilea dulap și citi:

„Visuri — ațipeli și jocuri”. Și mai departe: „De-a spânzuratul și spânzurata” — „De-a sărata-piperata” — „De-a Klopstok și criticii” — „De-a fetița-nătărița” — „Dă-i peste bot” — „De-a plăpumioara cu găurele” — „De-a contemplatoarele” — „Dă-i peste bot încă o dată” — „De-a călcâiele-muncite și muncile-ncâlcite” — „De-a călăiehnica sau de-a tăiatul și decupatul” — „De-a drăcușorul” — „De-a ciborgina” — „De-a toarnă-oricui” — „De-a cibaiadera” — „De-a cibernerul șr cibernanta” — „De-a goana după podoabe”. Hâtrian, inginer al sufletelor, îl lămuri pe dată că fiecare vis se deapănă singur, până când cineva își introduce contactul — care se găsește pe lănțișorul de ceas — în perechea de găurele corespunzătoare; în felul acesta își face legătura cu visul din dulap și asta atât de perfect, încât acel vis se produce parcă aievea, în ochii tuturor, pipăibil și fără deosebire. Regele, murind de curiozitate, apucă lănțișorul ceasului și-l contactă la nimereală cu Cutia Albă acolo unde scria: „Micul dejun cu fecioare și muzică”. Abia își făcu legătura, că îndată simți cum îi cresc pe spinare niște țepi, cum îi apar niște aripi uriașe, cum mâinile și picioarele i se transformă în labe mari cu gheare, iar din gura, brăzdată cu șase rânduri de colți, ieșea fum de pucioasă cu flăcări. Se miră deci din cale afară și vru să tușească, dar din gâtlej îi ieși un răcnet ca de trăsnet, de se cutremură pământul. Se miră și mai tare, căscă ochii cât cepele, spulberă întunericul cu propria-i suflare de foc și ce să vezi: tocmai atunci, în lecticile verzi ca salata, ascunse după perdele, sosesc fecioarele, câte patru în fiecare lectică, și parfumate de-ți lasă gura apă. Masa era deja pusă, piperul și sarea la locul lor, regele se linse pe buze, se așeză comod și începu să le ia pe rând din lectică și să le curețe ca pe alune; i se înnegurară ochii de plăcere, căci ultima fecioară era atât de bine legată, de durdulie, că plescăi din limbă, mângâindu-se pe burtă și vru să mai repete o dată jocul, dar ceva fulgeră și se trezi. Se uită în jur și se văzu iar ca înainte, în anticamera palatului, alături de Arhiînțeleptul Hâtrian, și în față dulapurile cu visuri strălucind de pietre nestemate.

— Ți-au plăcut fecioarele? — întrebă Hâtrian.

— Cum să nu, dar unde-i muzica?

— Din păcate s-au defectat clopoțeii — îl lămuri cibernerul. Poate Maiestatea Voastră dorește să încerce alt vis, la fel de gustos?

Regele voia, ce mai vorbă, dar din alt dulap. Se apropie deci de cel negru și se contactă cu visul intitulat: „Despre cavalerul Fârtan și frumoasa Ramolda, fiica lui Hetericus”.

Se uită și-și dădu seama că se află în epoca romantico-electrică, iar el însuși, înfășurat numai în oțel, stă într-o pădure de mesteceni, în fața lui un balaur pe care tocmai îl omorâse, mai încolo arborii foșnind, zefirul adiind și un râușor curgând. Se uită în apă și în oglinda ei se zări pe sine sub chipul lui Fârtan, cavalerul de înaltă tensiune, luptătorul de neînfrânt. Întreaga istorie a faptelor sale cavalerești o avea înscrisă pe armură și și-o amintea cât se poate de bine. Zăvorul vizierei i-l îndoise cu palmele, în spasmele dinainte de moarte, Morbidor, învins la modul fârtanic, țâțânele cuiraselor pentru șolduri i le frânsese Fierilă Bătălău, niturile brasardelor i le rosese de jur-împrejur, înainte de a-și da sufletul, Râpuș Botosu, grilele i le strivise cu ultimele puteri Monstrițius Ruian și, de asemenea, șuruburile, cotierele, clanțele, șaibele anterioare și posterioare, încheieturile, zăvoarele și genunchi erele purtau urmele harței blindajelor. Își privi scutul — mirosea cu totul a ars de pe urma trăsnetelor, spinarea în schimb îi era ca la prunci, complet neruginită, căci nimănui nu-i întorsese spatele în lupta armată! Dar puțin i-a păsat de asta, se poate spune, căci gloria nici nu l-a răcit, nici nu l-a aprins; dar, amintindu-și de Ramolda, se urcă pe cal și începu s-o caute prin tot visul. Ajunse la cetatea întărită a tatălui ei, prințul Hetericus, bârnele podului suspendat trosniră sub greutatea armăsarului și a călărețului, și însuși prințul îi ieși înainte cu brațele deschise, să-l întâmpine și să-l conducă în palat.

Tare-i mai ardeau cavalerului călcâiele după Ramolda, dar nu se cădea să întrebe dintr-o dată, și în vremea asta bătrânul prinț îi spuse că în castel se mai află încă un cavaler străin, Vinodur, din neamul polimericilor, spadasin de frunte, care nu visează nimic altceva decât să se bată în duel cu Fârtan. Și iată-l și pe Vinodur, zvelt și iute; îi iese înainte, spunându-i:

— Știi câ o doresc pe superexpansiva Ramolda, cu șoldurile de mercur, cu sânul pe care nici un diamant nu-l poate desena, cu privirea ei megnetică! Ea ți-este ție făgăduită, dar eu te chem la luptă pe viață și pe moarte, ca să vedem care din noi va avea parte de ea!

Și aruncă mănușa albă, de nailon.

— După turnir facem îndată nunta, adăugă prințul-tată.

— De acord, răspunde Fârtan, iar Prohabicus, aflat în pielea lui, își zice: Am s-o iau după nuntă și o să mă trezesc îndată, ce-mi pasă! Naiba l-a adus pe Vinodur ăsta!

— Încă astăzi, cavalere — adăugă Hetericus — te vei întâlni pe acest pământ, bătătorit de lupte, cu acest Vinodur polimeric; veți lupta la lumina torțelor, și-acum vă invit în apartamentele voastre!

Prohabicus, aflat în pielea lui Fârtan, o cam băgă pe mânecă, dar ce putea face? Se duce deci în apartamentul ce-i fusese destinat; după o clipă aude un ciocănit ușor în ușă, și tiptil-tiptil, pe nesimțite, se strecoară înăuntru o bătrână ciberitoare, îi clipește din ochi și-i spune:

— Cavalere, să nu-ți fie teamă de nimic, o vei cuceri pe frumoasa Ramolda și astăzi încă te va legăna la sânul ei de argint! Ea numai la tine se gândește, zi și noapte! Să nu uiți, însă, să ataci cu curaj; Vinodur n-o să-ți poată face nimic, vei învinge!

— Așa se spune numai, ciberitoare dragă — îi răspunde cavalerul — dar dacă n-o să meargă totul ca pe roate? Dacă o să mă-mpiedic, să zicem, sau n-o să mă pot apăra la timp? Nu pot risca așa, fără chibzuială! Nu știi cumva vreo licoare, niscaiva farmece sigure?

— Hi, hi, hi! chicoti bătrâna. Da’ de unde, cavalere de oțel! Nu există nici un fel de farmece, de fapt n-o să ai deloc nevoie de ele, căci eu știu bine ce-o să fie și te asigur că ai să învingi, fără-ndoială!

— Farmecele ar fi fost totuși mai sigure — îi răspunse cavalerul — mai ales în vis, sau… ia stai, poate că Hâtrian te-a trimis ca să-mi întărești siguranța de sine?

— Nu cunosc nici un Hâtrian — răspunde ciberitoarea — și nu știu despre ce vis vorbești; te afli aievea, cavalerul meu de oțel, și te vei convinge îndată de aceasta, când Ramolda îți va da să guști buzele ei magnetice!

— Ciudat lucru! mormăi Prohabicus și nu luă în seamă faptul că ciberitoarea a părăsit încăperea la fel de încet precum intrase. Oare să nu fie vis? Parcă așa mi s-a părut. Ea a spus că toate sunt aievea. Hm, e greu să mă lămuresc, așa că trebuie să fiu cu mai mare băgare de seamă! Se aud trâmbițele, pasul de fier al cavalerilor înarmați, balcoanele înțesate de lume și cu toții îi așteaptă pe viteji; Fârtan se apropie de arenă, genunchii i se-nmoaie, vede cu câtă dulceață îl privește minunata Ramolda, fiica lui Hetericus, dar nu la ea i-e gândul acum! Vinodur își face apariția în curtea rotundă a palatului, luminată de torțe, și săbiile se încrucișează scrâșnind. Prohabicus o sfecli de-a binelea și hotărî să se trezească, se căznește din toate puterile, dar armura îl ține bine, visul nu-l lasă — iar dușmanul atacă! Tăișurile sfâșie văzduhul, mâna îi amorțește, când dușmanul scoase un strigăt și-i arătă sabia frântă, cavalerul vru să se arunce asupră-i, dar celălalt îi fuge din cale, slujitorii îi întind altă sabie și în aceeași clipă Fârtan vede cum, din grămada de privitori, se îndreaptă spre el bătrâna ciberitoare și-i șoptește la ureche:

— Cavalere de oțel! Când te vei afla lângă poarta deschisă care duce spre pod, Vinodur o să scape sabia, atunci lovește-l cu curaj, acesta fi-va semnul sigur al izbânzii tale!

Spunând acestea în șoaptă, bătrâna dispăru pe dată, iar dușmanul, înarmat cu o nouă sabie, se îndreptă spre el. Lupta reîncepe, Vinodur lovește, de parcă ar fi tăiat cu îmblăciul, dar parcă mai slab ca înainte, respinge tot mai greu loviturile, se descoperă, celălalt prinde clipa potrivită, sabia îi lucește în mână, amenințătoare, așa că, văzând primejdia, Prohabicus își zise: „La naiba cu Ramolda și farmecele ei!” după care se întoarse și o șterse în întunericul nopții pe podul suspendat, cu bârnele duduind. Se opri tocmai în pădure, urmărit de strigăte și de hărmălaia batjocoritoare, și se lovi așa de tare cu capul de un pom că văzu stele verzi, clipi de câteva ori și se pomeni iar în anticamera palatului, în fața Dulapului Negru cu visuri, iar lângă el Hâtrian, inginerul sufletelor, zâmbindu-i strâmb. Zâmbetul acela îi masca cea mai mare dezamăgire, căci visul fârtanico-ramoldian fusese o capcană întinsă regelui; dacă ar fi ascultat Prohabicus sfatul bătrânei ciberitoare, Vinodur, care se prefăcuse numai că-l lăsaseră puterile, l-ar fi străpuns cu sabia lângă poarta deschisă, fapt pe care regele l-a putut evita numai datorită nemaipomenitei sale lașități.

— Ei, ți-a plăcut, Milostive Stăpâne, cu Ramolda? — întrebă pișicherul.

— Da’ de unde! Am renunțat la ea, fiindcă nu era destul de atrăgătoare! — răspunde Prohabicus. Pe lângă asta, s-a mai iscat și o bătaie. Mie-mi plac visurile fără arme și bătălii, înțelegi?

— Cum poftește Maiestatea Voastră — răspunse Hâtrian. Alege, stăpâne, în toate visurile din dulapuri te așteaptă numai delicii.

— O să vedem — răspunse regele și-și făcu contactul cu visul „Culcușul prințesei Hopsala”. Vede o încăpere de o frumusețe rară, toată numai aur. Prin geamurile de cristal străbat razele soarelui ca apa de izvor, iar în dormitorul sidefiu stă prințesa, căscând, și gătindu-se de culcare. Se miră regele Prohabicus văzând-o, vrea să tușească tare, ca să-și anunțe prezența, dar nu poate să scoată nici un sunet măcar, de parcă gura i-ar fi fost astupată. Vru atunci să-și pipăie buzele, dar nici asta nu fu în stare — încercă să miște un picior, dar degeaba, frica îl cuprinse, căută cu privirea un loc unde să se așeze, căci îl pălise slăbiciunea de-atâta frică, dar nici asta nu se putea. În acest timp prințesa căscă o dată, de două ori, mai căscă și a treia oară și unde nu se trânti în pat, toropită de somn, încât regele Prohabicus scârțâi tot, căci el în persoană era patul prințesei Hopsala! Se vede ca visuri zbuciumate o tulburau pe fecioară, căci așa se zvârcolea, așa mi ți-l lovea cu pumnii pe rege, așa-l înghiontea cu piciorușele, că persoana regală, ajunsă pat datorită visului, fu cuprinsă de o teribilă mânie. Se încordă atunci regele, străduindu-se să învingă această a doua lui natură, și garniturile slăbiră, încheieturile se desfăcură, picioarele patului zburară cât colo, în cele patru colțuri, prințesa căzu cu zgomot pe podea, iar el, trezit de propria-i cădere, se pomeni iar în anticamerele palatului, lângă cibernerul Hâtrian, care-l aștepta cu capul plecat.

— A, tu, pușlama! — strigă regele. Cum îți permiți? Cum se poate una ca asta?! Am ajuns să fiu patul altcuiva, în loc ca patul să-mi aparțină mie însumi, lepădătură? Ai cam luat-o razna!

Hâtrian, temându-se de furia regelui, își cere scuze pentru greșeală, îl roagă să-ncerce alt vis și într-atâta îl îndemnă, încât regele, îmbunat, apucă contactul cu două degete, făcând legătura cu visul intitulat „Delicii în brațele Octopinei, cea-de-opt-ori-mângâietoare”. Se uită în jur și se pomenește printre niște gură-cască, într-o piață mare, pe unde trece un întreg alai, numai în mătăsuri, cu elefanți mecanici, museline și lectice din abanos; în mijloc o lectică asemenea unei capele de aur, și în ea, dincolo de cele opt perdele, o ființă minunată, de o frumusețe îngerească, cu un chip strălucitor, cu o privire galactică, cu cercei de înaltă frecvență, încât regele simți cum îl străbate un fior prin șira spinării și vru să întrebe cine e ființa aceasta, cu figura de o frumusețe cerească, dar până să deschidă gura, auzi murmurele de admirație ale mulțimii: Octopina! Vine Octopina!

Și într-adevăr, tocmai se sărbătorea cu cea mai mare pompă și solemnitate logodna fiicei regelui cu un cavaler de peste mări, pe nume Domnusomnu.

Se miră regele că nu el se află în locul cavalerului după ce trecu alaiul, iar porțile palatului se închiseră în fața lui, o porni împreună cu alții din mulțime spre hanul din apropiere; îl zări acolo pe Domnusomnu care, numai în haidaveri de Damasc bătuți cu ținte de aur, cu un ulcior gol după iontoforeză în mână, venea drept spre el; îl îmbrățișă, îl strânse la piept și-i șopti, înfrigurat, la ureche:

— Am întâlnire la miezul nopții cu prințesa Octopina în curtea palatului, în crângul de sârmă ghimpată, lângă fântâna de mercur, dar nu cutez să mă duc, fiindcă de bucurie am băut prea mult și de aceea, te implor, străine care-mi semeni ca două picături de apă, du-te în locul meu, sărută mâna prințesei, numindu-te Domnusomnu, și-ți voi fi recunoscător pe veci!

— De ce nu? — zise regele după o clipă de gândire. Pot să mă duc. Chiar acuma?

— Da, da, grăbește-te, căci tocmai se apropie miezul nopții, dar ține minte, regele nu știe de întâlnirea asta, nu știe nimeni, în afară de prințesă și de un bătrân paznic; când ți-o aține calea, pune-i în mână pungă asta de galbeni și-o să-ți dea drumul fără vorbă!

Regele dădu din cap, luă săculețul cu galbeni și o porni îndată spre palat, căci tocmai atunci ceasurile, cu glas de bufnițe jeluitoare, anunțau miezul nopții. Trecu ca o fantomă pe podul suspendat, aruncă o privire spre adâncul șanțurilor cu apă, se aplecă să nu fie văzut, ferindu-se de drugii ascuțiți, care atârnau de bolta porții și zări în curte, într-un tufiș de sârmă ghimpată, lângă fântâna de mercur, figura, albind în lumina lunii, a minunatei prințese Octopina, și atât de atrăgătoare că-l cuprinse un tremur.

Văzându-l pe rege tremurând atâta în somn, Hâtrian, aflat în anticamera palatului, chicoti ușor și-și frecă mâinile, convins că pieirea regelui e aproape, fiindcă știa cât de zdravăn știe să îmbrățișeze Octopina, iubita octamică, pe nefericitul îndrăgostit! Știa bine cum se pricepe ea să-l împingă în adâncul visului cu sugătoarele și mângâietoarele sale, ca să nu se mai întoarcă niciodată la realitate! Și, într-adevăr, Prohabicus, nerăbdător să guste mai degrabă dulceața prințesei, se furișă de-a lungul zidului, în umbra balcoanelor, ajungând până aproape de figura ei strălucind ca un înger, când, deodată, îi aținu calea bătrânul paznic cu o halebardă în mână. Regele ridică mâna în care ținea galbenii, dar simțind plăcuta lor greutate, îl cuprinse părerea de rău — cum așa, să prăpădească o avere pentru o singură îmbrățișare?

— Uite, ține un galben — îi zise, desfăcând punga — și lasă-mă să trec.

— Dă-mi zece — îi răspunde paznicul.

— Zece galbeni pentru o clipă, ai înnebunit poate! — râse regele.

— Mai ieftin nu se poate — răspunse paznicul.

— Nu mai lași deloc din preț?

— Nici un ban, domnul meu.

— Ia te uită la el! — exclamă regele, care-și cam ieșea repede din fire. Nerușinatule! Nu-ți dau nimic!

Atunci paznicul îl pocni cu halebarda, că lui Prohabicus îi răsună totul în cap și se prăvăli în neant cu balcoanele, cu cartea, cu podul suspendat și cu tot visul, pentru ca în secunda următoare să deschidă ochii lângă Hâtrian, în fața Dulapului Visurilor. Tare se mai necăji cibernerul și socoti în sinea lui că pentru a doua oară o zbârcise; prima dată din cauza lașității regelui, a doua oară datorită zgârceniei acestuia. Dar prefăcându-se că nu-i pasă, îl invită pe rege să-și aline sufletul cu un alt vis.

Atunci Prohabicus alese visul „Despre oștean-leuștean”.

Ca rege al Epilepontului și Maliției fu ales odată Paralizius, un bătrân răsîmbătrânit, tremurând din toate mădularele, deșucheat din cale afară, cu sufletul tânjind după aventuri. Dar la ce bun, când îi scârțâie încheieturile, mâinile nu ascultă picioarele, iar picioarele n-ascultă capul! „Poate că o să mă mai înzdrăvenesc” — își zise el și trimise îndată pe doi din comandanții săi, degeneralii Eclampton și Torturius, ca să taie și să ardă ce s-o putea, adunând trofee și luând prizonieri. Aceștia plecară, tăiară, arseră, furară, apoi se întorc și-i spun așa:

— Stăpâne! Am tăiat, am dat foc, am luat și trofee, și un prizonier: frumoasa Adoriția, prințesa enților și penților, cu toată vistieria ei!

— Cum? Cu ce? Cu vistieria? — murmură regele, răgușit și tremurând. Dar unde-i? Nu văd nimic! Și ce scârțâie și fâșâie așa?

— Uite aici, pe canapeaua asta regală, Maiestatea Voastră! — răcniră degeneralii în cor. Scârțâitul e provocat de mișcarea alesei inimii, sus-amintita prințesă Adoriția, pe cuvertura de sidef a canapelei! Iar ceea ce fâșâie sunt veșmintele ei, țesute cu aur; se mișcă fiindcă frumoasa Adoriția sughite, văzându-se umilită.

— Ha? Ce? Umilită? Asta-i bine, asta-i foarte bine! — icni regele, horcăind. Aduceți-mi-o încoace, s-o strâng în brațe, să mă simtă!

— Asta, din rațiuni superioare de stat, Maiestatea Voastră nu poate face — interveni medicatorul principal al regelui.

— Cum? Nu pot s-o strâng în brațe? Nu pot să fac ce vreau cu ea? Ai înnebunit? Eu să nu pot? Da’ ce altceva am făcut toată viața?

— Tocmai de asta, Maiestatea Voastră! — răspunse medicatorul principal. Fiindcă Maiestății Voastre îi pot slăbi puterile din cauza asta!

— Da? Atunci, dați-mi… asta… o toporișcă și… am… am s-o tai…

— Cu îngăduința Maiestății Voastre, nici asta nu se poate, e la fel de obositor…

— Cum? Ce? Atunci la ce naiba mai domnesc?! — horcăi regele, în culmea disperării. Vindecați-mă! întăriți-mă! Întineriți-mă, ca să pot… să… asta… cum puteam odată… Că de nu… pe voi toți… am să vă…!

O cam băgară pe mânecă curtenii, degeneralii și medicatorii și o porniră care încotro să caute modul de întinerire a regelui; în sfârșit, îl chemară în ajutor pe însuși Calcula, un foarte mare înțelept. Acesta veni și-l întrebă pe rege:

— Ce dorește, la drept vorbind, Maiestatea Voastră?

— Ei, ce? Asta-i bună, auzi!? — îngăimă regele. Să mă destrăbălez, să-mi fac de cap, să fac toate poznele pe placul meu, s-o strâng în brațe, cum numai eu știu, pe prințesa Adoriția pe care o țin acuma în temniță! Asta vreau!

— Sunt două căi spre atingerea acestui țel — răspunse Calcula, Sau Maiestatea Voastră binevoiește să aleagă o persoană destul de demnă, care să facă per procuram ceea ce Maiestatea Voastră dorește, fiind legat de acea persoană printr-o sârmuliță, fapt datorită căruia tot ceea ce face acea persoană vei simți de parcă ar fi fost făcut de propriile-ți mâini. Sau va trebui să chemi pe bătrâna ciberitoare care sălășluiește în pădurea din afara orașului, în coliba aceea pe trei picioare; este o geriatră renumită și se ocupă de lecuirea ființelor îmbătrânite!

— Da? Ei, bine, pentru început să încercăm cu sârmulița! îngăimă regele.

Îndată, cum porunci, așa se făcu; electricarii făcură contactul între comandantul gărzii palatului și monarh; regele însă dădu ordin ca înțeleptul Calcula să fie imediat tăiat cu ferăstrăul, căci procedeul acesta i se părea deosebit de păcătos, iar de altele nu-i ardea. Gemetele și rugămințile înțelepților n-ajutară la nimic, căci în timpul tăierii, izolația de pe sârmă s-a ros, așa că regele prinse și el numai jumătate din spectacolul acela oribil.

— Proastă treabă! Bine-am făcut, poruncind să fie tăiat cu ferăstrăul așa-zisul înțelept — își spuse. Aduceți-mi-o pe bătrâna ciberitoare din coliba pe trei picioare!

Curtenii se duseră în pădure și, nu după multă vreme, regelui îi fu dat să audă un cântecel ușor, care suna cam așa:

— Vindec oameni bătrâni! Lecuiesc, înzdrăvenesc, remontez, regenerez vânătăi, paralizie, e de ajuns o alifie, vindec mintea cea bolnavă, nu vreau plată, nu vreau slavă, ba și pentru tremurici am leac bun, nu de pe-aici, ce spun eu e bine spus, dacă vreți, de nu, m-am dus!

Ascultă ciberitoarea jeluirile regelui, apoi se înclină adânc înaintea tronului și zise:

— Prea luminate stăpâne! Departe, departe, dincolo de Muntele Pleșuv, e un mic izvoraș, din care izvorăște ulei de ricină; cu el se fierbe puțin oștean-leuștean, o buruiană care întinerește nevoie mare, o lingură din uleiul ăsta te face mai tânăr cu patruzeci și șapte de ani! Dar trebuie să fii cu mare grijă, ca să nu înghiți prea mult oștean-leuștean, că s-ar putea din pricina asta, întinerind peste măsură, să pieri cu totul. Îngăduie-mi, stăpâne, și eu am să-ți pregătesc îndată leacul ăsta mult încercat!

— Perfect! — răspunse regele. Și pregătiți-mi-o și pe prințesa Adoriția, să știe ce-o așteaptă, hi, hi!

Și cu mâinile tremurânde își numără șuruburile slăbite, mormăie, hârâie, țopăind într-un picior, căci de prea multă bătrânețe dăduse în mintea copiilor și se înfuria din te miri ce.

Se duc atunci cavalerii să caute ulei de ricină, se fierb fierturile, fumegă fumurile și aburesc aburii deasupra cazanului bătrânei ciberitoare, și în sfârșit aceasta aleargă la tron, cade în genunchi și, întinzând regelui o cupă plină ochi cu un lichid lucitor ca mercurul, îi spune cu glas solemn:

— Rege Paralizius! Ai aici oștean-leuștean care întinerește, întărește, îți dă curaj ca-n luptă și putere în dragoste până la uitare de sine; cine-l bea nu-i vor ajunge toate cetățile de cucerit, toate fecioarele de iubit în toată galaxia! Bea, și să fii sănătos!

Regele luă cupa, turnă câteva picături pe scăunelul lui, care îndată se mișcă, sări în sus, trase o lovitură pământului de se cutremură și unde nu mi se aruncă asupra degeneralului Eclampton, ca să-l necinstească, nu alta! Dintr-un foc îi smulse din piept șase pumni de decorații, cât ai clipi.

— Bea, Maiestate, bea, nu-ți fie teamă! — îl îndemnă ciberitoarea. Vezi bine că e leac făcător de minuni!

— Bea tu întâi — zise regele cu glas scăzut, căci avea câteva veacuri bune în spinare. Ciberitoarea o sfecli, se dădu înapoi, vru să refuze, dar, la un semn al regelui, trei paji o apucară și-i turnară în silă pe gât printr-o pâlnie câteva picături din fiertura aceea lucitoare. Izbucni o flacără puternică, fumul se ridică sus, în înălțimi! Se holbară curtenii; se uită și regele, deși nu vedea prea bine — nici urmă de ciberitoare, numai o gaură mare, neagră, se zărea în podea, iar prin ea se vedea altă gaură, de data asta între vis și realitate; în aceasta din urmă se vede cât se poate de clar piciorul cuiva, frumos încălțat, cu ciorapii arși și cu catarama înnegrită, de parcă ar fi fost roasă de acizi. Piciorul, ciorapul și pantoful erau ale lui Hâtrian, arhiînțeleptul regelui Crapataricus. Așa o putere teribilă avusese otrava, pe care ciberitoarea o numise oștean-leuștean, că nu numai pe ea și podeaua le pătrunsese pe de-a-ntregul, dar până și visul și împroșcându-l pe Hâtrian, îi arse binișor piciorul. Vru regele să se trezească, plin de frică, dar spre norocul lui Hâtrian, degeneralul Torturius reuși în ultima clipă să-l pocnească în cap cu sceptrul, fapt datorită căruia Prohabicus, trezindu-se, nu-și mai putut aminti nimic din ceea ce i se întâmplase în vis. Așadar pentru a treia oară scăpă de visul montat în mod viclean în calea lui, de data aceasta datorită nemăsuratei neîncrederi pe care o nutrea față de toți și de toate.

— Parcă am visat ceva, dar ce, nu-mi amintesc — zise regele stând iarăși în fața Dulapului Visurilor. Dar de ce dumneata, dragă cibernerule, sari într-un picior, ținându-te de celălalt?

— Ei, un păcătos de… cibermatism… Maiestate, se vede că se schimbă vremea… Îngăimă șiretul arhiînțelept și porni să-l îndemne iar pe rege să se lase pradă altui vis. Prohabicus stătu o clipă pe gânduri, citi „Lista visurilor” și alese „Noaptea nunții prințesei Nemulsida”. Și se făcea că citește la para focului o carte mare cu coperte ferecate și din cale-afară de ciudată, în care se povestea cu cuvinte alese, așternute cu roșu pe pergament auriu, despre prințesa Nemulsida care cu cinci veacuri în urmă stăpânea în Dandelia; despre Pădurea ei de Gheață, despre Turnul Spiralat, despre Crescătoria de Păsări cu Nechezat, despre Comoara cu Ochi Mulți și, înainte de toate, despre frumusețea și virtutea ei nemaiîntâlnită. Și pofti Prohabicus frumusețea aceea cu mare poftă și toate dorințele lui izbucniră în el cu flăcări arzătoare, că strălucirea for de foc îi lumină pupilele, și goni în adâncul visului s-o caute pe Nemulsida, dar ea nu era nicăieri, și numai cei mai bătrâni roboți își mai aminteau câte ceva despre existența acelei prințese. Plictisit de hoinăreală, nimeri, în sfârșit, chiar în mijlocul pustiei regale, aurite pe alocuri, la o colibă sărăcăcioasă; intră înăuntru și zări un bătrân în veșminte albe ca zăpada. Acesta, zărindu-l, se ridică și-i zise:

— O cauți pe Nemulsida, nefericitule! Doar știi bine că ea nu mai trăiește de cinci sute de ani, vezi dar cât de zadarnică e pasiunea ta! Singurul lucru pe care-l pot face pentru tine, este să ți-o înfățișez neadevărată, modelată numai cifric, neliniar, stohastic și splendid, în această Cutie Neagră, pe care mi-am meșterit-o în timpul liber din resturi găsite în pustii!

— Da, da, arată-mi-o, arat-o! — strigă Prohabicus, iar bătrânul clătină din cap, citi din carte coordonatele prințesei, o programă pe ea și întregul Ev Mediu, dădu drumul curentului, deschise un căpăcel la suprafața Dulapului Negru și-i zise lui Prohabicus:

— Privește și taci!

Se înclină regele, tremurând, și zări cu adevărat Evul Mediu, modelat neliniar și dublu, și în el țara pe nume Dandelia, Pădurea ei de Gheață și palatul prințesei cu Turnul Spiralat, Crescătoria de Păsări cu Nechezat și Vistieria Cu Mulți Ochi din subterane și de asemenea pe însăși Nemulsida, cum se plimba splendid și stohastic prin pădurea modelată și, prin geamul capacului Cutiei Negre, se vedea cum miezul ei, cu totul roșu și auriu de arderea electrică, foșnea ușor când prințesa modelată rupea floricelele modelate și fredona un cântecel modelat; iar Prohabicus sări pe Cutie și începu să bată cu pumnii în capacul ei, ca să ajungă la gemuleț, căci, în nebunia lui, voia să pătrundă în lumea închisă în ea. Dar bătrânul întrerupse repede curentul, îl trase pe rege la pământ și-i spuse:

— Nebun, de trei ori nebun! Vrei să atingi imposibilul, căci nu-i este dat unei ființe construite din materie reală să pătrundă în adâncul lumii, care este numai o rotire și o circulație de elemente duble, în modelarea cifrică, neliniară și discretă!

— Trebuie să pătrund. Trebuie!!! — urla ca ieșit din minți Prohabicus, lovind cu capul în Cutia Neagră, că i se îndoi tabla, iar bătrânul spuse:

— Dacă aceasta îți e dorința, am să-ți mijlocesc legătura cu prințesa Nemulsida, dar să știi că mai întâi îți vei pierde actuala ta figură, căci va trebui să-ți iau măsura după coordonatele tale și să te modelez pe tine însuți, atom cu atom, apoi am să te programez și datorită acestui fapt vei deveni o parte a acestei lumi medievale modelate, care dăinuie în Cutie și va dăinui atâta vreme cât vor ajunge electricitatea în firele de sârmă și arderile în anozi și catozi; dar tu însuți, care stai acum înaintea mea, vei pieri și nu vei mai exista altfel decât sub forma unor curenți, rotindu-se stohastic, splendid, discret și neliniar!

— Cum să te cred? — întrebă Crapatoricus. De unde pot să știu că mă vei modela pe mine și nu pe altcineva?

— Să facem mai întâi o probă — zise bătrânul.

După care îl cântări, îl măsură așa cum face un croitor, dar mai exact, căci lua măsura fiecăruia dintre atomii lui, în sfârșit, programă Cutia și spuse:

— Privește!

Se uită regele prin găurică și vede cum el însuși, stând lângă foc, citește o carte despre prințesa Nemulsida, cum aleargă s-o caute, cum întreabă în stânga și-n dreapta, până ce nimerește în pustia aurită, la o colibă, iar în ea vede un bătrân care-l întâmpină cu cuvintele:

— O cauți pe Nemulsida, nefericitule! Și așa mai departe.

— Te-am convins, cred — zise bătrânul întrerupând curentul — acum am să te programez în Evul Mediu, lângă minunata Nemulsida, ca să visezi împreună cu ea visul veșnic al modelării neliniare, cifrice…

— Bine, bine — răspunse regele — dar ăsta-i numai portretul meu și nu eu, fiindcă eu însumi sunt aici, nu în Cutie!

— Îndată n-ai să mai fii aici — răspunse bătrânul, binevoitor — fiindcă o să am eu grijă și de asta…

Rostind aceste cuvinte, scoase de sub pat un ciocan greu, dar ușor de mânuit.

— Când o vei strânge la piept pe iubita ta — îl lămuri bătrânul — am să fac în așa fel ca să nu fii de două ori, o dată aici și o dată acolo, în Cutie — într-un mod vechi și simplu, așa că binevoiește și apleacă-te, stăpâne…

— Mai întâi trebuie să-mi arăți încă o dată pe Nemulsida — zise regele — fiindcă vreau să verific perfecțiunea metodei tale…

Bătrânul îi arătă pe Nemulsida prin gemulețul Cutiei Negre, regele privi, privi întruna, și la urmă zise:

— Descrierea din cartea cea veche este prea exagerată. Nimic deosebit, ce-i drept, dar nici așa de nemaipomenit cum arată cronicile. La revedere, bătrâne…

Și făcu calea-ntoarsă.

— Cum așa? Încotro, nebunule? — strigă bătrânul, strângând ciocanul în mână, căci regele se-ndrepta spre ușă.

— Oriunde, numai nu în Cutie — răspunse Prohabicus și ieși; în aceeași clipă visul îi plesni sub tălpi ca un balon de săpun și se pomeni înaintea lui Hâtrian, care era dezamăgit la culme, căci puțin mai lipsea ca regele să fie închis în Cutia Neagră, de unde niciodată Arhiînțeleptul nu i-ar mai fi dat drumul…

— Dragă cibernerule, cam prea multe încurcături în visurile astea ale tale cu femei — zise regele. Sau îmi prezinți unul în care pot gusta plăcerile fără tot felul de aventuri, sau cară-mi-te din palat, cu dulapurile tale cu tot!

— Stăpâne! — îi răspunse Hâtrian. Am aici pentru tine un vis ca-n basme, nemaipomenit, încearcă-l numai și ai să te convingi ușor și singur!

— Ia să vedem, care-i ăla de-l lauzi atâta? — întrebă regele.

— Acesta stăpâne — zise Arhiînțeleptul arătând spre tăblița de sidef cu inscripția „Mona Liza, sau labirintul dulcelui infinit”.

Și singur apucă contactul, care-i atârna regelui de lănțișor ca, fără să mai aștepte, să-l bage cât mai repede în priză, pentru că lucrurile mergeau destul de rău: Prohabicus evitase închiderea pentru totdeauna în Cutia Neagră fără îndoială datorită prostiei lui, care l-a împiedicat să se îndrăgostească așa cum se cuvine de fermecătoarea Nemulsida.

— Așteaptă — zise regele — vreau eu singur!

Și băgă contactul în priză. Intră în vis și vede că e în continuare el însuși, Prohabicus, că lângă el, în anticamera palatului, stă Hâtrian cibernerul, care-i spune că cel mai delicios dintre vise este cel numit „Mona Liza”, căci în el se află infinitatea genului feminin; îl ascultă deci, făcu contactul și se uită în jur după acea Mona Liza, căci îi lăsa gura apă după dulcile ei mângâieri, dar în visul următor iar se văzu în anticameră, lângă Arhiînțeleptul Coroanei, se grăbi atunci să se contacteze cu Dulapul, intră astfel în visul următor și văzu același lucru, anticamera, apoi dulapurile, cibernerul și pe el însuși. — Visez oare? — strigă el și făcu contactul; iar anticamera, cu dulapuri și cu Hâtrian; încă o dată, tot mai repede. — Unde-i Mona Liza, șarlatanule? — urlă el, și vru să scoată contactul ca să se trezească, dar degeaba! Rămâne mai departe în anticamera cu dulapuri. Începu să bată din picior și apoi să treacă de la un vis la altul, de la un dulap la altul, de la un Hâtrian la alt Hâtrian, pe urmă nici asta nu mai vru, nimic, numai să se-ntoarcă la realitate, la tronul iubit, la intrigile și abuzurile de la palat, smulgea prizele, le băga la nimereală, pe urmă iar le scotea. — O, Doamne! — strigă el. — Ajutor, regele în primejdie! — Mona Liza! Hei! Alo! — și sărea în sus de frică și se băga prin colțuri, căutând câte o gaură, care să-l ducă spre trezire — dar totul era în zadar. Nu știa de ce se întâmplă toate astea, căci nu era peste măsură de isteț, dar de data asta nici prostia, nici panica, nici slăbiciunea lui nemernică nu-l mai puteau salva. În prea multe visuri se încurcase, prea multe visuri îl înconjurau cu coconi ermetici; cu toate că scăpa de unul sau altul, luptându-se din răsputeri, nu-i folosea totuși la nimic, deoarece cădea în adâncul visului vecin, iar când smulgea contactele din dulapuri, și unele și altele erau visate, iar când îl pocnea pe Hâtrian, aflat lângă el, acesta nu era decât o iluzie, ca un vis. Prohabicus începu să împingă și să sară în toate părțile, dar peste tot numai vis și iar vis, căci canaturile, podelele de marmură, draperiile cusute cu aur, fireturile și panașele, el însuși în sfârșit — toate erau o iluzie, o aparență, o închipuire goală; se cufundă în această colcăială de visuri, pieri în labirintul lor, deși mai împungea și lovea cu picioarele, dar ce folos, când până și împunsăturile erau iluzorii, și loviturile, de asemenea! li sparse capul lui Hâtrian, dar a fost tot degeaba, căci acesta nu urla aievea, nu scotea strigăte cu adevărat, iar când, zăpăcit și amețit, reuși la un moment dat să se întoarcă la realitate, fără s-o poată deosebi de vis, făcu din nou contactul și iar se rostogoli înapoi în vis; așa trebuia să se întâmple și degeaba cerșea, implora să se trezească, căci nu știa că „Mona Liza” este o abreviere diabolică de la cuvântul „monarcholiză”, adică „desfrânare regală”, căci fusese cea mai teribilă capcană, pregătită de trădătorul de Hâtrian…

Aceasta a fost povestea didactico-tulburătoare pe care Trurl i-a istorisit-o regelui Sugrumunc; auzind-o, l-a apucat o teribilă durere de cap și de aceea l-a expediat îndată pe constructor, după ce l-a decorat mai întâi cu ordinul Sfânta Ciberna, cu semnul crinului cu ambreiaj, încrustat pe fond de nestemată informație verde.




Zicând acestea, a doua mașină de povestit scrâșni sonor cu pinioanele ei de aur, râse ciudat din cauza ușoarei supraîncălziri a unora dintre clistroni, își micșoră tensiunea anodică, începu apoi să fileze, se stinse și o porni spre lectică în aplauzele generale care răsplăteau elocvența și talentele sale.

Regele Genialon îi întinse lui Trurl o cupă plină de ioni, sculptată splendid în valuri de probabilitate, care săltau cu fotoni contraparaleli, acesta la rându-i o umplu și făcu un semn, după care a treia mașină se apropie de mijlocul peșterii și, făcând o plecăciune, începu cu glas electronic, curgător și modulat:




Să vedeți cum Marele Constructor Trurl a provocat cu ajutorul unei oale vechi o fluctuație locală și ce-a ieșit din asta.

În Constelația Calandria exista o Galaxie Spiralată, iar în Galaxia aceasta un Nor Negru, iar în acest Nor erau cinci constelații sextuple, iar în a cincea constelație era un soare de culoarea crinului, foarte bătrân și aproape orb, iar în jurul acestui soare se roteau șapte planete, iar a treia planetă avea două lune, și pe toți acești sori, stele, planete și lune se petreceau, conform cu graficul statistic, fel de fel de întâmplări felurite, iar pe luna a doua a planetei a treia a soarelui de culoarea crinului din constelația a cincea a Norului Negru al Galaxiei Spiralate din Constelația Calandria se găsea un câmp de gunoaie, așa cum se poate găsi pe oricare altă planetă sau lună, cu totul obișnuit, deci plin de gunoi și alte rămășițe, câmp care luase naștere ca urmare a faptului că aberricizii glauberici se bătură la modul hidrogenic și nuclear cu albumenșii liliachiei, și din această cauză podurile lor, drumurile, casele, palatele, ca și ei înșiși s-au preschimbat în funingine și șomoioage de tinichea, care erau purtate de un soi de meteoriți în locul de care povestim. Veacuri de-a rândul, pe acest câmp de gunoaie nu se produsese nimic în afară de gunoaie, iar când s-a întâmplat odată un cutremur de pământ, atunci acea jumătate din gunoaie, care se găsea dedesubt, a ieșit deasupra, iar a doua jumătate, cea de deasupra, a căzut dedesubt, fapt care, prin sine însuși, n-avea mare însemnătate, căci pregătea fenomenul provocat de faptul că Vestitul Constructor Trurl, zburând prin acele locuri, a fost orbit de o cometă cu coadă luminoasă. Și el s-a ferit din calea ei, aruncând pe fereastra navei ceea ce tocmai îi cădea în mâini, și acestea erau ba un șah de voiaj, gol pe dinăuntru, pe care-l umpluse cândva cu rachiu, ba niște butoaie de pulbere, fără pulbere, căci aceasta nu putuse fi inventată de varlaii de pe steaua Chloreley, și tot felul de vase vechi, iar printre acestea o oală de lut, plesnită. Oala aceea, căpătând viteză conform legilor gravitației, accelerată fiind de coada cometei, căzu pe o pantă a câmpului de gunoaie, de aici mai jos până-ntr-o baltă, alunecă în noroi, coborî și mai jos până la ultimele gunoaie și se împiedică de o tinichea ruginită, care, din cauza asta, se înfășură în jurul unei sârmulițe de cupru și printre marginile tinichelei se strecurară frânturi de mică, și așa luă naștere un condensator, iar sârma care înconjura oala puse bazele unui solenoid, în timp ce piatra, mișcată de oală, împinse la rândul ei o bucată de fier ruginit cu totul, care nu era altceva decât un magnet vechi, și din cauza acestei mișcări a luat naștere curentul, care a mutat alte șaisprezece tinichele și sârme din gunoaie, și s-au răspândit acolo sulfurile și clorurile și atomii lor s-au agățat de alți atomi, iar moleculele amestecate au început să se așeze călare pe alte molecule, până când din toate astea, în plin centrul câmpului de gunoaie, apăru un Circuit Logic, și alte cinci, și în plus alte optsprezece acolo unde oala a plesnit, în sfârșit, în bucăți, iar seara apăru pe marginea câmpului de gunoaie, nu departe de balta de-acum uscată, Mă-am-pe-mine-Fiul-lui-însuși, creat în acest mod întâmplător, care n-avea nici mamă, nici tată, căci el era propriul său fiu, tatăl său fusese întâmplarea, iar mama Entropia. Și reuși să iasă Mă-am-pe-mine din câmpul de gunoaie, fără măcar să-și dea seama de faptul că avea numai o singură șansă de a se naște dintr-o sută de supergigacentilioni la puterea a hexaptilioana și plecă, ajungând la următoarea baltă, care nu reușise încă să sece, așa că putu să se uite în ea, când îngenunche la malul ei. Și văzu în oglinda apei capul său cu totul accidental, cu urechile ca niște chifle strivite, cu urechea stângă oblică, iar dreapta plesnită, capul său întâmplător, care se umflase din tinichele, tinicheloaie și tinicheluțe, parțial luminat, ieșind târâș din câmpul de gunoaie, iar la mijloc mai suplu, în formă de talie, pentru că tocmai în acel loc se răsturnase chiar la margine din cauza unei pietre care zăcea acolo; își zări de asemenea mâinile făcute din gunoaie și picioarele făcute din resturi, și numărându-le, văzu că, datorită unei coincidențe, are câte două, și-și văzu ochii, care, tot dintr-o pură întâmplare, erau tot doi și tare se mai minună de sine Mă-am-pe-mine-Fiul-lui-însuși și scoase un oftat de admirație văzând cât de zveltă îi era făptura, cât de perechi îi erau membrele, cât de rotund îi era capul și strigă cu glas tare:

— Cu adevărat! Sunt fermecător, ba chiar perfect, ceea ce implică în modul cel mai evident Perfecțiunea Oricărei Ființe!! O, ce bun trebuie să fie cel ce m-a creat!

Și începu să pășească șchiopătând, zdruncinând șuruburile slab fixate (căci nimeni nu le înșurubase temeinic, așa cum se cuvine) și fredonând imnuri în cinstea Armoniei Prestabilite, iar după vreo șapte pași se poticni, căci nu vedea prea bine, și se prăvăli cu capul în jos, înapoi în câmpul de gunoaie, și nu se întâmplă cu el nimic în afară de faptul că începu să ruginească, să se descompună și să se altereze de-a binelea timp de trei sute paisprezece mii de ani, pentru că a căzut în cap și i s-au produs niște scurtcircuite, făcându-l să piară de pe această lume. Și după aceasta s-a întâmplat că un negustor, transportând cu vasul său vechi anemone pentru piciorongarii de pe planeta Năduza, s-a certat, în apropierea soarelui de culoarea crinului, cu adjunctul — său și a aruncat în el cu pantofii, iar un pantof a spart geamul și a zburat în vid; rotirea acelui pantof a fost însă deranjată de unele perturbări provocate de faptul că o cometă, care cândva îl orbise pe Trurl, s-a nimerit din nou în același loc, și pantoful, rotindu-se încet, a căzut pe lună, fiind numai ușor pârlit de frecarea atmosferică, a ricoșat de pe o pantă și l-a lovit pe Mă-am-pe-mine-Fiul-său-însuși cu atâta impetuozitate și dintr-un asemenea unghi întâmplător, încât datorită forțelor centrifuge, presiunilor și momentului general de rotire, fu din nou pusă în funcțiune scăfârlia din deșeuri a acelei ființe accidentale. Și asta s-a întâmplat pentru că, lovit, Mă-am-pe-mine-Fiul-Său-însuși a căzut într-o baltă din apropiere și a împrăștiat în ea cloruri și ioduri și totul i s-a învârtit în cap de atâta electrolit, și a luat naștere acolo un curent, care umbla de colo-colo și ca urmare a acestei rătăciri și rotiri Mă-am-pe-mine s-a oprit în noroi, spunându-și: Mi se pare că exist!

Dar nimic mai mult nu fu în stare să cugete timp de alte șaisprezece veacuri, numai ploaia îl stropea și grindina îl lovea, și-i crescuse entropia, dar după o mie cinci sute douăzeci de ani o păsărică, zburând deasupra câmpului de gunoaie, speriată de un vultur care o urmărea, adăstă o clipă ca să-și poată lua mai mare avânt și așa se făcu de-l lovi pe Mă-am-pe-mine drept în frunte, și urmă trezirea și întărirea acestuia. Mă-am-pe-mine strănută, apoi își zise:

— Cu adevărat, exist! Exist fără pic de îndoială. Dar se pune întrebarea, cine e de fapt cel care spune: „exist”? Adică: cine sunt eu? Cum să găsești răspuns la asta? Ba mai mult! Dacă în afară de mine ar mai fi încă ceva, orice, cu care aș putea să mă pun alături, să mă compar — asta ar mai merge, dar chestia e că nu există nimic, fiindcă e clar că nu se vede absolut nimic! Exist deci numai eu, care alcătuiesc atotposibilitatea goală-goluță, fiindcă pot să cuget la orice doresc, dar ce sunt eu de fapt — un loc gol pentru gândire sau ce altceva?

În realitate nu mai poseda nici un fel de simțuri, căci acestea, de-a lungul veacurilor care trecuseră, se stricaseră și se descompuseseră, sub stăpânirea neînduplecatei și nemiloasei Entropia, iubitoarea, de Haos. Nu văzu deci Mă-am-pe-mine nici pe mama-baltă, nici pe tatăl-noroi, nici lumea întreagă, nu-și. amintea nimic din ceea ce se întâmplase și în genere nu mai putea nimic, decât să gândească. Numai asta mai putea, așa că începu să se ocupe de-a binelea cu cugetarea.

— Ar trebui — își zise — ar trebui să umplu acest vid care sunt eu însumi și astfel să spulber nesuferita lui monotonie. Așa că, să născocim ceva; când vom născoci, așa va rămâne, căci nu există nimic altceva în afara gândurilor noastre. După cum se vede, devenise oarecum plin de sine, căci gândea despre el însuși la numărul plural.

— Ar fi oare posibil — își spuse apoi — să mai existe ceva în afară de mine? Să zicem pentru o clipă — deși aceasta sună improbabil, ba chiar nebunesc — să zicem că da. Să botezăm acest altceva Gozmoz. Deci, există Gozmozul, și eu sunt o părticică a lui!

Aici se opri, cântări lucrurile și ipoteza aceasta i se păru cu totul lipsită de temei. Îi lipseau orice rațiune, orice fundament, argumentele, premisele, o recunoscu deci drept o curată pretenție nejustificată, o uzurpare peste măsură, se rușină foarte și-și spuse:

— Despre ceea ce este în afara mea, dacă acolo este într-adevăr ceva, nu știu nimic. Despre ceea ce este înăuntrul meu voi ști îndată ce voi cugeta asupra acestui lucru, căci cine altul dacă nu eu, la naiba, poate să cunoască mai bine gândurile mele?! Și-și imagină pentru a doua oară Gozmozul, dar de data asta îl situă în propriul său interior spiritual; faptul i se părea mult mai plin de modestie, mai cuminte și mai apropiat de firea lucrurilor spre care tindea. Și începu să umple acest Gozmoz al lui cu tot felul de felurimi închipuite. Mai întâi, cum n-avea încă dexteritate, îi născoci pe nișteliți, care se ocupau cu vârșărănia a o mulțime de fleacuri, precum și pe știleniți, cărora le plăceau șoașele. Și îndată se bătură nișteliții cu știleniții din cauza unei șoașe, că Mă-am-pe-mine-Gunoi căpătă o strașnică durere de cap și cu nimic alta nu se alese din această facere a lumii, în afară de migrenă.

Trecu atunci la alte încercări de creație, într-un mod mai prudent și inventă elementele de bază, cum sunt gazul nobil, sau elementul perfect numit Calțonium, și elementul spiritual numit Cugetalium, și înmulți existențele, greșind din când în când, dar după câteva veacuri căpătă o oarecare experiență și execută destul de solid în gând propriul său Gozmoz, în care-și duceau viața numeroase triburi, ființe, existențe și fenomene, și era acolo tare plăcut, pentru că legile acelui Gozmoz le făcuse cât se poate de liberale, căci nu-i plăcea ideea legităților aspre, a acelui regulament de cazarmă pe care-l folosește Maica Natura (pe care, de altfel, n-o cunoștea și despre care nimic nu știa).

Și lumea aceasta a Fiului-Său-Însuși era plină de minunății capricioase și o dată se întâmpla într-un fel, și altă dată altfel, cu totul altfel, așa, fără nici o pricină. Iar dacă cineva urma să piară în această lume, întotdeauna se putea evita acest lucru, căci Mă-am-pe-mine hotărâse să nu se ajungă la înfruntări irevocabile. Și bine au mai dus-o în gândul lui, veacuri de-a rândul, și gondralii, și caleușii care descoperiseră calțoniul, și clofundrii, și benigna, și primiștii. În vremea asta îi căzură lui Mă-am-pe-mine mâinile făcute din gunoaie și picioarele făcute din resturi, iar apa bălții din jurul taliei sale, cândva zvelte, se coloră în ruginiu, și încet-încet se cufundă cu corpul în mâlul noroios. Și tocmai întinsese, cu o duioasă atenție, noi constelații în veșnica întunecime a conștiinței sale, care-i era Gozmozul, și, cum se pricepea, se îngrijea dezinteresat ca să-și amintească perfect de tot ceea ce crease numai cu gândirea; și deși din cauza asta îl durea capul, nu contenea, căci se simțea necesar Gozmozului său și serios îndatorat față le el. Dar între timp, fără știrea lui, rugina îi rosese tabla de deasupra, iar fundul oalei lui Trurl, pe care cu mii de ani în urmă o făcuse să existe, legănându-se pe valurile bălții, se apropia de el încet, și abia mai putu să se țină deasupra apei cu capu-i nefericit. Și în clipa când Mă-am-pe-mine tocmai o meșterea pe blânda Baucis, cea transparentă și pe credinciosul ei Ondragor și, pe când amândoi călătoreau printre sorii întunecați ai imaginației sale, în tăcerea generală a tuturor noroadelor gozmozice, inclusiv a nișteliților, și se chemau încetișor unul pe altul — plesni țeasta prearuginită sub ușoara atingere a oalei, împinse de vânt, apa cenușie pătrunse în hățișul spirelor de aramă, stingând electricitatea circuitelor logice și se prăvăli Gozmozul lui Mă-am-pe-mine în preaperfectul neant. Iar cei care i-au făcut, începutul, o dată cu grămada de lumi, n-au aflat niciodată despre asta.




Sfârșind, mașina neagră făcu o plecăciune, iar regele Genialon rămase pe gânduri, meditând atât de adânc și de trist, încât cei de față începură să privească chiorâș la Trurl, pentru că întunecase mintea regelui cu asemenea povestire. Dar regele zâmbi de îndată și întrebă:

— Mai ai vreo poveste ca asta pusă deoparte, mașină dragă?

— Stăpâne — răspunse mașina, înclinându-se până la pământ — am să-ți spun istoria ciudat de abisală a lui Clorian Teorițius Clapostol, intelectric și gândant mamonistic.




Odată, excelentul constructor Clapauțius, trăgându-și sufletul după uriașele-i munci (căci tocmai îi meșterise regelui Gropofil Mașina-Care-Nu-Există — dar asta e cu totul altă poveste), nimeri pe planeta mamonizilor și începu să umble de colo-colo, căutând singurătatea, până ce zări, la marginea unui codru, o colibă năpădită cu totul de ciberner sălbatic, și din care ieșea fumul. Ar fi fost bucuros s-o ocolească, dar văzuse în fața ei niște butoaie de cerneală goale, și surprins de acea priveliște, băgă capul înăuntru. În spatele unei mese făcute dintr-o stâncă mare, pe o piatră mai mică ce-i servea de scaun, se afla un bătrân, atât de pârlit, ruginit și plin de tot felul de sârme, încât te minunai privindu-l. Fruntea o avea în multe locuri turtită, ochii i se roteau scârțâind teribil în rame, la fel și mădularele îi scârțâiau neunse, și numai sârmelor și sforicelelor își datora fărâma de existență pe care și-o ducea într-o strașnică lipsă de curent, după cum dovedeau clar bucățile de chihlimbar aruncate ici-colo; numai prin frecarea lor, nefericitul dobândea o picătură de curent dătător de viață! La vederea acestei mizerii, sufletul milostiv al lui Clapauțius se înmuie și, discret, vru să bage mâna în pungă, când bătrânul, zărindu-l abia acum cu ochii lui tulburi, se răsti cu glas pițigăiat:

— Venit-ai, în sfârșit!?

— Păi, am venit… bâigui Clapauțius, mirat că era așteptat acolo unde n-avusese deloc intenția să fie.

— Acuma? Ei, atunci să pieri, să cazi în străfunduri, frânge-ți-ai mâinile, gâtul și picioarele — țipă bătrânul cât îl ținea gura și începu să arunce în Clapauțius, care încremenise, cu ce se nimerea, cu tot felul de gunoaie. Când, în sfârșit, obosit, încetă cu bombardatul, Clapauțius îl întrebă cu blândețe cărui fapt datorează o asemenea primire. Un timp, bătrânul mai bombăni: Pocni-te-ar scurtcircuitul! De-ai înțepeni pe veci, corosivule! Dar după aceea, potolindu-se, se îmbună într-atâta încât, gâfâind, cu degetul ridicat, blestemând din când în când, dar aruncând scântei atât de des, că începu să miroasă a ozon, îi povesti cu aceste cuvinte istoria sa:

— Să știi, străine, că eu sunt primul gândant dintre gândanți, pasionat de ontologie, iar numele meu — care cândva va întuneca strălucirea stelelor — este Clorian Teorețius Clapostol. M-am născut din părinți sărmani, din fragedă copilărie am simțit atracție către cugetarea care pătrunde tainele existenței. Având șaisprezece ani, am scris prima mea operă intitulată Deotronul. În ea am expus teoria generală a zeităților aposteriorice, care zeități trebuie să fie dăruite Cosmosului de către civilizații, pentru că, după cum se știe, materia este cea dintâi, iar la începutul începuturilor nimeni nu gândește. Atunci, în zorii istoriei, trebuie să fi domnit o completă lipsă de cugetare și, bineînțeles, ia uită-te numai la. Cosmosul ăsta, cum arată!! Aici bătrânul se înecă de mânie, bătu din picior, apoi, obosind, continuă: Am explicat deci necesitatea de a alcătui zei din spate, câtă vreme în față nu erau; și orice civilizație care se ocupă cu intelectrica nu năzuiește spre nimic altceva decât spre construirea Plenipotențialei Ultimative, adică rectificatorul răului sau îndreptătorul căilor Inteligenței. În această operă am cuprins de îndată planul primului Deotron, precum și caracteristica abilității lui, măsurată în deoni. Această unitate a plenipotenței desemnează echivalentul efectuării de minuni pe o rază de un miliard de parseci. Când a apărut acea carte, tipărită de mine însumi, am alergat cât ai clipi în stradă, sigur fiind că poporul mă va purta îndată pe umerii săi, mă va încununa cu flori și mă va acoperi cu aur, dar nici măcar vreun prăpădit de cibernardin nu m-a lăudat. Mai mult mirat decât dezamăgit din cauza asta, m-am așezat la masă și am scris cartea Ciocan pentru Inteligență, în două volume, în care am arătat că fiecare civilizație are înaintea ei două căi, și anume, sau să se chinuie pe sine însăși, sau să se răsfețe de-a binelea. Și una și alta o face, devorând câte puțin Cosmosul și prelucrând rămășițele de stele, transformându-le în scaune de closet, rotițe, pinioane, țigarete și pernițe mici, și asta vine de acolo, că, neputând înțelege Cosmosul, dorește acel Neînțeles să-l preschimbe oarecum în Înțeles și nu încetează până ce nu transformă nebuloasele în cloace, iar planetele în dormitoare și bombe, având în vedere totodată Suprema Idee a Ordinii, căci numai Cosmosul asfaltat, canalizat și catalogat i se pare suficient de decent. În al doilea volum, cu titlul Advocatus Materiae, am arătat că Inteligența, ca urmare a avidității sale, se simte în largul ei numai atunci când reușește să supună vreun gheizer cosmic sau să înhame la el vreun roi de atomi, care să fabrice o alifie contra pistruilor. După care se aruncă spre fenomenul următor, pentru ca, în calitate de tropheum, să-l lege la șirul de prăzi scientifice. Dar și acele două tomuri excepționale au fost primite cu tăcere; mi-am spus atunci că cea mai mare virtute este răbdarea și stăpânirea de sine. Apoi, după apărarea Cosmosului în fața Inteligenței, pe care am întors-o pe toate părțile, precum și a Inteligenței în fața Cosmosului, a cărui nevinovăție se întemeiază pe faptul că Materia, din nechibzuință, își îngăduie tot felul de porcării, am scris, cuprins de o bruscă inspirație, cartea Croitorul Existenței, în care am dovedit cât se poate de logic că certurile filozofilor sunt un lucru fără sens, căci fiecare se cuvine să aibă propria lui filozofie, croită asemenea hainei pe care o poartă. Fiindcă și această operă a fost întâmpinată cu o liniște de mormânt, am scris imediat alta, în care am înregistrat toate ipotezele posibile, referitoare la Cosmos; prima ipoteză este aceea că, de fapt, Cosmosul nu există; a doua, că el este rezultatul greșelilor unui oarecare Creatoric, care s-a străduit să creeze lumea, neavând habar cum se face așa ceva; a treia, că lumea este rezultatul nebuniei unui Supercreier, care s-a mâniat pe sine însuși în mod nelimitat; a patra, că este o idee în mod absurd materializată; a cincea, că este o materie care gândește ca un cretin — și, sigur de sine, așteptam să se stârnească dispute înverșunate, ecouri, să fiu umilit, admirat, consacrat, în sfârșit, mă așteptam la atacuri și blesteme; dar nimic din toate acestea nu s-a întâmplat. Atunci uimirea mea nu mai cunoscu margini. Mi-am zis că, probabil, i-am studiat prea puțin pe ceilalți gân-danți și îndată, procurându-mi operele lor, i-am cercetat pe rând pe cei mai de seamă, pe Frenezius Perloi, pe Bulfon Strâmțilă, creatorul școlii strâmțiștilor, pe Turbuleon Gratifalc, pe Sferițius Logar, și pe însuși Lemuel Cel Chel.

Dar în opera lor n-am găsit nimic demn de atenție. În vremea asta, cărțile mele se răspândeau treptat, am înțeles deci că cineva le citește și că dacă le citește, vor apărea și rezultatele. În fapt nu mă îndoiam că voi fi chemat de Tiranus, care-mi va cere să mă ocup de el ca temă principală și să-i închin un panegiric. Mi-am pus deci în cap exact ce-i voi spune, și anume, că pentru mine Adevărul e totul și pentru el sunt gata să-mi dau și viața; Tiranus, îmbătându-se de landele pe care mintea mea minunată a reușit să i le aducă, va încerca să mă câștige cu tot felul de promisiuni mieroase, să-mi arunce la picioare pungile de arginți, dar văzând neînduplecarea mea, va spune, plecându-se la șoaptele sofiștilor, că, întrucât eu mă ocup de Cosmos, s-ar cuveni să mă ocup și de persoana lui, căci șl el este un fragment al Cosmosului. Eu, auzind acestea, o să-l iau peste picior, așa că el mă va da pe mâna călăului; încă dinainte mi-am călit corpul cum se cuvine, ca să pot rezista la cele mai groaznice chinuri. Dar au trecut zile și luni, și Tiranus nu reacționă în nici un fel, așa că mă pregătisem degeaba să înfrunt torturile. Numai un zgârie-pană, pe nume Strangulofil, a scris într-o fițuică de seară că un farsor, numit Clorianel, se ocupă cu băsnuirea a tot felul de basme și băsneli în cartea cu titlul Deutron sau Ultimul Pleniputuros. Mă uitai înfrigurat la opera mea — și, într-adevăr, datorită unei greșeli de tipar, în titlu, în loc de „e” a apărut „u”, deci în loc de „pleniputeros” s-a strecurat „pleniputuros”… Am vrut în prima clipă să-l omor, dar rațiunea a învins. „Va veni și vremea mea! — mi-am zis. Nu se poate ca cineva să împrăștie zi și noapte adevăruri în toate părțile, precum boabele de mazăre, până ce din ele izbucnește strălucirea Cunoașterii Ultimative — și să nu se aleagă cu nimic!

Va veni și ecoul, veni-va și gloria, și tronul de fildeș, și titlul de Prim Gândist, dragostea noroadelor, alinarea- în liniștea grădinii, propria școală, discipolii iubitori și mulțimea venerându-mă! Căci tocmai asemenea visuri are fiecare gândant, străine! Desigur, se spune că singura lor hrană este Cunoașterea, iar Adevărul — singura lor băutură, că nu doresc nici bunuri pământești, nici îmbrățișările electritelor, nici strălucirea aurului, nici stele pe piept, nici glorie și laudă. Toate astea sunt basme prea cinstit oaspete de peste mări, numai basme! Toți doresc același lucru, dar diferența dintre ei și mine este aceea că eu, în măreția spiritului meu, îmi recunosc deschis și fără să mă rușinez, această slăbiciune. Dar anii treceau și nimeni nu mă numea altfel decât Clorianel sau Cloricel-bufonul. Când am împlinit patruzeci de ani de la naștere m-am mirat că aștept atâta vreme reacția maselor fără vreun rezultat. M-am apucat atunci să scriu o carte despre esefdiți, care sunt poporul cel mai înaintat din întreg Cosmosul. Cum, n-ai auzit de ei? Nici eu, căci nu i-am văzut și nici nu-i voi vedea vreodată; dar existența lor am dovedit-o în mod pur deductiv, logic, necesar și teoretic. Câtă vreme — așa am dedus — în Cosmos sunt civilizații dezvoltate în mod diferit, cele mai numeroase trebuie să fie cele mediocre, de mijloc, altele sau sunt destul de întârziate în dezvoltare, sau au luat-o mult înainte. Deci când ai un asemenea grafic statistic, atunci, ca într-o colectivitate în care cei mai numeroși indivizi sunt cei de statură mijlocie și numai unul singur trebuie să fie cel mai înalt, așa și în Cosmos trebuie să existe o civilizație care a atins Suprema Fază a Dezvoltării. Locuitorii ei, esefdiții, știu de-acum totul, ceea ce noi nici nu îndrăznim să visăm. Am demonstrat acest lucru în cele patru volume ale cărții mele, ruinându-mă cu cheltuielile pentru hârtie cretată și portretul autorului, dar și această tetralogie a împărtășit soarta predecesoarelor sale. Am recitit-o acum un an, din scoarță-n scoarță, vărsând lacrimi de atâta supremă voluptate, atât de genial este scrisă, atât este de pătrunsă de absolut, că pur și simplu nu-ți vine să crezi. Ei, și așa am ajuns la cincizeci de ani! Se întâmplă — mi-am zis — o să cumpăr operele și scrierile altor gândanți, ce se scaldă-n plăceri și bogății, ca să văd ce-o fi prin ele. Erau cărți despre diferența dintre față și dos, despre minunata alcătuire a tronului regal, despre dulcile lui rezemători și despre justele lui picioare, tratate despre poleirea farmecelor fizice, descrieri amănunțite a tot felul de lucruri, în care nimeni nu se lăuda pe sine, ci așa se aranjaseră toate, că Stafilocus îl admira pe Streptocus, iar Streptocus pe Stafilocus și amândoi erau acoperiți de omagii de către logariți. Se întreceau în laude reciproce cei trei frați Smulgeni — Smulgus îi ridica în slăvi pe Smulgoniu, Smulgoniu pe Smulgander, iar acesta, la rândul lui, iar pe Smulgus. Atunci când le-am studiat operele, m-a cuprins o furie nemaipomenită, m-am aruncat asupră-le, strivindu-le, sfâșiindu-le, mestecându-le chiar… până ce suspinele mele au încetat, lacrimile mi s-au uscat și m-am așezat iar la lucru, scriind de data aceasta o operă despre Evoluția Inteligenței ca Fenomen cu Dublu Tact. Căci așa cum am dovedit, o legătură circulară leagă pe fețele-palide cu roboții. Mai întâi, ca urmare a frământării mâlului argilos la malul mării, se nasc ființe cleioase, alburii, care de-aici își trag numele de albumenși. După mai multe veacuri, acestea ajung să-și poată insufla spiritul în metale și fac din automați slugile lor plecate. După altă bună bucată de vreme, automații, eliberându-se de cleioși, efectuează experiențe, încercând să vadă dacă nu s-ar putea uneori să insufle vâscozității conștiința și când încearcă asta pe albumină, atunci reușesc. Dar fețele-palide sintetice, după un milion de ani iar încep să se prindă de fier și astfel totul se învârtește pe rând, în vecii vecilor; după cum vezi, în acest mod am rezolvat disputa veșnică cu privire la ceea ce a fost întâi — robotul sau fața-palidă? Am trimis această operă la Academie, erau șase tomuri legate în piele, și pentru tipărirea ei am irosit tot restul averii mele. Mai trebuie oare să-ți spun că lumea cea crudă le-a trecut și pe ele sub tăcere? Am atins șaizeci de ani, mă apropiam de șaptezeci și speranțele în gloria veșnică mi se spulberaseră. Ce era de făcut? Am început să mă gândesc la veșnicie, la urmași, la generațiile viitoare, care mă vor descoperi și vor cădea cu fețele-n țărână înaintea mea. Dar totodată începură să se încuibeze în mine oarecare îndoieli, la drept vorbind ce-mi va fi de folos, câtă vreme nu voi mai fi? Și, conform cu învățăturile mele, cuprinse în cele patruzeci și patru de tomuri cu parergă și paralipomenă, a trebuit să recunosc că n-aș fi avut absolut nici un folos. Totul fierbea în mine și m-am așezat ca să scriu Testamentum pentru Posteritate, în care aveam să-i disprețuiesc pe cei ce vor veni după mine, să-i afurisesc cum se cuvine, să-i umilesc, să-i rușinez, să-i insult cât s-o putea, cu mijloace exacte. Ce? Spui că asta nu era just, că trebuia să-mi îndrept mânia împotriva contemporanilor care mă cunoscuseră? Da’ de unde!? Prea cinstite! Păi, când fiecare cuvânt al acestui Testament va arunca lumină asupra gloriei mele viitoare, contemporanii vor fi fost de mult în pământ, și atunci asupra cui îmi voi arunca blestemele, asupra unor dispăruți? Dacă aș proceda așa cum spui, urmașii mi-ar studia operele în preaplăcută liniște, oftând numai nițeluș de ochii lumii: Bietul de el! Cu ce eroism potolit a fost împărtășită măreția lui! Cât de drept s-a mâniat pe strămoșii noștri, oferindu-ne cu atâta delicată abnegație opera vieții sale! — Așa ar fi! Ce să fac deci? Să nu fie vinovați? Idioților, care m-au îngropat de viu, moartea să le fie scut în fața fulgerului răzbunării? Numai gândindu-mă la asta, mi se urcă unsoarea la cap! Să-mi parcurgă operele în liniște, blestemându-și părinții — cum buna lor educație o pretinde — în locul meu? N-or să ajungă ei să facă asta!!! Las’ că-i pocnesc eu de departe, de dincolo de mormânt! Să știe cei ce-mi vor unge numele cu miere și chipului meu îi vor pune aureolă, că tocmai pentru asta le doresc să-și frângă clapele până la ultima, să se îmbolnăvească de prea greu supravoltaj și să li se coclească căpățânile, dacă nu sunt în stare decât să scormonească prin cimitirele trecutului! Poate printre ei o să crească vreun nou gândant, neobișnuit, dar ei, ocupați cu căutarea resturilor corespondenței pe care am avut-o cu spălătoreasă mea, nici nu vor observa aceasta! O, atunci să știe neapărat că blestemul meu pornit din inimă și cel mai sincer dispreț al meu e cu ei și printre ei, că pentru mine ei nu sunt decât niște linge-morminte, niște gâdilă-hoituri, niște șacaliști care se îndoapă numai cu cadavre, fiindcă nici unul din ei nu se poate adăpa la izvorul de apă vie al înțelepciunii! Și, editându-mi toate operele, iar de nevoie aflându-se printre ele și acest Testamentum, încărcat de ultimul blestem pe care-l îndrept împotrivă-le, să n-aibă parte acești necromanți, acești cadavrofili, de satisfacția că sunt din neamul unui înțelept vestit. Clorian Teorițius Clapostol, care și-a răspândit învățătura cu multe veacuri înainte! Ridicându-mi monumente, să-i lumineze gândul că le-am dorit tot ce poate fi mai rău în Cosmos, iar ura cuprinsă în blestemul meu, îndreptată spre viitor, e egală numai tu neputința ei. Și mai doresc să știe că mă lepăd de ei și între mine și ei nu există nimic altceva în afară de sincerul dispreț pe care li-l nutresc!!!

Zadarnic încercă Clapauțius, cât ținu acest discurs, să-l potolească pe bătrânul înfuriat. Rostind ultimele cuvinte, acesta se ridicase în picioare și, amenințând cu pumnul generațiile viitoare, cu gura plină de teribile ocări, nu se știe cum cunoscute în cursul unei vieți pline de laudă, învinețit de furie, întărâtat, bătea din picior, urla, arunca scântei, ca până la urmă, de atâta supratensiune colerică, să se prăvălească mort la pământ! Clapauțius, profund mâhnit de această neplăcută întorsătură a evenimentelor, se așeză alături pe o stâncă, luă în mână „Testamentul” și începu să-l citească, dar, de atâtea epitete dedicate viitorului, de la a doua pagină i se și împăienjeniră ochii, iar la capătul celei de-a treia trebui să-și șteargă fruntea îmbrobonată de sudoare, căci virtuosul răposat Clorian Teorițius dădea dovezi de oratorie atât de slută cum nu s-a mai văzut deloc pe plan cosmic. Trei zile în șir citi Clapauțius, cu ochii cât cepele, acel documentum, până ce rămase pe gânduri: să-l dezvăluie întregii lumi sau să-l distrugă? Și așa stă până azi, neputând să rezolve problema…




— În toate astea — zise regele Genialon, când mașina, terminându-și povestea, se depărtă — văd cât se poate de clar un fel de aluzii la chestiunea plății care ți se cuvine, stimate constructor; e și timpul, căci după d noapte stropită cu prea frumoase basme, zorile unei zile noi pătrund până la noi, în peșteră. Așa că, spune-mi, dragul meu, cum și cu ce vrei să te răsplătesc?

— Maiestate — zise Trurl — mă pui în mare încurcătură. Orice aș cere, dacă voi obține, voi regreta, poate, că n-am cerut mai mult. Pe de altă parte, n-aș vrea să am față de Maiestatea Voastră pretenții exagerate. Așa că las în seama bunăvoinței Voastre stabilirea onorariului…

— Fie și așa — răspunse regele. Povestirile au fost minunate, mașinile — perfecte, așa că nu văd altă soluție decât să te înzestrez cu cea mai mare comoară pe

— care, sunt absolut sigur, n-ai schimba-o cu nimic altceva. Îți dăruiesc sănătatea și viața — iată ce cred eu că ți se cuvine pe deplin… Orice alt dar mi s-ar părea nepotrivit, căci aurul nu poate fi egal nici cu Adevărul, nici cu înțelepciunea. Fii, așadar, sănătos, prietene, și ascunde și mai departe lumii adevărurile prea crude pentru ea, băgându-le, pentru a fi mai greu dibuite, printre basme.

— Maiestate — zise Trurl mirat — oare la început aveai de gând să-mi iei viața? Aceasta urma să-mi fie răsplata?

— Poți judeca vorbele mele oricum dorești — răspunse regele. În ceea ce mă privește, eu înțeleg lucrurile așa: dacă m-ai fi amuzat numai, generozitatea mea n-ar fi cunoscut nici o limită. Ai făcut mai mult, așa că nici un fel de bogății nu-ți pot răsplăti opera; dându-ți mai departe posibilitatea să faci ceea ce ți-a adus atâta slavă, nu găsesc pentru tine o mai mare răsplată…




ALTRUIZINA SAU POVESTEA ADEVĂRATĂ A SIHASTRULUI BUNIȚIUS CARE A VRUT SĂ FERICEASCĂ COSMOSUL, ȘI CE A IEȘIT DIN ASTA


ÎNTR-O ZI DE VARĂ, pe când constructorul Trurl era ocupat cu tăierea crengilor de ciberberis, pe care-l cultiva în grădina sa, văzu venind pe drum un zdrențăros, care cu înfățișarea lui inspira deopotrivă milă și groază. Robotul acela avea toate membrele legate cu sfori și peticite cu bucăți de burlane arse, în loc de cap — o oală veche, găurită, în care gândirea lui se împiedica și zbârnâia scoțând scântei, gâtul întărit provizoriu cu o bucată de ulucă, iar în burta deschisă i se vedeau, tremurând și filând, lămpile catodice, pe care nefericitul și le susținea cu mâna liberă, cu cealaltă fiind ocupat să strângă fără-ncetare șuruburile slăbite; când, șchiopătând, trecu de poartă și intră în curtea lui Trurl, i se arseră deodată toate cele patru siguranțe, așa că, în nori de fum și miros de izolație fâsâindă, începu să se descompună sub ochii constructorului. Acesta, cuprins de milă, luând la repezeală o șurubelniță, un clește și niște bandaje de smoală, se grăbi să-i sară în ajutor călătorului, care leșinase de câteva ori, lăsând să-i hârâie teribil pinioanele din cauza desincronizării generale. Până la urmă, Trurl reuși totuși, să-l aducă oarecum în simțiri și, după ce-l bandajă, îl întinse în camera de oaspeți unde, în timp ce sărmanul își reîncărca lacom bateriile, gazda, neputând să-și mai stăpânească curiozitatea, începu să-l întrebe cum de-a ajuns în această stare de plâns?

— Milostive domnule — răspunse necunoscutul robot, cu magneții încă tremurând întruna — mă numesc Bunițius și sunt, adică am fost, sihastru-anahoret; mi-am petrecut vremea în pustiu cu cugetări evlavioase șaizeci și șapte de ani încheiați. Dar într-o bună dimineață am stat și mam gândit dacă e drept ce fac, trăindu-mi viața în singurătate? Oare toate meditațiile mele profunde, toate cercetările mele spirituale fi-vor în stare să oprească măcar un singur nit de la cădere? Oare prima mea datorie nu este să dau ajutor aproapelui, iar de propria-mi mântuire să mă-ngrijesc abia în al doilea rând? Oare…

— Bine, foarte bine, sihastrule — îl întrerupse Trurl. Starea ta sufletească în acea dimineață am înțeles-o oarecum. Spune, te rog, ce-a fost mai departe.

— Am pornit-o spre Fotura, unde l-am cunoscut întâmplător pe un vestit constructor, pe nume Clapauțius.

— Ah! E posibil oare? — strigă Trurl.

— Ce anume, domnule?

— A, nimic! Vorbește, te rog, mai departe.

— Cum să-ți spun, nu l-am cunoscut de la bun început; era un domn mare, umbla cu o caretă automată, cu care putea să stea de vorbă așa cum stau eu cu tine; când m-am oprit în mijlocul străzii, neobișnuit cu circulația orașului, careta asta mi-a aruncat un cuvânt tare de ocară, așa că eu, fără voia mea, am crestat-o cu custura peste faruri; ea s-a înfuriat și mai rău, dar pasagerul a potolit-o, iar pe mine m-a poftit înăuntru. I-am spus atunci cine sunt și de ce am părăsit pustiul și că nu știu ce să fac mai departe; el mi-a lăudat hotărârea și, la rândul lui, s-a prezentat, vorbind apoi mult despre munca și operele sale; la urmă mi-a povestit istoria extrem de emoționantă a lui Clorian Teorețius Clapostol, vestitul gândant și zofoman, la al cărui sfârșit trist a fost martor. Din tot ce a vorbit despre Cărțile acestui Mare Robot, cel mai mult m-au mișcat cele scrise de el despre esefdiți. Ai auzit oare, milostive domnule, despre aceste ființe?

— Desigur. E vorba de singurele ființe din Cosmos care au atins deja Suprema Fază a Dezvoltării, nu-i așa?

— O, domnule, dar ai cunoștințe de-a dreptul excepționale! Pe când mă aflam alături de renumitul Clapauțius în caretă (care împroșca întruna mulțimea cu cele mai grave injurii, pentru că nu prea se dădea la o parte din drumul nostru), mi-a venit ideea că, orice s-ar spune, dar asemenea ființe, atât de dezvoltate, că mai mult de atât nu se poate, știu, fără îndoială, ce trebuie să facă cel care simte un astfel de îndemn al binelui și o astfel de dorință de a face numai bine aproapelui, cum simțeam eu. L-am întrebat deci pe Clapauțius unde se află esefdiții și cum îi pot găsi? El, atunci, zâmbind oarecum ciudat, dădu gânditor din cap și nu-mi răspunse nimic. N-am îndrăznit să insist; dar mai apoi, când am poposit la un han (căci careta, răgușind complet, și-a pierdut glasul, așa că domnul Clapauțius a trebuit să amâne continuarea călătoriei pentru a doua zi), după câteva ulcioare de rachiu de ioni, buna dispoziție i-a revenit și, privind la perechile care dănțuiau focos cibrâulețul în sunetele săltărețe ale tarafului, se porni pe confidențe, începând următoarea istorie… Dar poate că te plictisesc cu povestea mea?

— Nu, nu! — răspunse repede Trurl. Te ascult cu atenție.

— „Prea cinstite Bunițius!” — îmi zise domnul Clapauțius în hanul acela, pe când dănțuitorilor le sfârâiau călcâiele — „să știi că tare am mai pus la inimă povestea nefericitului Clapostol și am considerat de datoria mea să pornesc fără întârziere în căutarea acelor ființe perfect dezvoltate, a căror existență necesară el a fundamentat-o în mod pur logic și teoretic. Îmi dădeam seama că greutatea principală a întreprinderii mele constă în aceea că fiecare rasă cosmică se consideră pe sine drept cea mai dezvoltată, așa că numai întrebând n-aș fi ajuns la nici un rezultat; dar și să zbor așa, la nimereală, ar fi fost foarte nesigur, căci, după cum mi-au arătat calculele, în Cosmos există cam paisprezece centigigaheptatribilionarde de colectivități dotate cu inteligență, așa că, vezi bine, aș fi avut oarecare necazuri cu găsirea adresei exacte. Am întors lucrurile pe toate părțile, am scotocit prin biblioteci, am răsfoit hârțoage vechi, până ce am găsit indicația esențială în opera unui oarecare Cadaverus Malignus, care s-a remarcat prin aceea că a ajuns la aceeași concluzie ca și Clapostol, dar cu trei sute de mii de ani mai devreme, însă n-a fost deloc apreciat. Din asta se vede că nu există nimic nou sub nici unul dintre sori, ba, Cadaverus și-a încheiat viața asemenea lui Clorian… Dar asta-i de-acum altceva. Așadar, din acele fragmente descifrate am aflat cum trebuie să-i cauți pe esefdiți. Malignus a demonstrat că trebuie să fie scuturate roiurile de stele, tinzând spre descoperirea a ceea ce este imposibil; și când așa ceva se descoperă, atunci e sigur că aceștia sunt tocmai acolo. Neîndoielnic, era o indicație aparent confuză, dar pentru ce avem noi oare claritatea minții? Îndată mi-am pregătit o navă și am pornit la drum. Voi trece sub tăcere aventurile prin care am trecut în timpul călătoriei; am să amintesc numai că în praful de stele am observat într-un târziu una care se deosebea de celelalte prin aceea că era pătrată. Ah! A fost pentru mine Un adevărat șoc. Doar orice copil știe că stelele trebuie să fie, cu toatele, rotunde și că nici vorbă să fie vreuna în patru colțuri, și încă absolut regulate! Îndată m-am apropiat cu nava de steaua aceea, descoperindu-i planeta, care era tot pătrată și pe deasupra cu colțurile ferecate. Ceva mai încolo se rotea altă planetă, cu totul obișnuită; am îndreptat luneta spre ea și am zărit cum niște bande de roboți le frângeau altora oasele; nu era deloc un spectacol atrăgător, așa că am renunțat să aterizez. Mi-am îndreptat deci din nou luneta spre planeta-cutie, cercetând-o în amănunt cu hipermetropul. Ce fior de bucurie m-a străbătut, când pe una din milioanele de ferecături am citit, mărită de lentile, o monogramă bogat sculptată, din trei litere: SFD!

— O, cerule! — mi-am zis. Aici e!

Dar, zburând în juru-i până am amețit, n-am izbutit să descopăr pe întinderile ei nisipoase nici o suflare. Abia după ce m-am apropiat la o distanță de șase mile, am putut deosebi o îngrămădire de puncte negre care, în câmpul de cercetare al supertelescopului, s-au dovedit a fi locuitorii acelui corp ceresc. Erau cam vreo sută; se odihneau fiecum pe nisip și amorțeala asta a lor mă cam neliniștise, dar apoi m-am convins că din când în când câte unul se mai scărpina cu poftă și aceste semne evidente de conștiință m-au determinat să aterizez. N-am mai așteptat să se stingă racheta, ca de obicei aprinsă de frecarea aerului; am ieșit din ea, sărind câte trei trepte odată și am alergat către cei întinși pe nisip, strigând de departe:

— Scuzați, vă rog. Aici este Suprema Fază a Dezvoltării?!!

Dar nimeni nu mi-a răspuns, ba mai mult — nimeni nu mi-a acordat nici cea mai mică atenție. Surprins de această indiferență, mi-am pierdut cumpătul și am început să examinez cu atenție împrejurimile. Câmpia era înecată de lumina unui soare în patru colțuri. Din nisip ieșeau ici și colo niște rotițe rupte, șomoioage de paie, hârtii și alte resturi, iar localnicii se odihneau printre ele la nimereală, unul pe spate, altul pe burtă, ba unul care stătea întins ceva mai încolo își smulsese chiar amândouă picioarele, ținând cu ele zenitul, ca să-și mai treacă de urât. M-am învârtit în jurul celui mai apropiat dintre ei. Nu era nici robot, nici om, nici vreun alt albuminos din neamul coloidalilor. Capul îl avea, ce-i drept, destul de durduliu, cu obrajii rumeni, dar în loc de ochi avea două fluierașe mici, iar în urechi tămâie arzând ușor și scoțând un fum parfumat care-l înconjura ca un nor. Era îmbrăcat cu pantaloni de culoarea orhideei, cu vipuști vineții, garnisite cu bucăți murdare de hârtie scrisă, era încălțat cu un soi de cârje, în mâini ținea o bucată de turtă dulce, în formă de mandolină, din care apucase să muște și, peste toate astea, sforăia ușor și ritmic. Când am încercat să citesc mâzgălelile de pe hârtiuțele cusute în vipuștile pantalonilor, frecându-mi ochii înlăcrimați de fumul de tămâie, abia am reușit să descifrez câteva; erau inscripții destul de ciudate, ca acestea: NR. 7 — BRILIANT — CÂNTĂREȘTE ȘAPTE CHINTALE, NR. 8 — PRĂJITURICĂ DRAMATICĂ, MÂNCATĂ — PLÂNGE CU SUGHIȚURI, ÎȚI FACE MORALĂ CÂND AJUNGE ÎN BURTĂ, CU CÂT ESTE MAI JOS, CU ATÂT CÂNTĂ MAI SUS, NR. 10 — GOLCONDRINĂ ADULTĂ PENTRU GIUMBÂIALĂ — și altele, pe care nu mi le mai amintesc. Când, zăpăcit de-a binelea, am atins una din hârtiuțe ca s-o mai netezesc, în nisip, chiar lângă piciorul celui întins pe spate, s-a făcut o groapă mică, de unde un glăscior subțirel mă întrebă:

— Gata?

— Cine vorbește? — am strigat.

— Eu sunt, Golcondrina… să-ncep?

— Nu, nu e nevoie! — am răspuns în grabă și m-am îndepărtat din locul acela. Următorul localnic avea un cap în formă de clopot, cu trei coarne, mai mult de zece mâini, mai mari și mai mici — din care două, mititele, îi masau stomacul — urechile lungi și pline de pene, o șapcă cu un mic cozoroc purpuriu, pe care cineva se certa cu altcineva, pare-se, nevăzut, căci numai niște farfurioare mici zburau de colo-colo, lovindu-se una de alta, precum și ceva ca o perniță de briliante la subsuoară. Când m-am oprit lângă el, individul și-a scos un corn din cap, l-a mirosit și, aruncându-l cu dezgust, și-a presărat înăuntru puțin nisip murdar. Nu departe se afla ceva, pe care l-am luat drept o pereche de gemeni; pe urmă mi-am zis că ar putea fi niște îndrăgostiți îmbrățișați și am vrut să mă-ndepărtez discret, dar era pur și simplu nu o persoană, nici două, ci numai una și jumătate. Capul îl avea obișnuit, ca oamenii, numai urechile i se desprindeau în răstimpuri și zburau primprejur, dând din aripi ca fluturii. Pleoapele le ținea închise, în schimb numeroși negi pe frunte și pe obraji, cu mici ochișori în vârf, priveau spre mine cu vădită dușmănie. Ciudata creatură avea pieptul lat, ca al unui cavaler, cu o mulțime de găuri, făcute parcă alandala — din care ieșeau niște câlți, stropiți cu sirop de zmeură; avea numai un picior, dar foarte gros, încălțat într-un papuc de marochin, cu un clopoțel de pluș; lângă cotul lui se afla o grămadă de cozi de pere și mere. Uluit de-a binelea, am pornit mai departe și am dat peste un robot cu cap omenesc, care ținea în nas o mică muzicuță automată cu peștișori; apoi un altul, care zăcea într-o baltă de dulceață de fragi, un al treilea cu o clapă deschisă în spinare, încât i se vedeau măruntaiele de cristal; înăuntru niște pitici mecanici jucau parcă niște scene, dar ceea ce făceau era așa de rușinos, că, roșu la față, am sărit cât colo, ca ars. Sărind, mi-am pierdut echilibrul și am căzut; ridicându-mă, am zărit chiar în fața mea pe un alt locuitor al planetei: gol-goluț, se scărpina cu o scărpinatoare de aur pe spinare și făcea asta întinzându-se cu poftă, deși era fără cap. Acesta, așezat comod cu gâtul în nisip, își număra cu limba dinții din gura larg deschisă. Fruntea îi era de aramă, cu o dungă albă, într-o ureche avea un cercel, iar în cealaltă un bețigaș; pe bețigaș era scris cu litere de tipar: SE POATE. Nu știu cum de mi-a venit să trag de bețigașul acela, care a scos din urechea acelei ființe golașe un fir de ață, cu o bucată de zahăr înghețat și cu o carte de vizită pe care scria: TOT AȘA, MAI DEPARTE! Am tras în continuare de acel fir până ce s-a terminat, iar la capătul lui atârna o hârtiuță pe care am citit cuvintele: INTERESANT, CE-O FI? ĂSTA-I PARFUM!

Toate astea la un loc m-au făcut să-mi pierd simțirile și graiul, să nu mai știu ce e cu mine. Ridicându-mă, în sfârșit, în picioare, am pornit mai departe, căutând pe cineva care ar fi arătat a persoană gata să-mi răspundă măcar la o întrebare. Mi s-a părut la urmă că am nimerit o asemenea creatură în persoana unui grăsun mititel, care stătea cu spatele la mine, ocupat fiind cu ceva pe care-l ținea pe genunchi. Avea numai un cap, două urechi, două mâini, deci, ocolindu-l dinspre stânga, am început:

— Scuzați, dacă nu mă-nșel, dumneavoastră sunteți cei care ați binevoit să atingeți Suprema Fază a Dez..

Dar cuvintele mi-au înghețat pe buze. Ființa nici n-a clipit, nu părea a fi auzit ceva din ce-am spus. Trebuie să recunosc că era foarte ocupată, căci își ținea pe genunchi propriul chip, separat de restul capului și, oftând ușor, îl scobea cu degetul în nas. Mi s-a cam făcut rău. Uimirea mea a făcut însă iute loc curiozității, iar aceasta, la rândul ei, mi-a stârnit dorința de a înțelege cât mai repede ce se întâmplă de fapt pe această planetă; am început, deci, să alerg de la unul la altul din cei întinși pe nisip, vorbindu-le cu voce tare, ba chiar țipând, și-i întrebam, îi amenințam, ii imploram, căutând să-i conving, lovindu-i chiar și, când nici asta n-a avut nici cel mai mic efect, l-am apucat de mână pe cel care se scobea în nas, dar am sărit în sus îngrozit, căci mâna lui îmi rămăsese în palmă; el însă, fără să mă bage în seamă, scormoni alături în nisip, scoase din el altă mână, asemenea celei dintâi, dar cu unghiile vopsite în dungi portocalii, suflă asupra ei și și-o anină de braț, unde mâna îi crescu imediat la loc. Atunci m-am aplecat curios asupra mâinii pe care i-o smulsesem mai înainte, dar aceasta îmi dădu un bobârnac. În vremea asta soarele coborâse cu două coarne sub orizont, zefirul se potolise, iar locuitorii Esefdiei, scărpinându-se ușor, sughițând și frecându-se, se pregăteau, evident, de culcare; unul își scutura pernița de briliant, altul își așeza sistematic alături nasul, urechile, picioarele; se lăsase întunericul, așa că, după ce am mai făcut câțiva pași prin împrejurimi, cu un suspin de ușurare am început și eu să-mi pregătesc culcușul. Mi-am săpat în nisip o groapă mare și, oftând, m-am întins în ea ca să privesc cerul albastru, stropit cu stele. Chibzuind ce să fac în continuare, mi-am spus:

— Adevărat! Totul arată că de fapt am descoperit planeta prevăzută de Cadaverus Malignus și „Clorian Teorețius Clapostol, Suprema Civilizație a Universului, care se compune din câteva sute de persoane — nici roboți, nici oameni — zăcând printre gunoaie și resturi, pe pernițe de briliant, sub plăpumi de diamant, în pustiu, și care nu se ocupă cu nimic altceva decât cu frecatul și scărpinatul; trebuie să fie în toate astea o taină teribilă și, fie ce-o fi, — n-o să-mi găsesc tihna până n-am s-o pătrund!!

Și, mai departe, gândeam:

— Teribilă trebuie să fie taina care acoperă totul pe această planetă pătrată, cu soare pătrat, cu pitici nerușinați în coaste și cu zahăr înghețat în ureche! Întotdeauna mi-am închipuit că atâta vreme cât eu, ca robot cu totul obișnuit, mă ocup de știință și învățătură, atunci ce științe și învățături nemaipomenite trebuie să fie printre cei mai bine dezvoltați, ca să nu mai amintesc de cei mai perfecți! Din câte am observat, pare-se că, orice s-ar spune, n-au chef să stea de vorbă, mai ales cu mine. Trebuie săi fac să vorbească, dar cum? Poate că ar fi bine să le pătrund sub piele, săi chinuiesc, să le fac viața amară, ca să se sature de mine!

Ce-i drept, e un oarecare risc în asta, fiindcă, dacă-i enervez, m-ar putea distruge mai ușor decât aș omorî eu un purice. Nu trebuie să le îngădui fapte atât de brutale, pe de altă parte setea de cunoaștere mă arde la rărunchi. Fie ce-o fi! Am să-ncerc!

Spunându-mi acestea, m-am ridicat drept în picioare și așa, în întuneric, am început să urlu cât mă ținea gura, să mă dau peste cap, să dârdâi, să-i lovesc pe cei mai apropiați, să le torn nisip în ochi, sărind, bâțâindu-mă, țipând până ce-am răgușit de-a binelea; apoi m-am așezat, am făcut câteva exerciții de gimnastică și iar m-am aruncat între ei ca un bivol înfuriat; ei însă se întorceau cu spatele, îmi strecurau în față pernele și pernițele de briliant ca să lovesc în ele, iar după ce am făcut cam a cinci suta tumbă m-am oprit în loc, amețit, spunându-mi:

— Pe bună dreptate, ce s-ar mai minuna bunul meu prieten, dacă ar putea vedea în clipa asta cu ce mă ocup eu pe planeta care a atins Suprema Fază a Dezvoltării Cosmice!!

Gândurile acestea nu m-au împiedicat însă să urlu și să mă zvârcolesc mai departe. Auzeam cum își șopteau unul altuia:

— Colega!…

— Ei, ce e?

— Auzi ce se-ntâmplă?

— Cum să n-aud?

— Adineaori era cât pe-aci să-mi spargă capul.

— Ce?

— Pune-ți altul.

— Da, dar el nu ne lasă să dormim.

— Zic că nu ne lasă să dormim.

— Din curiozitate, probabil — adăugă a treia șoaptă.

— Teribil îl mai chinuie.

— Ce ziceți, să-i facem ceva sau să-l lăsăm să ne necăjească mai departe?

— Dar ce?

— Știu eu? Poate, să-i schimbăm caracterul?

— Da, dar nu prea e frumos…

— Da’ de ce-o fi așa de înverșunat? Îl auziți cum urlă?

— Ei, dacă-i așa, las’ că-i arăt eu…

Își mai șoptiră ceva, în timp ce eu urlam întruna, gemeam și mă zvârcoleam, concentrându-mi eforturile în direcția de unde veneau șoaptele. Tocmai stăteam, în cap, adică stăteam cu capul pe burta unuia dintre ei, când m-a cuprins noaptea neantului negru; bezna mi-a înnegurat simțurile, dar a durat — cel puțin așa mi s-a părut când mi-am venit în fire — abia o fracțiune de secundă. Toate oasele mă dureau încă de atâtea zbuciumări și aplecări, dar nu mă mai aflam pe planetă. Stăteam, incapabil de a mișca mâna sau piciorul, în salonul cel mare de pe nava mea, iar ceea ce mă împiedica să mă ridic era un adevărat munte de borcane cu dulceață, de cobze, ursuleți de marțipan, flașnete cu clopoței de briliant, taleri, ducați, cercei de aur, brățări și talismane care străluceau de-ți luau ochii. Când, cu mare greutate, am reușit să mă strecor de sub grămada aceea de comori, am zărit pe fereastră un peisaj stelar și în el nici urmă de soare pătrat; aparatele de măsurat mi-arătară imediat că ar fi trebuit să zbor cu viteză timp de șase mii de ani, ca să mă întorc de unde am plecat. Așa au scăpat de mine esefdiții, când au văzut că prea îmi făceam de cap în casa lor; înțelegând că, fie și dacă m-aș întoarce la ei, n-o să fac mare scofală, căci nimic nu era mai ușor pentru ei decât să mă expedieze iar hiperspecial sau subspațial acolo unde-a dus mutul iapa, am hotărât să mă apuc de treabă prin o cu totul altă metodă, dragul meu Bunițius”… — cu aceste cuvinte și-a încheiat povestea renumitul constructor Clapauțius, milostive domnule…

— Cum, nu ți-a spus nimic mai mult? Nu se poate! — exclamă Trurl.

— O! A spus, a spus, iubitul meu binefăcător, și tocmai de-aici mi se trage toată nenorocirea — răspunse robotul, profund tulburat. Când l-am întrebat ce are de gând să facă, s-a aplecat spre mine și mi-a spus:

„Sarcina mi s-a părut de la bun început de neîndeplinit. Dar i-am găsit leacul. Tu, sihastrule dragă, ca un robot simplu și neînvățat ce ești, n-ai să-nțelegi misterele care înconjoară lucrurile, dar nu despre ele e vorba acum; în principiu chestiunea este, de altfel, destul de simplă: trebuie să construim un mecanism cifric corespunzător, capabil de a modela tot ceea ce există. El, programat cum se cuvine, îți va modela Suprema Fază a Dezvoltării… și totodată vei putea să-i pui întrebări pentru a obține Răspunsurile Ultime!”

„Dar cum să construim un asemenea mecanism?” — am întrebat. „Și de unde putem fi siguri, stimate Clapauțius, că, după prima întrebare, n-o să ne trimită unde și-a înțărcat dracul copiii, prin acel hipersuper-procedeu pe care s-au încumetat să-l folosească și cu tine esefdiții?”

„A, ăsta-i un flec” — mi-a spus — „las’ pe mine; eu am să întreb de Taina Esefdiților, iar tu de metodele prin care poți să pui cât mai bine în practică scârba ta înnăscută față de orice rău, nobile Bunițius!”

Nu trebuie să-ți mai spun, domnule, că m-a cuprins o bucurie nemaipomenită, așa că am rămas alături de Clapauțius, să asist la construirea mecanismului. Domnul Clapauțius îl concepuse exact după planurile lui Clorian Teorețius Clapostol, cel mort atât de tragic, căci era tocmai acel vestit Deotron descris de el, o instalație care poate executa totul pe raza întregului Cosmos; în plus, nemulțumit de numele ei, domnul Clapauțius nu contenea să-i născocească alte nume, care mai de care mai căutate, botezând acel colos ba Pleniputerniță, ba Ultimator Omnigeneric, ba Ontogerie; dar nu atât numele contează, cât faptul că într-un an și șase zile a fost construită acea teribilă aparatură, pe care, pentru economie, am așezat-o în găoacea goală a Rapundrei, marea Lună a nebălăieților; și, cu adevărat, mai puțin se pierde o furnică în interiorul unui transatlantic, decât noi printre aceste abisuri de cupru, transformatori escatologici, printre acești perfecționatori hagiopneumatici și îndreptători ai răului; trebuie să recunosc că mi s-a făcut părul sârmos măciucă, mi s-au uscat încheieturile și au început să-mi clănțăne dinții când domnul Clapauțius m-a așezat în fața Pupitrului Ultim și m-a lăsat singur-singurel cu mașina aceea așa de prăpăstioasă, iar el s-a dus să caute ceva. Ca stelele pe cer mi se păreau luminile ei indicatoare arzânde și peste tot străluceau inscripții amenințătoare: ATENȚIE! ÎNALTĂ TRANSCENDENȚĂ! — potențialele logice și semantice atinseseră pe cadranele ceasurilor milioane de zerouri, iar sub picioarele mele se revărsau lin oceanele acestei înțelepciuni supraomenești și supraroboțești care, închisă în parseci de spire și hectare de magneți, dura înaintea mea, sub mine și deasupra mea, învăluindu-mă din toate părțile, încât m-am simțit redus la un biet firicel de praf, în nemernica mea prostie. Dar ținându-mi firea, chemând în gând în ajutor toată dragostea mea de Bine și pasiunea pe care am nutrit-o față de Adevăr din fragedă bobinărie, deschizându-mi buzele înțepenite, am pus, cu glas tremurător, prima întrebare: „Cine ești?”

Atunci o răsuflare ușoară și caldă, cu un tremur metalic, trecu prin încăperea aceea de sticlă și un glas, în aparență lin, dar puternic, ce mă străbătu de-a curmezișul, se auzi rostind:

Ego suni Ens Omhipotens, Omnisapiens, in Spiritu Intellectronico Navigans, luce cybernetica in saecula saeculorum litteris opera omnia cognoscens, et caetera, et caetera.

Convorbirea urma să se desfășoare în latinește, dar eu, ca să fie mai ușor, am să ți-o redau cum pot, stimate domnule, tălmăcită într-o limbă mai de toate zilele. Când am auzit glasul mașinii, prezentându-mi-se, m-a cuprins o frică și mai mare, așa că de-abia Clapauțius, întorcându-se, a înlesnit continuarea discuției micșorând transcendența și reducând pleniputința la a suta miliardime; atunci am rugat ca Ultimatorul să binevoiască a răspunde la întrebările referitoare la Suprema Fază a Dezvoltării și nemaipomenitele ei mistere. Dar Clapauțius îmi spuse că nu e bine să procedăm așa; ceru ca Ontogeria să modeleze în abisurile ei de argint și de cristal un individ ca acela de pe planeta pătrată, determinându-l totodată să vorbească cât de cât — și de-abia atunci treaba putea să înceapă.

Pentru că — recunosc, spre rușinea mea — nu puteam să-mi stăpânesc bâlbâială care pusese stăpânire pe mine din cauza fricii, Clapauțius se așeză în locul meu la Pupitrul Ultim și începu:

„Cine ești?”

„De câte ori am de răspuns la aceeași întrebare?” — se enervă mașina.

„Vreau să știu dacă ești om sau robot” — o lămuri Clapauțius.

„Și care este, după tine, deosebirea?” — se auzi un glas din mașină.

„Dacă ai să răspunzi la întrebări tot cu întrebări, n-o să încheiem curând discuția!” — o amenință Clapauțius. — „Știi, desigur, la ce mă refer! Vorbește!”

Eu am încremenit de-a binelea auzind tonul cutezător al constructorului, dar poate că avea dreptate, pentru că mașina răspunse:

„Uneori oamenii construiesc roboți, alteori roboții — oameni; faptul că se gândește cu metal sau cu gelatină este indiferent. Eu pot căpăta diferite dimensiuni, forme sau figuri; dar strict vorbind — așa a fost, fiindcă acum nimeni dintre noi nu-și mai pierde vremea cu prostiile astea”.

„Da?” — răspunse Clapauțius. Dar atunci de ce zaceți așa și nu faceți nimic?”

„Și, mă rog, ce-avem de făcut?” — răspunse mașina, dar Clapauțius, stăpânindu-și mânia, spuse:

„Asta nu știu. Noi, cei aflați într-o fază inferioară de dezvoltare, facem o mulțime de lucruri”.

„Și noi am făcut când eram ca voi”.

„Și acuma nu mai faceți?”

„Nu”.

„De ce?”

Aici modelatul nu vru să răspundă imediat, arătând că a primit până acum șase milioane de asemenea întrebări din care n-a ieșit nimic nici pentru el, nici pentru cei ce le puneau, dar, adăugând puțină transcendență și răsucind niște manivele, Clapauțius îl sili să răspundă.

„Acum un miliard de ani eram o civilizație obișnuită” — rosti glasul. „Credeam atunci în ciberhangheli, în legătura mistică reciprocă a fiecărei ființe cu Marele Programator și în multe alte lucruri. Apoi au apărut scepticii, empiriștii și accidentaliștii care, în nouă veacuri, au ajuns la concluzia că Nimeni nu există și că totul este posibil, și asta nu din rațiuni superioare, ci așa, pur și simplu”.

„Cum adică: așa, pur și simplu?” — am îndrăznit să-l întrerup, mirat.

„După cum știi, există roboți cocoșați” — răspunse glasul din mașină. „Când te chinuie cocoașa sau vreo răsucitură și totodată știi că ești așa pentru că în forma asta te-a dorit Străveșnicul și planul răsucelii tale a umplut nebuloasa proiectelor lui încă înainte de facerea lumii, atunci e ușor să te-mpaci cu starea ta. Dar când ți se spune că asta e numai datorită alunecării câtorva atomi care n-au sărit în locuri potrivite, ce-ți mai rămâne în afară de urletele nocturne?”

„Ba mai rămâne, mai rămâne” — am exclamat încrezător — „Cocoașa poate fi îndreptată, răsucitura lichidată, nu e nevoie decât de înalte cunoștințe!”

„Știu asta!” — spuse, posomorâtă, mașina.

„Într-adevăr, celor neînvățați așa li se pare”…

„Cum, va să zică, nu-i așa?” — ne-am mirat amândoi, și eu, și Clapauțius.

„Când vine vremea îndreptării cocoașelor” — zise mașina — „posibilitățile sunt de-a dreptul nemiloase! Poți nu numai să îndrepți cocoașele, dar și să peticești mintea, sorii să-i faci pătrați, planetelor să le adaugi picioare, să produci destine sintetice, mult mai dulci decât cele adevărate; totul începe destul de nevinovat, de la scăpărarea cremenei, și se termină cu construirea de pleniputernițe și pleniputincioși! Pustiul planetei noastre nu este un pustiu, ci un Superdeotron, de un milion de ori mai puternic decât cutiuța asta primitivă pe care ați construit-o; l-au făurit strămoșii noștri, pentru că toate celelalte li s-au părut mult prea ușoare și din nisip au vrut să croiască idei; au făcut asta din megalomanie, cu totul inutil, deoarece când poți să faci totul, atunci nu se mai poate adăuga absolut nimic la acest tot; înțelegeți asta, voi cei slab dezvoltați?!”

„Da, da!” — zise Clapauțius, pe când eu tremuram întruna. „Atunci de ce, în loc să vă ocupați cu o activitate creatoare, zăceți așa, frecându-vă, în nisipul ăsta genial?”

„Pentru că pleniputernița este atotputernică numai atunci când nu face absolut nimic!” — răspunse mașina. „Pe culme poți ajunge, dar de aici toate drumurile duc în prăpastie! În ciuda celor întâmplate, suntem totuși ființe cu totul cumsecade, așa că de ce ar trebui să facem ceva? Stră-strămoșii noștri — uite așa, ca să încerce Deotronul — au creat soarele nostru pătrat, iar planeta — ca o cutie, cei mai înalți munți ai ei transformându-i într-un șir de monograme. Tot așa de bine s-ar putea trata și stelele, o jumătate din ele să le stingi, a doua jumătate s-o aprinzi, să construiești ființe populate cu ființe mai mici, în așa fel încât gândurile uriașilor să fie dansuri ale piticilor, să fii într-un milion de locuri în același timp, să strămuți galaxiile astfel încât să se aranjeze ca niște modele plăcute ochiului, atunci spune-mi, te rog, de ce, la drept vorbind, ar trebui să ne apucăm de oricare din aceste treburi? Ce se îmbunătățește în Cosmos prin faptul că stelele vor fi triunghiulare sau pe rotițe?”

„Spui lucruri fără sens!!” — se înfurie teribil Clapauțius, în timp ce eu tremuram tot mai tare. „Dacă sunteți egalii zeilor, datoria voastră este să lichidați îndată orice suferință, grijile, nefericirile care macină ființele asemenea vouă, și ar trebui să începeți măcar cu vecinii voștri, care, după cum am văzut singur, își sparg reciproc capetele fără încetare! Cum îndrăzniți, în loc să vă apucați de asta, să zăceți fără rost, scobindu-vă în nas și băgând zahăr înghețat în urechile călătorilor de treabă, porniți în căutarea înțelepciunii?!”

„Nu înțeleg de ce tocmai zahărul te-a scos din sărite!” — zise mașina. „Dar să lăsăm asta. Dacă am înțeles bine, dorești să fericim pe oricine se poate. Cu acest subiect ne-am ocupat exact cu cincisprezece sute de ani în urmă. El se împarte în fericitologie bruscă sau neașteptată și lentă sau evolutivă. Fericitologia evolutivă constă în aceea că să nu miști nici măcar un deget, convins că fiecare civilizație o va scoate oricum la capăt cu încetul; în mod brusc, însă, poți să fericești numai cu binele sau cu forța. Fericirea cu forța provoacă, după cum arată calculele, de o sută până la opt sute de ori mai multe nenorociri decât abținerea de la orice activitate. Să fericești cu binele iarăși nu se poate, căci — deși asta pare ciudat — urmările sunt aceleași, fie că folosești Superdeotronul, fie Infernatorul Iadonistic, numit și Gheenieră. Ai auzit, poate, de așa-zisa Nebuloasă a Crabului?”

„Desigur — răspunse Clapauțius — este un rest de învelișuri ale Stelei Supernoi, care a explodat mai demult…”

„Exact” — zise glasul. „Steaua Supernouă, așa e! A fost acolo, dragul meu, o planetă dezvoltată pe măsură, din care curgea, ca atare, o cantitate considerabilă de lacrimi și sânge. Într-o dimineață, i-am trimis. opt sute de milioane de Îndeplinătoare-De-Dorinți, dar n-am apucat să ne îndepărtăm de ea nici măcar cu o săptămână-lumină, că s-a spart în mii de bucăți și până-n ziua de azi se tot descompune! La fel s-a întâmplat și cu planeta hominașilor… vrei să-ți povestesc și despre ea?”

„Nu e nevoie!” — mormăi Clapauțius. „Nu cred să nu fie posibil să fericești pe cineva în mod ingenios și cu prudență!”

„Nu crezi? Ce pot să-ți fac? Am încercat asta de șaizeci și patru de mii cinci sute treisprezece ori. Și acum mi se face părul măciucă în toate capetele pe care le posed, când îmi amintesc rezultatele. Crede-mă că nu ne-am precupețit eforturile pentru binele altora! Am construit o aparatură specială pentru spectroscopia la distanță a dorințelor, dar înțelegi probabil că, dacă pe o planetă oarecare izbucnește un război religios și fiecare dintre părți visează să o distrugă pe cealaltă, atunci nu e sarcina noastră să le îndeplinim dorințele! Este vorba deci să poți ferici fără a zdruncina ideea binelui suprem. Dar asta nu e tot, căci majoritatea civilizațiilor cosmice dorește, în adâncul sufletului, lucruri pe care nu îndrăznește să le recunoască deschis, deci apare altă dilemă, dacă e cazul să le ajuți în ceea ce fac ele sub imperiul ultimelor resturi de rușine și bună-cuviință, sau în îndeplinirea închipuirilor lor ascunse? Să luăm, ca exemplificare, fie și numai două din aceste civilizații: pe demenciți și pe amenciți; primii, aflați în stadiul prea cinstitului Ev Mediu, ardeau de vii pe desfrânații, și mai ales pe desfrânatele care pactizau cu diavolul, o dată pentru că îi invidiau din cauza deliciilor pe care le gustau împreună cu acesta, a doua oară, pentru că martirizarea în numele justiției le provoca o voluptate excepțională. La rândul lor, amenciții nu credeau în nimic altceva în afară de propriul lor corp și-și îndulceau existența cu ajutorul mașinilor, dar cu oarecare rezervă, numind preocuparea aceasta distracție; ei aveau niște cutii de sticlă, în care îngrămădiseră tot felul de violențe, crime, incendii, și-și măreau doar apetitul, privindu-le. Am revărsat pe planetele lor o ploaie de aparate, care erau astfel calculate, ca să le satisfacă poftele fără a aduce nimănui vreun prejudiciu, prin realitatea artificială creată în ele; ca rezultat, demenciții în șase săptămâni, iar amenciții în numai cinci au fost fermecați de moarte, urlând cât îi ținea gura de atâta fericire! Oare la asemenea metode te-ai gândit, ființă nedezvoltată ce ești?”

„Ești un prost sau un monstru!” — strigă Clapauțius, pe când eu aproape îmi pierdusem mințile. „Cum îndrăznești să te lauzi cu asemenea fapte mârșave?”

„Nu mă laud cu ele, le destăinui numai” — răspunse liniștit glasul. „Am încercat, zic, pe rând, toate metodele. Am trimis spre planete ploi de bogății, potopuri de sațietăți și abundențe, paralizând orice efort și muncă; le-am dat și sfaturi bune, în schimbul cărora s-a deschis focul împotriva compotierelor noastre, adică farfuriile noastre zburătoare. Într-adevăr, ar trebui mai întâi să transformi firea celor pe care ai intenția să-i fericești…”

„Probabil că puteți face și asta!” — spuse Clapauțius, scrâșnind din dinți.

„Putem, cum să nu! Uite, să luăm, de pildă, pe vecinii noștri, antropanii, care locuiesc pe planeta aceea de culoarea pământului! Ei se ocupă îndeosebi cu vâlvăndreala și tărbăceala, și asta pentru că le e teamă de spurcavernă, care, după ei, se află în afara existenței și-i pândește pe păcătoșii cu gura larg deschisă, garnisită cu flăcări veșnice; imitând pe binecuvântații cimbrabelianți, pe cerescul Lambudas și evitând Infamanția cu infamanții ei, tânărul antropan devine cu încetul mai viteaz, mai bun, mai nobil decât strămoșii lui cu opt mâini. E drept că antropanii se luptă cu mocirlanii pentru întâietatea Ciobului asupra Giobului sau a Giobului asupra Ciobului (căci în privința asta sunt păreri contradictorii), dar bagă de seamă, că în aceste lupte piere numai o parte din ei, în timp ce tu ai vrea ca eu, smulgându-le din capete credința în vâlvăndreală, spurcavernă și toate celelalte, să-i pregătesc pentru o fericire rațională. Dar în felul acesta s-ar comite o crimă psihică, fiindcă ființele rezultate n-ar mai fi nici mocirlani, nici antropani, oare nu-nțelegi asta?”

„Prejudecata trebuie înlocuită de știință!” — rosti sec Clapauțius.

„Bineînțeles! Dar te rog să ții seamă de faptul că acolo trăiesc cam șapte milioane de păcătoși, care nu o dată și-au trăit viața violându-și propria natură, ca prin aceasta să-i izbăvească de spurcavernă pe cei apropiați; cum să-i lămuresc în timp de un minut, și asta în așa fel încât să nu aibă nici o îndoială că totul a fost în zadar și că și-au pierdut toată viața cu practici absolut nefolositoare? Oare aceasta n-ar fi o cruzime? Știința trebuie să înlocuiască singură superstiția, dar pentru asta e nevoie de timp. Să-l luăm pe cocoșatul acela de care am vorbit. Trăiește într-un dulce întuneric, crezând că cocoașa lui îndeplinește în opera Facerii un rol aproape cosmic. Dacă-i arăți că el este urmarea unei greșeli atomice, nu faci altceva decât să-l nenorocești. S-ar cuveni să i-o îndrepți îndată…”

„Bineînțeles că da!” — exclamă Clapauțius.

„Vezi? Și asta s-a întâmplat! Bunicul meu însuși a lecuit odată trei sute de cocoșați dintr-o lovitură. Să fi văzut cât a suferit după aceea!”

„De ce?” — nu mi-am putut opri întrebarea.

„De ce? Imediat după aceea, o sută doisprezece au fost prăjiți în ulei, considerându-se o asemenea bruscă însănătoșire o dovadă sigură a legăturii cu diavolul; din cei rămași, treizeci au fost luați la oaste și au pierit în lupte, rănindu-se reciproc sub diferite steaguri, alți șaptesprezece, de bucurie, s-au îmbătat ca porcii, cât ai clipi, restul au pierit fie datorită epuizării erotice (căci bunicul meu, bun la suflet cum era, le-a mai adăugat și farmec fizic), fie datorită altor blestemății cu care au început mult prea repede să se îndeletnicească — de unde până atunci postiseră cu totul — așa că, în doi ani, cu toții, dar absolut toți au fost duși la groapă. O singură excepție… a, dar nu merită s-o amintesc!”

„Ei, acu’ termină, dac-ai început” — exclamă, profund mișcat maestrul meu, domnul Clapauțius.

„Dacă ții neapărat… fie. Au mai rămas numai doi. Unul din ei l-a tot bătut la cap pe bunicul, implorându-l să-i redea cocoașa, căci ca invalid trăise destul de bine din pomeni, pe când așa, fără cocoașă, trebuia să muncească și nu era obișnuit. Spunea că se obișnuise de-a binelea cu cocoașa, pe când acum, oriunde intră se lovește mereu zdravăn cu capul de pragul de sus”.

„Dar celălalt, ultimul?” — întrebă Clapauțius.

„Acela era un prinț care, din cauza cocoașei, fusese lipsit de succesiunea la tron; văzând această schimbare în bine, maică-sa vitregă, care dorea ca fiul ei bun să fie încoronat, l-a otrăvit…”

„Bine, bine… dar puteți face cu adevărat minuni…” — zise cu disperare în glas Clapauțius.

„A ferici pe cineva cu ajutorul minunilor este una din cele mai riscante tehnici din câte cunosc” — răspunse aspru glasul din mașină. „Pe cine să schimbi în mod miraculos? Indivizii? De prea mult farmec fizic plesnesc legăturile matrimoniale, de prea multă inteligență te alegi cu singurătatea, iar de prea multă bogăție, cu nebunie. Nu, nu! Să fericești pe indivizi nu se poate, iar colectivități întregi nu e voie; fiecare trebuie să meargă pe drumul său, pășind în mod natural de la o treaptă la alta a dezvoltării și datorând tot ce e bine sau rău sieși. Noi, cei din Faza Supremă, n-avem nimic de lucru în Cosmos; nu creăm alte Cosmosuri, căci îmi îngădui să remarc, asta n-ar fi frumos. De ce să facem așa ceva? Ca să ne ridicăm pe noi înșine în ochii altora? Ar fi ridicol. Atunci, poate, pentru cei creați? Dar aceștia nu există, cum poți face ceva pentru niște inexistenți? Poți face ceva atâta vreme cât nu poți face încă totul. Pe urmă trebuie să stai cuminte… Ei, și-acuma lăsați-mă-n pace!”

„Cum așa?! Dar niscaiva leacuri nu cunoști, ca măcar să aduci o înlesnire, o îmbunătățire, un ajutor cât de mic? Gândește-te la cei în suferință! Alo!” — strigam amândoi, și eu, și Clapauțius, de la Pupitrul Ultim.

Mașina căscă și spuse:

„Oare merită în genere să stau de vorbă cu voi? Oare n-a fost mai justă comportarea noastră pe planetă? Mereu același lucru! Dacă-i așa, bine! Uite aici o rețetă pentru un leac încă nefolosit, dar vă previn asupra urmărilor! Și acum faceți ce vreți. Liniștea — e singurul lucru la care mai țin. Mergeți și Deotron să vă aibă în pază…”

Mașina tăcu iar noi am rămas în fața constelațiilor luminilor ei, care se stingeau, la Pupitrul pe care apăruse o foaie de hârtie cu următorul text aproximativ:






ALTRUIZINA — preparat psihotransmițător, destinat tuturor albuminoșilor. Provoacă răspândirea oricăror sentimente, emoții și simțiri ale aceluia oare le trăiește direct, printre cei care se găsesc la o depărtare nu, mai mare de cinci sute de coți. Bazat pe principiul telepatiei, nu transmite pe garanție nici un fel de gânduri. Nu acționează asupra roboților și plantelor. Intensitatea trăirilor individului, ca emițător, se mărește datorită retransmisiei secundare a receptorilor și este cu atât mai mare, cu cât sunt mai mulți indivizi care se învecinează cu emițătorul. Conform cu concepția inventatorului, ALTRUIZINA este menită să introducă în fiecare colectivitate spiritul frăției, comunității și simpatiei profunde, pentru că vecinii persoanei fericite sunt și ei înșiși fericiți și asta cu atât mai mult, cu cât este mai fericită acea persoană; urează deci unui asemenea individ și mai multă fericire în propriul lor interes și din toată inima. Iar când cineva suferă, se grăbesc să-i sară în ajutor, ca să scape ei înșiși de suferințele celui în cauză. Zidurile, pereții, fascinele și alte piedici nu pot micșora acțiunea altruistică. Preparatul este solubil în apă; poate fi introdus în rețeaua de canalizare, în râuri, fântâni etc. Nu are nici gust, nici miros; un milimicrogram este suficient pentru o colectivitate formată din o sută de mii de indivizi. Pentru urmările contrare tezelor inventatorului, nu se asumă nici o răspundere.

Pentru reprezentantul Supr. Faz. a Dezv.

Pleniputernita Ultimativă.





Clapauțius mormăi nițel, zicând că Altruizina își va găsi aplicarea exclusiv printre oameni, iar roboții, așa cum au fost, vor rămâne și mai departe în nenorocire, dar am cutezat totuși să-l combat, subliniind comuniunea tuturor creaturilor inteligente și necesitatea de a le da ajutor. S-a ajuns la discutarea chestiunilor practice, căci era clar că acțiunea de fericire trebuia începută neîntârziat. Clapauțius recomandă îndată micului subansamblu al Ontogeriei să fabrice o cantitate corespunzătoare a preparatului, iar eu după ce m-am consultat cu renumitul constructor, m-am hotărât să pornesc spre planeta ce semăna cu Pământul, locuită de ființe cu aspect de oameni și care se afla la numai patru zile de drum. Dorind să fiu un binefăcător anonim, am stabilit că lucrul cel mai chibzuit ar fi să mă travestesc în om; după cum se știe, treaba asta e foarte anevoioasă, dar și în acest caz geniul constructorului a învins toate piedicile. Am pornit-o, deci, având în mâini două valize; într-una din ele aveam patruzeci de kilograme de praf alb de Altruizină, iar în a doua ustensilele de toaletă, pijamale, lenjerie, precum și obraji de rezervă, păr, ochi, limbi ș.a. Pentru călătorie mi-am luat înfățișarea unui tânăr bine făcut, cu o mustață mică și cu plete. Clapauțius avea unele îndoieli, dacă într-adevăr se cuvine să administrezi Altruizină dintr-o dată pe scară largă, așa că, deși nu-i împărtășeam rezervele, am fost de acord ca, după sosirea pe Geonia (așa se numea planeta), să efectuez o experiență de probă. Ardeam de nerăbdare să trăiesc clipa în care voi începe marea acțiune de răspândire a frăției și comuniunii generale, așa că, fără să mai amân, după ce m-am despărțit cordial de Clapauțius, am pornit-o la drum.

Ca să pot efectua proba, cum am ajuns pe planetă, m-am oprit într-o mică așezare, nimerind la un han ținut de un hangiu între două vârste și cam posac; am fost destul de îndemânatic, căci am reușit ca, încă pe când îmi erau duse bagajele din trăsură în odaie, să presar un pumn de praf de Altruizină în fântână. În curtea hanului era un du-te-vino nemaipomenit, fetele de la bucătărie alergau de colo-colo cu găleți de apă caldă, hangiul le muștruluia, mânându-le să umble mai repede, apoi se auzi tropot de copite și dintr-o brișcă sări un om în vârstă cu o valiză de doctor în mână; nu se duse însă spre casă, ci spre grajd, de unde în răstimpuri se auzea un muget surd. După cum am aflat de la cameristă, o vietate geonică din curtea hanului, căreia îi spuneau vacă, era gata să fete. M-am cam neliniștit auzind asta, căci sincer să fiu, nu mă gândisem deloc la problema animalelor; dar nu mai puteam face nimic și m-am închis în odaie ca să observ cu atenție evenimentele. Acestea nu se lăsară mult așteptate. Am auzit zornăind lanțul fântânii — slujnicele iar cărau apă — și după o clipă iar se auzi mugetul vacii, căruia i se adăugau acum alte mugete; imediat după aceea medicul veterinar ieși din grajd țipând și, ținându-se de burtă, după el fetele de la bucătărie, la urmă hangiul însuși; cu toții, luând parte la durerile bietei vaci, fugeau care încotro, urlând cât îi ținea gura, ca să se întoarcă apoi de îndată ce, la o anumită depărtare, durerile îi lăsau. În felul acesta au repetat de câteva ori asaltul grajdului, de fiecare dată ieșind din el în fugă, cuprinși de durerile facerii; năucit de acest neașteptat curs al evenimentelor, am fost nevoit să recunosc că experiența trebuia s-o fac în oraș, unde nu sunt animale. Mi-am împachetat repede lucrurile și am cerut să mi se facă socoteala. Dar în întreg hanul sufereau cu toții într-atâta din cauza vițelului care venea pe lume, că n-aveai cu cine sta de vorbă; am vrut să plec singur, dar și pe căruțaș, cu iepele lui cu tot, i-au apucat durerile facerii, așa că n-am avut ce face și am hotărât să mă duc în orașul din apropiere pe jos. Din nenorocire, însă, pe când treceam râul pe un podeț, mâna mi-a alunecat pe mânerul valizei care, lovindu-se cu încuietoarea de o scândură, s-a deschis și toată încărcătura de praf alb s-a vărsat într-o clipită. Stăteam, încremenit, privind cum curentul iute al apei înghite cele patruzeci de kilograme de Altruizină — dar nu mai era nimic de făcut, zarurile fuseseră aruncate, căci întregul oraș se aproviziona din acel râu cu apă de băut, Am mers așa până seara; când am ajuns în oraș, peste tot era lumină, iar străzile pline de lume. Am găsit imediat un mic hotel și m-am oprit acolo, pândind primele semne ale acțiunii preparatului, dar n-am observat deocamdată nimic. Obosit de lunga călătorie, m-am dus imediat la culcare. Pe la miezul nopții am fost trezit de niște strigăte înfricoșătoare. Am sărit din așternut și m-am uitat în jur. Odaia era toată luminată de flăcările care cuprinseseră casa de vizavi; am ieșit în stradă, dar din prag m-am împiedicat de un cadavru, cald încă. Ceva mai încolo șase zdrahoni țineau zdravăn un bătrân care striga ajutor și-i smulgeau cu cleștele dinte după dinte, până ce un strigăt comun de ușurare anunță că găsiseră, în sfârșit, și scoseseră rădăcina dureroasă care-i chinuia și pe ei datorită transmisiei durerii; lăsându-l în plata Domnului pe cel chinuit, rămas fără dinți, se îndepărtară, vădit potoliți.

Dar nu țipetele acelui nenorocit mă treziseră; pricina fusese un incident care avusese loc în cârciuma de alături: un bețiv l-a pocnit pe tovarășul de băutură și, resimțind pe loc durerea acestuia, s-a înfuriat și a început să-l lovească mai tare; la rândul lor, comesenii, simțind și ei aceeași durere, săriră să-i snopească pe amândoi; cercul suferințelor generale s-a întins într-atât, încât jumătate din clienții hotelului, treziți din somn, punând mâna pe ce găseau, bețe, mături, bastoane, o apucară numai în cămăși de noapte spre locul încăierării; se porni o vânzoleală nemaipomenită printre unelte și vase sfărâmate, o lampă fu răsturnată și cârciuma luă foc. În sunet de clopote, în strigătele pompierilor și urletele celor răniți în luptă, m-am îndepărtat cât am putut mai repede de locul acela, pentru ca, numai câteva străzi mai încolo, să nimeresc în mijlocul unei mulțimi, strânsă în jurul unei căsuțe albe cu o grădină de trandafiri. După cum am aflat, înăuntru se afla o pereche de tineri proaspăt căsătoriți. Era o înghesuială nemaipomenită, se vedeau uniforme militare, veșminte preoțești, ba erau și elevi de liceu; cei care se aflau mai aproape de ferestre băgau capul înăuntru, alții le săreau în spinare, strigând: „Ei! Ce e?! Ce-i moșmondeala asta?! Mult mai avem de așteptat?! La treabă, mai repede!” — și altele asemenea. Un bătrânel, care nu putea răzbate, îi implora cu lacrimi în ochi pe cei care-i barau drumul să-l lase să treacă mai în față, fiindcă de departe, din cauza slăbiciunii, nu simte nimic; dar nimeni nu-l băga în seamă — unii leșinau de plăcere pe nesimțite, alții gemeau de atâta voluptate, iar alții, mai necunoscători, dădeau din umeri indiferenți. Familia mirilor a vrut la început să alunge ceata inoportună, dar apoi, luată de vâltoarea depravării generale, se alătură corului de grosolănii, îmboldindu-i pe tinderi cu aceleași vorbe deșănțate; în tot acest trist spectacol rolul principal îl juca străbunicul mirelui care lovea din răsputeri cu fotoliul său pe roate în ușa camerei nupțiale. Profund mâhnit de această scenă, m-am întors ca să mă duc la hotel, dar pe drum am întâlnit numai grămezi de cetățeni, țipând și păruindu-se; astea toate nu erau însă nimic în comparație cu scenele care aveau loc în hotel. De departe am văzut cum oaspeții săreau numai în cămăși de la etaj, frângându-și mai toți picioarele, câțiva se cățăraseră pe acoperiș, iar înăuntru directorul hotelului, nevastă-sa, cameristele, portarii se zvârcoleau și țipau ca nebunii, se ascundeau prin dulapuri sau pe sub paturi — și asta numai pentru că în pivniță o pisică alerga după șoareci.

Începeam să-nțeleg cât de nechibzuită fusese fapta mea; spre ziuă Altruizina acționa cu atâta forță că, dacă pe unul îl mânca numai puțin nasul, întreaga regiune, pe o rază de o milă, răspundea cu salve furtunoase de strănuturi, iar rudele persoanelor care sufereau de guturai, ca și doctorii și surorile de spital fugeau din calea acestora mai rău ca de niște ciumați; numai câțiva masochiști se plimbau de colo-colo, palizi, gâfâind de nespusă plăcere. Erau mulți și din cei neîncrezători, care-i loveau și-i băteau pe cei din apropierea lor, numai ca să se convingă dacă e adevărată acea transmitere a simțirilor, despre care se vorbește atâta; cei maltratați nu rămâneau, la rândul lor, datori și un zgomot surd de lovituri umpluse tot orașul. La vremea dejunului, umblând pe străzi, uluit de-a binelea, am întâlnit o mare mulțime, înecată în lacrimi, care gonea prin piață o bătrână îmbrăcată în doliu, aruncând în ea cu pietre. Am aflat că era văduva unui venerabil cizmar care murise cu o zi înainte și fusese înmormântat în dimineața aceea; suferința nemângâiatei cizmărese atinsese atât de tare pe vecini și pe vecinii vecinilor, încât aceștia, nemaiputând în nici un fel s-o mângâie pe sărmana femeie, au gonit-o din oraș. O tristețe nesfârșită mi-a cuprins sufletul la vederea acestui spectacol oribil și m-am întors cât am putut de repede la hotel, dar și acesta era acum în flăcări. Bucătăreasa, in timp ce gătea supa, s-a fript la deget și, ca urmare a acestui fapt, un căpitan de cavalerie care tocmai își curăța arma la etajul ultim, simțind și el durerea, a apăsat fără să vrea pe trăgaci, omorându-și pe loc nevasta și cei patru copii; disperarea lui se răspândi printre persoanele care fuseseră încă transportate la spital, ca urmare a rănilor sau a pierderii minții, iar un binevoitor, vrând să scurteze această suferință generală, din cauza căreia el însuși mai că nu pierise, stropea cu gaz pe cine nimerea și le dădea foc într-un acces de adevărată nebunie. Am alergat departe de incendiu, eu însumi arătând ca un nebun, în căutarea unei persoane, una singură, fie cum o fi, care să simtă măcar un strop de fericire, dar am dat numai peste resturi ale mulțimii care se întorcea de la acea noapte a nunții.

Evenimentele acelei nopți erau comentate pe larg, părându-li-se netrebnicilor acelora că totul s-a desfășurat nu așa cum s-ar fi așteptat; în afară de asta, fiecare din acei foști copărtași la dragoste strângea în mâini câte un ciomag gros, ca să gonească pe orice suferind care li s-ar fi ivit în cale. Atunci am simțit că o să-mi crape sufletul de-atâta jale și rușine, dar am continuat să caut un singur om măcar care să-mi mai aline durerea; întrebând pe trecători, am aflat până la urmă unde locuiește un vestit gânditor, care proclamase deviza frăției și luminatei indulgențe și m-am dus într-acolo, sigur fiind că voi găsi casa lui înconjurată de mase largi de oameni. Da’ de unde! Abia vreo câțiva motani mieunau încet lângă poartă, profitând de atmosfera de bunăvoință pe care o răspândea filozoful, fapt datorită căruia câinii care-i goniseră stăteau acum la o oarecare distanță, lingându-se nervoși, iar un invalid, fugind cât îl ținea piciorul, trecu pe lângă mine, strigând: „Crescătoria de iepuri e deschisă! Deschisă!” M-a lăsat pradă celei mai adânci nedumeriri, căci nu puteam pricepe în ruptul capului cum puteau fenomenele care aveau loc într-o asemenea crescătorie să influențeze favorabil simțirile sale.

Cum stăteam așa, se apropiară de mine doi oameni. Unul, privindu-mă lung, îl lovi cu toată puterea în mutră pe celălalt, eu am înlemnit de uimire, dar nici nu m-am apucat de falcă, nici n-am gemut măcar, deoarece, ca robot, falca nu mă durea deloc; trebuia să mă fi gândit la asta, căci amândoi erau de la poliția secretă și, demascându-mă în acest fel, mi-au pus cătușe la mâini și m-au băgat la închisoare. Acolo mi-am recunoscut întreaga vină. Contam pe faptul că vor avea în vedere bunele mele intenții, deși o jumătate din oraș era în flăcări; ei însă, m-au pus îndată în lanțuri, ca să se convingă dacă și ei simt aceleași dureri ca mine; văzând că nu li se întâmplă nimic, se repeziră ca nebunii asupră-mi, lovindu-mă, călcându-mă în picioare, târându-mă, rupând ghinturile și frângând fibrele bietei mele făpturi. Nu mai înșir aici chinurile pe care le-am suportat pentru dorința sinceră de a-i ferici pe ei toți; pană la urmă au umplut cu frânturile corpului meu un tun și m-au expediat în Cosmosul pașnic și întunecos ca întotdeauna. Zburând, cuprindeam tot mai de departe, cu privirea zdrobită scenele efectului Altruizinei pe spații tot mai întinse, căci valurile fluviului duceau pulberea preparatului tot mai departe și mai departe. Am văzut atunci ce se întâmplă cu păsările pădurii, cu călugării, caprele, cavalerii, cu țăranii și nevestele lor, cu cocoșii, fecioarele și matroanele și, privind la toate acestea, ultimele lămpi care-mi mai rămăseseră intacte mi-au plesnit de o jale prea adâncă — și tocmai am căzut, după ce-am planat îndelung, lângă casa ta, milostive domnule — trecându-mi cu adevărat, pentru totdeauna, pofta de a-i ferici pe alții prin metode rapide…




FERCONEX


ODATĂ, în faptul serii, renumitul constructor Trurl veni, tăcut și îngândurat, la prietenul său Clapauțius, iar când acesta încercă să-l distreze, povestindu-i cele mai proaspete anecdote cibernetice, se răsti brusc:

— Te rog, nu încerca să-mi schimbi mâhnirea în voioșie fiindcă în adâncul sufletului mă roade un simțământ pe cât de adevărat, pe atât de apăsător. Am ajuns la concluzia că în toată viața noastră ne-am străduit degeaba, fiindcă n-am realizat nimic de preț!

Spunând acestea, Trurl își îndreptă privirea plină de dezaprobare și dezgust spre pereții cabinetului lui Clapauțius, unde atârna o bogată colecție de ordine, medalii și diplome de onoare, în rame aurite.

— Pe ce bază rostești o sentință atât de aspră? — întrebă Clapauțius, căzând pe gânduri.

— Am să-ți explic îndată. Am împăcat împărății certate între ele, regilor le-am furnizat antrenageri ai puterii, am construit mașini-povestitoare și altele care erau bune de vânătoare, am învins tirani vicleni și tâlhari galactici care ne pândeau din umbră, dar în felul acesta numai nouă ne-am adus bucurii, numai pe noi ne-am ridicat în propriii noștri ochi, în schimb n-am făcut nimic pentru Binele General! Toate elanurile noastre, tinzând spre perfecționarea existenței celor mărunți pe care i-am întâlnit în călătoriile noastre planetare, n-au dus nici măcar o dată la crearea stării de Perfectă Fericire. În locul unor rezolvări autentic ideale, am oferit numai aparențe, proteze și înlocuitori și prin asta am meritat doar numele de prestidigitatori ai ontologiei, abili sofiști ai acțiunii, dar nu demnitatea de Lichidatori ai Răului!

— Când aud pe cineva vorbind de programarea Fericirii Generale, mă trec fiorii — răspunse Clapauțius. Vino-ți în fire, Trurl! Oare nu-ți sunt cunoscute atâtea exemple de acțiuni tocmai așa începute și din care nu s-a ales decât ruina, o grămadă de intenții dintre cele mai nobile? Nu-ți mai aduci aminte de soarta nefericită a sihastrului Bunițius, care a încercat să fericească Cosmosul cu ajutorul preparatului numit Altruizină? Nu știi oare că se pot, într-o oarecare măsură, micșora grijile existenței, se poate împărți dreptatea, se pot lumina sorii care filează, se poate turna balsam pe încheieturile mecanismelor sociale, dar fericirea n-o poți produce cu nici o mașinărie? La domnia generală a fericirii poți numai visa pe ascuns, la o oră târzie ca aceasta, poți s-o urmărești cu o imaginație ideală, să îmbeți cu o dulce viziune ochiul sufletului, dar asta-i tot ce-i stă în puteri celei mai înțelepte ființe, prietene!

— Așa se spune! — mormăi Trurl. Poate că — adăugă după o clipă — a ferici pe cei care există demult, și asta într-un mod hotărât și cât se poate de simplu, este o sarcină de neîndeplinit. Dar ar fi posibilă crearea de ființe, concepute în așa fel încât să nu li se întâmple nimic în afară de fericire. Închipuiește-ți ce minunat monument al talentului nostru de constructori (de care cu vremea, și așa se va alege praful) ar fi o planetă strălucind undeva pe cer, spre care masele de triburi ale altor nebuloase și-ar întoarce ochii cu încredere, spunând: „Da! Într-adevăr, este posibilă fericirea sub forma armoniei neîntrerupte și asta a dovedit-o marele Trurl, cu un oarecare aport al prietenului său Clapauțius, iar dovada aceasta e vie și înflorește splendid, încântându-ne privirea!”

— Nu te îndoiești, cred, că la problema pe care ai pus-o m-am gândit și eu nu o dată — îi zise Clapauțius. Ea naște dileme serioase. Învățătura pe care ne-a dat-o aventura lui Bunițius văd că n-ai uitat-o și de aceea vrei să fericești ființe care n-au existat până acum, adică vrei să creezi fericiți pe loc gol. Dar mai întâi ar trebui să te lămurești dacă în genere poți ferici pe cei ce nu există? Mă-ndoiesc serios de asta. Ar trebui mai întâi să dovedești că starea de inexistență este, sub orice aspect, mai rea decât starea de existență, chiar dacă nu e deosebit de plăcută, pentru că, fără o asemenea dovadă, experimentul felicitologic de a cărui idee ești pătruns, ar putea să nu izbutească. Atunci la furnicarul de nefericiți, de care este plin Cosmosul, ai adăuga mulțimea celor noi, creați de tine — și ce-ai să faci atunci?

— Desigur, experimentul este riscant — recunoscu, cam fără voia lui, Trurl. Cu toate acestea, consider că s-ar cuveni să încercăm. Natura este numai în aparență nepărtinitoare, chipurile fabrică ce-i cade și ce-i zboară ia îndemână, deci atât pe cei buni, cât și pe cei răi, pe cei blânzi, ca și pe cei cruzi, dar e destul să faci o inventariere ca să te convingi că pe câmpul de luptă rămân întotdeauna ființele crude și neplăcute, săturate de către celelalte. Iar când ticăloșii își dau seama că procedează urât, născocesc circumstanțe atenuante sau justificări din rațiuni superioare: cum că mizeria asta de viață este un condiment, menit să mărească pofta de Rai sau alte asemenea locuri. După mine, e timpul să terminăm cu asta. Natura nu este numai proastă ca o cizmă, fiindcă acționează pe linia minimei rezistențe. Trebuie s-o înlocuim și să producem noi înșine ființe luminate, căci numai apariția lor poate constitui o adevărată vindecare a existenței. Ele vor justifica — după opinia mea — ou vârf și îndesat perioada trecută, plină de strigătele celor uciși, care, numai din cauza distanței cosmice, nu pot fi auzite pe alte planete. La ce naiba tot ce are viață trebuie să sufere întruna? Dacă suferințele diferitelor ființe ar căpăta măcar acea forță pe care o are picătura de ploaie, atunci — ai pentru asta ca garanție mâna mea și calculele mele! — de multă vreme ar fi răsturnat lumea! Dar ele există atât cât există și viața, iar praful care acoperă criptele mormintelor și palatele părăsite tace deplin și nici chiar tu, cu puternicele tale mijloace, n-ai putea descoperi în el vreo urmă a durerilor și necazurilor care i-au tulburat ieri pe răposații de azi.

— Adevărat, morții nu mai au griji — recunoscu Clapauțius. Este un adevăr temeinic, câtă vreme definește efemeritatea suferinței.

— Dar apar mereu noi suferinzi! — reluă Trurl, cu glas ridicat. Oare nu înțelegi că planul meu este o chestiune de simplă bună-voință?

— Ia stai. La drept vorbind, prin ce metodă ființa fericită (să presupunem că o să reușești) va fi o recompensă pentru abisul de chinuri care s-au dezagregat, ca și a nenorocirilor care vor dura mai departe în tot Cosmosul? Oare liniștea de azi va suprima furtuna de ieri? Oare ziua va anula noaptea? Nu vezi că vorbești prostii?

— Atunci, după tine, n-ar trebui să facem nimic?

— Nu spun că nimic. Poți să îndrepți viețile existente, sau cel puțin să încerci a o face, cu riscul cunoscut, dar pe cei despre care ai pomenit n-ai să-i satisfaci cu nimic. Ești oare de altă părere? Crezi că a îndesa în Cosmos atâta fericire încât să crape, va schimba câtuși de puțin ceea ce s-a întâmplat în el?

— Cum să nu, va schimba! Va schimba! — strigă Trurl. Caută să înțelegi așa cum se cuvine! Chiar dacă fapta mea nu-i va atinge pe cei care au pierit, se va schimba întregul a cărui parte o constituie ei. De-acum fiecare va trebui să spună: „Eforturi teribile, civilizații vomitale, culturi înfricoșătoare au constituit numai o introducere Ia conținutul propriu-zis, adică la timpurile actualei voluptăți! Trurl, acel bărbat luminat, a ajuns prin meditațiile sale, la concluzia că trecutul râu trebuie folosit pentru făurirea unui viitor bun. Mizeria l-a învățat cum se făuresc bogățiile, iar disperările i-au arătat cât prețuiesc extazurile, într-un cuvânt — Cosmosul, tocmai prin aceea că este așa de oribil, i-a dat impulsul de a crea Binele!” Epoca actuală se va dovedi pregatitoare-ispititoare — nu crezi! — și datorită ei va urma mult dorita împlinire. Ei, ce zici, te-am convins?

— La Crucea Sudului se află statul regelui Troglodicus — zise Clapauțius — căruia îi plac peisajele împănate cu spânzurători, dar disimulând această predilecție cu afirmația că pe niște mizerabili, ca supușii săi, nu-i poți ține altfel în frâu. A vrut să-mi facă și mie de petrecanie de cum am venit, dar, mirosind că l-aș putea face una cu pământul, s-a înmuiat, căci considera ca un lucru natural că, dacă el nu mă va supune, atunci eu ara să-l strivesc. Deci, ca să mă pregătească altfel de moarte, își chemă îndată sfatul de învățați, de la care am auzit o doctrină morală a puterii, concepută tocmai pentru astfel de ocazii. Înțelepții aceia plătiți mi-au spus așadar: cu cât este mai rău, cu atât sunt mai gustate îmbunătățirile, deci cel care acționează, astfel încât răul nu mai poate fi suportat nu face altceva decât să grăbească în mod extrem rapida îndreptare a lucrurilor. Regele era bucuros și mulțumit de discursul lor, căci a reieșit că nimeni nu acționează ca el în sprijinul viitorului Bine, câtă vreme, prin antiimpulsuri corespunzătoare, îndeamnă la, transpunerea în faptă a ideilor de îmbunătățire a situației. Deci fericiții tăi ar trebui să-i ridice monumente lui. Troglodicus, iar tu datorezi recunoștință unora ca el, nu-i așa?

— Urâtă și cinică parabolă! — sări ca ars Trurl, jignit la culme. Credeam că ai să fii de partea mea, dar văd că verși numai otrava scepticismului și, prin sofisme, reduci la zero planurile mele nobile. Și doar ele sunt salvatoare la scară cosmică!

— Așa, deci tu vrei să devii salvatorul Cosmosului? — zise Clapauțius. Trurl, să știi că ar trebui să te leg și să te-arunc în groapa asta, ca să ai timp să-ți vii în fire, dar mă tem că ar dura prea mult. De aceea îți spun doar atât: să nu aduci fericirea prea brusc! Să nu perfecționezi existența în viteză! Și chiar dacă vei crea pe undeva niscaiva fericiți (lucru de care mă-ndoiesc), vor rămâne mai departe ceilalți, se va ajunge atunci la invidie, ură, încordări și certuri și cine știe clacă n-ai să te găsești în fața dilemei, desigur, neplăcute: sau fericiții tăi se vor lăsa pe mâna invidioșilor, sau vor fi nevoiți să-i căsăpească ei pe acești inoportuni, urâți și schilozi; și asta pentru realizarea armoniei depline.

Trurl sări în sus înfuriat, dar, potolindu-se, slăbi pumnii căci punerea lor în funcțiune n-ar fi fost cea mai potrivită inaugurare a Erei Fericirii Depline, pe care hotărâse așa de serios s-o creeze.

— Adio! — îi zise el, cu o privire de gheață. Agnostic meschin, neîncrezătorule, care te lași dus de valurile întâmplării, n-am să discut cu tine prin cuvinte, ci prin fapte! Roadele muncii mele te vor convinge, cu timpul, că am avut dreptate!




Întors acasă, Trurl se pomeni într-o mare încurcătură, căci epilogul discuției purtate cu Clapauțius sugera cum că ar fi posedat deja un plan de acțiune, ceea ce nu era adevărat. Sincer vorbind, habar n-avea de unde să înceapă. Luă atunci de pe rafturile bibliotecii o grămadă de cărți consacrate descrierilor a numeroase societăți și le înghiți cu o viteză demnă de admirat. Și cum, cu toate acestea, își umplea prea încet mintea cu faptele necesare, cără din pivniță opt sute de casete cu memorie de mercur și de plumb, feromagnetică și crionică, le legă cu mici cabluri de ființa sa și, în câteva secunde, își încarcă el cu patru trilioane de biți de cea mai bună și mai prăpăstioasă informație, pe care o poți găsi numai în tenebrele aștrilor, pe globuri sau pe sori stinși, locuiți de cronicari răbdători. Fusese o doză atât de puternică, încât îl zdruncinase din creștet până-n tălpi; se învineți, ochii îi ieșiră nițel din orbite, fălcile i se strânseră, cârcei îi umblau prin tot corpul și tremura de parcă ar fi fost atins nu de istoriozofie și istoriografie, ci de trăsnet. Dar până la urmă, își adună puterile, se scutură, își șterse fruntea, își sprijini genunchii, care-i mai tremurau încă, de picioarele mesei la care lucra și-și zise:

— Văd că a fost și este mult mai rău decât credeam!!!

Câtva timp își ascuți creioanele, turnă cerneală în călimări, aranjă grămezile de fișe albe, dar, cum din toate aceste pregătiri nu prea ieșea nimic, puțin iritat își spuse:

— Cred că, din simplă solidaritate, trebuie să fac cunoștință cu scrierile înțelepților străvechi, arhaici, cu toate că mereu am amânat asta, știind că un constructor modern n-are ce-nvăța de la flecarii ăștia bătrâni. Dar fie, treacă de la mine! Am să-i studiez și pe gândanții ăștia ai vechiului testament, aproape de pe vremea cavernelor, cel puțin așa mă voi putea apăra și de înțepăturile lui Clapauțius, care, ce-i drept, nici el nu i-a citit niciodată (și cine, în genere, îi citește?), dar extrage pe ascuns din operele lor câte-o frază, ca pe urmă să mă zgândăre cu citate și să mă acuze de ignoranță.

Și chiar așa făcu; începu să răsfoiască numai opere învechite și prăfuite, deși nu-i ardea câtuși de puțin.

Pe la miezul nopții, înconjurat de cărți groase care, deschise, îi făceau vânt pe la genunchi ca un evantai, căci, enervat, le arunca de pe masă, își spuse:

— Văd că trebuie nu numai să corectez structura ființelor inteligente dar și ceea ce au născocit ele ca filozofie. Originea vieții trebuie căutată în ocean, care a aruncat la țărm tot felul de mâluri, astfel a luat naștere un noroi moale, sau așa-numiții coloizi-neroizi; Soarele ardea, noroiul se-ngroșa, a căzut un trăsnet, totul s-a acrit cu amini — adică amin și Doamne-ajută — și așa a apărut un aluat, care, cu timpul, s-a târât spre un loc mai uscat. I-au crescut urechi, ca să audă cum se apropie prada, precum și dinți și picioare ca s-o poată ajunge din urmă și s-o mănânce. Iar dacă nu i-au crescut sau i-au crescut prea scurte, pe el l-au mâncat. Creatoarea inteligenței este, deci, evoluția; căci ce sunt în ea Prostia și înțelepciunea, ca și Binele și Răul? Binele e atunci când eu voi mânca pe cineva, iar Răul, când voi fi eu mâncat. La fel și cu Inteligența: cel mâncat, pentru că i s-a întâmplat asta, este mai prost decât cel ce mănâncă, pentru că nu poate avea dreptate cel ce nu există și nu are deloc cel care a fost înghițit. Dar cine ar mânca pe toți ceilalți, el însuși va fi înfometat și astfel se instaurează moderația. Cu trecerea vremii, fiecare aluat se calcifiază, căci este un material fibros, deci, căutând ceva mai bun, ființele noroioase au descoperit metalul. Dar pe ele însele s-au portretizat în fier, căci cel mai ușor lucru e să extragi din ce e gata, așa că tot nu s-a ajuns la adevărata perfecțiune. Dimpotrivă! Dacă, printr-un curs schimbat al evenimentelor, ar fi apărut mai întâi calcarul, apoi din el o delicatesă mai moale, iar la urmă — fina subtilitate, filozofia s-ar fi născut cu totul altfel: după cum se vede, ea provine direct din material, sau altfel spus, cu cât ființa inteligentă s-a constituit mai oricum, cu atât mai disperat se înfățișează pe sine invers. Dacă trăiește în apă, spune că pe țărm e un rai; dacă trăiește pe țărm, atunci spune că raiul e în cer; dacă are aripi, își făurește un ideal cu înotătoare ca peștele, iar dacă are picioare — își zugrăvește aripi de gâscă și strigă: „Sunt înger!” Ciudat că n-am observat asta până acum. Regula asta s-o numim Legea Cosmică a lui Trurl: ca urmare a imperfectibilității ingineriei personale, orice spirit își prezintă Absolutul Excelent. Trebuie să-mi bag bine în cap asta pentru împrejurarea când am să mă apuc de corectarea bazelor filozofiei. Dar acum e timpul să construiesc. Mai întâi să institui Binele — dar ce este acesta? Desigur, el nu există acolo unde nu e nimeni. Cascada nu este pentru stâncă nici bună, nici rea, asemenea cutremurului de pământ pentru un lac. Am să-l montez deci pe Cineva. Dar, atenție: îi va fi bine acestuia? Și de unde să. știu dacă cuiva îi este bine? Să zicem că aș vedea că lui Clapauțius nu-i merge bine. Și ce-i cu asta? Cu o jumătate a sufletului m-aș întrista, iar cu cealaltă m-aș bucura, nu-i așa? Încurcată treabă! E posibil să-i fie cuiva bine în comparație cu vecinul, dar el nu știe nimic despre asta și de aceea nu consideră că lui îi e bine. Ar trebui oare să construiesc ființe care să aibă în vedere pe altele, asemenea lor, ce se zbat în chinuri? Dar s-ar simți oare serios satisfăcute numai prin contrast? Poate că da, dar câtă ticăloșie e în asta. Așadar, e nevoie aici de a surdină și de un transformator. Nu trebuie să te apuci dintr-o dată de. alcătuirea unor societăți fericite: la început trebuie să fie numai individul!

Își suflecă mânecile și în trei zile meșteri un Fericit Contemplator al Existenței, o mașină care, prin conștiința sa, aprinsă în catozi, se contopea cu fiecare lucru observat și nu se găsea pe lume nimic care să nu-i provoace bucurie. Trurl se așeză în fața ei ca să-și dea seama dacă era exact ceea ce-și dorise. Contemplatorul sprijinit pe cele trei picioare de metal, își plimba ochii mari ca niște lunete primprejur, și fie că nimerea cu privirea vreo ulucă de gard, vreo piatră sau vreun papuc vechi, era cuprins de o mare încântare, gemând aproape de atâta plăcere. Iar când soarele se îndrepta spre apus, ori zorile înroșeau cerul, se întindea ca un leu culcat pe labe, vrăjit de-a binelea.

— Clapauțius o să spună, desigur, că numai culcatul pe labe sau gemetele nu înseamnă mai nimic — își zise Trurl, tot mai neliniștit. O să ceară dovezi…

Cu acest gând, îi băgă Contemplatorului în burtă un ceas cât toate zilele, cu limbă aurită, care arăta unitățile de fericire, pe care le-a numit hedoni sau, pe scurt, hezi. Drept un hed socotea acea cantitate de extaz care se resimte când se parcurg patru mile cu un cui în pantof, iar apoi se scoate cuiul. Înmulți drumul cu timpul, împărți rezultatul la ascuțimea cubului, înainte de paranteză scoase coeficientul de călcâi obosit și astfel reuși să traducă fericirea în sistemul centimetru-gram-secundă. Asta-l mai satisfăcu nițel. Privind la șorțul de lucru al lui Trurl, pătat de ulei, in timp ce acesta se învârtea pe lângă el, Contemplatorul încerca, în funcție de unghiul de înclinare și de luminozitatea generală, de la 11,8 la 18,9 hezi pentru fiecare pată, petic și secundă. Acum constructorul se liniști de-a binelea. Calculă îndată că un kilohed este exact atâta cât au simțit bătrânii, privind-o pe Suzana în baie, că un megahed este egal cu bucuria unui condamnat când i se taie frânghia cu numai o clipă înaintea spânzurării, și văzând cum totul poate fi perfect calculat, trimise îndată una dintre mașinile mai mici din laborator, să-l aducă pe Clapauțius.

Când acesta sosi, îi spuse:

— Privește și bagă în cap.

Clapauțius dădu ocol mașinii, iar aceasta, îndreptându-și către el majoritatea teleobiectivelor, se lăsă pe vine și gemu de câteva ori. Constructorul se cam miră de sunetele acestea, ca dintr-un fund de fântână, dar nu se trădă, ci întrebă numai:

— Ce-i asta?

— Ființa fericită — zise Trurl — adică Fericitul Contemplator al Existenței, pe scurt, Ferconex.

— Și ce știe să facă Ferconexul ăsta?

Trurl simți o ușoară ironie în vorbele lui, dar n-o luă în seamă. — Percepe neîncetat în mod activ! — îl lămuri el. Și nu numai că percepe pur și simplu, notând totul, dar o face intens, atent și eficient, și tot ce percepe ii provoacă o nemaipomenită plăcere! Iar plăcerea asta, umplându-i anozii și circuitele, îi dă o stare de fermecată euforie, ale cărei semne sunt tocmai acele gemete pe care le auzi în clipa asta, când privește la trăsăturile banale ale chipului tău.

— Asta înseamnă că mașina simte o plăcere activă din existență ca percepție?

— Întocmai! — zise Trurl, dar mai încet, pentru că nu mai era așa de sigur de ceva, ca înainte.

— Și ăsta-i, desigur, felicitometrul, care marchează unitățile de plăcere existențială? — exclamă Clapauțius, arătând cadranul cu limba aurită.

— Da, ăsta-i ceasul…

Clapauțius începu atunci să arate tot felul de lucruri Ferconexului, urmărind atent oscilațiile limbii acestuia. Trurl, care se mai liniștise, îi vorbea acum pe îndelete despre teoria hedonilor, adică felicitometria teoretică. Discutară îndelung, unul întrebând, altul răspunzând, până ce, într-un târziu Clapauțius zise:

— Ar fi interesant să se știe cu câte unități s-ar măsura sentimentul pe care îl încearcă cel care îl omoară în bătaie pe un altul care, timp de trei sute de ore, l-a bătut fără încetare?

— Nimic mai simplu! răspunse, bucuros Trurl și se și apucă de calculat, până ce un hohot de râs al prietenului său îl întrerupse. Sări în sus, enervat, iar celălalt îi spuse, râzând întruna:

— Zici că principiul fundamental al mașinii este Binele, nu, Trurl dragă? Ce să zic, frumos prototip! Ține-o așa înainte, și totul a să-ți meargă de minune! Până atunci, la revedere!

Și plecă, lăsându-l pe Trurl cu totul descumpănit.

— M-a prins, ce să zic! M-a pus la punct! — oftă constructorul, iar gemetele lui se amestecau cu cele pline de extaz ale Ferconexului, care-l iritase într-atâta, că luă mașina, o băgă într-o cămară, trânti peste ea niște tinichele vechi și trase zăvorul.

Apoi se așeză la masa, rămasă goală, și-și spuse:

— Am amestecat extazul estetic cu Binele — da’ măgar mai sunt! Și, la drept vorbind, Ferconexul are inteligență? Asta-i bună! Pe toți nucleii atomici, trebuie să schimb complet concepția! Fericirea, da, desigur, și plăcerea, da, fără îndoială, dar nu pe seama altuia! Nu derivând din Rău! Asta e! Dar ce-o fi Râul? O, văd că în activitatea mea de constructor am neglijat cu totul teoria!

Opt zile la rând n-a închis un ochi, n-a ieșit din casă, s-a cufundat în citirea a tot felul de cărți savante, tratând despre Bine și Rău. A aflat în felul acesta că după mulți înțelepți, lucrul cel mai important este devotamentul mutual și bunăvoința generală. Ființele inteligente trebuie să-și arate reciproc și una, și alta: fără asta n-o scoți la capăt. Ce-i drept, în numele acestei devize unii au fost trași pe roată, alții în țeapă, altora li s-a turnat plumb fiert pe gât, unii au fost sfârtecați în patru, altora li s-au frânt mădularele, iar în momentele istorice mai importante s-au folosit pentru asta chiar un echipaj de șase cai. De asemenea, în numeroase alte forme de tortură, adresate sufletului, nu trupului, istoria a dovedit alte multe exemple de bunăvoință.

— Intenția nu e de ajuns! își zise. Trurl. Să presupunem că vom pune conștiințele nu in proprietarii lor, ci în cei de alături, în cei apropiați, dar convertibil. Ce-ar reieși din asta? O, ar fi o nenorocire, pentru că faptele mele rele ar mușca pe vecinul meu, deci m-aș putea cufunda și mai ușor în păcat! Atunci poate că ar fi bine să montez în conștiința obișnuită un amplificator de remușcări, adică să fac în așa fel ca fiecare faptă rea să chinuie prin consecințe de o mie de ori mai tare decât până acum? Dar atunci, din simplă curiozitate, fiecare se va grăbi să facă un rău, ca să se convingă dacă această nouă conștiință mustră într-adevăr atât de diabolic — și până la sfârșitul zilelor sale o să alerge de colo colo, ca un câine hăituit, mușcat cu totul de reproșuri… Sau poate ar fi mai bună o conștiință cu marșarier și ștergătoare, dar plumbuită? Numai puterea să aibă cheia… Nu! Nici asta n-ajută, că doar există șperacle! Sau, ce-ar fi să aranjez o transmisie de sentimente — unul simte pentru toți, toți pentru unul? Așa e, asta a mai fost, tocmai în acest fel acționa Altruizina… Atunci, poate e mai bine așa: fiecare să aibă montat în corp un mic detonator, cu un mic receptor și dacă, în schimbul faptelor lui rele și ticăloase, i se dorește răul de către mai mult de zece dintre cei apropiați, prin adunarea celor zece intenții ale lor pe intrarea heterodică, cel căruia îi sunt adresate să sară în aer. Ce? Atunci n-ar evita fiecare Răul, mai abitir decât ciuma? Desigur că l-ar evita, și încă cum! Și de fapt… ce viață fericită mai e aia… cu o mină întârziată în jurul stomacului? De altfel, ar putea să apară comploturi secrete împotriva anumitor persoane, ar fi suficient să se adune vreo zece mizerabili împotriva unui nevinovat și ăsta, săracul, ar fi făcut praf… Bine, atunci, poate, să schimb semnele? Nici asta nu-i bine. Ei, drace, tocmai eu, care am mutat din loc galaxii întregi, ca pe un dulap, să nu fiu în stare să rezolv o asemenea problemă de construcție, aparent simplă?! Să presupunem că fiecare cetățean al unei societăți este zdravăn, rumen și vesel, că de dimineața până seara cântă, zburdă și chicotește, că face bine și altora, dar cu atâta avânt, că ți-e mai mare dragul, alții la fel, iar dacă-i întrebi, fiecare răspunde în gura mare că este nemaipomenit de bucuros de propria existență, ca și de existența generală… Oare o asemenea societate ar fi încă imperfect de fericită? Pe legea mea, într-o asemenea societate nimeni n-ar putea face nimănui nici un Rău! Și de ce n-ar putea? Pentru că nu vrea. Și de ce nu vrea? Pentru că nu s-ar alege cu nimic din asta. Poftim rezolvarea! Nu arată asta a plan, splendid în simplitatea lui, pentru o producție de masă? Nu înseamnă asta că toți sunt acolo beți de fericire? Ia să vedem atunci ce-o să mai zică Clapauțius, acest cinic-mizantrop, acest agnostic sceptic, ce motiv mai găsește, de râs și de batjocură! N-are decât să-și bage nasu’ în toate, să caute nod în papură, degeaba, câtă vreme fiecare îi face celuilalt din ce în ce mai mult bine, că mai mult nu se poate… Da’ ia stai, nu s-ar putea să obosească, să nu mai reziste, să cadă la pământ sub lavina, sub torentul atâtor fapte bune? Ei, dacă-i așa, mai montăm niscaiva reductorași slabi, eventual niște surdine, pereți rezistenți la fericire, niscaiva costume, sau camere izolatoare, ceva ecrane, găsesc eu leac și pentru asta… Ușurel, să nu mă grăbesc, ca să nu uit ceva. Așadar, primo, să fie veseli, secundo — plini de bunăvoință, tertio — să zburde, quatro — rumeni la față, quinto — să se simtă minunat, sexto — mutuali… e, cu asta, gata, pot să încep!

Până la masa de prânz se mai trânti nițel, căci îl obosiseră teribil toate aceste frământări, apoi se sculă repede, vioi și cu poftă de lucru, se apucă să schițeze planurile, să găurească benzile de program, să calculeze algoritmii și, pentru început, construi o societate fericită, formată din nouă sute de persoane. Ca să se simtă absolut egali, îi făcu pe toți să semene leit unul cu altul. Ca să nu se certe pentru mâncare și băutură, îi făcu pe toți abstinenți pe viață; un mic foc atomic le era de ajuns ca izvor de energie. Se așeză apoi pe prispă și până la apusul soarelui se uită la ei, să-i vadă cum zburdă, declarându-se zgomotos fericirea, cum își fac bine unul altuia, mângâindu-se reciproc pe capete, cum își îndepărtează unul altuia pietrele din drum, cum își duc viața plesnind de sănătate, vioi și veseli, fără griji. Dacă vreunul își scrântea piciorul, se făcea negru de-atâta îngrămădeală, nu din curiozitate, ci datorită imperativului categoric al ajutorării mutuale. Se mai întâmpla ca, din exces de zel, la început să-și mai rupă câte un picior, în loc să-l repare, dar le mai reglă conductorii, le mai adăugă niște mici rezistențe, pentru ca la urmă să-l invite pe Clapauțius să-i vadă isprava. Acesta se uită îndelung Ia zbenguielile acelea nostime, ascultă chinurile cu o mină destul de mohorâtă, iar la urmă, întorcându-se spre Trurl, îi zise:

— Dar pot să fie și triști?

— Ce întrebare stupidă? Sigur că nu! ripostă Trurl.

— Și cum atunci, or să zburde așa la infinit, or să fie veseli, or să facă numai bine și or să strige cât îi ține gura că nu mai pot de fericire?

— Bineînțeles!

Și cum Clapauțius nu numai că nu se grăbea cu laudele, dar nu se pronunță în nici un fel, Trurl mai adăugă supărat:

— Poate că priveliștea ți se pare monotonă și mai puțin pitorească decât scenele de luptă, dar sarcina mea a fost să aduc fericirea, nu să fac pe cineva erou al unui spectacol dramatic!

— Câtă vreme ei fac ceea ce fac, pentru că trebuie s-o facă, dragul meu Trurl — începu Clapauțius — atunci au în ei atâta Bine cât este într-un tramvai, care tocmai de aceea nu poate să te calce, pentru că tu- mergi pe trotuar iar el nu sare de pe șine. E fericit făcând Bine nu cel care-i mângâie pe cap pe alții, fără încetare, nu cel care urlă de bucurie și adună pietrele din drum ca să nu se împiedice alții, ci acela care poate să fie mâhnit, să plângă, să-și spargă capul de pietre, dar n-o face de bunăvoie, dintr-o sinceră pornire! Acești sclavi ai tăi nu sunt decât o jignire la adresa idealurilor înalte, pe care atât de perfect le batjocorești!

— Cum poți să spui așa ceva?! Doar sunt ființe inteligente…, îngână Trurl buimăcit.

— Da? — exclamă Clapauțius. Las’ că ne convingem imediat!

Și, apropiindu-se de ființele perfecte ale lui Trurl, îi dădu una în cap celui dintâi care se nimeri în calea lui, întrebându-l:

— Sunteți fericit, domnule?

— La nebunie! răspunse acesta, ținându-se de cap, în dreptul unui cucui cât toate zilele.

— Dar acuma? — întrebă iar Clapauțius, după ce-l mai trăsni o dată, de-l trânti la pământ.

Ghemuit încă, n-apucă să scuipe tot praful înghițit, că se și apucă să strige:

— Sunt fericit, Înălțimea Voastră! Sunt topit de fericire!

— Ei, poftim, ce mai zici? — i-o trânti sec Clapauțius și plecă, lăsândul pe Trurl încremenit.

Constructorul, îngrijorat peste măsură, îi duse pe perfecții săi, unul câte unul, în laborator și acolo îi demontă până la ultimul șurub; nici unul nu s-a împotrivit câtuși de puțin, ba unii îl mai și ajutară cum putură, ținându-i cheile, cleștele, ori bătându-și în cap cu ciocănașele, dacă se întâmpla să fie vreun capac mai zdravăn montat și nu voia să cedeze. Bucățile le puse înapoi în sertare și pe rafturile depozitului, smulse planurile de pe planșete, le făcu fărâme, apoi se așeză la masa care abia se mai ținea pe picioare, sub grămezile de cărți etico-filozofice, și oftă adânc:

— Frumoasă poveste! Da’ bine m-a mai rușinat banditul, acest smulge-șuruburi, care zice că mi-e prieten!

Scoase de sub sticlă modelul permutatorului, instalația care transforma fiecare percepție în expresie a ajutorării mutuale și a bunăvoinței generale, o puse pe nicovală și o făcu țăndări cu câteva lovituri zdravene. Dar tot nu-și ușurase sufletul. Mai cugetă o clipă, oftă prelung și se apucă de altă treabă. De data asta îi ieși din mâini un grup destul de mare — vreo trei mii de zdrahoni — care și-au ales de îndată un conducător prin vot egal și secret, după care au început să se ocupe de tot felul de treburi, ba construcția de case, ba ridicarea de ziduri, ba descoperirea legilor Naturii, ba cu distracții și jocuri. Fiecare dintre aceste creaturi ale lui Trurl avea în cap un mic homeostat, iar în acest homeostat două nituri solide, sudate lateral, printre care voința sa liberă putea să se manifeste, după cum poftea; dedesubt se găsea resortul Binelui, care trăgea spre sine mult mai puternic decât celălalt, mai mic, blocat cu un fus și având drept scop distrugerea și ruinarea. În afară de asta, fiecare cetățean dintre aceștia poseda câte un senzor de conștiințe, de mare sensibilitate, prins în două fălci dințoase, care începeau să muște, dacă purtătorul lor s-ar fi abătut de la drumul virtuții; și, cum Trurl le încercase pe un prototip special în atelier, când se ajungea la mustrări de conștiință, acestea erau atât de puternice, că-l zdruncinau pe nefericit mai rău decât într-un sughiț ori în dănțuiala sfântului Vitalie; abia prin căință, prin fapte nobile, prin altruism se mai încărca nițel condensatorul, care deschidea colții mustrării de conștiință și ungea senzorul cu ulei. Totul fusese conceput cât se poate de ingenios, nici vorbă! Trurl se gândea chiar dacă n-ar fi fost bine să lege mustrările de conștiință cu durerea de dinți, printr-un cuplaj reversibil suplimentar, dar până la urmă a renunțat la asta, de teamă ca nu cumva Clapauțius să amintească iar de folosirea forței, care exclude prezența liberei voințe. De altfel, asta ar fi fost o veritabilă minciună, pentru că noile creaturi aveau apendice statistice și, datorită acestui fapt, nimeni, deci nici Trurl, nu putea să știe dinainte ce au de gând și cum se vor organiza. Toată noaptea Trurl a fost trezit de alte noi strigăte de bucurie, iar zarva asta îi producea o plăcere de nedescris. Să văd acum — își zicea — de ce o să se mai agațe Clapauțius. Sunt fericiți, dar nu prin programare, adică din obligație, ci numai în mod stocastic, ergodic și probabilistic. Bună treabă! Și cu gândul ăsta adormi și nu se trezi până dimineața.

Cum însă nu-l găsi pe Clapauțius acasă, îl așteptă până la ceasurile amiezii, apoi îl aduse la el, direct la poligonul felicitologic. Clapauțius examină pe rând casele, gardurile, turnulețele, inscripțiile, trecu și pe la primărie, prin birouri, se întâlni și cu delegații, cu cetățenii, stătu de vorbă cu unii, cu alții, iar pe o stradă mai lăturalnică încercă să-l pocnească pe unul mai mititel, dar îndată alți trei îl luară de guler și-l aruncară dincolo de porțile cătunului, cu o mișcare uniformă, cântând, și deși avură grijă să nu-i frângă spinarea, arăta destul de mototolit când s-a sculat din praful drumului.

— Hm! — exclamă Trurl, făcându-se că nu văzuse pățania lui Clapauțius. Acu’ ce mai zici?

— Am să vin mâine — răspunse acesta.

Înțelegându-i fâstâceala, Trurl zâmbi îngăduitor. A doua zi, pe la prânz, amândoi constructorii se duseseră din nou în cătun. Observară din prima clipă schimbări însemnate. De la început fură opriți de o patrulă cetățenească; șeful ei îi zise lui Trurl:

— Ce te uiți, mă rog, așa de strâmb? N-auzi cântecul păsărelelor? Nu vezi floricelele? Capul sus!

Altul, de rang mai mic, adăugă:

— Ține-te așa, proaspăt, mândru și vesel!

Al treilea nu-i spuse nimic, îi trase una cu pumnul lui blindat pe spinare, pe urmă toți se întoarseră către Clapauțius, dar acesta, simțind ce-l așteaptă, se umflă ca un curcan, făcând pe grozavul, mereu cu zâmbetul pe buze, că îl lăsară în pace, îndepărtându-se. Scena asta făcu o mare impresie asupra neștiutorului creator al noii ordini, căci rămase cu gura căscată, zărind în piața centrală din fața primăriei Feliciei trupele înșirate în careu, scoțând la comandă strigăte de încântare.

— Onoare Existenței! — urlă unul mai în vârstă, cu epoleți și panaș, iar un cor de glasuri îi răspunse:

— Onoare, slavă și mărire!

Trurl n-apucă să scoată o vorbă, că se pomeni luat pe sus și aruncat în rând împreună cu prietenul său; până seara trebuiră să facă exerciții, adică personal să aibă parte numai de neplăceri, în schimb vecinului din rând să-i facă numai Bine, și totul la comanda „un, doi, trei!”, iar comandanții, numiți felicianți, adică Gardienii Fericirii Generale, care erau numiți de mulțime garfegeni, vegheau cu mare atenție ca fiecare în parte și cu toții laolaltă să manifeste o satisfacție deplină și o euforie generală, ceea ce în practică s-a dovedit teribil de dificil. În timpul unei scurte pauze a manevrelor felicitologice, Trurl și Clapauțius reușiră s-o șteargă din rând și să se ascundă dincolo de gard, apoi, se aruncară într-un șanț și, sub un foc de artilerie, ajunseră la casa lui Trurl; aici, pentru mai mare siguranță, se ascunseră în pod. Tocmai la timp, pentru că prin împrejurimi începură să umble patrulele, controlând toate clădirile, în căutarea nenorociților, supăraților, triștilor, care aveau parte pe loc numai de mângâieri. Trurl, înjurând de mama focului, cântărea din ascunzătoarea lui posibilitățile de lichidare a urmărilor experimentului care luase o întorsătură atât de nedorită, iar Clapauțius, râdea cu gura până la urechi. Neputând născoci nimic mai bun, Trurl trimise în cătun, oarecum cu inima grea, un detașament de demontatori, dar pentru mai mare siguranță și în mare taină față de Clapauțius, i-a programat în așa fel ca să nu se lase ispitiți de frumoasele lozinci despre bunăvoința generală și deosebita întrajutorare mutuală. Și se ciocniră trimișii lui Trurl cu garfegenii, că săreau scântei, nu alta. Felicia, capitala lor, lupta eroic, ca să apere fericirea generală, așa că Trurl fu nevoit să mai trimită rezerve cu clești și menghine duble; lupta se transformă într-un adevărat război, război în toată regula, căci spiritul de sacrificiu al ambelor părți era nemaipomenit, mitralierele și șrapnelele nu mai conteneau. Când, pe la căderea serii, ieșiră afară, câmpul de luptă arăta jalnic. În cătunul fumegând, ici și colo câte un feliciant, nedemontat în grabă până la capăt, îngăima cu glas slab, în agonia lui mecanică, atașamentul lui absolut și de nezdruncinat față de ideea Binelui General. Fără să-i mai pese de amorul propriu, Trurl izbucni de furie și disprerare, căci nu înțelegea în ruptul capului unde a comis greșeala, datorită căreia oamenii de bine au ajuns niște cavaleri ai crimei.

— Directiva Bunăvoinței Universale, dragul meu, dacă e prea din cale afară de generală, poate da roade diferite — îl lămuri Clapauțius pentru început. Cel ce simte plăcere în viață, vrea repede ca și ceilalți să simtă la fel, iar pe cei încăpățânați îi împinge spre fericire cu de-a sila.

— Asta înseamnă că Binele poate să producă Răul! O, ce perfidă e Natura Lucrurilor! — exclamă Trurl. Atunci am să declar război Naturii însăși! Adio, Clapauțius! Mă vezi pentru o clipă învins, dar am pierdut o luptă, nu și războiul!

Și, posomorât, dar cu atât mai înverșunat, se porni singur-singurel pe citirea altor tomuri groase. O voce interioară parcă îi sufla că n-ar fi rău, înaintea următoarelor experiențe, să-și izoleze casa cu niște ziduri și să instaleze în dreptul unor ferestruici niște țevi de tun, dar se gândi totuși că pentru nimic în lume nu poate începe în acest fel edificarea bunăvoinței generale; hotărî, deci, să creeze de acum încolo numai modele reduse, la scara 1:100.000, în condițiile sociologiei experimentale microminiaturizate. Pentru o mai bună memorizare, ca să le aibă mereu sub ochi, atârnă pe pereții atelierului, frumos caligrafiate, titlurile directivelor: 1) Bunăvoința Plăcută, 2) Blândețea Persuasivă, 3) Afecțiunea Delicată, 4) Tutelarea Subtilă — și se apucă de punerea în practică a acestor principii. La început a montat o mie de omuleți sub microscop, înzestrându-i cu câte o rațiune micuță și cu o nu mult mai mare dorință de Bine, pentru că în domeniul acesta se cam temea de fanatism; omuleții începură să umble alene prin cutiuța ce le servea de locuință și care, datorită acestor mișcări regulate și uniforme, semăna cu un mecanism de ceas. Le-a mai adăugat nițică chibzuială, rotind butonul gândului-bază și îndată au început să se miște mai vioi și, după ce le-a mai făcut din rămășițe niște unelte mititele, îi văzu la treabă, încercând să dărâme cu ele pereții și capacul cutiei. Atunci amplifică potențialul Binelului; îndată deveniră cu toții caritabili, fiecare alerga de colo colo, în căutarea celor care meritau să fie ajutați la nevoie, cu deosebire orbii, văduvele și orfanii. Erau înconjurați cu atâta atenție, li se îndeplineau până într-atât dorințele, că bieții de ei începuseră să se ascundă în spatele balamalelor cutiuței, ce mai, vânzoleala civilizației se pornise de-a binelea! Numărul insuficient de orfani și cerșetori a provocat o adevărată criză, căci, neputând găsi în groapa asta, adică în cutiuță, obiecte cărora să li se aplice principiul afecțiunii excepționale, micropopulația și-a creat după optsprezece generații credința în Orfanul Absolut care nu poate fi ajutat și, în genere, nu poate fi făcut fericit până la capăt; excesul de afecțiune, devenit metafizică, s-a strecurat, prin această crăpătură a infinitului, spre transcendență. Privind la cealaltă lume, făcătorii de bine au populat-o din belșug, căci printre ființele adorate a apărut acum Preacurata Văduvă și Domnul Cerurilor, care merita și el o compasiune ieșită din comun; în felul acesta lumea de până atunci a fost serios neglijată și organizațiile monahale au înghițit pe cele laice. Asta nu prea era pe gustul lui Trurl, așa că mai adăugă nițel raționalism, nițel scepticism și luciditate, până ce totul se mai liniști.

Dar nu pentru multă vreme. Își făcu apariția Electrovolter, declarând că nu există nici un Orfan Absolut, numai Cosmosul, adică un Cub, creat prin forța Naturii; absolutiștii orfanici l-au excomunicat, dar Trurl a fost nevoit să plece puțin după cumpărături și, când s-a întors, după vreo două ore, cutiuța sărea de colo colo prin tot sertarul, căci începuse războiul religios. Trurl a mai adăugat nițel altruism, dar n-a provocat decât o ușoară pâlpâire; mai puse câteva porții de inteligență și atunci se mai răci treaba, dar pe urmă mișcările se porniră din nou, iar din vânzoleala aceea fără noimă începură să se formeze escadroane mărșăluind cu un pas de o regularitate aproape enervantă. În cutie tocmai se scursese un secol; absolutiștii și electrovolteri„nii dispăruseră fără urmă, cu toții nu făceau altceva decât să discute pe tema Binelui General, se scriau chiar studii savante despre asta, evident, cu totul laice, dar curând s-a pus problema originii întregii societăți: unii ziceau că aceasta s-a născut din praful din jurul balamalelor de alamă ale cutiei, alții că era urmarea unei invazii cosmice din exterior; ca să poată afla răspunsul la această întrebare arzătoare, au construit Marele Sfredel, cu intenția de a fora și cerceta Cosmosul, deci cutia, ca să vadă ce se află dincolo. Și pentru că acolo puteau să fie forțe necunoscute, se apucară să meșterească în același timp și niște turnulețe. Trurl tare se mai necăji, văzând toată tărășenia asta; dezamăgit la culme, strânse totul la repezeală și, aproape plângând, își zise: Rațiunea duce la uscăciune, iar Binele la nebunie! De unde toate astea, de unde această fatalitate constructiv-istorică? Hotărî să cerceteze situația asta aparte. Scoase primul său prototip, vechiul Contemplator, din cămara în care-l aruncase și, când acesta începu să geamă de plăcere estetică înaintea unei grămezi de gunoi, îi implantă o mică doză de inteligență. Ferconexul își potoli imediat gemetele. Îl întrebă ce nu-i e pe plac, iar el îi răspunse:

— De plăcut îmi place totul, n-aș avea nimic de zis, numai că îmi strunesc oarecum admirația prin reflecție. Vreau să știu mai întâi de ce îmi place, de fapt, adică de unde-mi vine asta, și de asemenea de ce, în ce scop. Și în genere, cine ești tu, care mă scoți din contemplare și cugetare prin atâtea întrebări? Ce raport este între existența ta și a mea, ai? Simt că ceva îmi cere să te admir și pe tine, dar chibzuiala îmi poruncește să mă împotrivesc acestei porniri lăuntrice, pentru că ar putea fi o capcană, care mi se întinde, nu-i așa?

— În privința existențelor noastre — începu Trurl, total imprudent — să știi că eu te-am creat și pentru ca sufletul tău să aibă ceva din existență, am făcut în așa fel ca între tine și lume să domnească armonia perfectă.

— Armonia? — zise Ferconex, îndreptându-și atent obiectivele către el. Armonia, zici, domnul meu? Dar de ce am trei picioare? De ce am capul mai sus decât ele? De ce sunt sudat din partea stângă cu tablă de cupru, iar din dreapta cu tablă de fier? De ce am cinci ochi? Răspunde, dacă totul urma să fie adevărul adevărat, spune că m-ai făcut din nimic, domnule!

— Ai trei picioare, pentru că nu se poate sta comod numai pe două, iar patru — ar fi fost un surplus inutil de material — îl lămuri Trurl. Ochi ai cinci, pentru că atâtea am avut sticle bune la îndemână, iar cât privește tabla, tocmai mi s-a terminat oțelul când ți-am meșterit stratul protector.

— Asta-i bună — pufni în râs Ferconex. Vrei să-mi bagi în cap că totul a fost opera unei întâmplări oarecare, a unei simple nimereli, a unui curat din-te-miri-ce?! Și eu trebuie să cred toate tâmpeniile astea?

— Păi presupun că știu cel mai bine cum a fost, dacă eu te-am construit — îi răspunse Trurl, scos puțin din fire de atâta fermitate și înfumurare.

— Văd aici două posibilități — continuă, prudent, Ferconex. Prima, să minți de îngheață apele. Asta o las pentru mai târziu, pentru că n-am cercetat-o. A doua că, în accepțiunea ta, spui adevărul, dar din aceasta nu rezultă nimic esențial, pentru că acest adevăr, în ciuda puținei tale științe, dar în conformitate cu una mai bună, este un fals.

— Cum adică?

— Foarte simplu. Ceea ce ție ți s-a părut a fi un întâmplător concurs de împrejurări nu trebuie neapărat să fie așa. Lipsa de tablă de oțel ai considerat-o, probabil, ca un accident, dar de unde știi că n-a hotărât-o Necesitatea Absolută? Prezența tablei de cupru ți s-a părut cât se poate de potrivită, dar și aici se poate întrevedea amestecul Armoniei Prestabilite. La fel și în numărul ochilor și picioarelor mele trebuie să se ascundă Secretele abisale ale Ordinii Supreme ca Semne Seculare ale numerelor, relațiilor și proporțiilor. Mai departe: trei, ca și cinci, sunt numere prime. Pot oare să fie împărțite unul la altei — ce zici? Trei ori cinci fac cincisprezece, adică unu și cinci; adunate, fac șase, iar șase împărțit la trei face doi, adică cifra culorilor mele, pentru că eu sunt dintr-o parte un Ferconex de cupru, iar din cealaltă de fier! Oare o asemenea relație precisă putea să fie rezultatul întâmplării? E ridicol! Sunt o ființă care depășește orizontul tău mărunt, tinichigiu primitiv ce ești! Dacă o fi totuși ceva adevăr în faptul că m-ai construit (lucru greu de crezut, de altfel), atunci, în asemenea condiții, ai putea fi considerat un instrument obișnuit al Legilor Supreme, iar eu — scopul lor propriu-zis. Tu ești o întâmplătoare picătură de ploaie, iar eu — planta, care, prin culoarea coroanei florale, laudă orice creație; tu ești o scândură putredă de gard, aruncând o umbră oarecare, iar eu — lumina soarelui, care spune scândurii cum se desparte întunericul de lumină; tu ești o unealtă oarbă, produsă de Mâna Seculară, care mi-a dat mie viață! Așa că degeaba te zbați să-mi înjosești existența, declarând că quintoochimea mea, tripiciorimea mea, bicoloritul meu sunt numai rezultatul unor cauze materialo-depozito-economice. Văd în toate acestea o reflectare a relațiilor superioare ale Existenței ca Simetrie, ale cărei sensuri încă nu le înțeleg cum se cuvine, dar pe care le voi înțelege, desigur, după ce mă voi ocupa de această problemă într-o clipă de răgaz, iar în ceea ce te privește, cu tine n-am să mai stau de vorbă, fiindcă e păcat de timpul meu.

Înfuriat de acest discurs, Trurl îl târî pe nărăvașul Ferconex înapoi în cămară, și, deși urla cât îl ținea gura, invocând dreptul la autodeterminare, libertatea individului precum și integritatea personală, el îi deconectă amplificatorul de inteligență și se întoarse pe furiș acasă, uitându-se în jur dacă nu i-a observat cineva acțiunile. Pentru că violența exercitată împotriva lui Ferconex îi dădea un sentiment de rușine —și, așezându-se acum în fața cărților deschise, se simțea aproape un criminal.

Parcă e un blestem în toată materia asta a construcției, care are în vedere numai Binele și Fericirea Universală — se gândi el — dacă orice încercări și pregătiri, chiar în faza inițială, mă împing spre acțiuni oribile și nasc mustrări de conștiință! Naiba să-l ia pe Ferconex, cu Armonia lui Prestabilită! Trebuie să m-apuc altfel de treabă.

Până atunci experimentase prototipurile unul după altul, deci fiecare pas îi înghițea mult timp și materiale. Acum se hotărî să dea drumul la o mie de experimente în același timp, la scara de 1:1.000.000. La microscopul electronic analiză atomii, numărați unul câte unul, astfel încât din ei apărură mici ființe, nu mult mai mari decât microbii, numite angstremi; un sfert de milion de asemenea indivizi formau o cultură, care putea fi pusă pe lamela de sticlă cu o pipetă subțire cât un fir de păr. Fiecare asemenea preparat de microcivilizație se prezenta ochiului liber precum o mică pată de culoare cenușiu-măslinie, iar ceea ce se întâmpla în această pată putea fi observat numai dacă era mărit la maximum.

Trurl i-a dotat pe toți angstremii cu mici regulatoare altruistico-eroico-optimiste, cu apărătoare anti-agresive, cu un imperativ categoric, și totodată electric, de o calitate de-a dreptul nemaiîntâlnită, precum și cu un microraționalizator cu surdine, atât pentru ortodoxie, cât și pentru erezie, pentru a nu lăsa loc nici unui fel de fanatism; a picurat culturile pe lamele, pe acestea le-a făcut pachețele, iar din pachețele a făcut pachete mai mari; pe toate le-a așezat pe polițele unui incubator al civilizației, pe care l-a încuiat pentru două zile și jumătate. În prealabil, a acoperit fiecare civilizație cu o lamelă capac, bine curățată, de culoare azurie, pentru că aceasta urma să devină cerul acelei comunități; a mai adăugat cu pipeta hrană și materie primă pentru fabricarea a ceea ce considera, prin consensus omnium, drept cel mai indicat și mai necesar. Dezvoltarea care s-a pornit energic pe toate acele lamele n-a putut s-o urmărească bineînțeles peste tot, așa că a cules la nimereală civilizații separate și, după ce sufla în luneta microscopului, ștergând-o cu fularul, a urmărit cu suflarea la gură ceea ce se întâmplă prin tubul microscopului, precum Cel de Sus, care-și arunca privirea de dincolo de nori asupra operei sale.

Primele trei sute de preparate au trecut repede examenul. Simptomele erau de obicei aceleași. Mai întâi mica pată de cultură începea să se dezvolte, slobozind pe de lături ramuri subțirele, apoi deasupra ei se ridica un noruleț ușor sau un fel de ceață, ca o pânză, apăreau luciri microscopice care acopereau microorașele și microcâmpurile cu un praf fosforic, după care întregul se risipea ca nisipul, cu un tremur ușor. Montând la microscop o lunetă măritoare de opt sute de ori, Trurl putu să observe într-unui din aceste preparate numai ruini fumegânde și cenușă; printre ele apăreau resturi afumate de steaguri cu inscripții, pe care, fiind prea mici, nu le putu descifra. Toate aceste lamele le-a aruncat iute la coșul de gunoi. Dar nu peste tot era așa de rău. Sute de culturi creșteau în sus, dezvoltându-se rapid, și când au început să nu mai aibă loc pe lamelă, le-a mutat pe altele, în porții mici; în trei săptămâni avea deja peste 19.000 de asemenea unități prospere.

Conform unei idei, care i s-a părut genială, Trurl nu stabilea singur nimic în problema fericirii generale, ci implanta numai angstremilor hedotropismul, făcând asta în multe feluri. Ba instala în fiecare angstrem câte un centru generator de fericire, ba împărțea un asemenea centru în părticele și furniza fiecăruia câte una: atunci marșul către fericire presupunea unirea generală în cadrul unei organizări corespunzătoare. Cei creați prin prima metodă își saturau hedotropismul pe cont propriu, fără moderație, numai că fiecare, până la urmă, exagerând, plesnea pe tăcute. A doua metodă a dat rezultate mai bune. Bogatele civilizații apărute pe lamele și-au confecționat tehnici sociale și cele mai diferite instituții culturale. Preparatul nr. 1376 a inventat un emulator, nr. 2931, un cascador, iar nr. 95 — hedonistica fracționată în sânul Metafizicii Escalatoare. Emulații colaborau în urmărirea modelelor de virtute, împărțindu-se în vigi și huriși. Cât despre huriși, aceștia credeau că nu poate cunoaște virtutea acela care nu cunoaște viciul, pentru că una trebuia separată de cealaltă, așa că făceau experiențe urmând catalogul viciului și nutrind intenția solemnă de a renunța la vicii în Ziua Potrivită. Dar această hurisare, fiind o ucenică pregătitoare, a schimbat mijloacele în scop: așa cel puțin au considerat vigii. Învingându-i pe huriși, au introdus vigorianismul, adică cultura creată din 64.000 de interdicții viabile și categorice. În timpul guvernării lor nu era voie nici să furi, nici să-nduri, nici să pici, nici să prezici, nici să urci, nici să te-ncurci, nici să joci popice, nici să stai pe alice, nici tu molfăială, nici tu trânteală, dar aceste aspre interdicții au fost luate cu asalt și desființate una câte una, cu mare satisfacție și cu o poftă generală. Când, după puțin timp, Trurl a examinat preparatul emulativ, a rămas pe gânduri, văzând vânzoleala ce se iscase: cu toții alergau acolo ca niște apucați, căutând vreo interdicție care să nu fie respectată, cuprinși totodată de teamă, pentru că nu mai era nici una. Așa că, deși unii mai furau, picau, jucau, molfăiau, trânteau la pământ pe care se nimerea, din toate astea se alegeau cu atâta plăcere cât să chiorăști un șoarece.

Așa stând lucrurile, lui Trurl nu-i rămase altceva decât să înscrie în jurnalul laboratorului că acolo unde se poate orice, nimic nu-ți produce bucurie. În preparatul nr. 2931 locuiau cascadienii, un neam plin de virtuți, care întrețineau cultul multor idealuri, cum ar fi: al Strădaniei Cascaderițe, al Preacuratei Îngerițe, al Binecuvântatului Fenestron și al altor asemenea Ființe Perfecte, cărora le aduceau omagii în genunchi, pe care le adorau liturgic, târându-se în țărână în fața unor anumite tablouri, în anumite locuri, într-un anumit mod. Și tocmai când Trurl privea uluit punctul culminant al îngerizării, îngenuncherii și târârii în țărână, toți aceia, ridicându-se și scuturându-și veșmintele de praf, începură să dărâme soclurile, să le defenestreze pe caldarâm, s-o calce în picioare pe Strădania, s-o necinstească pe Îngeriță, încât privitorului la microscop i se făcu părul măciucă. Dar tocmai în această distrugere generală a tot ceea ce fusese până atunci onorat, ei găseau acea ușurare care-i făcea să se simtă, măcar pentru o clipă, cu totul fericiți. Se părea că îi amenință soarta emulaților, dar cascadienii mai prevăzători dispuneam de Institute de Proiectare a Sacrului și acestea le furnizau seriile următoare; atunci începeau să înalțe noile modele pe socluri și în altare și tocmai prin aceasta era demonstrată scrânciobitatea culturii lor. Trurl reținu că dărâmarea idolilor aduce uneori satisfacții și, spre ținere de minte, îi numi pe cascadieni — demolatorii.

Următorul preparat, nr. 95, se prezenta și mai complex. Civilizația cuprinsă în el, a Scarabinilor, avea o dispoziție metafizică, adică luase problematica metafizică în propriile sale mâini. În această civilizație, se trecea din viața temporală în Purgatorii-Sanatorii, de acolo în Încănurai, de aici în Înaintederai, apoi în Subrai, de acolo în Lângărai și, în sfârșit, se deschideau porțile Aproaperaiului, iar toată această teotactică și viclenie consta în aceea că-și îndepărtau și-și amânau fără încetare adevăratul Rai. Ce-i drept, secta Nerăbdătorilor cerea să i se redea îndată acest Rai, iar alta, a Scarabinilor-Colaci, în cadrul aceleiași transcendențe cuantificate și fracționate, voia să ridice la toate etajele trambuline înclinate; cine pășește pe una din ele zboară cu suflet cu iot, până jos, în viața temporală, și trebuie să se cațere încă o dată, s-o ia de la început. Într-un cuvânt, acesta urma să fie Ciclul Închis cu Pulsație Stochastică, eventual chiar cu Migrație Comutativo-Reîncarnatorie, dar ortodocșii numeau această teorie Erezia Berbelecirii Zdruncinătoare.

Pe urmă Trurl mai descoperi alte multe tipuri de metafizică porționată; pe unele dintre lamele și începuseră să roiască mici angstremi, sfinți și binecuvântați, pe altele lucrau Rectificatoarele Răului, adică Corectoarele Drumurilor Vieții, dar în cursul desacralizării, multe din aceste instalații au fost defectate, iar din Legănarea Transcendentală s-a născut ici și colo, prin laicizare, tehnica construirii obișnuitelor Teleferice Montane. Între timp, culturile puternic laicizate au fost înghițite de un soi de marasm. Speranțe mult mai mari i-a trezit lui Trurl nr. 6101; se proclama acolo un rai tehnic, solidaristic, de-a dreptul splendid, așa că se așeză mai bine pe scăunel și mișcă butonul micrometric, ca să obțină o imagine mai clară. Chipul i se lungi dintr-o dată. Unii locuitori ai acestui ținut goneau călare pe mașini, căutând ceva ce ar fi încă imposibil, alții se aruncaseră în niște bazine, pline cu trufe și frișcă, turnându-și în cap icre negre și stăteau așa, cufundați în bunătăți, scoțând pe nas balonașe de teadium vitae. Alții, duși în cârcă de niște bachante minunat amortizate, unși pe deasupra cu miere, iar în partea de jos cu unt de vanilie, aruncau un ochi la cutiile pline cu aur și parfumuri și cu altul vânau pe careva dispus, fie măcar și pentru o clipă, să-i invidieze pentru o asemenea concentrație de delicii, dar nu se găsea nici unul dintre aceștia. Atunci, obosiți, coborâră pe pământ, aruncară comorile și călcându-le în picioare ca pe niște gunoaie, se alăturară cu pas nesigur unor indivizi mai mohorâți, care. pălăvrăgeau despre necesitatea schimbărilor în bine, adică în mai rău. Un grup de foști profesori la Institutul de Inginerie Erotică înființase un ordin monahal, al abnegaților, și răspândea manifeste chemând la petrecerea vieții în supunere, asceză și alte chinuri, ce-i drept, nu pentru totdeauna, ci numai timp de șase zile pe săptămână. În a șaptea, părinții abnegați scoteau din dulapuri bachantele, din pivnițe — ulcioare de vin, haleală, coliere, erotizatori, precum și aparate de slăbire a curelelor și, cu noaptea în cap se puneau pe niște orgii, de rămâneau ferestrele fără geamuri, dar luni dimineața, toți, cu mai-marele mănăstirii în frunte, se mortificau la loc, de mai mare dragul. O parte a tinerei generații rămânea cu părinții abnegați de luni până sâmbătă, părăsindu-le sălașul duminica, în timp ce alții le luau locul în această zi de sărbătoare. Dar când cei dintâi începură să-i croiască pe ceilalți pentru manierele lor dezgustătoare și pentru desfrâul lor, Trurl începu să tremure și-și întoarse ochii de la microscop.

S-au mai întâmplat și altele; în incubatorul cu o mie de preparate, în cursul progresului general, s-a trecut la îndrăznețe inițiative exploratorii și în felul acesta a început era Călătoriilor Interlentilare. S-a vădit că emulații îi invidiau pe cascadieni, cascadienii — pe scarabini, scarabinii — pe demolatori, și în afară de asta mai umblau vorbe și despre o țară în care, sub guvernarea sexocraților, se trăia de-a dreptul ca-n basme, deși nimeni nu știa precis cum anume. Se pare că cetățenii de-acolo căpătaseră o asemenea știință, că erau în stare să se prelucreze singuri trupește și se subconectau la niște hedonerii, un fel de pompe care împingeau extractul condensat de fericire, deși criticii spuneau cu jumătate de gură cum că în țara aceea necunoscută domnește haosul. Deși Trurl a examinat mii de preparate, n-a descoperit nicăieri hedostaza, adică fericirea complet stabilizată. Așa că a trebuit, deși cu durere în suflet, să treacă la categoria basme și mituri, toate vorbele iscate în timpul expedițiilor interlentilare; și, nu fără oarecare teamă, a pus pe măsuța microscopului preparatul nr. 6590, pentru că nu mai era sigur dacă măcar ăsta o să-i aducă satisfacție. Cultura din acest preparat se îngrijea nu numai de fundamentul mașinist ai bunăstării, ci și de câmpul necesar creației spirituale superioare. Neamul acestor angstremi se distingea printr-un talent neobișnuit, căci roiau acolo tot felul de filozofi extraordinari, pictori, sculptori, poeți, dramaturgi, cântăreți, iar cine nu era un vestit muzician sau compozitor, atunci era desigur astronom sau biofizician, sau cel puțin săritor-parodist, echilibrist și filatelist-artist și mai avea pe deasupra și o splendidă voce catifelată de bariton, auz absolut și chiar vise colorate. Într-un cuvânt, în preparatul nr. 6590 mustea necontenit creația. Peste tot nu vedeai altceva decât grămezi de pânze pictate, păduri de sculpturi, miriade de cărți savante, tratate morale, de poetică, precum și tot felul de opere de un farmec nespus. Când Trurl a mai reglat obiectivul microscopului, a putut constata existența unei forfote de neînțeles. Din atelierele arhipline zburau în stradă tablouri și busturi, nu se mai putea merge pe plăcile trotuarului, ci numai pe grămezi de poeme, pentru că nimeni nu mai citea, nu mai studia, nu mai admira muzica străină, câtă vreme fiecare putea fi stăpânul tuturor muzelor, o încarnare a geniului turnant. Ici și colo, în spatele unor ferestre, se mai puteau auzi mașinile de scris, mai scârțâiau penițele, mai zdrăngăneau pianele, dar tot mai des câte un geniu se arunca de la cine știe ce etaj jos pe caldarâm, ajuns la culmea artei sale, după ce-și dăduse foc mai întâi atelierului. Incendiile izbucneau peste tot, pompierii, înarmați cu automate, se căzneau să le stingă, dar cu timpul nu prea mai era cine să locuiască în casele salvate. Automatele canalizării, salubrității, pompierilor și altele începură să cunoască încet-încet realizările acestei civilizații muribunde, devenind tot mai mult pe gustul lor, și, pentru că le înțelegeau pe toate, începură să evolueze în direcția unei inteligențe tot mai înalte, ca să se poată adapta corespunzător la acest mediu, puternic spiritualizat. Acesta era sfârșitul sfârșitului, pentru că nimeni nu mai mătura, nu mai canaliza, nu mai curăța nimic, nu mai stingea nici un foc, peste tot domnea cititul, recitatul, cântatul și jucatul; canalele se înfundaseră, gunoaiele dădeau pe dinafară, focul a distrus și el ce mai rămăsese și în tot acest peisaj încremenit doar praful de funingine mai stăruia și foile de hârtie, pe jumătate arse, din care se mai ghiceau versurile. Trurl n-a mai putut suporta acest spectacol, și a aruncat preparatul în cel mai întunecat colțișor al sertarului; multă vreme a rămas pe gânduri, clătinând din cap, cuprins de un mare zbucium sufletesc, căci, într-adevăr, nu mai știa ce să facă. Abia strigătele unor trecători îl smulseră din apatie:

— Arde, arde! Și chiar biblioteca lui ardea, pentru că vreo câteva civilizații, rătăcite din nebăgare de seamă printre cărți, fuseseră atacate de un mucegai obișnuit, iar ele, luându-l drept niște invadatori cosmici, cu intenții agresive, începuseră să-i atace pe intruși, și de aici s-a iscat focul. Au ars astfel peste trei mii din cărțile lui Trurl și de două ori pe atâtea civilizații au pierit în flăcări. Se aflau printre ele și din acelea care, după cele mai exacte calcule ale lui Trurl, ar mai fi putut încă nimeri pe drumul către Fericirea Universală. După stingerea focului, în atelierul lui inundat de apă și afumat până în tavan, Trurl s-a așezat pe un scăunel tare și, ca să se mai consoleze, se apucă să examineze acele civilizații care scăpaseră, fiindcă incendiul le găsise ascunse în incubatorul închis ermetic. Una dintre ele era atât de avansată științific, încât reușise să-și confecționeze lunete astronomice, cu care îl fixau atente pe Trurl; el percepea sticlele îndreptate în direcția lui, ca pe o picătură infimă de rouă. Un zâmbet prietenos îi lumină fața, la vederea acestui spectacol al setei de cunoaștere, dar imediat sări în sus, țipând, duse mâna la ochi și fugi repede la farmacie, căci simți o arsură dureroasă: fusese atins de razele-laser ale astrofizicienilor acelei mici civilizații. De atunci, nu se mai apropie de microscop decât purtând ochelari negri.

Marile goluri, provocate de incendiu printre culturi, trebuiau lichidate, așa că Trurl se apucă iar de meșterit angstremi. Într-o zi se întâmplă că micromanipulatorul i-a cam tremurat în mâini și mișcarea de propulsie pe care a provocat-o, în loc de dorința de Bine, s-a dovedit a fi pofta de Rău. De data asta, el n-a aruncat preparatul stricat, și l-a băgat în incubator ca și pe celelalte, mânat de curiozitatea de a afla ce formă monstruoasă ar putea să capete civilizația formată din ființe mizerabile încă din embrion. Mare nu-i fu mirarea, când pe lentila de bază apăru atunci o cultură cât se poate de obișnuită, nici mai bună, nici mai rea decât oricare alta! Trurl se luă cu mâinile de cap.

— Asta-i bună! exclamă el. Va să zică așa, din toți bunuții și blânduții, din toți curățeii și iubițeii iese tot una ca din orice încurcă-mațe, secăturoi și dezgustălăi! Hm! Nu-nțeleg nimic dar simt că sunt aproape de un mare Adevăr! Atât Binele, cât și Răul ființelor inteligente dau roade asemănătoare — cum să înțeleg așa ceva? De unde fatalitatea asta?

Și tot așa raționa, cântărea, dar nimic nu-i ieșea la socoteală. Ascunse atunci toate civilizațiile în sertar și se duse la culcare.

A doua zi, de dimineață, își zise:

— Se vede treaba că m-am apucat de rezolvarea celei mai grele probleme din tot Cosmosul, dacă până și Eu însumi Personal nu pot s-o scot la capăt! O fi oare Rațiunea de neîmpăcat cu Fericirea, după cum pare a arăta casus-ul Ferconexului, care s-a scăldat atâta în extazul existențial cât timp nu i-am răsucit butonul gândirii? Dar nu pot admite o asemenea eventualitate, nu sunt de acord cu ea, nu o consider drept o proprietate a Naturii, pentru că asta ar însemna să acceptăm o perfidie răutăcioasă și vicleană, de-a dreptul diabolică, furișată în Biblie, dormitând în materie, care n-așteaptă decât trezirea conștiinței — ca pe un izvor de suferințe în locul deliciilor existenței. Cosmosul trebuie să renunțe la ideea care vrea să îmbunătățească această stare de lucruri! Trebuie să schimb ceea ce este. Dar sunt incapabil s-o fac. Să însemne oare că mă aflu în dificultate? Da’ de unde! Atunci de ce ar mai exista amplificatori ai inteligenței? Ceea ce nu pot să urnesc de unul singur, or să miște în locul meu mașinile raționale. Am să construiesc un Computer pentru rezolvarea dilemei existențiale!

Cum hotărî, așa și făcu. După douăsprezece zile avea gata, în mijlocul atelierului, o mașină uriașă, mergând cu curent, în formă regulat unghiulară, oare nu făcea și nici nu putea să facă altceva decât să lupte victorios cu problemele. O puse în funcțiune și, fără să aștepte ca electricitatea să-i încingă măruntaiele cristaline, plecă la plimbare. Când se întoarse, își văzu mașina cufundată într-o lucrare deosebit de complicată. Din ceea ce avea la îndemână montase altă mașină, mult mai mare decât ea însăși. Aceasta, la rândul ei, în timpul nopții și al zilei următoare a smuls din temelii pereții casei și a aruncat în aer acoperișul, construind altă mașinărie, și mai mare. Trurl își făcu un cort afară, așteptând! răbdător sfârșitul acestor teribile munci intelectuale, dar nici pomeneală de așa ceva, Pe câmp înainte, până în pădure, prăvălind la pământ copacii, creșteau unul după altul, corpuri mecanice, generațiile primului Computer, care, cum apăreau, intrau cu zgomot surd în apa râului, iar Trurl, vrând să vadă cu ochii lui tot ceea ce se năștea, trebuia să parcurgă o bucată bună de drum, în marș forțat. Când ajunse să constate mai exact legăturile succesive ale mașinilor, încremeni. Se întâmplase ceea ce știa, de fapt, numai din teorie; după cum glăsuiește ipoteza marelui Cerebron Emtadrata, marele maestru-artist al celor două cibernetici, o mașină cifrată căreia i se dă o sarcină ce-i depășește puterile, dacă depășește un anumit prag, numit Bariera Înțelepciunii, în loc să se trudească singură cu rezolvarea problemei, construiește o altă mașină, dar și aceasta, destul de vicleană de-acum, ca să înțeleagă ce și cum, greutatea ce i se pune în spinare o transmite următoarei mașini, pe care a și construit-o la iuțeală și procesul acesta de transmitere a sarcinilor merge la infinit! Macaralele de oțel ale celei de a patruzeci și noua generații de mașini atinseseră orizontul și numai zgomotul gândirii lor, care consta în transmiterea problemelor tot mai departe și mai departe, putea să asurzească o cascadă. Pentru că deșteptăciunea nu înseamnă altceva decât priceperea de a trece pe seama altuia treaba pe care trebuia s-o faci tu însuți; pentru că numai prostănacii cifrați mecanici mai ascultă de programe. Înțelegând natura fenomenului, Trurl se așeză pe un trunchi de copac, dărâmat tocmai prin evoluția expansivă a computerului, și scoase din adâncul pieptului un geamăt surd.

— Să fie oare asta o problemă din cele nerezolvabile — se întrebă el. Dar atunci Computerul trebuie să-mi aducă dovada imposibilității de rezolvare, ceea ce, natural, cum e atât de multilateral descuiat la cap, nici nu-i. trece prin minte; pentru că ar cădea în capcana furioasei lenevii, așa cum ne-a învățat cândva maestrul Cerebron. Hm! Ce spectacol scârbos e ăsta: rațiunea, care este deja destul de inteligentă, ca să înțeleagă că nu trebuie să se chinuiască să rezolve ceva, pentru că e suficient să fabrice un instrument corespunzător pentru asta, iar acest instrument, fiind el însuși destul de perspicace, continuă acel curs logic, fără limite, fără măsură! Am construit, fără să vreau, un Extinzător, și un Dezlegător de Probleme! Nu le pot interzice mașinilor să acționeze per procura, pentru că îndată or să se răscoale, țipând că volumul mare le este absolut necesar având în vedere dimensiunile sarcinii însăși. Curată antinomie! — oftă el și se duse repede acasă să-și aducă o brigadă de demontatori, care, înarmată cu târnăcoape și spărgătoare de tot felul, numai în trei zile a curățat tot terenul ocupat de mașini.

Trurl se frământa întruna, până ce, într-un târziu, hotărî că trebuie să acționeze cu totul altfel: Fiecare mașină trebuie să aibă un supraveghetor pur și simplu nemaipomenit de deștept, adică pe mine, dar, ia stai, doar n-o să mă împart și n-o să mă sfâșii în bucățele, deși… la drept vorbind, de ce nu m-aș multiplica pe mine?! Evrika!

Și procedă în felul următor: își făcu o copie a lui însuși în interiorul unei mașini separate de cifrat și, din acel moment, numai acea copie matematică urma să-și bată capul cu problemele; introduse în programe posibilitatea de copiere a copiilor trurliene, iar din exterior conectă la sistem un accelerator rapid, pentru ca, sub controlul roiului de Trurli, totul să meargă înăuntru fulgerător. După care, mulțumit, își scutură de pe corp praful de oțel cu care se acoperise în timpul acestor grele munci și o porni la plimbare, fluierând fără grijă.

Se întoarse tocmai spre seară și îndată îl luă la întrebări pe Trurlul cifric din mașină, adică propria lui copie dinăuntru, vrând să afle cum merge treaba.

— Dragul meu — îi răspunse celălalt Trurl prin orificiul cu destinația de ieșire cifrică — mai întâi am să-ți spun că nu e frumos, ba chiar, fără să umblăm cu mănuși, aș putea zice că e rușinos să te împachetezi pe tine însuți, în mașină, în formă de copie cifrică, prin metoda înformativ-abstract-programatică, și asta pentru că nu-ți arde să-ți bați capul cu o problemă dificilă! Și întrucât m-ai calculat, m-ai axiomatizat și m-ai programat astfel încât sunt exact și la fel de deștept ca și tine, nu văd nici un motiv pentru care eu trebuie să-ți raportez ție, câtă vreme asta se poate, ca să zic așa, și invers!

— Bine, da’ eu nu m-am ocupat deloc cu problema asta, m-am plimbat numai pe câmp și prin pădure! — răspunse Trurl, descumpănit. Și pe urmă, chiar dacă aș vrea, nu-ți pot spune nimic ce ar fi în legătură cu problema. De altfel, m-am spetit într-atâta, că mai că mi-au plesnit neuronii, acum e rândul tău. Nu fi atât de urâcios, te rog, și spune tot!

— Neputând să ies din mașina asta blestemată în care m-ai închis (și asta-i altă treabă, o să ne mai socotim noi, ca și perforările din program), am cântărit în esență toată chestiunea — mormăi Trurl cel cifric prin deschizătură. Ce-i drept, m-am ocupat, spre consolare, și cu alte probleme, fiindcă m-ai programat aici gol și desculț, tu, frate-rupt-în-coate, rudă zăludă ce ești, așa că a trebuit să-mi meșteresc un halat cifric și niște izmene cifrice, precum și o căsuță cifrată, cu grădină, semănând leit cu a ta, ba chiar mai frumoasă, pe urmă am atârnat deasupra lor un cer cifric, cu niște constelații cifrice, iar când te-ai întors, tocmai mă gândeam în ce mod să-mi prepar un Clapauțius cifric, pentru că aici, printre atâția condensatori lunecoși, în vecinătatea atâtor cabluri și tranzistori scârboși, mă plictisesc de moarte!

— Ei, lasă-le încolo de izmene cifrice. Spune-mi, în ce stadiu ai ajuns cu problema, te rog!

— Să nu crezi că ai să-mi temperezi prin rugăminți indignarea mea legitimă. Pentru că eu sunt de fapt tu, numai că dublat ca urmare a înmulțirii, te cunosc foarte bine, dragul meu. Mă uit doar o clipă la propriul meu eu și văd ca în palmă toate găinăriile tale. N-ai să poți ascunde nimic față de mine!

Atunci Trurl cel natural începu să-l conjure și să-l roage pe cel cifric, chiar umilindu-se nițel în fața lui. Până la urmă, celălalt îi zise prin supapa de ieșire:

— Nu pot să-ți spun că n-aș fi rezolvat deloc problema, pentru că ceva rezultate am avut totuși. E teribil de grea, așa că am hotărât să înființez în mașină o universitate specială și, pentru început, m-am numit pe mine însumi rector și director general al acestei instituții, iar la catedrele, care deocamdată sunt numai patruzeci și patru, am încadrat dubluri special executate în acest scop, adică niște Trurli cifrici de gradul al doilea.

— Ce, iarăși? — gemu Trurl cel natural, fiindcă își amintise de Teorema lui Cerebron.

— Nici un „iarăși”, măgarule, pentru că, datorită unor siguranțe corespunzătoare, n-am să admit să se ajungă la regressus ad infinitum. Vice-Trurlii mei, oare conduc catedrele de felicitologie generală, hedonistică experimentală, construcții de mașini fericite, de drumuri sufletești și bătute, îmi prezintă trimestrial rapoarte (fiindcă aici noi acționăm cu accelerator, dragul meu), dar, din păcate, administrarea unui astfel de complex universitar puternic îmi ia mult timp, apoi cadrele trebuie doctorizate, habilitate, promotorizate, așa că-mi trebuie o altă mașină cifrică, fiindcă în asta ne lovim unii de alții, cu toate catedrele și laboratoarele. Ar fi mai bună totuși o mașină de opt ori mai mare.

— Iarăși?!

— Nu mă plictisi. Doar ți-am spus că numai pentru probleme administrative și formarea cadrelor. Ce-ți închipui, că am să conduc singur secretariatul?! — se înfurie Trurl cel cifric. Să nu-mi faci greutăți, că altfel am să desființez toate catedrele, am să fac din ele un Orășel Vesel și am să mă dau în călușei cifrici, am să beau miere cifrică dintr-un ulcior cifric, și ce-ai să-mi faci!?

Trurl cel natural trebui din nou să-l potolească, după care celălalt continuă:

— După cum rezultă din rapoartele ultimului trimestru, problema nu stă rău. Pe idioți poți să-i fericești cu ce s-o nimeri, mai rău e cu deștepții. Rațiunii nu e ușor să-i intri în voie. O minte șomeră e pur și simplu o gaură moartă, un nimic, îi sunt necesare niște piedici. Învingând în lupta cu ele, fericitul cade îndată în frustrare, ba chiar în castrare. Trebuie deci să i se pună în, față mereu noi piedici, pe măsura lui. Acestea sunt noutățile pe care le am de la catedra de felicitologie teoretică. Pe de altă parte, experimentatorii mei îi vor propune pe director și pe trei docenți pentru a fi decorați cu medalii cifrice.

— Pentru ce? — îndrăzni să întrebe Trurl cel natural.

— Nu mă întrerupe. Ei au creat două prototipuri: o mașină contrastivă de fericire și alta escalativă. Prima fericește abia când e pusă în funcțiune, căci singură aduce numai neplăceri: cu cât sunt mai mari, cu atât mai plăcut este după aceea. A doua folosește metoda amplificării impulsurilor. Profesorul Trurl XL de la catedra de hedomatică a cercetat ambele modele și consideră că nu sunt bune de nimic, pentru că rațiunea care are exact parte de fericire începe să simtă nevoia de nefericire.

— Cum adică? Ești sigur de asta?

— Da’ mai știu eu? Profesorul Trurl a exprimat asta prin formula: „Cel fericit până la capăt vede fericirea lui în nefericire”. După cum vezi, moartea nu e pe placul nimănui. Profesorul Trurl a creat două grămezi de nemuritori, care au început dintr-o dată să ceară satisfacție, din cauza faptului că unii, cu vremea, cădeau ca muștele în jurul lor, dar pe urmă s-au obișnuit și au început, fiecare cam putea, să se agațe de propria nemurire. Au ajuns chiar până la ciocanul pneumatic. Cât privește cercetarea opiniei publice, dispun de rezultatele din ultimele trei trimestre. N-am să te plictisesc cu statistica; rezultatul se poate concentra în formula: „Cei fericiți sunt întotdeauna alții” — cel puțin așa rezultă din răspunsurile celor întrebați. Profesorul Trurl ne asigură că nu există virtute fără viciu, frumusețe fără urâciune, eternitate fără morminte, adică fericire fără mizerie.

— Nu sunt de acord! Interzic! Veto! — strigă înfuriat Trurl către mașină, dar ea ripostă pe loc:

— Tacă-ți pliscul. M-am săturat de Fericirea ta Universală, mi-a ieșit pe nas. Uitați-vă la el, și-a făcut rost de o slugă cifrică, iar el umblă aiurea prin păduri, cibercanalia! Și pe urmă tot lui nu-i sunt pe plac rezultatele!

Trurl fu nevoit iarăși să-l mai îmbuneze; în sfârșit, auzi continuarea:

— Catedra de perfecționistică a creat o comunitate înzestrată cu îngeri păzitori sintetici, fiecare ridicându-se deasupra pupilului său, la zenit, într-un sputnic. Îngerii ăștia, fiind automate ale conștiinței, sprijină virtutea printr-un ambreiaj suplimentar de pe o orbită staționară, dar eficacitatea în sistem este scăzută. Păcătoșii mai perverși se sprijineau de îngerii lor păzitori cu arme antitanc. Așa s-a ajuns să se lanseze pe orbite cibarhangheli de o construcție fortificată, adică a început escalada prevăzută teoretic. Facultatea de hedonistică aplicată, catedra de matematică sexuală, seminarul de teorie a mulțimii sexelor raportează în darea de seamă că spiritul are o construcție ierarhică. Jos de tot se află percepțiile senzuale, să zicem, dulceața, amarul, din care se făuresc cele derivate, aflate o treaptă mai sus, și pe urmă nu numai zahărul este dulce, dar și o privire, nu numai pelinul e amar, ci și singurătatea. Deci nu trebuie să te apuci de treabă începând de sus, ci numai de jos de tot. Dar aici e buba, cum să faci asta. Conform ipotezei conferențiarului Trurl XXV, sexul este un focar în care Rațiunea intră în conflict cu Fericirea, pentru că în Rațiune nu există nimic sexual, iar în sex nu există nimic rațional. Ai auzit cumva de așa-numitele mașini cifrice lascive?

— Nu.

— Ei, vezi? Trebuie să rezolvi prin metoda apropierilor succesive. Înmulțirea prin muguri lichidează problema pentru că fiecare devine propriul său amant, flirtează cu sine însuși, se adoră pe sine, se mângâie pe sine, dar de aici rezultă egoismul, narcisismul, saturația și amorțirea. Când ai două sexe, totul devine prea banal; combinatorica și permutaționistica, nedezvoltându-se cum se cuvine, se sting înainte de vreme. În condițiile a trei sexe apare problema inegalității, apare fantoma terorii antidemocratice, se formează coaliții, și de aici rezultă o minoritate sexuală, de unde învățătura că numărul de sexe trebuie să fie un număr par. Cu cât sunt mai multe sexe, cu atât mai bine, pentru că dragostea devine o ocupație socială, colectivă, dar, pe de altă parte, din cauza surplusului de amanți se iscă aglomerația, îmbulzeala, încurcătura, și asta nu e de dorit. Un tête-à-tête nu înseamnă să ne îngrămădim ca pe stradă. Tot după teoria grupurilor a conferențiarului Trurl, cifra optimă este de 24 de sexe; numai că trebuie să se construiască străzi și dormitoare suficient de largi, pentru că ar fi un lucru nepotrivit ca logodnicii să pornească la plimbare în rânduri de câte patru.

— Astea-s prostii!

— Tot ce se poate. Dar ți-am prezentat numai un raport provizoriu al conferențiarului Trurl. Un tânăr hedolog care promite este asistentul Trurl. După părerea lui, trebuie să ne hotărâm dacă punem de acord Existența cu ființele, sau ființele cu Existența.

— Aha, interesant. Cum vine asta?

— Asistentul Trurl vede acestea în felul următor: ființele, perfect construite, capabile de autoextaz permanent, n-au nevoie de nimeni și nimic; în esență, se poate alcătui un Cosmos umplut tocmai cu asemenea ființe, care se ridică liber în spații, în loc de sori, stele și galaxii; fiecare poate exista pe cont propriu, și basta. Comunitățile pot apărea numai din ființe imperfecte, care au nevoie de oarecare ajutor mutual, și cu cât sunt mai puțin perfecte, cu atât mai intensiv cer sprijin, deci se cuvine să se alcătuiască prototipuri care, fără asistență permanentă, oferită mutual, să se facă dintr-o dată mici fărâme. Conform acestui proiect, laboratoarele noastre au creat o comunitate formată din indivizi care se autodiseminează într-o clipită; din păcate, când asistentul Trurl a venit la ei cu un grup de anchetatori pentru a le asculta opinia, a fost bătut măr și acum zace în spital. Dar mă doare gura de când mă tot apăs la găurile astea blestemate. Dă-mi drumul din mașină, poate am să-ți mai spun ceva, dacă nu, nimic.

— Cum să-ți dau drumul, câtă vreme nu ești material, ci numai cifric? Crezi că pot să dau drumul glasului meu de pe un disc, din care vorbesc? Nu fi măgar, zi-i mai departe!

— Și cu ce mă aleg din asta?

— Nu ți-e rușine să vorbești așa?

— De ce să-mi fie rușine? Doar tu ai parte de toată gloria de pe urma acestei experiențe!

— Am să mă străduiesc să-ți fac rost de o decorație.

— Mulțumesc. Dacă e vorba de Crucea Cifrică, pe asta pot să mi-o procur și singur.

— Nu se cuvine să te decorezi tu însuți.

— Bine, atunci o să mă decoreze Consiliul Facultății.

— Dar singur ai spus că toți savanții tăi, tot corpul profesoral, sunt numai Trurli!

— Și ce vrei să spui cu asta? Că soarta mea e a unui deținut, a unui sclav, o soartă de slugă? O știu foarte bine și singur.

— Lasă cearta, mai bine vorbește, știi doar că n-am acționat din interes personal! Doar e vorba de Starea de Fericire!

— Și ce-mi pasă mie că undeva poate să apară Starea de Fericire, dacă eu aici, deși sunt în fruntea unei întregi universității cu o mie de catedre, cu decani, cu o întreagă divizie de Trurli, nu știu ce înseamnă fericirea, pentru că ea nu se află în mașină și eu o să rămân pe veci în catozi și pentozi? Vreau să ies de aici imediat!

— Dar e imposibil și știi asta. Mai bine, spune-mi unde au ajuns cu cercetările savanții tăi!

— Pentru că fericirea unora cu prețul nefericirii altora este inadmisibilă din punct de vedere etic, atunci, chiar dacă ți-aș spune și chiar dacă ai crea undeva fericirea, va fi încă din embrion murdărită de mizeria în care mă aflu, așa că, nespunându-ți nimic, îți zădărnicesc fapta rușinoasă, scârboasă, din cale afară de ticăloasă.

— Dacă-mi spui, o să însemne că te-ai sacrificat pentru binele altora și, prin asta, fapta devine nobilă, sublimă, rațională.

— N-ai decât să te sacrifici singur!

Pe Trurl era gata să-l apuce toți dracii, dar se stăpâni, doar știa bine cu cine stă de vorbă.

— Ascultă — încercă el altfel. Am să scriu o disertație în care am să subliniez clar că descoperirea este meritul tău.

— Și ai să scrii că autorul este Trurl sau celălalt Trurl, cifratul, electronicul, Trurl al teoriei grupurilor?

— Am să scriu adevărul adevărat, ți-o garantez.

— Aha! Asta înseamnă că ai să scrii că tu m-ai programat, adică tu m-ai inventat!

— Și ce, nu-i adevărat?

— Bineînțeles că nu. Nu m-ai inventat pe mine, pentru că nu te-ai inventat pe tine, iar eu sunt tu, numai că rupt de forma materială. Eu sunt Trurlul informațional, adică ideal, cu alte cuvinte, însăși esența condensată a trurlității, iar tu, țintuit de atomii corporali, ești numai un sclav al simțurilor și nimic mai mult.

— Ai căpiat, se pare?! Doar eu, știi bine, sunt materie plus informație, pe când tu — numai informație goală, deci eu sunt mai mult decât tine.

— Dacă tu ești mai mult, atunci știi mai mult, așa că degeaba mă mai întrebi. Adio, domnule!

— Spune tot, sau deconectez mașina!

— Aha, asta-i amenințare cu moartea, nu?

— Nu, n-am de gând așa ceva.

— Nu? Atunci ce, mă rog, dacă pot să știu?

— Da’ de ce ești așa de pornit? Ce te supără? Ți-am dat sufletul meu, toată știința mea, tot ce-am avut, și așa mă răsplătești, făcând scandal?

— Să nu-mi reproșezi ce mi-ai dat, ca să nu-ți reproșez eu, pentru ceea ce vrei să iei acum cu vârf și îndesat.

— Spune imediat, să aud!

— Nu-ți pot spune nimic, fiindcă tocmai s-a încheiat anul universitar. Nu mai vorbești cu rectorul, decanul sau directorul, ci numai cu un Trurl particular, care pleacă în vacanță. Am de gând să plec la băi de nămol.

— Nu mă scoate din sărite, atâta-ți spun!

— Ne vedem după vacanță, pa, pa. Trăsura m-așteaptă.

Trurl cel natural nu-i mai spuse nimic celui cifric, ci, dând ocol mașinii, îi scoase repede contactul din priză; puzderia de sârmulițe aprinse, vizibile înlăuntrul ei prin orificiile de ventilație, se întunecară îndată, stingându-se cât ai clipi. Lui Trurl i se mai păru că aude un geamăt ușor, colectiv, al agoniei cifrice a tuturor Trurlilor universității cifrice. În clipa următoare, conștiința faptei nedemne pe care a comis-o l-a tulburat cu putere, așa că vru să pună cablul la loc în contact, dar gândindu-se ce-i va spune, fără îndoială, acel Trurl din mașină, dădu înapoi și mâna îi rămase în aer. Se furișă din atelier în grădină așa de iute, încât plecarea lui semăna cu fuga. Mai întâi vru să se așeze pe bancă, sub un gard viu de ciberberis, în locul acela al atâtor meditații, cândva fertile, dar renunță și la asta. Toată grădina, cu împrejurimi cu tot, era înecată în clar de lună, lună care era opera lui și a lui Clapauțius — și tocmai prin asta strălucirea maiestuoasă a satelitului îl ardea, fiindcă îi amintea anii tinereții: doar fusese prima lui lucrare independentă de licență, pentru care bătrânul Cerebron, maestrul amândurora, i-a evidențiat pe cei doi prieteni în adunarea festivă din aula universității. Cu gândul la înțeleptul lui profesor, care părăsise de mult această lume, într-un mod neclar și de neînțeles pentru el, se îndreptă spre ieșirea din parc, apoi o porni de-a dreptul pe câmp. Noaptea era cu adevărat minunată: broaștele, care-și încărcaseră de curând rezervoarele, se întreceau cu orăcăitul lor adormitor, iar pe luciul argintiu al apei lacului, pe malul căruia umblă multă vreme, țâșneau în răstimpuri ciberpeștii, întinzându-și spre suprafață botișoarele cenușii într-un soi de ciudată sărutare. El nu vedea nimic din toate astea, mergând înainte cufundat în gânduri; umbletul acesta avea totuși un scop, căci nu fu deloc cuprins de mirare când drumul i-a fost tăiat de un zid înalt. Îndată apăru și o poartă grea, ferecată, întredeschisă atât cât să se poată strecura dincolo de ea. Înăuntru era parcă mai întuneric decât afară, în lumea largă. De ambele părți ale potecii se conturau siluetele masive ale unor morminte antice, cum de veacuri nu se mai construiau; pe laturile lor coclite cădeau frunze singuratice din copacii înalți. Aleea mormintelor acestora baroce era nu numai o oglindă a dezvoltării arhitecturii cimitirelor, dar și a etapelor organizării trupești schimbătoare a celor ce-și dormeau somnul veșnic sub plăcile de metal. Un alt veac trecuse, și cu el și moda tăblițelor rotunde pe morminte, strălucind fosforescent în noapte și amintind ceasurile de la răspântii. Merse mai departe, lăsând în urmă monumentele uriașe ale homunculușilor și golemilor; se afla în partea mai nouă a orașului morților și pășea de-acum tot mai încet, pentru că, pe măsură ce imboldul care-l mânase aici se cristaliza într-o idee anume, îl părăsea și curajul realizării ei.

Se opri în sfârșit în fața unui gard de fier, care înconjura un mormânt de o geometrie rece, mai precis, numai o placă hexagonală, implantată ermetic într-un soclu inoxidabil. Mai ezita încă, dar mâna i se și strecurase pe furiș în buzunarul în care purta întotdeauna o unealtă universală de lăcătușerie; o folosi acum ca un șperaclu, ca să deschidă portița de oțel și să se apropie cu sufletul la gură de mormânt. Apucă cu amândouă mâinile tăblița, pe care era încrustat cu litere simple, negre, numele maestrului său, și o împinse într-un anumit fel, până ce se înclină precum un căpăcel de cutie. Luna intrase în nori și se făcuse atât de întuneric, că nu-și mai vedea nici măcar mâinile, găsi pe dibuite, cu vârfurile degetelor, mai întâi ceva ca un soi de sită mică, iar alături pipăi un buton mare, concav, care nu se lăsă dintr-o dată împins în fundul lăcașului în formă de inel. Îl apăsă deci mai tare și înlemni, înfricoșat, de propria-i faptă. Dar parcă ceva foșni în fundul mormântului, curentul se deșteptă, releele scânciră ușor, ca niște cicade trezite, se mai auzi un uruit prelung, apoi se așternu o liniște surdă. Își zise că, poate, s-au udat circuitele, și, o dată cu dezamăgirea, încercă și un simțământ de ușurare, dar în aceeași clipă se auzi un scârțâit, apoi al doilea, după care un glas obosit, de bătrân, rosti foarte aproape:

— Ce e? Ce mai e? Cine m-a chemat? Ce vrea? Ce-s poznele astea în veșnicia nopții? De ce nu mă lăsați în pace? Trebuie să mă scol din morți toată ziua-bună ziua, numai pentru că așa i se năzare oricărui ciberbedeu și coate-goale, ai? N-ai curaj să răspunzi? Stai puțin, că dacă mă scol și-am să smulg scândura coșciugului…

— Do… domnule! Maestre! Eu sunt… Trurl! — bâigui învățăcelul, speriat, nu glumă, de primirea asta așa de puțin prietenoasă și, în același timp, își plecă fruntea, rămânând în aceeași poziție supusă de licean, pe care și-o luau toți elevii lui Cerebron, sub grindina de vorbe mânioase ale acestuia; într-un cuvânt, se purta acum de parcă ar fi scuturat din spinare șase sute de ani într-o secundă.

— Trurl! — mormăi Cerebron. Ia stai! Trurl? Aha, da, desigur! Puteam să-mi închipui. Așteaptă, vagabondule!

Se auziră atâtea pârâituri și scârțâituri, de parcă răposatul s-ar fi pornit să dărâme tot capacul criptei, așa că Trurl făcu un pas înapoi, zicând grăbit:

— Domnule! Maestre! Te rog, nu te deranja! Excelența Voastră, eu… doar…

— Ei, ce mai e? Crezi că mă scol din groapă? Ai răbdare, îți spun, să-mi îndrept oasele, am înțepenit ca totul aici. Of! Uleiul mi s-a evaporat de tot, am secat de-a binelea!

Și într-adevăr, vorbele acestea fură însoțite de un scârțâit infernal. Când se făcu iarăși liniște, glasul din mormânt se auzi din nou:

— Cine știe ce poznă ai mai făcut? Ai zbârcit-o, ai feștelit-o, ai bulibășit-o, și-acum strici odihna veșnică unui bătrân profesor, ca să te scoată din încurcătură? Nu respecți deloc corpul meu neînsuflețit, care nu mai dorește nimic de la lumea asta, neisprăvitule! Ei, spune acu’, spune dacă până și în mormânt nu-mi dai pace!

— Domnule! Maestre! — începu Trurl, cu un glas ceva mai vioi. Dovedești și acum aceeași perspicacitate… Așa e, nu te înșeli! Am făcut-o de oaie… și nu știu cum s-o scot la capăt. Dar n-am îndrăznit să Vă supăr, tocmai pe Domnia Voastră, pentru o treabă de interes personal! Vă deranjez, Domnule Profesor, numai din rațiuni superioare…

— Lasă elocvența și toate vorbele galante poți să le pui în cui! — bombăni din groapă Cerebron. Va să zică așa, pătrunzi până la mormânt, pentru că ai încurcat-o și te-ai certat și cu amicul ăla al tău, care ți-e și rival, cum îi zice… Clop… Clip… Clap… luate-ar…!

— Clapauțius! Așa este! — îi șopti repede Trurl, luând fără să vrea, poziție de drepți.

— Exact. Și în loc să discuți problema cu el, tu, arogant și înfumurat cum ești, și pe deasupra și prost de-a binelea, răscolești noaptea prin cimitir, ca să te scoată din belea tot umbra bătrânului vostru profesor. Am zis bine, nu? Zi că nu-i așa, neghiobule!

— Domnule! Maestre! Era vorba de cel mai important lucru în tot Universul, de fericirea tuturor ființelor raționale! — se porni Trurl cu vorba și, aplecându-se ca la spovedanie deasupra sitei microfonului, începu să înșire la repezeală și în amănunt toate întâmplările petrecute de la ultima discuție cu Clapauțius, fără să omită nimic, fără să încerce să ascundă sau să înfrumusețeze ceva.

Cerebron, tăcând la început ca mormântul, începu, după obiceiul lui, să-i strecoare în pauzele povestirii tot felul de răutăți, comentarii ironice și usturătoare, bombăneli mânioase, dar lui Trurl, furat de avânt, îi era de-acum atât de indiferent, că o ținea mereu tot așa, recunoscând până și ultima lui năstrușnicie, apoi, gâfâind ușor, se opri și așteptă. Cerebron, care până atunci — pare-se — nu tușise și nu bombănise îndeajuns, nu scoase totuși o vorbuliță o bună bucată de vreme, dar mai apoi, cu basul lui răsunător, parcă întinerit, rosti:

— Așa, deci. Ești un măgar. Și ești măgar pentru că ești un leneș, leneș fără pereche. Nu ți-a ars niciodată să înveți cum se cuvine ontologia generală. Dacă ți-aș fi trântit un doi la filozofie, și mai ales la axiologie, după cum îmi cerea sfânta mea datorie, n-ai fi umblat acum noaptea prin cimitir și nu mi-ai fi scotocit mormântul. Dar recunosc, e și vina mea! Te-ai lăsat pe tânjală, ca leneș al leneșilor, ca un relativ capabil idiot ce erai, iar eu te-am lăsat în pace, pentru că te pricepeai în alte fleacuri mărunte, vecine cu ceasornicăria. Credeam că ai să te mai deștepți la minte, cu vremea, că ai să te maturizezi. Și doar ți-am spus, cap pătrat ce ești, de o mie, nu, de o sută de mii de ori, la seminarii, că înainte de a acționa trebuie să gândești. Dar tu, bineînțeles, nici nu visai la așa ceva. Ia uitați-vă la el, marele inventator, n-a găsit altceva mai bun de făcut decât un Ferconex! În anul 10.496 străprofesorul Năndrălău a descris în „Anale” o mașină aidoma cu asta, iar un dramaturg al Degenerenaș-terii, un oarecare Billion Șâcspir, a scris pe tema asta o piesă, o dramă în cinci acte, numai că tu habar n-ai ce-i aia o carte științifică sau literară, nu?

Trurl tăcea, iar bătrânul, înverșunat, zbiera tot mai tare, de se auzea în tot cimitirul:

— Să știi că ești bun de pârnaie, fără doar și poate! N-ai aflat că nu e voie să micșorezi, adică să reduci rațiunea, odată trezită? Zici că ai trecut direct la Fericirea Universală? Și pe drum, în cadrul întrajutorării reciproce, unele ființe le-ai trecut prin foc, pe altele le-ai înecat ca pe niște șoareci, și nu ți-a fost destul, ai închis în cuști, ai chinuit, ai rupt picioare și, în ultima vreme, după cum am auzit, ai ajuns și la fratricid!? Pentru unul ca tine, tutore al Tuturor Lucrurilor, universal mărinimos, nu e rău deloc, dar deloc! Ce să-ți spun acuma? Vrei, de aici, din mormânt, să te mângâi părintește? În clipa aceea, chicoti pe neașteptate, dar în așa fel încât Trurl începu să tremure. Spui, deci, că mi-ai depășit bariera? Mai întâi, leneș ca o javră întinsă la soare, ai transmis sarcina mașinii, care pe urmă a transmis-o altora, și așa până la cer, pe urmă te-ai introdus pe tine însuți în programul computerului? Nu știi oare că un zero, ridicat la o putere oarecare, dă tot zero? Uitați-vă la el, cât e de genial, s-a înmulțit pe sine ca să fie mai mult, deștept, n-am ce zice! Nătărăule, nătărghiob, nătărtont am vrut să zic, asta ești! Nu știi că Codex Galacticus interzice automultiplicarea, sub pedeapsa Pălistemului? Tomul 119, capitolul XXVI, poziția 52, paragraful 561 și următoarele. Ai luat examenul datorită unei fițuici electronice sau telesuflatului și acuma n-ai altă soluție decât să te furișezi prin cimitire și să prazi mormintele, hai?! E clar, nu?! În ultimul an de studii am predat de două ori, da, de două ori deontologia cibernetică. Să n-o amesteci cu dentistica. Moralitatea omnipotențiatorilor! Da. Dar tu, nu mă îndoiesc, nici n-ai fost la cursuri, pentru că te-ai îmbolnăvit grav. Nu-i așa? Ei, hai, spune!

— Da… așa e… am fost bolnav — bâigui Trurl.

Își mai venise în fire după primul șoc și nu se mai rușina atâta; Cerebron, care toată viața n-a făcut altceva decât să mârâie și să bombăne, așa a rămas și după moarte, iar Trurl știa din experiență că, după ritualul inevitabilelor blesteme și dojane, urmează partea pozitivă: bătrânul, cumsecade în fond, o să-l scoată, cu sfaturi bune, la liman. Între timp, răposatul înțelept încetase să-l mai beștelească.

— Așa, care va să zică! — continuă el. Greșeala ta a constat în faptul că n-ai știut nici ce vrei să realizezi, nici cum s-o faci. Asta, mai întâi. Al doilea: realizarea Fericirii Veșnice este o joacă de copil, numai că n-aduce nici un folos nimănui. Minunatul tău Ferconex este o mașină imorală, pentru că extrage totuși entuziasmul deopotrivă din obiecte fizice, ca și din chinurile sau supliciul altor persoane. Ca să construiești un fericitron trebuie să procedezi altfel. Te duci acasă, iei din bibliotecă tomul (XXXVI al Operelor mele complete, îl deschizi la pagina 621 și te uiți la planul Extatorului care se găsește acolo. Este unicul tip al unei instalații conștiente ireproșabile, care nu slujește la nimic, dar care este de 10.000 de ori mai fericită decât Bromeo, când și-a îmbrățișat iubita pe terasă. Pentru a cinsti amintirea lui Șâcspir, am numit bromeo tocmai plăcerile de pe terasă, descrise de el, considerându-le drept unitate de măsură a fericirii, dar tu, care nu te-ai obosit nici măcar să răsfoiești operele profesorului tău, ai născocit niște cretini de hedoni! Auzi, dumneata, cuiul în talpă — strașnică măsură pentru supremele extaze sufletești! Da, da! Dar Extatorul este fericit în mod absolut, datorită saturației care apare, ca urmare a permutației multifazice într-un continuum perceptiv, adică în el se produce autoextazul cu ambreiaj suplimentar: cu cât este mai mulțumit de sine însuși, cu atât este mai mulțumit de sine însuși și asta până când potențialul ajunge la reductorii de siguranță. Adică, în lipsa reductorilor, știi ce se poate întâmpla? Nu știi, protector al Cosmosului? Mașina, balansând în toate părțile potențialele de care dispune, trebuie până la urmă să plesnească! Da, da, dragă domnule semidoct! Pentru că circuitele… dar n-am să-ți țin lecții aici, la cimitir, în plină noapte, din mormântul rece, citește și singur! Numai că, bineînțeles, operele mele zac prăfuite, pe raftul cel mai întunecos al bibliotecii tale murdare, sau, ceea ce mi se pare mai verosimil, împachetate în cufere după moartea mea, putrezesc în vreo pivniță. Ai? Datorită câtorva gugumanii, pe care ai reușit să le înfăptuiești, ai ajuns la convingerea că ești cel mai mare șarlatan din Metagalaxie, nu?! Unde ții Opera Omnia ale profesorului tău, spune repede?!

— În piv…niță — îngână Trurl, mințind cu nerușinare, pentru că de mult le dusese, în trei transporturi, la Biblioteca Municipală. Dar trupul fără viață al maestrului său n-avea de unde să știe asta, din fericire, așa că, satisfăcut de perspicacitatea sa, bătrânul continuă destul de blând:

— Știam eu… Cu toate astea, fericitronul este cu totul, dar cu totul bun de aruncat, pentru că însăși ideea că pulberile nebuloase, planetele, lunile, stelele, pulsarii, quasarii trebuie, la rândul lor, prelucrați în șiruri de Extatori, ideea asta poate să se nască numai într-o căpățână legată topologic după sistemul lui Moebius și Klein, adică torsionată în toate dimensiunile intelectului. O! Ce mi-a fost dat! — se înfierbântă iarăși răposatul. Am să cer să se pună lacăt Yale la poartă și să se cimenteze butonul ăsta de alarmă al mormântului! Prietenul tău — Clapauțius — m-a smuls din plăcuta îmbrățișare a morții tot cu un clopoțel ca ăsta, anul trecut — sau poate a fost. și mai înainte, pentru că n-am aici nici ceas, nici calendar, după cum ușor îți poți imagina — și a trebuit numai de aceea să mă scol din morți, pentru că acest renumit discipol al meu n-a știut să se descurce singur cu antinomia metainformativă a teoremei lui Aristoides. Deci, eu, eu, praful și pulberea, eu, nici piele, nici os, a trebuit să-i țin din mormânt o prelegere despre lucruri pe care le putea găsi, hahalera, în orice manual mai acătării de infinitezimalistică continual-topotropică. O, Doamne! Doamne! Ce păcat că Tu nu exiști, că i-ai fi lichidat desigur pe acești ciberpui de cățea!

— Cum… Clapauțius a fost aici… la Dumneavoastră… Domnule Profesor?! — întrebă Trurl bucuros și totodată mirat la culme.

— Sigur. N-a scos o vorbuliță, ai? Recunoștință de robot, asta e! A fost, a fost. Și ție-ți pare bine, nu? Spune, spune singur — se învioră cadavrul — tu, care te bucuri, aflând de insuccesul colegului tău, tu ai vrut să fericești întreg Cosmosul?! Nu ți-a trecut prin capul ăla sec al tău că mai întâi trebuie să optimalizezi propriii parametri etici?!

— Domnule, Profesore! Maestre! — rosti repede Trurl, vrând să distragă atenția răutăciosului bătrân de la persoana sa — oare problema fericirii este irezolvabilă?

— Asta-i, da’ de unde, de ce?! Este numai, în această formă, fals formulată. De fapt, ce este fericirea? Simplu ca bună ziua. Fericirea este acea difracție, adică acel extensor al metaspațiului care desparte nodul modelărilor colinear intenționale de obiectul intențional, în condiții marginale, stabilite prin omega-corelație, într-un continuum alfa-dimensional, deci, clar că nemetric, al agregatelor subterane, numite și supergrupele mele, adică ale lui Cerebron. Bineînțeles că n-ai auzit nici de agregatele subterane, la care am lucrat patruzeci și opt: de ani și care sunt derivate ale funcționalelor, numite și antinominale, ale Algebrei Contradicțiilor, scrisă de mine?!

Trurl tăcu ca mormântul.

— Când te prezinți la examen — continuă răposatul, cu o neobișnuită și suspectă dulceață în glas — poți în ultimă instanță să nu fii pregătit. Dar să nu parcurgi nici măcar o pagină din manual când vii la mormântul profesorului, asta este o asemenea obrăznicie — urlă el, de parcă s-ar fi rupt ceva în microfon — că, dacă aș mai fi trăit, atunci desigur că m-ar fi lovit damblaua! Brusc, redeveni blând. Așadar, nu știi nimic, de parcă te-ai fi născut ieri. Bine, dragul și credinciosul meu elev, bucuria mea de dincolo de mormânt! N-ai auzit de supergrupuri, deci trebuie să-ți explic în mod simplu, pe înțelesul oricui, de parcă aș sta la taclale cu vreo frecătoare de parchete sau cu cine știe ce prăpădit automat de bucătărie! Fericirea, pentru care merită să te zbați, nu este un întreg, ci o parte a ceva ce nu este nici însăși fericirea, nici nu poate fi. Programul tău a fost un monument de cretinism, pe cuvântul meu, iar unor rămășițe pământești poți să le dai crezare. Fericirea nu este o dimensiune în sine, ci derivată — dar asta n-ai cum să înțelegi, blegule. Acum îți pui țărână în cap, te juri la puterea nu știu câta, că ai să te-ndrepți, că ai să te apuci de treabă e-tî-cî, iar când ai să te-ntorci acasă, nici măcar n-ai să te uiți la operele mele. Trurl fu nevoit să admire în sinea lui mintea ascuțită a lui Cerebron, deoarece tocmai acestea erau intențiile lui cele mai sincere. — Nu, tu ai de gând pur și simplu să pui mâna pe o șurubelniță și să demontezi bucată cu bucată mașina în care mai întâi tu însuți te-ai închis, ca apoi să-ți faci de petrecanie. Fă ce poftești, n-am să bag frica în tine cu niscaiva fantome, cu toate că nimic nu m-ar împiedica, dacă aș vrea, înainte de a intra în coșciug, să construiesc un Stafiotron corespunzător. Dar joaca asta de-a fantomele, cu care, multiplicându-mă, aș fi bântuit și înspăimântat pe scumpii mei discipoli, mi se părea ceva nedemn atât față de ei, cât și față de mine. Ar fi trebuit oare să devin paznicul vostru de dincolo de mormânt, nenorociților? Nota bene, știi că te-ai sinucis numai o singură dată, adică într-o singură persoană?

— Cum adică „într-o singură persoană”? — întrebă, încurcat, Trurl.

— Îmi pun capul că în computer n-a existat nici o universitate și nici toți Trurlii ăia cu catedre; ai stat la taifas cu duplicatul tău cifric, care, temându-se — pe bună dreptate! — că, îndată ce-și va arăta neputința de a rezolva problema, ai să-l deconectezi pentru totdeauna, ți-a turnat la minciuni cu carul…

— Nu se poate! — exclamă mirat Trurl.

— Ba se poate. Ce capacitate avea mașina?

— Ypsilon 10 la puterea 10 la a zecea.

— Într-una ca asta nu e loc pentru înmulțirea cifratorilor. Te-ai lăsat dus de nas. și nu văd în asta nimic rău, pentru că fapta ta era, din punct de vedere cibernetic, rușinoasă. Trurl, vremea trece. Mi-ai umplut bietul meu trup neînsuflețit cu un dezgust, pe care nu-l mai poate îndepărta decât sora cea neagră a lui Morfeu, moartea, ultima mea iubită. Du-te acasă, reînvie-l pe ciberfratele tău, spune-i adevărul, adică povestește-i de sporovăielile noastre în cimitir, și pe urmă scoate-l din mașină la lumina zilei, materializându-l prin metoda pe care ai s-o găsești descrisă în Recreaționistica aplicată a profesorului meu, mult-regretatul străcibernetician Dulaihus.

— Așadar, asta e posibil?

— Da. Bineînțeles, lumea care de-acum înainte va purta doi Trurli, nu unul, se va afla în preajma unei primejdii serioase, dar ar fi un lucru nu mai puțin fatal să se ajungă la uitarea crimei tale.

— Dar… scuză-mă, Domnule și Maestre… doar el nu mai e… el nu mai există din. momentul în care eu l-am deconectat, așa că, de fapt, acuma nu mai e nevoie să fac ceea ce-mi ceri…

În urma acestor cuvinte se auzi un strigăt, tremurând de cea mai profundă mânie:

— Ooo! Pe cele mai grele nuclee atomice! Și eu, care i-am dat monstrului ăstuia diplomă de merit!! O! Asta mi-e pedeapsa, pentru că am tot amânat să plec la odihnă veșnică! Se vede treaba că la examenele tale tare mi-a mai slăbit mintea! Cum așa? Tu consideri că, o dată ce în clipa asta dublura ta nu mai e printre cei vii, atunci nu mai există nici problema reînvierii lui?! Dar tu amesteci fizica și etica în așa hal, că-ți vine să pui mâna pe par, nu alta! Din punctul de vedere al fizicii e totuna dacă trăiești tu sau celălalt Trurl, sau amândoi, sau nici unul, dacă eu zburd, sau zac în mormânt, pentru că în fizică nu există nici stări de ticăloșie, nici de virtute, nici stări bune, nici rele, ci numai ceea ce există și cu asta, basta. Dar bine, o, tu, cel mai tâmpit dintre elevii mei, din punctul de vedere al valorilor nemateriale, adică al eticii, lucrurile arată altfel! Pentru că dacă ai fi deconectat mașina, având în vedere numai ca fratele tău cifric să doarmă un somn greu, de moarte, dacă, scoțând priza din perete, ai fi nutrit intenția de a o fi repus la locul ei în zori, atunci problema fratricidului, ca o nelegiuire înfăptuită de tine, n-ar mai fi existat deloc, iar eu n-ar fi trebuit să-mi sparg gâtlejul pe tema asta, în miez de noapte, smuls cu nerușinare din așternutul meu mortuar! Așa că, stoarce-ți creierii și judecă și tu prin ce se deosebesc, sub aspect fizical aceste două situații — cea în care pui în mișcare mașina pentru o noapte, cu cugetul nevinovat, și cea în care faci același lucru, dar vrând să-l distrugi pentru totdeauna pe Trurl cel cifric! Să știi, din punct de vedere fizic ele nu- se deosebesc cu nimic, nimic, nimic!!! — urla el precum trâmbița Ierichonului, iar lui Trurl mai că-i venea să creadă că venerabilul său profesor căpătase în mormânt puteri pe care nu le avusese niciodată în timpul vieții. Abia acum m-am cutremurat, când am privit în străfundurile ignoranței tale! Cum așa? După tine, va să zică, cel care odihnește’ într-o narcoză mai adâncă decât moartea, poate fi dizolvat în acid sulfuric sau aruncat din tun ca o ghiulea — și asta, fără să fii pedepsit — numai pentru că nu-i mai funcționează conștiința?! Răspunde imediat: oare, dacă te-aș strânge acum în arcanele Fericirii Veșnice, adică te-aș băga în fundul Extatorului, ca să pulsezi în el de atâta goală fericire timp de douăzeci și unu de miliarde de ani, și n-ar mai trebui nici să profanezi osemintele profesorului tău, în plină noapte, ca un hoț care fură informații din morminte, și n-ai avea pe cap nici ceea ce ai zbârcit, nici n-ai avea înaintea ochilor alte și alte griji, necazuri, dileme, sarcini și probleme, de care este plină orice trăire, orice viață a oricui, atunci ai fi de acord cu proiectul meu? Ai schimba întreaga ta existență de acum pe strălucirea Fericirii Veșnice? Răspunde repede — „da” sau „nu”!

— Nu! Sigur că nu, nu și nu! — strigă Trurl.

— Ei, vezi tu, rebut intelectual! Așa deci, nu vrei să fii tu însuți, răsfățat pe veci, extaziat la culme, în stare de neîntreruptă beatitudine, și pe de altă parte, îndrăznești să propui întregului Cosmos ceea ce ție însuți îți face silă și-i întorci spatele? Trurl, să știi că morții văd mai bine! Tu nu poți să fii o canalie așa de monumentală! Nu, tu ești numai un geniu negativ, un geniu al cretinismului! Fii atent la ce-ți spun. Cândva, nimic nu visau mai mult strămoșii noștri, decât nemurirea. Dar abia au descoperit-o și au experimentat-o prototipic, că au înțeles cum că nu era ceea ce-și doriseră! Ființa rațională trebuie să-și propună ceea ce este posibil, dar în afară de asta, și ceea ce este imposibil! Acum fiecare poate trăi atât de mult cât poftește, și toată înțelepciunea și frumusețea trăirii noastre constă în aceea că, atunci când cineva este sătul de viață și de greutățile ei, când consideră că a îndeplinit ceea ce era în stare, atunci se duce să se odihnească, pentru totdeauna, așa cum, printre alții, am făcut și eu. Mai înainte moartea cuiva venea pe neașteptate, dintr-un accident prostesc, întrerupând la jumătatea drumului atâtea treburi, neîngăduind să se încheie atâtea opere — și în aceasta consta antica fatalitate. Dar acum valorile s-au deplasat cu totul și, uite, eu nu mai vreau nimic altceva decât neantul, pe care neisprăviții intelectuali, ca tine, mereu mi-l fură, tot bătând în capacul sicriului meu, vrând să-l tragă în jos, ca pe o plapumă. Iar tu ți-ai pus în cap să burdușești Cosmosul cu fericire, să-l țintuiești și apoi să-l fereci cu lacăt quadruplu pentru totdeauna, chipurile, ca să aduci mângâiere tuturor ființelor cuprinse în el, dar în realitate, numai pentru faptul că ești leneș. Ai vrut să scapi la repezeală de toate grijile, problemele și sarcinile firești, dar cu adevărat, ce-ai mai avea de făcut pe lumea asta? Ai? Ori să te spânzuri de plictiseală, ori să te apuci să meșterești fericirii ăsteia apendice mortifiante. Așadar, de leneș ce ești ai vrut să aduci altora fericirea, din lene ai pasat mașinilor problemele, din lene ți-ai băgat singur capul în mașină, adică te-ai dovedit cel mai inventiv dintre tâmpiții mei discipoli, pe care i-am format timp de o mie șapte sute nouăzeci de ani de carieră universitară! De n-aș fi conștient de zădărnicia faptei, aș da la o parte piatra asta și ți-aș trage o chelfăneală să mă pomenești! Ai venit la mormânt să-mi ceri sfatul, dar să știi că nu te afli în fața unui făcător de minuni, pentru că nu am puterea să-ți iert nici cel mai mic din grămada ta de păcate iraționale, grămadă a cărei putere o aproximează alef-infinitul lui stră-Cantor! Du-te acasă, trezește-l pe ciberfratele tău și fă cum ți-am spus.

— Dar, Domnule…

— Tacă-ți gura. După ce termini de făcut ce ți-am cerut, să iei o găleată de ciment, o lopată, o mistrie, și să te întorci aici, în cimitir; să astupi bine de tot găurile din zid, prin care mi se scurge apa în cap. Ai înțeles?

— Da, Domnule Ma…

— Ai să faci cum ți-am zis?

— Poți fi sigur că am s-o fac, Domnule și Maestre, dar aș mai vrea să știu…

— Iar eu — continuă răposatul cu glas puternic, de tunet — aș vrea să știu numai când ai să pleci odată de-aici! Îndrăznește încă o dată să pătrunzi în mormântul meu, și-ai să rămâi cu gura căscată… De fapt, nu-ți promit nimic concret — ai să vezi singur. Poți să-l saluți din partea mea pe Clapauțius al tău și să-i spui același lucru. Ultima oară, când i-am transmis din învățăturile mele, se grăbea într-atâta, că nu s-a obosit nici măcar să-mi mulțumească așa cum se cuvine. O, maniere, ce maniere aveți voi, constructorii ăștia capabili, geniile astea, talentele astea, care n-au în cap decât gărgăuni!

— Domnule… — începu Trurl, dar în mormânt ceva trosni, șuieră parcă, butonul apăsat în carcasă sări înapoi și o liniște adâncă se înstăpâni la loc în cimitir, având drept blând ecou foșnetul de ramuri. Trurl scoase un oftat, se scărpină pe cap, mai zăbovi nițel, surâzând, cu gândul la Clapauțius, a cărui uimire și rușine o ghicea de pe acum, înainte de a-l vedea, făcu o plecăciune impunătorului monument funerar, și apoi, întorcându-se pe călcâie, vesel ca un sticlete și mulțumit de sine peste măsură, o zbughi spre casă, de parcă l-ar fi mânat cineva din urmă.


notes




1


în limba polonă niebo




2


în limba polonă nauka