Maestrul şi Margareta
Mihail Bulgakov


Советская классическая проза


Destinul lui Bulgakov pare guvernat de acelaşi amestec de satiră, fantastic şi tragism care e amprenta operei sale. Născut la Kiev în 1891, în familia unui profesor de teologie, studiază medicina, pe care o practică vreme de patru ani (1916-l920), pe front şi în spitale de provincie. Devine dependent de morfină, dar, cu ajutorul primei sale soţii, reuşeşte să învingă răul. în 1920 abandonează medicina pentru a se dedica scrisului. Intră în lumea teatrului, iar piesa Zilele Turbinilor, dramatizarea romanului Garda Albă, are mare succes, fiind considerată un Pescăruş al noii generaţii de dramaturgi. Simpatia evidentă pentru ofiţerii Albi face ca piesa să fie interzisă, dar (paradoxal!) e, în acelaşi timp, piesa preferată a lui Stalin. Din 1929 nu i se mai publică nici o carte şi nu i se mai joacă nici o piesă. Trăind la limita supravieţuirii, Bulgakov se vede silit să-i trimită dictatorului o petiţie, apoi, într-o scrisoare adresată guvernului sovietic, să vorbească despre dezechilibrul psihic la care e expus un creator a cărui existenţă este ameninţată. Scrisoarea rămîne celebră atît ca model al disidenţei asumate, cît şi prin efectele ei neaşteptate. Trei săptămîni mai tîrziu primeşte un telefon bizar direct de la Stalin, în urma căruia, deşi Bulgakov crede că a fost victima unei farse, este reangajat la teatru. Scrierile lui rămîn însă nepublicate. în ultimul deceniu al vieţii scrie cu frenezie, temîndu-se că nu va termina romanul Maestrul şi Margareta. Ultimele corecturi le face în 1940, pe patul de moarte, orb, dictînd soţiei sale, Maria Sergheevna, care este, de altminteri, chiar modelul Margaretei.


Mihail Bulgakov

Maestrul şi Margareta


Traducere din rusă de Natalia Radovici


HUMANITAS

BUCUREŞTI

Coperta colecţiei

Ioana Dragomirescu Mardare

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Bulgakov, Mihail Afanas'evic

Maestrul şi Margareta / Mihail Bulgakov; trad. de Natalia Radovici. - Bucureşti: Humanitas, 2003

(Raftul întîi)

ISBN 973-50-0463-l

I. Radovici Natalia (trad.) 821.161.l-31=135.1

MIHAIL BULGAKOV

MASTER I MARGARITA

© Kiev, Izdatelstvo „Molodi”, 1988

© HUMANITAS, 2001, pentru prezenta versiune românească

ISBN 973-50-0463-l


CARTEA ÎNTÎI


„Cine eşti tu, la urma urmei, spune?'

„O parte din acea putere

Ce veşnic răul îl voieşte

Şi veşnic face numai bine.”

    
Goethe, Faust


1 Să nu staţi niciodată de vorbă cu necunoscuţi!


La ceasul unui amurg învăpăiat de primăvară, la Moscova, în parcul Patriarşie prudî[1 - Lacurile patriarhului.], îşi făcură apariţia doi cetăţeni. Primul, un bărbat la vreo patruzeci de ani, îmbrăcat în haine gri de vară, mic de stat, brunet, dolofan şi chel, ţinea în mînă pălăria decentă, din fetru moale; faţa bine bărbierită i-o împodobeau nişte ochelari uriaşi cu ramă neagră de baga. Celălalt, un tînăr lat în umeri, roşcovan, ciufulit, cu o şapcă în carouri dată pe ceafă, purta o cămaşă de cow-boy, pantaloni albi boţiţi şi pantofi negri de sport.

Primul era Mihail Alexandrovici Berlioz în persoană, re-dactorul-şef al unei reviste lunare literar-artistice şi preşedintele consiliului de conducere al uneia dintre cele mai de seamă grupări literare din Moscova, căreia i se spunea prescurtat Massolit[2 - Literatura de masă.], iar tînărul său însoţitor — poetul Ivan Nikolaevici Ponîrev, care semna cu pseudonimul Bezdomnîi[3 - Pribeagul.].

Intrînd sub umbra teilor abia înverziţi, cei doi scriitori se şi repeziră spre un chioşc vopsit în culori pestriţe, purtînd firma „Bere şi ape minerale”.

Da, se cuvine să semnalăm prima ciudăţenie a acestei seri cumplite de mai. Nu numai lîngă chioşc, ci şi pe toată aleea paralelă cu strada Malaia Bronnaia, nu se afla ţipenie de om. La ceasul acela, cînd abia mai puteai răsufla de zăpuşeală, cînd soarele, după ce potopise cu arşiţă Moscova, se prăvălea învăluit într-o pîclă uscată undeva, dincolo de Sadovoe Kolţo, nimeni nu poposea sub umbra teilor, nimeni nu şedea pe vreo bancă; de la un capăt la altul aleea era pustie.

— Apă minerală, vă rog, ceru Berlioz.

— N-avem apă minerală, îi răspunse cu un aer jignit femeia din chioşc.

— Bere aveţi? se interesă cu glas răguşit Bezdomnîi.

— Ne-o aduce pe seară, îl informă vînzătoarea.

— Şi ce aveţi? o întrebă Berlioz.

— Sirop de caise, dar cald, preciza femeia.

— Ei, daţi-ne, daţi-ne, vă rog!

Siropul de caise făcu multă spumă galbenă, răspîndind în jur un miros de frizerie. îndată ce goliră paharele, pe cei doi literaţi îi apucă sughiţul. Plătiră şi se aşezară pe o bancă din apropiere, cu faţa spre lac şi cu spatele spre strada Bronnaia.

Aici se petrecu a doua ciudăţenie, privindu-l numai pe Berlioz. Sughiţul i se potoli pe neaşteptate, inima îi zvîcni şi, pentru o clipă, o simţi parcă prăbuşindu-se undeva în gol, apoi revenind, dar cu un ghimpe înfipt într-însa. In acelaşi timp, îl cuprinse aşa, din senin, o spaimă atît de puternică, încît îi veni să fugă din preajma lacurilor mîncînd pămîntul.

Neputînd să-şi dea seama ce-l speriase, privi în jur, neliniştit şi trist. Palid la faţă, îşi şterse fruntea cu batista, în-trebîndu-se: „Ce-i cu mine? Niciodată nu mi s-a mai întîm-plat una ca asta. Stau prost cu inima… M-am surmenat… Ar fi, poate, timpul să dau dracului totul şi s-o întind la Kislovodsk…”

Deodată, văzduhul dogoritor din faţa lui se îngroşă, şi din pîcla deasă se înfiripă un cetăţean străveziu, cu o înfăţişare nespus de ciudată. Avea capul mititel, cu şepcuţă de jocheu în creştet, şi purta o haină cadrilată cam scurtă, ţesută şi ea în văzduh… Deşi înalt de un stînjen, era îngust în umeri, nemaipomenit de slab şi, luaţi notă, avea o faţă batjocoritoare.

Berlioz dusese o viaţă care nu-l deprinsese cu fenomene nefireşti, ieşite din comun. Pălind şi mai mult, holbă ochii şi-şi zise în gînd, cuprins de panică: „Nu se poate una ca asta!…”

Dar, din păcate, se putea, şi cetăţeanul deşirat, prin care vedeai ca prin sticlă, se legăna în faţa lui, cînd la dreapta, cînd la stînga, fără să atingă pămîntul.

Înspăimîntat la culme, Berlioz închise ochii şi, cînd îi deschise din nou, îşi dădu seama că totul se sfîrşise, mirajul se destrămase, cadrilatul dispăruse, şi, o dată cu el, şi ghimpele acela chinuitor din inimă.

— Pfui, drace! exclamă redactorul-şef. Ştii, Ivan, adineauri, din pricina zăpuşelii, era gata-gata să fac o congestie cerebrală! Am avut chiar un fel de halucinaţie…

Încercă să zîmbească, dar în ochi tot îi mai juca neliniştea, iar mîinile îi tremurau. Treptat, se potoli, îşi făcu vînt cu batista şi, spunînd destul de vioi: „Ei, aşadar…”, reluă firul întrerupt al discuţiei.

Era vorba, după cum s-a aflat mai tîrziu, despre Isus Cristos. Redactorul-şef îi comandase poetului pentru numărul următor al revistei un amplu poem antireligios. Ivan Nikolaevici compusese poemul într-un timp foarte scurt, dar, din păcate, redactorul nu era cîtuşi de puţin mulţumit de operă. Bezdomnîi zugrăvise personajul principal, adică pe Isus, în culori foarte sumbre, cu toate astea, după opinia redactorului, poemul trebuia refăcut. Şi acum, Berlioz îi ţinea lui Ivan un fel de prelegere despre Isus, ca să-l convingă de greşeala de fond pe care acesta o comisese.

Greu de spus cum ajunsese Ivan Nikolaevici la greşeala asta, poate din cauza forţei de sugestie a talentului său, ori a necunoaşterii totale a problemei? în orice caz, Isus apărea în poem viu, un Isus care a existat cu adevărat, numai, ce-i drept, plin de defecte.

Berlioz însă voia să-i demonstreze poetului că esenţial nu este dacă Isus a fost bun sau rău, ci că nu a fost pur şi simplu, toate istorisirile despre el fiind doar nişte născociri, un mit, şi nimic mai mult.

Se cuvine să arătăm că redactorul-şef era om citit, şi în prelegerea sa făcea cu multă iscusinţă referiri la istoricii din Antichitate, la Filon din Alexandria, de pildă, sau la sclipitorul erudit Iosif Flavius, care n-au pomenit niciodată despre existenţa lui Isus.

Dovedind o erudiţie remarcabilă, Mihail Alexandrovici îi spuse poetului, printre altele, că pasajul din Analele lui Tacit, cartea a cincisprezecea, capitolul 44, unde se vorbeşte despre supliciul lui Isus, nu este altceva decît un adaos fals, făcut mult mai tîrziu.

Poetul, pentru care tot ceea ce-i împărtăşea redactorul-şef constituia ceva nou, îl asculta cu luare-aminte, fixîndu-l cu ochii săi verzi, plini de vioiciune, sughiţînd doar la răstimpuri şi înjurînd în surdină siropul de caise.

— În Orient nu există religie, urmă Berlioz, în care să nu se spună, de regulă, că o fecioară neprihănită l-a adus pe lume pe Dumnezeu. Creştinii, la rîndul lor, fără să fi născocit ceva nou, l-au creat în acelaşi chip pe Isus al lor, care nu a existat în realitate. Ei bine, tocmai pe ideea asta trebuie să cadă accentul principal…

Vocea de tenor liric a lui Berlioz răsuna pe aleea pustie şi, pe măsură ce Mihail Alexandrovici se aventura într-un labirint în care numai un om foarte cult îşi putea permite să se aventureze fără riscul de a-şi frânge gîtul, poetul afla multe lucruri interesante şi instructive despre Osiris, bunul zeu egiptean, fiu al Cerului şi al Pămîntului, despre Famuz, zeul fenicienilor, despre Marduc, şi, în sfîrşit, despre mai puţin cunoscutul Huitzi-Lopochi, cumplitul zeu, cîndva atît de venerat de aztecii din Mexic.

Chiar în timp ce Mihail Alexandrovici îi povestea poetului cum modelau aztecii din aluat figurina lui Huitzi-Lopochi, pe alee se ivi, în sfîrşit, un om.

Ulterior, cînd, sincer vorbind, era prea tîrziu, diferite instituţii l-au descris pe omul cu pricina în cîte o notiţă informativă, a căror confruntare nu putea să nu trezească uimirea. Astfel, în prima se spunea că era mic de stat, avea dinţi de aur şi şchiopăta de piciorul drept. în a doua, dimpotrivă, că era un uriaş, avea coroane de platină şi şchiopăta de piciorul stîng. A treia informa laconic că nu avea semne particulare.

Sîntem siliţi să recunoaştem că nici una din aceste mărturii nu e demnă de crezare.

În primul rînd, individul nu şchiopăta defel, nu era nici scund şi nici uriaş, ci, pur şi simplu, înalt. în ce priveşte dinţii, în partea stingă avea coroane de platină, iar în dreapta — de aur. Purta un costum scump, din stofă cenuşie, şi pantofi la culoare, de provenienţă străină. Bereta cenuşie şi-o pusese falnic pe-o ureche, iar sub braţ ţinea un baston cu măciulie neagră, înfăţişînd un cap de pudel. După aparenţă, avea vreo patruzeci şi ceva de ani. Era proaspăt bărbierit, brunet, cu gura cam strîmbă. Ochiul drept — negru, stîngul — verde. Sprîncenele — negre, una mai pronunţat arcuită decît cealaltă, într-un cuvînt, un străin, om de pe alte meleaguri.

Trecînd prin dreptul băncii pe care şedeau redactorul-şef şi poetul, străinul îi privi cu coada ochiului, se opri un pic, apoi se aşeză pe banca vecină, la cîţiva paşi de cei doi prieteni.

„Un neamţ…” îşi spuse Berlioz. „Englez… gîndi Bezdomnîi. Ia te uită! Poartă mănuşi! Cum de nu moare de căldură!”

Străinul aruncă o privire peste clădirile înalte ce formau un pătrat în jurul lacului şi se vedea cît de colo că se afla pentru întîia oară prin aceste locuri şi că-i stîrneau interesul. Ochii i se opriră la etajele de sus, unde în geamurile ferestrelor se răsfrîngea sclipirea soarelui care avea să-l părăsească pentru totdeauna pe Mihail Alexandrovici; apoi, străinul îşi mută privirea în jos, unde geamurile începeau să capete culorile amurgului, zîmbi condescendent şi ironic unui gînd ascuns, făcu ochii mici, îşi puse mîinile pe măciulia bastonului şi-şi propti bărbia în ele.

— Tu, Ivan, zise Berlioz, ai zugrăvit cu ironie şi foarte izbutit, de pildă, naşterea lui Isus, fiul lui Dumnezeu, dar buba e că încă înaintea lui Isus s-au născut un şir întreg de fii ai Domnului, ca, de pildă, Attis din Frigia. Mai pe scurt, nici unul din ei, de fapt, nu s-a născut cu adevărat, n-a existat, după cum n-a existat nici Isus, şi se impune ca în loc să descrii naşterea lui Isus sau, să zicem, venirea magilor, să vorbeşti despre zvonurile stupide legate de această venire. Altfel, din povestirea ta reiese că Isus s-a născut într-adevăr!…

Bezdomnîi încercă să-şi curme sughiţul care-l secătuise de puteri; îşi opri răsuflarea, dar asta-l făcu să sughiţă mai chinuitor şi mai zgomotos; în aceeaşi clipă Berlioz îşi întrerupse prelegerea, întrucît străinul se ridică deodată şi veni spre cei doi scriitori, care-l priveau miraţi.

— Vă rog să mă iertaţi, vorbi omul cu accent străin, dar fără a stîlci cuvintele, că-mi permit, deşi nu ne cunoaştem, însă obiectul discuţiei dumneavoastră ştiinţifice este atît de interesant, încît…

Astfel vorbind, îşi scoase politicos bereta, şi celor doi prieteni nu le mai rămase altceva de făcut decît să se ridice şi să-l salute.

„Mai degrabă-i francez…” gîndi Berlioz.

„O fi polonez?…” gîndi Bezdomnîi.

Se cuvine să adăugăm că străinul îi făcu poetului o impresie foarte proastă de cum deschise gura; în schimb lui Berlioz îi plăcu; de fapt, nu asta este expresia potrivită, ci, cum să zic… îi stîrni curiozitatea.

— Îmi îngăduiţi să mă aşez lîngă dumneavoastră? zise politicos străinul, şi cei doi, mai mult în silă, îi făcură loc între ei, iar omul se instala sprinten la mijloc, intrînd direct în discuţie. Dacă am auzit bine, aţi binevoit să afirmaţi că Isus nu a existat? întrebă el, fixîndu-l pe Berlioz cu ochiul stîng — cel verde.

— Da, aţi auzit bine, confirmă reverenţios Berlioz, tocmai asta spuneam.

— Ah, ce interesant! exclamă străinul.

„Ce dracu o fi vrînd şi ăsta?” se întrebă Bezdomnîi, în-cruntîndu-se.

— Şi dumneavoastră eraţi de acord? se informă necunoscutul, întorcîndu-se spre Bezdomnîi.

— Sută-n sută! confirmă poetul, căruia îi plăcea să se exprime colorat şi în metafore.

— Uimitor! exclamă interlocutorul nepoftit şi, privind cu precauţie în jur şi coborîndu-şi vocea gravă, urmă: Ier-taţi-mă că vă plictisesc atîta, dar, după cum am înţeles, dumneavoastră, pe deasupra, nu credeţi nici în Dumnezeu? Spu-nînd aceasta, făcu nişte ochi speriaţi şi adăugă: Vă jur că n-am să suflu o vorbă nimănui!

— Da, nu credem în Dumnezeu, confirmă Berlioz cu o umbră de zîmbet pe buze, amuzat de spaima turistului străin, dar despre asta se poate vorbi liber, cu voce tare.

Străinul se lăsă pe speteaza băncii şi întrebă cu glas piţigăiat, de curios ce era:

— Sînteţi atei?!

— Da, sîntem atei, răspunse zîmbind Berlioz, iar Bezdomnîi gîndi, înfuriindu-se: „Ian te uită cum se ţine scai de noi şmecherul ăsta din străinătăţuri!”

— O, e încîntător! strigă uimitorul personaj, răsucindu-şi capul cînd la dreapta, cînd la stînga şi măsurîndu-i cu privirea pe cei doi literaţi.

— În ţara noastră, ateismul nu mai miră pe nimeni, remarcă Berlioz cu politeţe diplomatică. Marea majoritate a populaţiei noastre, devenind conştientă, de mult nu mai crede în poveştile cu Dumnezeu.

Aici, străinul făcu următoarea figură: se ridică în picioare şi îi strînse mîna redactorului-şef, uluit, însoţindu-şi gestul cu cuvintele:

— Daţi-mi voie să vă mulţumesc din tot sufletul!

— Pentru ce, mă rog, îi mulţumiţi? se interesă Bezdomnîi, clipind des din ochi.

— Pentru informaţia extrem de valoroasă şi deosebit de interesantă pentru mine, care călătoresc, îl lămuri ciudatul străin ridicînd semnificativ degetul arătător.

Informaţia importantă făcuse, după cît se vedea, într-adevăr, o impresie puternică asupra turistului, deoarece-şi roti ochii speriaţi peste case, de teamă parcă să nu apară cumva la fiecare fereastră cîte un ateu.

„Nu, nu-i englez”, hotărî Berlioz, iar Bezdomnîi se întrebă: „Interesant, unde-o fi învăţat să turuie aşa ruseşte?” şi se încruntă din nou.

— Dar permiteţi-mi să vă pun o întrebare, urmă noul sosit, după cîteva clipe de neliniştită cugetare, cum rămîne cu demonstrarea existenţei lui Dumnezeu, cu argumentele, care, după cum se ştie, sînt exact cinci la număr?

— Din păcate, răspunse compătimitor Berlioz, nici unul din aceste argumente nu face doi bani, şi omenirea le-a trecut de mult la arhivă. Sînteţi, cred, de acord că, raţional, nu poate fi vorba de nici o demonstrare a existenţei lui Dumnezeu.

— Bravo! strigă străinul. Bravo! Aţi reprodus întocmai ideea bătrînului şi neobositului Immanuel, cu privire la această temă. Dar iată nostimada: el a dărîmat cu desăvîrşire toate cele cinci argumente, ca apoi, rîzînd parcă de sine însuşi, să emită un al şaselea, al său personal.

— Nici argumentul lui Kant, obiectă cu un zîmbet subtil eruditul redactor-şef, nu este convingător. Nu degeaba spune Schiller că raţionamentul lui Kant în această problemă îi poate satisface numai pe sclavi, iar Strauss rîdea pur şi simplu de acest argument.

În timp ce vorbea, Berlioz se întreba în sine: „Cine-o fi totuşi tipul ăsta? Şi cum de vorbeşte atît de bine ruseşte?”

— Pentru argumentele lui, Kant ăsta ar merita băgat pe vreo trei ani la răcoare, la Solovki! trînti, din senin, Ivan Nikolaevici.

— Ivan! şopti stînjenit Berlioz.

Dar propunerea de a-l expedia pe Kant la Solovki nu avu darul să-l uimească pe necunoscut, ci, dimpotrivă, îl făcu să se extazieze.

— Exact, exact, vocifera el, şi ochiul stîng, cel verde, cu care îl fixa pe Berlioz, scapără. Acolo îi e locul! Că doar i-am zis eu atunci, la dejun: „Orice aţi spune, domnule profesor, aţi născocit ceva ce nu stă în picioare. O fi, poate, inteligent, însă prea-i de neînţeles. Lumea o să facă haz pe seama dumneavoastră.”

Berlioz holbă ochii de uimire. „La dejun?… I-a zis lui Kant?!… Ce tot îndrugă ăsta?” se întrebă el.

— Numai că, urmă străinul, adresîndu-se poetului, fără să se simtă jenat de mirarea lui Berlioz, nu-i cu putinţă să fie trimis la Solovki, dat fiind că de o sută de ani şi mai bine bătrînul sălăşluieşte pe meleaguri mult mai îndepărtate decît Solovki şi nu poate fi scos de acolo cu nici un chip — vă asigur.

— Păcat! replică arţăgos poetul.

— Şi mie îmi pare rău, se declară de acord necunoscutul, şi ochiul îi scapără. Mă nelinişteşte însă un lucru: dacă Dumnezeu nu există, atunci se pune întrebarea: cine îndrumă viaţa omului şi, în general, toată rînduiala de pe pămînt?

— Omul le îndrumă pe toate, se grăbi Bezdomnîi să dea un răspuns răspicat la această chestiune, ce-i drept, nu prea clară.

— Să-mi fie cu iertare, obiectă blînd necunoscutul, ca să îndrumi, trebuie să ai un plan cît de cît exact pentru o perioadă mai lungă de timp. Or, daţi-mi voie să vă întreb, cum poate îndruma omul lucrurile, cînd el nu numai că nu-i în stare să întocmească un asemenea plan, chiar şi pentru un timp derizoriu de scurt, să zicem, de o mie de ani, dar nici măcar să garanteze pentru ziua de mîine a propriei lui persoane? într-adevăr — aici necunoscutul se întoarse spre Berlioz — închipuiţi-vă că dumneavoastră, de pildă, o să-ncepeţi să îndrumaţi, să dispuneţi de dumneavoastră şi de alţii, într-un cuvînt, ca să zic aşa, să prindeţi gust, şi deodată… faceţi… he… he… un cancer la plămîni… Spunînd aceasta, străinul zîmbi dulce, ca şi cum gîndul la cancerul pulmonar îi făcea plăcere… Da, un cancer… repetă el cuvîntul răsunător, în-gustîndu-şi ochii ca un motan, şi iată că s-a isprăvit cu îndrumarea dumneavoastră!… Nu vă mai interesează nimic altceva decît propria dumneavoastră soartă. Rudele încep să vă mintă în faţă. Simţind că nu-i a bine, consultaţi urgent medicii, apoi apelaţi la şarlatani şi uneori, chiar şi la ghicitoare. Toate acestea sînt lipsite de sens, o ştiţi şi dumneavoastră foarte bine. Deznodămîntul este tragic: cel care, mai ieri, socotea că îndrumă, conduce — se pomeneşte dintr-o dată întins ţeapăn într-o cutie de lemn, iar cei din jur, dîndu-şi seama că nu mai e bun de nimic, îl ard într-un cuptor. Dar se poate întîmpla şi mai rău: îşi pune omul în gînd să plece la Kislovodsk — străinul îl aţinteşte printre gene pe Berlioz — un lucru dintre cele mai banale, s-ar părea, uşor de realizat, dar nici asta nu izbuteşte să facă, pentru că, aşa, din pricini neştiute, alunecă pe neaşteptate şi nimereşte sub roţile unui tramvai! Puteţi susţine că a îndrumat chiar el lucrurile în felul ăsta? Nu ar fi mai corect să credem că altcineva a decis în privinţa lui?

La aceste cuvinte, necunoscutul chicoti din cale-afară de ciudat.

Berlioz ascultase cum nu se poate mai atent povestea neplăcută despre cancer şi tramvai şi începură să-l chinuiască nişte gînduri confuze, alarmante. „Ăsta nu-i străin… Nu-i venit de peste hotare… îşi spunea el, e un individ cum nu se poate mai bizar… Dar mă întreb, totuşi, cine e?…”

— Doriţi o ţigară, nu-i aşa? îl întrebă deodată necunoscutul pe Bezdomnîi. Ce marcă preferaţi?

— Aveţi la alegere? îl întrebă posomorit poetul, care-şi terminase ţigările.

— Din care preferaţi? repetă necunoscutul.

— Ei bine, „Marca noastră”, îl informă, furios, Bezdomnîi. Necunoscutul scoase numaidecît din buzunar portţiga- retul şi-l oferi lui Bezdomnîi.

— Poftim, serviţi „Marca noastră”…

Pe cei doi literaţi îi ului nu atît faptul că în portţigaret se găseau tocmai ţigările „Marca noastră”, cît portţigaretul în sine. Era uriaş, din aur fin, şi pe capacul lui, cînd îl deschise, sclipi flacăra albastră a unui triunghi din briliante.

Aici, literaţii cugetară, fiecare în felul său. Berlioz: „Da, e un străin”, iar Bezdomnîi: „Ian te uită, al naibii!”

Poetul şi cu posesorul portţigaretului îşi aprinseră cîte o ţigară, iar Berlioz, nefiind fumător, refuză. „Va trebui să-i ripostez cam aşa, hotărî Berlioz: da, omul este muritor, nimeni nu neagă acest lucru. Dar adevărul e că…”

Nu apucă să rostească aceste cuvinte, că vorbi străinul:

— Da, omul este muritor, dar asta n-ar fi încă nimic. Rău e că lucrurile se petrec uneori subit — aici e clenciul! Şi că, în general, el nu-i în stare să spună nici măcar ce va face astă-seară!

„Ce mod absurd de a aborda chestiunea…” gîndi Berlioz şi ripostă:

— Ei, asta-i cam exagerat. Cît priveşte seara de astăzi, ştiu mai mult sau mai puţin exact cum va decurge. Se înţelege de la sine că, dacă o iau pe strada Bronnaia, şi acolo o să-mi cadă o cărămidă în cap…

— Aşa, din senin, cărămida nu cade în cap nimănui niciodată, îl întrerupse pe un ton categoric necunoscutul. în ce mă priveşte, vă asigur că ea nu vă ameninţă în nici un caz. Dumneavoastră o să muriţi de altă moarte.

— Ştiţi, poate, de ce moarte anume? se interesă Berlioz cu o ironie cum nu se poate mai firească, antrenîndu-se într-o discuţie într-adevăr stupidă. N-aţi vrea să-mi spuneţi şi mie?

— Cu plăcere, se grăbi să încuviinţeze străinul. îl măsură pe Berlioz cu privirea, ca şi cînd s-ar fi pregătit să-i coasă un costum de haine, mormăi printre dinţi: „Unu, doi… Mercur se află în a doua casă… luna s-a dus… şase — nenorocire… seara — şapte…” — după care declară cu glas tare, plin de voioşie: O să vi se taie capul!

Bezdomnîi, turbat de furie, se holbă la obraznicul necunoscut, iar Berlioz îl întrebă, zîmbind strîmb:

— Şi cine anume o va face? Duşmanii? Intervenţioniştii?

— Nu, urmă răspunsul, o rusoaică, o comsomolistă.

— Hm… mîrîi Berlioz, enervat de gluma necunoscutului; asta, vă rog să mă scuzaţi, e puţin probabil.

— Şi pe mine vă rog să mă scuzaţi, sări străinul, însă aşa stau lucrurile. Daţi-mi voie să vă întreb ce faceţi în seara asta, dacă nu e un secret?

— Nu-i nici un secret. De aici mă duc pe acasă, în strada Sadovaia, apoi voi prezida o şedinţă la zece seara, la Massolit.

— Nu, asta n-o să se întîmple în nici un caz! rosti străinul cu o neclintită convingere.

— De ce, mă rog?

— Pentru că, urmă el, aţintindu-şi ochii îngustaţi spre cer, unde, presimţind răcoarea serii, păsări întunecate însăilau neauzit bolta, pentru că Annuşka a şi cumpărat uleiul de floarea-soarelui, şi nu numai că l-a cumpărat, dar l-a şi vărsat. Aşa că şedinţa nu va mai avea loc.

După aceste cuvinte, e de la sine înţeles că în umbra teilor se lăsă tăcerea.

— Iertaţi-mă, se interesă după o scurtă pauză Berlioz, ui-tîndu-se uluit la străinul care îndrugase verzi şi uscate, ce amestec au în treaba asta uleiul de floarea-soarelui… şi numita Annuşka?

— Îţi spun eu ce amestec au, sări deodată Bezdomnîi, hotărît, se vede, să declare război interlocutorului nepoftit. Aţi avut vreodată prilejul, cetăţene, să vă aflaţi într-un spital de alienaţi?

— Ivan!… exclamă încet Mihail Alexandrovici. Străinul însă nu se simţi ofensat cîtuşi de puţin, ci rîse cu poftă.

— Am fost, am fost, şi nu o dată! strigă el, tot rîzînd, dar fără să-şi ia privirea gravă de la poet. Unde n-am fost eu! Păcat numai că nu m-am învrednicit să mă documentez la profesorul psihiatru despre schizofrenie. Aşa că, vedeţi, Ivan Nikolaevici, interesaţi-vă personal la dînsul ce înseamnă asta!

— De unde-mi ştiţi numele?

— Vai de mine, Ivan Nikolaevici, dar cine nu vă cunoaşte?

Spunînd aceasta, străinul scoase din buzunar numărul din Literaturnaia Gazeta apărut în ajun, şi Ivan Nikolaevici îşi văzu pe prima pagină portretul, iar dedesubt — versurile. Dar această mărturie a gloriei şi popularităţii ce-l bucurase încă mai ieri de astă dată nu-l încînta deloc.

— Scuzaţi, vă rog, zise el, întunecîndu-se la faţă. Puteţi să ne aşteptaţi o clipă? Trebuie să-i spun o vorbă tovarăşului meu.

— Cu plăcere! E atît de bine aici, sub tei, exclamă necunoscutul. Şi, fiindcă veni vorba, nu mă grăbesc defel.

— Iată ce-i, Misa, şopti poetul, trăgîndu-l pe Berlioz deoparte, ăsta nu-i turist străin, ci spion. E emigrant rus, care s-a strecurat în ţară. Ia cere-i actele, altfel ne scapă…

— Crezi? rosti în şoaptă, alarmat, redactorul-şef, şi în sinea lui: „Să ştii că are dreptate…”

— Poţi să mă crezi, îi hîrîi în ureche poetul; face pe prostul ca să ne tragă de limbă. Ai auzit doar cum vorbeşte ruseşte.

Poetul îi tot dădea înainte, urmărindu-l cu coada ochiului pe necunoscut, ca nu cumva acesta să dispară.

— Hai să punem mîna pe el, că de nu, o şterge…

Şi-l trase pe Berlioz spre banca unde-l lăsaseră pe străin.

Acesta nu mai şedea. Se ridicase în picioare şi-i aştepta ţinînd în mînă un carneţel cu scoarţe cenuşii, un plic elegant şi o carte de vizită.

— Iertaţi-mă, vă rog, în focul discuţiei noastre am uitat să mă prezint. Poftiţi cartea mea de vizită, paşaportul şi invitaţia de a veni la Moscova pentru o consultaţie, rosti necunoscutul, convingător, aruncînd o privire sfredelitoare celor doi literaţi.

Aceştia se simţiră jenaţi. „Drace, a auzit tot…”, gîndi Berlioz şi, printr-un gest plin de politeţe, îi dădu să înţeleagă că nu este necesar să-şi prezinte actele; în timp ce străinul i le vîra sub nas redactorului-şef, poetul apucă să citească pe cartea de vizită, scris cu litere latine, cuvîntul „profesor” şi litera majusculă cu care începea numele — un „W”.

— Îmi face plăcere să vă cunosc, mormăi între timp redactorul-şef, fîstîcit, şi necunoscutul băgă actele din nou în buzunar.

Relaţiile fiind astfel restabilite, toţi trei se instalară din nou pe bancă.

— Aţi fost invitat la noi în calitate de consultant, profesore? îl întrebă Berlioz.

— Da, în calitate de consultant.

— Sînteţi german? se informă Bezdomnîi.

— E-e-u?… făcu profesorul, căzînd deodată pe gînduri. Da, aş putea zice că sînt german, confirmă el în cele din urmă.

— Vorbiţi straşnic ruseşte, remarcă Bezdomnîi.

— O, sînt poliglot, cunosc foarte multe limbi, preciza profesorul.

— Şi ce specialitate aveţi? întrebă, curios, Berlioz.

— M-am specializat în magia neagră.

„Asta-i bună!…” simţi ca un sfredel în creier Mihail Ale-xandrovici.

— Şi… aţi fost invitat, aici, la noi, în specialitatea asta? întrebă el, bîlbîindu-se.

— Da, în această specialitate, confirmă profesorul şi-l lămuri: Aici, la biblioteca de stat, au fost găsite manuscrise autentice datînd din secolul al zecelea, aparţinînd necroman-tului Herbert de Aurillac. Mi se cere să le descifrez. Sînt unicul specialist din lume.

— A-a! Sînteţi istoric? întrebă Berlioz cu uşurare şi profund respect.

— Da, sînt istoric, confirmă învăţatul şi adăugă tam-ne-sam: Astă-seară, la Patriarşie prudî, va avea loc o istorie interesantă!

Spusele lui îi uimiră din nou la culme pe poet şi pe redactorul-şef: profesorul le făcu semn să vină mai aproape şi, cînd se aplecară spre el, şopti:

— Să ştiţi că Isus a existat.

— Uitaţi-vă, domnule profesor, replică Berlioz cu un zîmbet silit, avem toată stima pentru vastele dumneavoastră cunoştinţe, dar, în ce ne priveşte, ne menţinem punctul nostru de vedere în această problemă.

— Dar nu-i nevoie de nici un punct de vedere, declară ciudatul profesor, pur şi simplu a existat, şi atîta tot.

— Bine, dar se impun totuşi nişte argumente, începu Berlioz.

— Nu-i nevoie de nici un fel de argumente, ripostă profesorul şi urmă, cu glas scăzut, pierzîndu-şi, nu se ştie de ce, accentul străin: Totul este cît se poate de simplu: înfăşurat într-o mantie albă…


2 Pilat din Pont


Înfăşurat într-o mantie albă cu căptuşeală sîngerie, cu pas tîrşîit de cavalerist, în ziua a paisprezecea a lunii Nisan, lună de primăvară, la ceasurile dimineţii, ieşi sub colonada dintre cele două aripi ale palatului lui Irod cel Mare procuratorul Iudeii, Pilat din Pont.

Ura de moarte mirosul uleiului de trandafiri, iar acum totul prevestea o zi proastă, întrucît mirosul acesta prinse a-l urmări încă din zori.

I se părea că palmierii şi chiparoşii din grădină exalau un parfum de trandafiri, că la mirosul specific al echipamentului de piele şi al sudorii pe care-l răspîndeau soldaţii din escortă se adăuga efluviul acela blestemat al parfumului de trandafiri.

Dinspre corpurile caselor aflate în dosul palatului, unde se instalase cohorta întîi din Legiunea a 12-a Fulminanta, venită cu procuratorul la Yerushalayim, prin terasa superioară a grădinii se prelingea pînă în colonadă o şuviţă de fum, şi, la acest fum amărui, care anunţa că în centurii bucătarii se şi apucaseră să gătească prînzul, se adăuga acelaşi iz de ulei de trandafiri.

„O, zei, de ce mă pedepsiţi?… Da, nu mai încape nici o îndoială, este ea, din nou ea, hemicrania, boală cumplită, de neînvins, cu dureri ce cuprind o jumătate a capului… boală fără leac, fără nici o scăpare… să încerc să ţin capul nemişcat…”

Pe pardoseala de mozaic, lîngă havuz, îl aştepta jilţul; fără să se uite în jur, procuratorul se aşeză şi întinse mîna într-o parte.

Respectuos, secretarul puse în această mînă un pergament. Neputîndu-şi stăpîni o grimasă de durere, procuratorul parcurse cu coada ochiului cele scrise, înapoie secretarului pergamentul şi rosti anevoie:

— Acuzatul e din Galileea? Cazul a fost prezentat tetrar-hului?

— Da, procuratorule, răspunse secretarul.

— Şi ce a hotărît tetrarhul?

— A refuzat să dea o hotărîre definitivă, şi sentinţa de moarte dată de sinedriu ţi-a trimis-o spre confirmare ţie, îl lămuri secretarul.

Obrazul procuratorului zvîcni.

— Aduceţi-l pe acuzat, porunci el încet.

Numaidecît, de pe terasa grădinii, sub colonada balconului, doi legionari aduseră un bărbat de vreo douăzeci şi şapte de ani şi-l împinseră în faţa jilţului. Omul purta un hiton albastru, vechi şi rupt. Pe cap avea o legătură albă cu o cureluşă în jurul frunţii, iar mîinile îi erau legate la spate. Sub ochiul stîng se vedea o vînătaie mare, iar în colţul gurii, o zdrelitură cu sînge închegat. Se uita la procurator cu o curiozitate plină de nelinişte.

După cîteva clipe de tăcere, procuratorul îl întrebă cu glas încet, în arameică:

— Va să zică, tu eşti acela care a instigat poporul să dă-rîme templul din Yerushalayim?

Procuratorul şedea ca o stană de piatră, şi numai buzele i se mişcară uşor de tot cînd rosti aceste cuvinte. Şedea ca o stană de piatră, pentru că se temea să-şi mişte capul ce-i ardea de o durere cumplită.

Apropiindu-se puţin, omul cu mîinile legate vorbi:

— Om bun! Crede-mă…

Dar procuratorul, tot nemişcat, îl opri, fără să ridice glasul:

— Mie îmi spui „om bun”? Te înşeli. La Yerushalayim se şuşoteşte că sînt un monstru fioros, ceea ce e perfect adevărat, şi adăugă, tot atît de monoton: să vină centurionul Moar-tea-Şobolanilor.

Cînd centurionul Marcus, din centuria întîi, poreclit Moar-tea-Şobolanilor, se înfăţişă înaintea procuratorului, tuturor li se păru că în balcon s-a lăsat întunericul. Era cu un cap mai înalt decît cel mai înalt soldat din legiune, şi atît de lat în umeri, încît umbri cu desăvîrşire discul soarelui ce abia se arătase la linia orizontului.

Procuratorul îi spuse centurionului în latineşte:

— Infractorul acesta îmi zice „om bun”. Scoate-l cîteva clipe de-aici şi lămureşte-l cum trebuie să-mi vorbească. Dar să nu-l schilodeşti.

Şi toţi, în afară de procuratorul nemişcat ca o stană de piatră, îl petrecură cu ochii pe Marcus-Moartea-Şobolanilor, care făcu un semn cu rnîna celui arestat să-l urmeze. Oriunde apărea centurionul, toţi îl urmăreau cu privirile, din pricina staturii înalte, iar cei care-l vedeau pentru întîia oară rămî-neau cu ochii aţintiţi la chipul său desfigurat: nasul îi fusese cînd va spart de un german cu o lovitură de ghioagă.

Pe mozaic răsunară cizmele grele ale lui Marcus; omul cu mîinile legate îl urmă cu pas uşor; sub colonadă se lăsă o tăcere adîncă; în grădină, lîngă balcon, se auzeau gungurind porumbeii, iar în havuz apa susura un cîntec ciudat şi plăcut.

Procuratorul ar fi vrut să se ridice, să-şi apropie tîmpla de jetul apei şi să încremenească aşa. Ştia însă că nici asta nu-i va ajuta.

După ce-l scoase pe arestat de sub coloane în grădină, Moartea-Şobolanilor luă un bici din mîinile legionarului care stătea la picioarele unei statui de bronz şi, făcîndu-şi alene vînt, îl lovi pe arestat peste umeri. O făcu uşor, fără zel, dar omul, ca şi cînd i-ar fi retezat cineva picioarele, se prăbuşi pe dată la pămînt, cu răsuflarea tăiată, alb la faţă şi cu ochii nemişcaţi, fără urmă de expresie.

Cu o singură mînă, cu stînga, Marcus îl săltă uşor în aer, ca pe un sac gol, ridicîndu-l în picioare, şi vorbi fonfăit, pro-nunţînd stîlcit cuvintele arameice:

— Procuratorului roman îi spui „hegemon”. Alte vorbe nu rosteşti! Să stai smirnă! Ai înţeles, sau te mai lovesc? Arestatul se clătină, dar izbuti să-şi biruie slăbiciunea; culoarea îi reveni în obraji, îşi trase răsuflarea şi răspunse cu glas răguşit:

— Te-am înţeles. Nu mă lovi!

Peste cîteva clipe, se afla din nou înaintea procuratorului. Răsună un glas stins, bolnav:

— Numele?

— Al meu? se interesă grăbit arestatul, exprimînd cu toată fiinţa lui dorinţa de a răspunde cu înţelepciune, spre a nu-i mai stîrni mînia.

— Pe al meu mi-l ştiu. Nu te preface mai prost decît eşti. Al tău, rosti încet procuratorul.

— Yeshua, se grăbi să-i răspundă arestatul.

— Ai vreo poreclă?

— Ha-Nozri.

— De unde eşti de fel?

— Din oraşul Gamala, răspunse arestatul, arătînd cu un semn al capului că undeva, departe, în dreapta lui, la miazănoapte, se află oraşul Gamala.

— Din ce seminţie eşti?

— Nu ştiu exact, răspunse vioi arestatul. Nu-i ţin minte pe părinţii mei. Mi s-a spus că tatăl meu ar fi fost sirian…!

— Unde locuieşti?

— Nicăieri, răspunse sfios arestatul, umblu dintr-un oraş în altul.

— Asta se poate spune scurt, într-un cuvînt — vagabond, zise procuratorul şi-l mai întrebă: Rude ai?

— Nu am pe nimeni. Sînt singur pe lume.

— Carte ştii?

— Da.

— Cunoşti vreo limbă în afară de arameică?

— Da. Elina.

O pleoapă umflată se ridică uşor, un ochi învăluit în ceaţa suferinţei se uită fix la arestat. Celălalt ochi rămase închis. Pilat urmă în elină:

— Va să zică, tu eşti cel care voiai să dărîmi templul şi ai îndemnat poporul la săvîrşirea acestei fapte?

Arestatul se învioră din nou; ochii lui nu mai exprimau spaimă. Răspunse în elină: '

— Eu, om b… în ochi îi fulgeră groaza, era cît pe ce să spună ceea ce nu trebuia — eu, hegemon, nu am pus niciodată la cale dărîmarea templului şi nu am instigat pe nimeni la săvîrşirea acestei fapte nesăbuite.

Pe chipul secretarului, gîrbovit deasupra mesei joase, ca să înscrie depoziţia, se citea mirarea. Ridică privirea, apoi îşi plecă din nou capul asupra pergamentului.

— În zi de sărbătoare, o mulţime de oameni se scurge în acest oraş. Printre ei se află magi, astrologi, prezicători şi ucigaşi, zise monoton procuratorul, dar şi mincinoşi. Tu, de pildă, eşti un mincinos. Aici stă scris limpede: a instigat poporul să dărîme templul. O spun mărturiile oamenilor.

— Aceşti oameni buni, vorbi din nou arestatul şi, adău-gînd repede hegemon…, urmă: sînt neştiutori şi au încurcat tot ce le-am spus. îndeobşte, încep să mă tem că încurcătura asta va dăinui multă vreme. Şi toate astea, pentru că el notează greşit vorbele mele.

Urmă o tăcere. Acum, ochii bolnavi ai procuratorului îşi aţinteau privirea grea asupra arestatului.

— Îţi repet pentru ultima oară, nu mai face pe nebunul, tîlharule, rosti Pilat, sec şi monoton, nu ai multe la răboj, dar ce stă scris acolo e de ajuns ca să fii spînzurat.

— Nu, nu, hegemon, zise arestatul, încordîndu-se tot, în dorinţa de a convinge — umblă, umblă mereu unul cu pergament din piele de ţap în mînă şi scrie tot. într-o zi mi-am aruncat ochii pe acest pergament şi m-am îngrozit. Nu rostisem nimic din ceea ce scria în el. L-am implorat: arde, rogu-te, pergamentul tău! Dar el mi l-a smuls din mînă şi a fugit.

— Cine era? întrebă în silă Pilat, trecîndu-şi mîna peste tîmplă.

— Levi Matei, răspunse cu bunăvoinţă omul; strîngea dările; m-am întîlnit cu el prima dată pe drumul spre Betfa-ghe, în locul unde iese în clin o grădină de smochini, şi am stat de vorbă cu dînsul. La început, s-a purtat duşmănos cu mine şi chiar m-a jignit, adică a crezut el că mă jigneşte, fă-cîndu-mă cîine. Spunînd aceasta, arestatul zîmbi: eu nu văd nimic rău în acest animal, şi cuvîntul n-are de ce să mă supere.

Secretarul nu mai notă nimic, aruncînd cu coada ochiului o privire mirată, nu arestatului, ci procuratorului.

— … Dar, după ce m-a ascultat, Levi s-a mai îmblînzit, urmă Yeshua; pînă la urmă a aruncat banii în drum, spunînd că merge cu mine să pribegească…

Pilat zîmbi neîncrezător, rînjindu-şi dinţii galbeni, cu obrazul bolnav nemişcat, şi rosti, întorcîndu-se cu tot trupul spre secretar:

— O, cetatea Yerushalayimului! Cîte nu se aud în ea! Auziţi! Cel ce strînge dările a aruncat banii în drum!

Neştiind ce să răspundă la aceste vorbe, secretarul socoti de cuviinţă să repete zîmbetul lui Pilat.

— Mi-a spus că din ziua aceea urăşte banii, lămuri Yeshua faptele ciudate ale lui Levi Matei şi adăugă: De atunci, Levi e tovarăşul meu de drum.

Rînjind mereu, procuratorul se uită la arestat, apoi la soarele ce se înălţa neabătut tot mai sus deasupra statuilor ecvestre de pe hipodromul ce se întindea jos, departe, în dreapta, şi deodată, cu un fel de chin sîcîitor, se gîndi că lucrul cel mai simplu ar fi să-l alunge din balcon pe tîlharul acesta ciudat, rostind numai două cuvinte: „la spînzurătoare”. Să alunge şi escorta, să plece de sub colonadă, să intre în palat, să poruncească să i se facă întuneric în odaie, să se trîntească pe pat, să ceară apă rece, să-şi strige cu glas jalnic dinele, pe Banga, şi să i se plîngă de hemicranie. Şi prin capul chinuit al procuratorului trecu deodată, ademenitor, gîndul la otravă.

Îl privea cu ochii tulburi pe omul din faţa sa şi cîtva timp nu scoase o vorbă, chinuindu-se să-şi aducă aminte de ce la acest ceas de arşiţă al dimineţii, sub soarele necruţător al Yerushalayimului, stă dinaintea lui arestatul acesta cu chipul desfigurat de pe urma bătăilor îndurate şi ce întrebări inutile va trebui să-i mai pună.

— Levi Matei? întrebă cu glas răguşit bolnavul şi închise ochii.

— Da, Levi Matei, auzi el glasul metalic, chinuitor.

— Dar ce spuneai tu mulţimii din piaţă despre templu?

— Glasul acesta, ce străpungea parcă tîmpla lui Pilat, era negrăit de chinuitor; şi acest glas rostea:

— Eu, hegemon, spuneam că se va prăbuşi templul credinţei vechi şi se va înălţa un nou templu — al adevărului. Am vorbit aşa, ca să fie mai pe înţelesul oamenilor. 25

— Pentru ce, vagabondule, ai tulburat în piaţă minţile oamenilor cu vorbele tale, povestind despre un adevăr de care n-ai habar? Ce este adevărul?

Vorbind, procuratorul gîndea: „O, zei! Ii iau un interogatoriu fără rost… Mintea nu mă mai ajută deloc…” Şi din nou i se năzări o cupă cu licoare întunecată. „Otravă, vreau otravă…”

Auzi iar glasul acela:

— Adevărul e, în primul rînd, că te doare capul, şi te doare atît de tare, încît te gîndeşti cu laşitate să-ţi curmi zilele. Nu numai că nu eşti în stare să vorbeşti cu mine, dar îţi e greu chiar să mă şi priveşti. Iar acum, fără să vreau, sînt călăul tău, ceea ce mă mîhneşte. Nu te poţi gîndi la nimic şi doreşti doar să vină cîinele tău, singura vietate, pesemne, de care eşti legat. Dar chinurile tale se vor sfîrşi de îndată, are să-ţi treacă durerea de cap.

Secretarul holbă ochii, aţintindu-i asupra arestatului, şi se opri din scris.

Pilat îl fixă cu o privire chinuitoare pe arestat şi descoperi că soarele se înălţase destul de sus, deasupra hipodromului, că o rază pătrunsese sub colonadă şi se strecura acum spre sandalele scîlciate ale lui Yeshua, care se ferea de soare.

Procuratorul se ridică din jilţ, îşi strînse capul în mîini, şi pe faţa lui gălbuie, bărbierită, se întipări groaza. în clipa următoare, izbuti să se stăpînească printr-un efort al voinţei şi se lăsă din nou în jilţ.

În timpul acesta, arestatul nu contenea să vorbească, dar secretarul nu mai nota nimic, ci, stînd, cu gîtul întins, ca un gînsac, se străduia să nu piardă nici un cuvînt.

— Iată, durerea a pierit, urmă arestatul, uitîndu-se cu adîn-că bunăvoinţă la Pilat, şi sînt tare bucuros. Te-aş sfătui, hegemon, să părăseşti pentru o vreme palatul şi să te plimbi pe jos, undeva prin împrejurimi, chiar şi prin grădinile de pe Golgota. Furtuna se va dezlănţui… (Yeshua se întoarse spre soare, îşi îngustă ochii)… mai tîrziu, spre seară. O plimbare ţi-ar fi de mare folos, şi eu te-aş însoţi cu plăcere. Mi-au trecut prin minte unele gînduri noi, care, cred, ar putea să-ţi pară vrednice de luare-aminte; ţi le-aş împărtăşi cu plăcere, cu atît mai mult, cu cît pari un om foarte înţelept. (Secretarul se făcu palid ca moartea şi lăsă să-i scape sulul pe podea.) Din nefericire, eşti prea închis în tine, urmă arestatul, pe care nimeni nu-l întrerupea, şi ai pierdut cu desăvîrşire încrederea în oameni. Că doar nu-i îngăduit, recunoaşte, să-ţi dăruieşti toată dragostea de care eşti în stare unui cîine. Săracă ţi-e viaţa, hegemon, şi, spunînd aceasta, Yeshua îşi îngădui să zîmbească.

Secretarului nu-i venea să-şi creadă urechilor. Dar era nevoit s-o facă. Se strădui deci să-şi imagineze ce formă capricioasă anume va îmbrăca mînia procuratorului, impulsiv din fire, la auzul acestei nemaipomenite obrăznicii. Dar nu izbuti să-şi imagineze asta, cu toate că-l cunoştea bine pe procurator.

Atunci răsună glasul spart, răguşit, al procuratorului, care porunci pe latineşte:

— Dezlegaţi-i mîinile.

Un legionar din escortă îşi lovi lancea de pămînt, o trecu altuia, se apropie şi desfăcu frînghiile arestatului. Secretarul ridică sulul de jos, hotărît să nu noteze deocamdată nimic şi să nu se mire de nimic.

— Recunoşti, întrebă Pilat încet, în elină, că eşti un mare vraci?

— Nu, procuratorule, nu sînt vraci, răspunse arestatul, frecîndu-şi cu desfătare încheietura stacojie, umflată şi amorţită a mîinii.

Cu o căutătură aspră, zvîrlită pe sub sprîncene, Pilat îl sfredelea pe arestat, iar ochii lui nu mai erau acum tulburi, în ei apăruseră bine cunoscutele scăpărări.

— Nu te-am întrebat, zise procuratorul, cunoşti cumva şi limba latină?

— Da, o cunosc, răspunse arestatul.

Obrajii gălbui ai lui Pilat se îmbujorară; întrebă pe latineşte:

— Cum de ţi-ai dat seama că am vrut să-mi strig cîinele?

— Foarte simplu, răspunse arestatul, tot în latineşte. îţi plimbai mîna (arestatul repetă gestul lui Pilat), ca şi cum ai fi vrut să mîngîi un cîine, iar buzele tale…

— Da, încuviinţă Pilat.

Urmă o clipă de tăcere. Apoi Pilat îl întrebă în elină:

— Aşadar, eşti vraci?

— Nu, nu, răspunse cu vioiciune arestatul. Crede~mă, nu sînt vraci.

— Bine, dacă vrei ca asta să rămînă o taină, fie. Nu are o legătură nemijlocită cu cazul tău. Afirmi, deci, că n-ai îndemnat oamenii la dărîmarea… sau incendierea, sau distrugerea pe altă cale a templului?

— Nu am îndemnat pe nimeni, hegemon, repet, la astfel de fapte. Par eu un om slab de minte?

— E adevărat, nu pari un om slab de minte, răspunse încet procuratorul, cu un zîmbet, dar un zîmbet înfricoşător. Jură atunci că aşa ceva nu s-a întîmplat.

— Pe ce vrei să-ţi jur? întrebă, înviorîndu-se vădit, omul cu mîinile dezlegate.

— Chiar şi pe viaţa ta, îi ceru procuratorul, şi e tocmai momentul să juri pe viaţa ta, deoarece, află de la mine, ea atîrnă de un fir de păr.

— Nu crezi, cumva, hegemon, că tu ai atîrnat-o? îl întrebă arestatul. Dacă o crezi, te înşeli amarnic.

Pilat tresări şi-i răspunse printre dinţi:

— Pot să tai firul acesta.

— Şi în privinţa asta te înşeli, îl contrazise arestatul, cu un zîmbet senin, ducîndu-şi mîna pavăză la ochi, spre a se feri de lumina soarelui. Recunoşti că nu poate să-l taie decît cel care a atîrnat viaţa mea de acest fir?

— Da, da, rosti, zîmbind, Pilat, acum nu mă îndoiesc defel că tot soiul de gură-cască din Yerushalayim s-au ţinut după tine, pas cu pas. N-am habar de cel ce ţi-a atîrnat limba în gură, dar e bine atîrnată. Ia spune, e adevărat că ai intrat în Yerushalayim prin Poarta Susa, călare pe un asin, însoţit de gloata care te aclama ca pe un proroc?

Spunînd aceasta, procuratorul făcu un gest spre sulul de pergament.

Arestatul îl privi cu nedumerire.

— Nici măcar nu am asin, hegemon, zise el. Am intrat în Yerushalayim într-adevăr prin Poarta Susa, dar pe jos, însoţit doar de Levi Matei, şi nimeni nu a strigat nimic, deoarece nimeni nu mă cunoştea atunci la Yerushalayim. — Dar tu îi cunoşti cumva, urmă Pilat, cu ochii ţintă la Yeshua, pe Dismas, Hestas şi pe Baraba?

— Nu-i cunosc pe aceşti oameni buni, răspunse arestatul.

— Spui adevărul?

— Adevărul.

— Şi acum, răspunde, pentru ce tot zici „oameni buni”? Le spui tuturor aşa?

— Tuturor, încuviinţă arestatul, oameni răi nu sînt pe lume.

— Pentru prima oară aud una ca asta, zîmbi ironic Pilat. Dar poate că nu cunosc destul viaţa!… Nu e nevoie să notezi mai departe, se întoarse el spre secretar, deşi acesta nu mai nota nimic, şi urmă, adresîndu-se din nou arestatului: Ai citit despre asta în vreo carte elinească?

— Nu, cu mintea mea am ajuns să cuget astfel.

— Şi propovăduieşti lucrul ăsta?

— Da.

— Şi centurionul Marcus, de pildă, poreclit Moartea-Şo-bolanilor, cum e după părerea ta, bun?

— Da, răspunse arestatul, e bun; însă, ce-i drept, e un nefericit. De cînd oamenii buni l-au slujit, a devenit aspru şi crud. Ar merita să se ştie cine l-a schilodit.

— Îţi spun eu, bucuros, îi răspunse Pilat, fiindcă am fost de faţă. Oamenii buni se năpusteau asupra lui, ca nişte cîini asupra ursului. Germanii îl apucaseră de gît, de mîini şi de picioare. Manipul-ul de infanterie căzuse în încercuire, şi, dacă din flanc nu ar fi pătruns un escadron de cavalerie, pe care îl comandam eu, tu, filozofule, nu ai mai fi avut ocazia să stai de vorbă cu Moartea-Şobolanilor. Acestea s-au petrecut în bătălia de la Idistaviso, în Valea Fecioarelor.

— Dacă aş fi putut sta de vorbă cu el, zise deodată visător arestatul, sînt convins că s-ar fi schimbat mult.

— Presupun, se grăbi să riposteze Pilat, că nu i-ar fi făcut plăcere legatului legiunii, dacă ai fi încercat să vorbeşti cu vreunul din ofiţerii sau soldaţii săi. De altfel, asta nici nu se va întîmpla, spre norocul tuturor, şi cel dintîi care va avea grijă de lucrul acesta voi fi eu.

În clipa aceea, sub colonadă, veni în zbor ca o săgeată o rîndunică; descrise un cerc sub plafonul aurit, coborî mai jos, gata-gata să atingă cu aripa-i ascuţită chipul statuii de bronz dintr-o firidă şi dispăru apoi după capitelul unei coloane. Plănuise, poate, să-şi facă acolo cuibul.

Cît ţinu zborul rîndunicii, în capul procuratorului, acum limpede şi uşor, se închegă următoarea formulă: interogîn-du-l cu de-amănuntul pe filozoful vagabond Yeshua, poreclit Ha-Nozri, hegemonul nu a găsit elementele constitutive ale unei infracţiuni, şi, mai ales, nu a constatat nici o legătură între faptele lui Yeshua şi tulburările ce avuseseră loc cu puţin înainte de Yerushalayim. Filozoful vagabond s-a dovedit a fi un alienat mintal şi, drept urmare a acestei constatări, procuratorul nu confirmă sentinţa de moarte a lui Ha-Nozri, dată de Micul Sinedriu. Avînd în vedere că vorbele utopice, scornite de mintea tulburată a lui Ha-Nozri, ar putea să provoace tulburări la Yerushalayim, procuratorul îl va exila pe Yeshua din Yerushalayim şi-l va închide în Cezareea, pe ţărmul Mării Mediterane; cu alte cuvinte, chiar acolo unde se află reşedinţa procuratorului.

Rămînea doar să dicteze secretarului hotărîrea luată.

Aripile rîndunicii fîlfîiră chiar deasupra capului hegemonului, pasărea zvîcni spre bazinul havuzului şi zbură de sub colonadă în grădină. Procuratorul ridică ochii şi, aţintindu-i asupra arestatului, zări lîngă acesta o trîmbă de colb aprin-zîndu-se parcă şi strălucind în soare.

— Asta e totul în legătură cu el? îl întrebă Pilat pe secretar.

— Din păcate, nu, declară pe neaşteptate secretarul, întin-zîndu-i lui Pilat un alt pergament.

— Ce mai e? se încruntă procuratorul.

După ce citi pergamentul, se schimbă şi mai tare la faţă. Pesemne un val de sînge negru îi năvăli în obraz şi de-a lungul gîtului, sau poate alta fu pricina că pielea lui îşi pierdu nuanţa gălbuie, bătînd acum în cafeniu, iar ochii i se afundară parcă în orbite.

Probabil că tot sîngele o fi fost de vină, sîngele care-i năvălise în cap şi-i pulsa în tîmple, fapt este că procuratorului i se tulbură vederea. I se năzări deodată că vede cum capul arestatului începe să plutească şi apoi se face nevăzut, iar în locul lui apare un altul, pleşuv, cu o cunună de aur, cu zimţi rari; pe frunte avea o rană rotundă, deschisă, unsă cu alifie. O gură ştirbă, căzută, cu buza de jos atîrnîndu-i capricioasă. Lui Pilat i se năzări deodată că nu mai vede coloanele trandafirii ale balconului, că acoperişurile depărtate ale Ye-rushalayimului au dispărut, că totul s-a cufundat în desişul verde al grădinilor. Ceva straniu se întîmpla şi cu auzul lui: se făcea, ca şi cînd undeva, departe, răsună încet şi ameninţător trîmbiţele şi se aude limpede o voce nazală, însăi-lînd trufaş cuvintele: „Legea cu privire la lezmajestate…”

Gîndurile porniră să zboare, scurte, fără şir, neobişnuite. „Sînt pierdut!…” Apoi: „Sîntem pierduţi!…” Şi un altul, cu totul absurd, printre ele, despre nu se ştie ce nemurire, şi nemurirea aceasta îi trezi un simţămînt de jale insuportabilă.

Pilat se încorda tot, alungă vedenia, îşi întoarse privirea spre balcon, şi din nou ochii lui întîlniră ochii omului arestat.

— Ascultă, Ha-Nozri, vorbi procuratorul, uitîndu-se cam ciudat la Yeshua — chipul procuratorului era ameninţător, dar în ochi i se cuibărise neliniştea —, ai vorbit cîndva despre marele cezar? Răspunde! Ai vorbit?… Sau… nu… ai vorbit?

Pilat lungi cuvîntul „nu” ceva mai mult decît se cuvine în timpul unei judecăţi şi, în privirea îndreptată spre Yeshua, îi trimise acestuia un gînd, pe care ar fi vrut parcă să i-l sugereze.

— E uşor şi plăcut să spui adevărul, observă arestatul.

— Nu am nevoie să ştiu, ripostă Pilat cu glas înăbuşit, plin de ură, dacă îţi este plăcut sau neplăcut să spui adevărul. Dar va trebui să-l mărturiseşti. Cîntăreşte-ţi însă fiecare cuvînt, altfel te aşteaptă moartea. O moarte nu numai de neînlăturat, dar şi chinuitoare.

Nimeni nu ştia ce se petrecuse cu procuratorul Iudeii: el îşi îngădui să ridice mîna, apărîndu-se parcă de o rază de soare şi, ţinînd-o aşa ca pe un scut, să-i trimită arestatului o privire care dădea de înţeles ceva.

— Aşadar, răspunde, urmă el, îl cunoşti pe un oarecare Iuda din Kiriat şi ce anume i-ai vorbit, dacă i-ai vorbit, despre cezar?

— Lucrurile s-au petrecut aşa, începu să povestească, bucuros, arestatul; alaltăieri seara, lîngă templu, am făcut cunoştinţă cu un tînăr, care mi-a zis că este din oraşul Kiriat şi că îl cheamă Iuda. M-a poftit la el acasă, în Oraşul de Jos, şi m-a ospătat…

— E om bun? întrebă Pilat, şi o lucire diabolică îi fulgeră în ochi.

— Foarte bun, şi un om care vrea să ştie tot, încuviinţă arestatul; era tare curios să-mi cunoască ideile, s-a arătat cît se poate de primitor…

— A aprins făcliile… strecură printre dinţi, în tonul lui Yeshua, Pilat, şi ochii îi scînteiară.

— Chiar aşa, urmă Yeshua, mirîndu-se oarecum cît de bine informat era procuratorul; m-a rugat să-i spun ce gîn-desc despre stăpînire. II interesa nespus.

— Şi ce ai răspuns? întrebă Pilat. Vrei să zici, poate, că ai uitat ce i-ai spus atunci? Şi în tonul procuratorului nu se mai desluşea nici o speranţă.

— Printre altele, i-am spus, mărturisi arestatul, că orice stăpînire e o silnicie, o asuprire a omului şi că va veni ziua cînd nu va mai fi nici stăpînirea cezarilor, nici o altfel de stăpînire. Omul va păşi în împărăţia adevărului şi a dreptăţii, unde nu va mai fi trebuinţă de stăpînirea nimănui.

— Mai departe!

— Mai departe nu a mai fost nimic, preciza arestatul; în casă s-au năpustit nişte oameni, care m-au legat şi m-au dus la închisoare.

Străduindu-se să nu-i scape nici o vorbă, secretarul înşira repede cuvintele pe pergament.

— N-a fost, nu este şi nu va fi niciodată pe faţa pămîn-tului o stăpînire mai măreaţă şi mai minunată pentru oameni ca aceea a împăratului Tiberiu! Glasul frînt, bolnav, al lui Pilat se amplifică. Procuratorul se uita nu se ştie de ce cu ură la secretar şi la escortă. Şi nu tu, criminal smintit, eşti cel chemat să-ţi spui părerea în această privinţă. Scoateţi escorta din balcon! zbieră deodată Pilat şi, întorcîndu-se spre secretar, adăugă: Lasă-mă între patru ochi cu criminalul, e vorba de un proces politic!

Soldaţii din escortă îşi ridicară lăncile şi, bocănind ritmic cu potcoavele încălţărilor, ieşiră din balcon în grădină, urmaţi de secretar. Un timp, doar cîntecul apei din havuz tulbură tăcerea de sub colonadă. Pilat privea cum pe deasupra ţevii subţiri din havuz apa se umflă treptat formînd un fel de tipsie, cum se destramă marginile acestei tipsii, cum cade apa în şuviţe.

Cel dintîi vorbi arestatul.

— Faptul că am stat de vorbă cu tînărul acela din Kiriat pare a fi pricinuit o nenorocire. Presimt, hegemon, că i se va întîmpla ceva rău şi mi-e tare milă de el.

— Cred, îi răspunse procuratorul cu un zîmbet ironic, ciudat, că mai este pe lumea asta cineva, de care ar trebui să-ţi fie milă mai mult decît de Iuda din Kiriat, şi care va avea o soartă cu mult mai rea decît Iuda!… Aşadar, Marcus-Moar-tea-Şobolanilor, călău din convingere şi cu sînge rece, oamenii care, după cum văd — procuratorul făcu un gest spre chipul maltratat al lui Yeshua —, te-au bătut pentru predicile tale, tîlharii Dismas şi Hestas, care împreună cu complicii lor au omorît patru soldaţi, şi, în sfîrşit, Iuda, trădătorul acela mîrşav — sînt cu toţii oameni buni, după tine?

— Da, urmă răspunsul.

— Şi va veni împărăţia adevărului?

— Va veni, hegemon, întări cu convingere Yeshua.

— Nu va veni niciodată! zbieră pe neaşteptate Pilat, cu un glas atît de înspăimîntător, încît Yeshua se dădu înapoi. Tot aşa, cu mulţi ani în urmă, Pilat strigase călăreţilor săi în Valea Fecioarelor: „Spintecă-i! Taie-i! Uriaşul Marcus-Moar-tea-Şobolanilor a căzut în mîna duşmanului!” Procuratorul mai ridică glasul, spart de comenzile strigate altădată, aşa încît cuvintele să-i fie auzite în grădină: „Criminal! Criminal! Criminal!” Apoi, cu vocea scăzută, întrebă: Yeshua Ha-Nozri, tu crezi în puterea vreunor zei?

— Dumnezeu este unul, răspunse Yeshua, cred în El.

— Atunci, roagă-te lui! Roagă-te mai cu osîrdie! Deşi… — aici glasul lui Pilat se frînse — asta nu are să te ajute. Nevastă ai? întrebă apoi Pilat, melancolic, fără să înţeleagă ce-i cu el.

— Nu, sînt singur, nu am pe nimeni.

— Odios oraş, mormăi pe neaşteptate procuratorul şi umerii îi tresăriră ca şi cînd s-ar fi înfiorat; apoi îşi frecă mîi-nile, spălîndu-le parcă: Dacă ai fi fost înjunghiat înainte de a te fi întîlnit cu Iuda din Kiriat, chiar că ar fi fost mai bine. — Ce-ar fi să-mi dai drumul, hegemon? îl rugă pe neaşteptate arestatul, şi glasul lui avu o nuanţă de nelinişte. Văd că vor să mă omoare.

O convulsie schimonosi chipul procuratorului care, în-dreptîndu-şi spre Yeshua ochii injectaţi, împînziţi de vinişoare roşii, glăsui:

— Socoti, nefericitule, că un procurator roman ar da drumul unui om care a vorbit ce-ai vorbit tu? O, zei! Sau crezi oare că sînt gata să-ţi iau locul? Nu împărtăşesc ideile tale! Şi, ia aminte ce-ţi spun: dacă din clipa asta mai scoţi un singur cuvînt, dacă mai vorbeşti cu cineva, atunci păzeşte-te de mînia mea! îţi repet: păzeşte-te!

— Hegemon…

— Taci! urlă Pilat, petrecînd cu o căutătură turbată rîn-dunica ce zburase din nou în balcon. Veniţi încoace! strigă el apoi.

Cînd secretarul şi escorta se întoarseră la locurile lor, procuratorul confirmă sentinţa de moarte dată de adunarea Micului Sinedriu criminalului Yeshua Ha-Nozri, iar secretarul notă cuvintele lui Pilat.

În clipa următoare, în faţa lui Pilat stătea Marcus-Moar-tea-Şobolanilor. Procuratorul îi dădu poruncă să-l predea pe nelegiuit şefului serviciului secret şi să-i transmită ordinul ca Yeshua Ha-Nozri să fie despărţit de ceilalţi condamnaţi, iar gărzii serviciului secret să i se interzică sub ameninţarea unei pedepse crunte orice discuţie cu Yeshua şi orice răspuns la întrebările acestuia.

La un semn al lui Marcus, escorta se strînse în jurul lui Yeshua şi-l scoase din balcon.

Apoi, dinaintea procuratorului se prezentă un bărbat de o rară frumuseţe, cu barbă blondă şi pene de vultur la coif. Pe piept purta podoabe de aur, reprezentînd capete de leu, pe centironul paloşului plăcuţe tot din aur, iar în picioare avea încălţări cu talpă triplă, strînse cu şireturi pînă la genunchi. Pe umărul stîng îşi aruncase o pelerină purpurie. Era legatul, comandant al legiunii.

Procuratorul îl întrebă unde se află în acel moment cohorta sebastiană. Legatul îl înştiinţa că această cohortă a îm- presurat piaţa din faţa hipodromului, unde sentinţa dată nelegiuiţilor va fi adusă la cunoştinţa poporului.

Atunci, procuratorul porunci legatului să desemneze din cohorta romană două centurii. Una din ele, sub comanda lui Marcus, va trebui să-i escorteze pe condamnaţi, carele cu cele necesare execuţiei şi pe călăi, în drumul spre Golgota, iar, o dată ajunsă acolo, să împresoare partea ei de sus. Cealaltă cohortă trebuia trimisă de îndată pe Golgota, să procedeze neîntîrziat la împresurarea locului. In acelaşi scop, adică pentru a asigura paza muntelui, procuratorul îi ceru legatului să expedieze într-acolo un regiment de cavalerie auxiliar — ala siriană.

Imediat ce legatul părăsi balconul, procuratorul porunci secretarului să invite la palat pe prezidentul Sinedriului, pe doi membri ai acestuia, precum şi pe comandantul gărzii templului din Yerushalayim, adăugind că roagă să se facă în aşa fel, ca, înainte de a ţine sfat cu toţi aceşti oameni, el să poată sta de vorbă cu prezidentul între patru ochi.

Ordinul procuratorului a fost îndeplinit prompt şi întocmai; soarele, care pîrjolea în acele zile cu o înverşunare nemaivăzută Yerushalayimul, nu apucase să ajungă la zenit, cînd pe terasa de sus a grădinii, în dreptul celor doi lei din marmură albă ce străjuiau scara, se întîlniră procuratorul şi Iosif Caiafa, marele preot al Iudeii, prezidentul ad-interim al Sinedriului.

În grădină stăruia o tăcere adîncă. Ieşind însă de sub colonadă pe terasa de sus, scăldată în soare, terasa unde se înălţau palmieri pe picioare gigantice de elefant şi de unde ochilor procuratorului li se deschise întreaga panoramă a odiosului Yerushalayim, cu punţile lui suspendate, cu cetăţile şi, mai ales, cu acea stîncă indescriptibilă, durată din marmură, cu solzi de dragon din aur curat în loc de acoperiş — templul Yerushalayimului — procuratorul, cu auzul său fin, surprinse departe, undeva jos, acolo unde un zid de piatră despărţea terasele inferioare ale grădinii palatului de piaţa oraşului, un fel de mîrîit înfundat, acoperit în răstimpuri de nişte vaiete sau strigăte slabe, subţiri.

Procuratorul îşi dădu seama că acolo, în piaţă, se şi strîn-sese o mare mulţime de locuitori ai Yerushalayimului, tul- buraţi de ultimele frămîntări din oraş, că această mulţime aşteaptă cu nerăbdare pronunţarea sentinţei şi că de acolo vin şi strigătele gălăgioşilor vînzători de apă.

Procuratorul începu prin a-l pofti pe marele preot în balcon, întrucît afară era o arşiţă cumplită; dar Caiafa se scuză politicos: nu-şi putea îngădui acest lucru în ajun de sărbătoare. Pilat îşi tufli gluga pe capul său cu un început de chelie şi intră în subiect. Discuţia decurse în elină.

Procuratorul îl înştiinţa pe marele preot că a examinat cazul lui Yeshua Ha-Nozri şi a întărit sentinţa de condamnare la moarte.

Astfel, la pedeapsa capitală care urma să fie aplicată în aceeaşi zi, erau condamnaţi trei tîlhari: Dismas, Hestas, Ba-raba; iar, în afară de aceştia, şi numitul Yeshua Ha-Nozri. Primii doi, care aţîţaseră mulţimea la răscoală împotriva cezarului şi fuseseră prinşi, în urma unei lupte, de autorităţile romane, nu-l priveau decît pe procurator, deci, nu intrau în discuţie. Pe ceilalţi doi, Baraba şi Ha-Nozri, puseseră mîna autorităţile locale şi-i osîndise Sinedriul. Potrivit legii, potrivit datinii, unuia dintre cei doi răufăcători trebuia să i se dea drumul în cinstea marii sărbători a Paştelui, care începea în ziua aceea. Aşadar, procuratorul vrea să ştie pe care din cei doi răufăcători intenţionează să-l elibereze Sinedriul. Pe Baraba, sau pe Ha-Nozri?

Caiafa dădu din cap, vrînd să arate că întrebarea îi este limpede, şi răspunse:

— Sinedriul cere să fie eliberat Baraba.

Procuratorul ştia prea bine că acesta va fi răspunsul marelui preot, dar ţelul lui era să arate că un asemenea răspuns îi trezeşte o adîncă uimire.

Ceea ce şi făcu Pilat cu multă iscusinţă. Arcurile sprîn-cenelor se săltară pe chipu-i semeţ şi procuratorul, mirat, îl privi drept în ochi pe marele preot.

— Mărturisesc, răspunsul acesta m-a uimit, rosti blînd procuratorul; mă tem să nu fie vorba de o neînţelegere…

Şi Pilat lămuri mai pe larg ce voia să spună. Autorităţile romane nu atentează cîtuşi de puţin la drepturile autorităţilor locale religioase; marele preot ştie bine că aşa este. De data aceasta, însă, e neîndoielnic vorba de o greşeală. Şi în- dreptarea acestei greşeli interesează, de bună seamă, autorităţile romane.

Într-adevăr, fărădelegile săvîrşite de Baraba şi de Ha-Nozri nu se puteau asemui în ceea ce priveşte gravitatea lor. Dacă al doilea, un om vădit nebun, se făcuse vinovat prin vorbele sale lipsite de noimă, rostite la Yerushalayim şi în alte cîteva locuri, primul purta povara unor fapte mult mai grave. Nu numai că-şi îngăduise să cheme poporul la răzvrătire, dar, la încercarea de a fi prins, ucisese pe unul din străjeri. Baraba este cu mult mai primejdios decît Ha-Nozri.

Ţinînd seama de cele arătate, procuratorul îl roagă pe marele preot să revizuiască hotărîrea luată şi să-l elibereze pe acela dintre cei doi osîndiţi care se dovedeşte a fi mai puţin primejdios; şi acesta este, fără nici o îndoială, Ha-Nozri. Aşadar?…

Cu glas încet, dar ferm, Caiafa arătă că Sinedriul a studiat cu luare-aminte faptele celor doi şi aduce pentru a doua oară la cunoştinţa procuratorului că intenţionează să-l pună în libertate pe Baraba.

— Cum? Chiar şi după demersul meu? Demersul făcut de cel a cărui persoană reprezintă puterea Romei? Mare preot, repetă pentru a treia oară ce ai rostit.

— Şi pentru a treia oară îţi repet că-l vom pune în libertate pe Baraba, răspunse încet Caiafa.

Totul se sfîrşise şi cei doi nu mai aveau nimic a-şi spune. Ha-Nozri era pentru totdeauna pierdut, iar durerile cumplite, necruţătoare, ale procuratorului nu mai avea cine să le tămă-duiască; ele nu aveau leac, în afară de moarte. Dar un alt gînd străfulgera mintea lui Pilat. Aceeaşi mîhnire inexplicabilă, aceeaşi întristare adîncă ce-l mai cuprinsese pe cînd şezuse în balcon îi străbătea acum întreaga făptură. încercă pe loc să şi-o explice şi explicaţia se dovedi ciudată: avea senzaţia tulbure că, vorbind cu cel osîndit, nu spusese tot ce avea de spus, nu ascultase tot ce se cuvenea să asculte.

Pilat alungă acest gînd, care-şi luă zborul într-o clipă, aşa cum venise. îşi luă zborul, dar mîhnirea rămase la fel de inexplicabilă, căci nu i-o putu, fireşte, explica un alt gînd fugar, ce-i trecuse ca fulgerul prin minte, ca să se stingă de îndată — „Nemurirea… a venit nemurirea…” A cui nemurire venise? Procuratorul nu înţelese acest lucru; dar gîndul la enigmatica nemurire îl făcu să îngheţe, aşa cum stătea în bătaia soarelui dogoritor.

— Bine, zise Pilat, aşa să fie.

Întoarse capul şi îşi plimbă privirea în jur, uimit de schimbările petrecute. Pierise tufa încărcată de trandafiri înfloriţi, pieriseră chiparoşii ce străjuiau terasa de sus, şi granatul, şi desişul verde al grădinii, şi statuia albă ascunsă în desiş. Totul pierise; prin faţa ochilor săi pluti o învolburare stacojie; în ea se clătinau lujerele unor plante acvatice, care se urniră din loc cătînd cine ştie încotro, iar, împreună cu ele, se urni şi Pilat. Acum îl stăpînea, arzîndu-l şi înăbuşindu-l, cea mai groaznică dintre mînii — mînia neputinţei.

— Mă înăbuş, rosti Pilat, mă înăbuş!

Cu mîna rece, jilavă, îşi smuci paftaua de la gulerul mantiei, şi aceasta căzu pe nisip.

— Astăzi e zăpuşeală, undeva s-a dezlănţuit furtuna, observă Caiafa, privind întruna chipul congestionat al procuratorului şi prevăzînd toate chinurile ce-l mai aşteaptă. „O, ce cumplită e luna Nisan în anul acesta!”

— Nu, zise Pilat, nu zăpuşeala e de vină, mă înăbuşă aerul pe care-l respir împreună cu tine, Caiafa, şi, îngustîndu-şi ochii, Pilat adăugă cu un zîmbet: Ia seama, mare preot!

Ochii negri ai marelui preot scăpărară — şi cu nimic mai prejos decît o făcuse Pilat puţin înainte — el aşternu pe chipul său o expresie de adîncă uimire.

— Ce mi-e dat să aud, procuratorule? răspunse mîndru şi calm Caiafa. Mă ameninţi după sentinţa dată de Sinedriu, întărită de tine însuţi? Oare e cu putinţă? Ne-am obişnuit ca procuratorul roman să-şi măsoare vorbele înainte de a le rosti. De nu ne-ar auzi careva, hegemon!

Pilat îşi aţinti ochii stinşi spre marele preot şi, rînjind, îşi stoarse un zîmbet.

— Ce spui, mare preot! Cine ar putea să ne audă aici, în clipa asta? Semăn eu oare cu băieţandrul care astăzi va fi executat? Mă crezi copil, Caiafa? Ştiu ce spun şi unde spun. în jurul grădinii e un cordon de soldaţi, în jurul palatului alt cordon; nici un şoarece n-ar putea pătrunde aici! Dar nu numai un şoarece, n-ar putea pătrunde nici ăla, cum îi zice… din Kiriat. Fiindcă veni vorba, îl cunoşti, mare preot? Da… De-ar fi pătruns aici unul ca el, s-ar fi căit nespus, de asta cred că nu te îndoieşti o clipă? Şi să ştii, mare preot, de azi înainte n-ai să-ţi mai afli liniştea! Nici tu, nici poporul tău — şi Pilat arătă cu mîna departe, spre dreapta, acolo unde sus de tot, în înalturi, se profila templul cuprins de învăpăierile soarelui — ţi-o spun eu, Pilat din Pont, călăreţul cu Lancea de Aur!

— Ştiu, ştiu, răspunse neînfricat Caiafa, cel cu barba neagră şi ochii îi scăpărară. înălţă mîna spre cer şi urmă: Ştie poporul iudeu că-l urăşti de moarte, şi multe suferinţe ai să-i aduci, dar n-ai să-l poţi pierde! Dumnezeu o să-l apere. O să ne audă, o să audă cezarul atotputernic şi o să ne ferească de cumplitul Pilat.

— O, nu! strigă Pilat şi, după fiecare cuvînt rostit, se simţea tot mai uşurat: nu trebuia să se mai prefacă, nu era nevoie să-şi măsoare vorbele. Prea te-ai plîns de mine cezarului, şi acum e rîndul meu, Caiafa! Acum are să zboare vestea, dar n-am să i-o trimit guvernatorului în Antiohia, şi nici la Roma, ci, de-a dreptul la Capri, însuşi împăratului, ca să afle că voi, la Yerushalayim, îi scăpaţi de la moarte pe răzvrătiţii notorii. Şi potolesc eu setea Yerushalayimului, dar nu cu apă din eleşteul lui Solomon, cum am vrut atunci spre binele vostru, nu, nu cu apă! Adu-ţi aminte cum a trebuit să scot de pe pereţi scuturile cu însemnele împăratului, să mut ostile de pe un loc pe altul şi, vezi bine, a trebuit să vin, să văd cu ochii mei ce se petrece la voi! Ţine minte ce-ţi spun, mare preot, ai să vezi aici, la Yerushalayim, multe cohorte, da, multe! Sub zidurile oraşului va veni toată Legiunea Fulminanta, va veni călărimea arabă; atunci o să auzi tu plînset amar şi gemete şi atunci o să-ţi aminteşti de Baraba cel salvat şi ai să regreţi că ai trimis la moarte pe filozoful cu paşnica lui predică!

Chipul marelui preot se acoperi de pete roşii, ochii îi ardeau. Zîmbi, ca şi procuratorul, rînjindu-şi dinţii, şi răspunse:

— Crezi, oare, procuratorule, ceea ce spui în clipa asta? Nu, nu crezi! Nu pace, o, nu, ne-a adus la Yerushalayim ademenitorul poporului, şi tu, călăreţule, o înţelegi perfect. Ai vrut să-l laşi slobod, ca să răzvrătească mulţimea, să profa- neze credinţa şi să îngenuncheze poporul iudeu sub săbiile romanilor! Dar eu, mare preot al iudeilor, cît voi trăi pe lume, nu voi îngădui să fie pîngărită credinţa şi voi apăra poporul! Auzi, Pilat? Zicînd aceasta, Caiafa ridică mîna ameninţător: Ascultă, procuratorule!

Caiafa tăcu, şi procuratorului i se păru din nou că aude vuietul mării rostogolindu-se pînă la zidurile grădinii lui Irod cel Mare. Venind de jos, vuietul se ridica pînă la picioarele, pînă la faţa procuratorului; în spatele lui, dincolo de aripile palatului, răsuna glasul alarmat al trîmbiţelor, scrîşnetul greu al sutelor de picioare, zăngănit de arme. Procuratorul îşi dădu seama că infanteria romană pornise conform ordinului său şi se îndrepta spre locul unde avea să se desfăşoare parada, înfricoşătoare pentru răsculaţi şi tîlhari, din preajma execuţiei.

— Auzi, procura torule? repetă încet marele preot. Ai să-mi spui oare — aici marele preot ridică amîndouă mîinile, şi gluga întunecată îi căzu de pe cap — că toate acestea le-a stîrnit jalnicul tîlhar Baraba?

Cu dosul palmei, procuratorul îşi şterse fruntea umedă şi rece, privi în pămînt, apoi, scrutînd cerul printre gene, văzu discul de foc al soarelui aproape deasupra creştetului său, iar umbra lui Caiafa, strînsă, chircită, la coada unuia dintre lei; şi spuse încet şi nepăsător:

— Se apropie de amiază. Ne-am luat cu vorba, dar trebuie să continuăm.

Cerîndu-şi scuze marelui preot în cuvintele cele mai alese, Pilat îl pofti să aştepte pe o bancă, la umbra magnoliei, pînă ce va chema persoanele menite să ia parte la o ultimă şi scurtă consfătuire, şi va mai da un ordin relativ la execuţie.

Caiafa se înclină politicos, ducîndu-şi mîna la inimă, şi rămase în grădină, iar Pilat se întoarse în balcon. Acolo îi ordona secretarului ce-l aştepta să-i poftească în grădină pe legatul legiunii, pe tribunul cohortei, pe cei doi membri ai Sinedriului, precum şi pe şeful gărzii templului, care tocmai stăteau în aşteptare pe terasa de jos a grădinii, într-un chioşc rotund cu havuz. Adăugind că nu va întîrzia să se alăture celor din grădină, Pilat se retrase în palat.

În timp ce secretarul îi chema pe cei ce urmau să ia parte la sfat, într-o încăpere cu storuri negre trase, cufundată în penumbră, procuratorul se întîlni cu un bărbat al cărui chip era pe jumătate ascuns în glugă, deşi razele soarelui, nepu-tînd să pătrundă înăuntru, nu aveau cum să-l supere. întrevederea a fost foarte scurtă. Procuratorul schimbă cu dînsul în şoaptă doar cîteva cuvinte, după care acesta se retrase, iar Pilat, traversînd colonada, ieşi în grădină.

Acolo, în prezenţa tuturor celor pe care dorise să-i vadă, procuratorul declară solemn şi rece că încuviinţează osîndi-rea la moarte a lui Yeshua Ha-Nozri, informîndu-se totodată, oficial, la membrii Sinedriului, căruia dintre răufăcători doresc ei să i se cruţe viaţa. Auzind numele lui Baraba, procuratorul zise:

— Foarte bine! apoi porunci secretarului să consemneze de îndată aceasta în protocol, strînse în pumn paftaua pe care i-o ridicase din nisip secretarul şi rosti solemn: E timpul!

Porniră cu toţii în jos, pe treptele scării largi de marmură, străjuită de doi pereţi de trandafiri ce răspîndeau un parfum ameţitor, coborînd mereu mai jos spre zidul palatului, spre poarta ce dădea într-o piaţă largă, pietruită, la capătul căreia, de cealaltă parte, se înălţau coloanele şi statuile din arenele Yerushalayimului.

De cum ieşiră din grădină în piaţă şi se urcară pe podiumul înalt şi spaţios de piatră ce domina piaţa, Pilat, privind în jur printre gene, se lămuri asupra situaţiei.

Drumul pe care-l străbătuse cu cîteva clipe mai înainte, adică drumul de la zidul palatului pînă la podium, era pustiu; în schimb, piaţa din faţa sa dispăruse. O potopise mulţimea. Aceasta s-ar fi revărsat şi peste podium, şi peste acel drum rămas pustiu, dacă n-ar fi ţinut-o în loc un rînd triplu de soldaţi din legiunea sebastiană, la stînga lui Pilat, şi acela al soldaţilor din cohorta auxiliară ituriană, la dreapta lui. Aşadar, Pilat se urcă pe podium, închizînd pleoapele şi strîngînd în pumn cu străşnicie, maşinal şi fără rost, paftaua aceea. Procuratorul închisese ochii nu pentru că-l orbise soarele, nu! O făcuse fiindcă nu voia să vadă grupul de osîndiţi, care, după cum ştia prea bine, era acum împins în urma lui pe podium.

Îndată ce mantia albă cu căptuşeala sîngerie se ivi sus, pe stînca ce domina marea de oameni, Pilat, orbit, simţi re- vărsîndu-i-se în urechi o undă sonoră: „Ha-a-a-a…” întîi încet, venind de undeva de departe, de lîngă hipodrom, apoi, crescînd asemenea unui tunet, şi, după ce-şi păstră cîteva clipe tăria, începu să scadă. „M-au văzut”, gîndi procuratorul. Dar n-apucă unda să se domolească cu totul, cînd alta îşi porni deodată colindul, vibrînd cu şi mai mare putere de-cît cea dinainte, iar în această a doua undă se desluşea un clocot şuierător, aidoma clocotului iscat de un talaz în spume, în al cărui tumult se învălmăşeau gemete răzleţe de femei. „Au fost suiţi pe eşafod, îşi spuse Pilat; gemetele sînt ale cîtorva femei strivite, în vreme ce mulţimea s-a repezit înainte.”

Aşteptă un timp, ştiind că nici o forţă nu ar putea sili mulţimea să amuţească, pînă ce nu se va revărsa tot ce se adunase într-însa, şi nu va amuţi singură.

Cînd clipa aceea veni, procuratorul îşi repezi în sus mîna dreaptă, şi peste mulţime se aşternu o tăcere desăvîrşită. Atunci, Pilat aspiră adînc-adînc în piept aerul fierbinte şi strigă:

— In numele cezarului!… şi glasul lui frînt pluti peste miile de capete.

În urechi îi năvăli de cîteva ori un strigăt metalic — cohortele de soldaţi, avîntîndu-şi lăncile şi însemnele în aer, vuiră:

— Trăiască cezarul!

Pilat îşi ridică ochii drept în soare. Sub pleoape îi ţîşni o flacără verde care-i învălui creierul; şi glasul lui răguşit străpunse văzduhul, peste mulţime, rostind în arameică:

— Patru nelegiuiţi, arestaţi la Yerushalayim pentru omor şi instigare la răscoală, pentru nesocotirea legilor şi profanarea credinţei, au fost osîndiţi la o moarte ruşinoasă — răstignirea. Osînda va fi îndeplinită îndată pe Golgota! Nelegiuiţii — Dismas, Hestas, Baraba şi Ha-Nozri — se şi află în faţa voastră!

Pilat arătă cu mîna spre dreapta, fără să-i vadă pe cei osîndiţi, dar ştiind că sînt acolo unde se cuvenea să fie.

Mulţimea îi răspunse printr-un vuiet prelung, parcă de mirare sau uşurare. Cînd vuietul se stinse, procuratorul urmă: — Vor muri însă numai trei, fiindcă, după lege şi datină, în cinstea sărbătorii Paştelui unuia dintre osîndiţi, la alegerea Micului Sinedriu şi cu încuviinţarea autorităţilor romane, generosul cezar îi redă viaţa demnă de dispreţ!

Strigînd aceste cuvinte, Pilat auzea cum vuietul se stinge treptat, şi peste tot şi toate se aşterne o linişte adîncă. Nu mai desluşea nici o suflare, nici un foşnet, ba chiar veni clipa cînd i se păru că pierise întreaga fire. Oraşul pe care-l ura atîta murise, şi doar el, procuratorul, mai rămăsese în picioare, singur, cu obrazul rezemat de cer, mistuit de razele pieptişe ale soarelui. Pilat mai tăcu vreo cîteva clipe, apoi strigă răspicat:

— Numele celui căruia i se va da drumul de îndată în faţa voastră e…

Din nou făcu o pauză înainte de a rosti numele, chibzuind dacă spusese tot ce se cuvenea; deoarece ştia că oraşul mort se va reînsufleţi după ce el va fi rostit numele fericitului şi nici una din vorbele sale nu se va mai putea auzi după aceea.

„Am spus tot? îşi şopti, fără glas, Pilat. Tot. Numele!” Şi, rostogolind litera „r” peste oraşul învăluit în tăcere, procuratorul strigă:

— Bar-raba!

În clipa aceea i se păru că, ţiuind strident, soarele plesni deasupra capului său, revărsîndu-şi văpaia în urechile lui. Şi, în văpaia aceasta, se-nvolburau sălbatic urlete, ţipete ascuţite, gemete, hohote de rîs şi fluierături.

Pilat se întoarse şi o porni înapoi, spre treptele ce coborau de pe podium, cu ochii la mozaicul pestriţ al pardoselii de sub picioarele sale, ca să nu se poticnească. Ştia că acum, în spatele lui, pe podium, zboară ca o grindină monede de bronz şi curmale, că, în mulţimea ce urlă, oamenii se caţără, strivin-du-se unii pe alţii, să vadă cu ochii lor minunea — cum se smulge din ghearele morţii omul! Cum desfac legionarii frîn-ghiile care-l legau, pricinuindu-i fără să vrea o durere ascuţită în braţele răsucite la interogatoriu, cum se schimonoseşte şi geme acest om, schiţînd totuşi un zîmbet stupid, de nebun. Procuratorul ştia că, în vremea asta, escorta însoţea spre treptele laterale pe cei trei cu mîinile legate, pentru a-i duce pe drumul dinspre apus, afară din oraş, pe Golgota. Pilat deschise ochii numai după ce ajunse în spatele podiumului, ştiind că scăpase de primejdia de a-i vedea pe osîndiţi.

Prin vuietul mulţimii ce se potolea treptat se auzeau acum desluşit strigătele pătrunzătoare ale crainicilor, repetînd în limba arameică şi elină ceea ce procuratorul strigase cu cîte-va clipe mai înainte. în afară de toate acestea, auzi apropi-indu-se un tropot cadenţat de copite şi glasul trîmbiţei cîn-tînd o melodie scurtă şi veselă. Acestor sunete le răspunseră fluierăturile sfredelitoare ale copiilor căţăraţi pe acoperişurile caselor rînduite pe strada care ducea de la bazar spre piaţa hipodromului şi strigăte de: „Ia seama!”

Un soldat, care stătea singuratic în partea pustie a pieţei, ţinînd în mînă un însemn, îl avîntă speriat, şi întreaga procesiune — procuratorul, legatul legiunii, secretarul şi escorta — se opri.

În trap tot mai întins, un grup de călăreţi ieşi ca vîntul în piaţă, ca, tăindu-i marginea, să ocolească mulţimea de oameni şi să se îndrepte spre Golgota, luînd-o pe drumul cel mai scurt, prin ulicioara de sub zidul de piatră năpădit de viţă de vie.

Comandantul călăreţilor, un sirian, micuţ ca un băieţan-dru, tuciuriu ca un mulatru, ajungînd în goana calului în dreptul lui Pilat, strigă ceva cu glas subţire, scoţînd din teacă sabia. Calul iute, negru ca pana corbului, tot numai spume, se smuci, ridicîndu-se pe picioarele dinapoi. După ce vîrî sabia în teacă, tînărul comandant biciui calul peste grumaz, făcîndu-l să cadă pe picioare, şi porni în goană pe ulicioară, îndepărtîndu-se în galop. în urma lui, în rînduri de cîte trei, într-un nor de praf, zburau călăreţii, şi vîrfurile lăncilor, uşoare, de bambus, săltau; pe dinaintea procuratorului treceau ca vîntul chipuri ce păreau şi mai întunecate în contrast cu turbanele albe şi dinţii sclipitori, ce şi-i arătau rînjind.

Stîrnind nori de praf, călăreţii pătrunseră în ulicioară, şi ultimul care trecu prin faţa lui Pilat fu un soldat, în spate cu o trîmbiţă sclipind în soare.

Ferindu-se de praf cu o mînă şi strîmbîndu-se nemulţumit, Pilat porni mai departe, spre poarta grădinii palatului; în urma lui veneau legatul, secretarul şi escorta.

Era în jurul orei zece dimineaţa.


3 Al şaptelea argument


— Da, era în jurul orei zece dimineaţa, preastimate Ivan Nikolaevici, spuse profesorul.

Poetul îşi trecu palma peste faţă, ca omul care abia se trezeşte din somn, şi văzu că pe lacuri se lăsase seara.

Oglinda apei se întunecase, şi o luntre aluneca în plescăit de vîsle şi în chicotelile unei femei pe care o plimba cineva. Băncile de pe alei erau pline de lume, dar tot numai pe trei din laturile pătratului, cea de a patra, unde şedeau interlocutorii noştri, rămînea pustie.

Deasupra Moscovei cerul parcă se spălăcise, şi în tării ieşea în relief luna plină, albă încă, nepoleită cu aur. Se respira mult mai uşor şi, sub tei, glasurile căpătaseră inflexiunile mai dulci ale serii.

„Cum de n-am băgat de seamă că ăsta a apucat să ticluiască o întreagă poveste? se întrebă Bezdomnîi, uimit la culme. S-a şi lăsat seara! Dar poate că n-a spus-o el, ci am adormit pur şi simplu, şi toate astea le-am visat?”

Totuşi, trebuie să presupunem că profesorul i-o povestise; altfel, am fi siliţi să admitem că acelaşi vis îl avusese şi Berlioz, pentru că, privindu-l cu luare-aminte pe străin drept în faţă, Mihail Alexandrovici zise:

— Povestirea dumneavoastră mi se pare extrem de interesantă, domnule profesor, cu toate că nu coincide deloc cu textele din Evanghelie.

— Vai de mine, făcu profesorul cu un zîmbet indulgent, de alţii nu m-aş mira, dar dumneavoastră trebuie să ştiţi că nimic din ceea ce scrie în Evanghelie nu s-a întâmplat vreodată, şi dacă începem să ne referim la Evanghelie, socotind-o drept sursă istorică… zîmbi iar, cu aceeaşi expresie pe faţă, şi-i luă piuitul lui Berlioz, pentru că repetase, cuvînt cu cuvînt, ceea ce îi spusese el însuşi lui Bezdomnîi, în timp ce străbăteau strada Bronnaia în drum spre Patriarşie prudî.

— Aşa e, încuviinţă Berlioz, dar mă tem că nimeni n-ar putea confirma că ceea ce ne-aţi povestit dumneavoastră s-a petrecut în realitate.

— Ba nu! Are cine să confirme! exclamă profesorul, stîl-cind cuvintele, dar pe un ton cum nu se poate mai convins şi, deodată, foarte misterios, le făcu iar celor doi prieteni semn să vină mai aproape.

Literaţii se aplecară spre el, unul din dreapta, altul din stînga, şi străinul urmă, dar de data asta fără nici un accent, care, dracu ştie cum, ba dispărea, ba apărea din nou:

— Adevărul e… aici profesorul se uită în jur sperios şi urmă în şoaptă… că eu am fost de faţă la toate acestea. Am fost la Pilat din Pont pe balcon, şi în grădină, cînd vorbea cu Caiafa, şi lîngă eşafod, dar numai în taină, incognito, cum s-ar zice, aşa că vă rog să nu suflaţi nimănui nici un cuvînt şi să păstraţi secretul, sst…

Urmă o tăcere, apoi Berlioz, palid la faţă, îl întrebă cu tremur în glas:

— De cînd… sînteţi la Moscova?

— Păi adineauri, în clipa asta am sosit, îi răspunse fîstîcit profesorul şi abia acum celor doi prieteni le dădu prin cap să se uite bine în ochii lui, ca să se convingă că ochiul stîng, de culoare verde, e un ochi de nebun, iar dreptul e gol, negru şi mort.

„Uite cum s-a lămurit totul! îşi zise Berlioz, tulburat şi dezorientat. A sosit un neamţ nebun sau s-a ţicnit adineauri, aici, pe malul lacului. Ce istorie!”

Da, într-adevăr, se lămurea totul: şi mult preaciudatul dejun la răposatul filozof Kant, şi aiurelile despre uleiul de floa-rea-soarelui, şi Annuşka, şi prezicerea că lui Berlioz i se va tăia capul, şi toate celelalte; hotărît lucru, profesorul era dement.

Berlioz realiză numaidecît ce avea de făcut. Lăsîndu-se pe speteaza băncii, în spatele profesorului, îi făcu lui Bezdomnîi un semn cu ochiul, vrînd să spună: „nu-l contrazice”, dar poetul, fîstîcit, nu-l înţelese. — Da, da, da, spunea excitat Berlioz, posibil… chiar foarte posibil să fi avut loc toate acestea: şi Pilat din Pont, şi balconul, şi restul… Dar dumneavoastră aţi venit singur sau cu soţia?

— Singur, singur, sînt totdeauna singur, răspunse profesorul cu amărăciune.

— Dar unde vi-s bagajele, domnule profesor? urmă insinuant Berlioz. La hotelul „Metropol”? Unde aţi tras?

— Eu?… Nicăieri, răspunse neamţul cel smintit, rătăcind cu ochiu-i verde, nebun şi trist, peste Patriarşie prudî.

— Cum?… Dar… unde o să locuiţi?

— În apartamentul dumneavoastră, trînti deodată pe un ton familiar nebunul, făcîndu-i cu ochiul.

— Sînt… sînt încîntat… mormăi Berlioz, dar, credeţi-mă, la mine n-o să vă simţiţi comod, pe cînd la „Metropol” sînt nişte camere splendide, e un hotel de prim rang…

— Şi nici diavolul nu există? îl întrebă hodoronc-tronc bolnavul pe Ivan Nikolaevici.

— Nici diavolul…

— Nu-l contrazice, şopti abia mişcîndu-şi buzele Berlioz, trăgîndu-se iute în spatele profesorului şi făcînd semne poetului.

— Nu există nici un diavol! strigă exact ce nu trebuia Ivan Nikolaevici, zăpăcit de toată această aiureală. Ce pacoste pe capul nostru! Ia nu mai face pe nebunul!

Auzind acestea, nebunul izbucni într-un rîs atît de răsunător, încît o vrabie îşi luă zborul din teiul ce-şi întindea crengile deasupra capetelor celor trei.

— Foarte interesant, zise profesorul, cutremurîndu-se de rîs; cum vine asta? La dumneavoastră orice cauţi nu găseşti? îşi curmă brusc hohotele şi, lucru pe deplin explicabil la o boală psihică, după accesul de veselie, căzu în cealaltă extremă, se enervă şi strigă aspru: Şi, va să zică, nu există?

— Liniştiţi-vă, liniştiţi-vă, domnule profesor, mormăi Berlioz, temîndu-se să-l enerveze pe bolnav. Rămîneţi aici o clipă cu tovarăşul Bezdomnîi, iar eu mă reped pînă la colţ să dau un telefon, după care vă conducem unde veţi dori dumneavoastră. Doar n-o să vă descurcaţi singur în oraş! Trebuie să recunoaştem că planul lui Berlioz era judicios: să ajungă pînă la primul telefon public şi să comunice la Biroul de evidenţă a străinilor că iată, cutare, consultant venit din străinătate, se află la Patriarşie prudî într-o stare vădită de demenţă. Deci, se impune luarea unor măsuri; altfel se pot isca cine ştie ce încurcături şi neplăceri.

— Vreţi să daţi un telefon? Bine, daţi, încuviinţă trist bolnavul şi, deodată, îl rugă pătimaş pe Berlioz: Dar, vă implor, acum la despărţire, credeţi cel puţin în existenţa diavolului! Mai mult nu vă cer. Să ştiţi că pentru dovedirea acestui adevăr există un al şaptelea argument, cel mai temeinic! De altfel, o să vi se prezinte de îndată.

— Bine, bine, îl linişti cu o falsă blîndeţe Berlioz şi, făcîn-du-i cu ochiul poetului amărît, căruia nu-i surîdea defel perspectiva de a-l păzi pe neamţul dement, părăsi malul lacului, îndreptîndu-se spre ieşirea de la intersecţia străzii Bronnaia cu stradela Ermolaevski.

Îndată ce-l văzu îndepărtîndu-se, profesorul parcă se în-zdrăveni şi se lumină la faţă.

— Mihail Alexandrovici! strigă el.

Acesta tresări, întoarse capul, dar căută să se liniştească cu gîndul că profesorul putea să-i cunoască numele tot din ziare.

Străinul însă, făcîndu-şi mîinile pîlnie, strigă:

— Dacă vreţi, dau dispoziţie să se trimită imediat o telegramă unchiului dumneavoastră la Kiev!?

Berlioz se cutremură din nou! De unde ştia nebunul de existenţa unchiului de la Kiev? Despre asta era sigur că nu scrisese nimic nici o gazetă. Ehei, nu cumva are dreptate Bezdomnîi? Dacă actele neamţului sînt false? Ah, ce individ ciudat.. Da, da, trebuie să telefoneze, să telefoneze numaidecît unde trebuie! Acolo o să se lămurească în doi timpi şi trei mişcări ce-i cu el.

Şi, fără să mai asculte ce-i striga profesorul, Berlioz fugi mai departe.

Chiar lîngă ieşirea în strada Bronnaia, în întîmpinarea re-dactorului-şef se ridică de pe o bancă un cetăţean semănînd leit cu cel care se întrupase mai înainte, în lumina soarelui, din pîcla deasă a arşiţei. Numai că acum nu mai era străveziu, aerian, ci un individ obişnuit, din carne şi oase şi, în întunericul ce se lăsa, Berlioz îi văzu bine mustăţile, ca nişte pene de găină, ochii mici, ironici, de om băut, şi pantalonii cadrilaţi, traşi în sus, lăsînd să i se vadă ciorapii albi, jegosi.

Mihail Alexandrovici se dădu înapoi, dar se consolă îndată, socotind că este o coincidenţă stupidă şi că, în general, nu era momentul potrivit să se gîndească la această problemă.

— Căutaţi portiţa turnantă, cetăţene? se interesă tipul cadrilat, cu o voce dogită de tenor. Poftiţi pe aici! Drept înainte, şi ieşiţi unde trebuie. Pentru indicaţie… ar trebui să faceţi cinste… aşa, ca să se poată drege cu o litruţă… un fost dirijor de cor bisericesc!…

Strîmbîndu-se, individul îşi smulse de pe scăfîrlie şepcuţa de jocheu.

Berlioz nu mai stătu să-l asculte pe dirijorul de cor, milog şi scălîmbăiat, se apropie în fugă de portiţa turnantă şi puse mîna pe ea. O întoarse şi era gata să păşească pe şine, cînd îl izbi în faţă o lumină roşie şi albă: în cutia ei de sticlă se aprinse inscripţia: „Atenţie la tramvai.”

Şi, numaidecît, veni în goană şi tramvaiul care cotea de pe Ermolaevski pe Bronnaia, pe o linie nouă, trasă de curînd. întoarse şi, ieşind la drum drept, se lumină deodată în interior, scoase un urlet şi îşi mări viteza.

Prudentul Berlioz, deşi stătea într-un loc ferit, se gîndi să se întoarcă la adăpostul porţii turnante; îşi mută mîna pe o altă aripă şi făcu un pas înapoi. Dar, deodată, mîna îi lunecă şi scăpă aripa portiţei de metal, un picior, ca pe gheţuş, prinse a-i aluneca pe caldarîmul ce cobora în pantă spre şine, celălalt picior i se săltă în sus, şi Berlioz fu proiectat drept pe şine.

Încercînd să se agate de ceva, căzu pe spate, lovindu-se nu prea tare de caldarîm şi apucă să vadă sus, pe cer, nu mai ştiu dacă în dreapta sau în stînga, luna poleită în aur. Avu timp să se întoarcă pe o parte, să-şi tragă înnebunit, dintr-o smucitură, picioarele spre burtă şi, răsucindu-se, văzu limpede zburînd spre el impetuos faţa albă de groază a vătmă-niţei, precum şi basmaua ei roşie. Berlioz nu scoase nici un strigăt, dar în jurul lui toată strada prinse a ţipa cu glasuri ascuţite de femei.

Vătmăniţa frînă cu disperare, tramvaiul se lăsă cu botul în pămînt, după care se săltă brusc şi, prefăcute în ţăndări, geamurile vagonului zburară cît colo zornăind. în mintea lui Berlioz cineva striga cu groază: „E cu putinţă?”

Din nou, pentru ultima oară, sclipi discul lunii, dar de astă dată destrămîndu-se bucăţi-bucăţi, apoi se lăsă noaptea.

Tramvaiul îl acoperi pe Berlioz şi, lîngă grilajul aleii, fu aruncat pe panta pietruită un obiect rotund, întunecat. Ros-togolindu-se, porni în salturi pe caldarîm.

Era capul retezat al lui Berlioz.


4 Urmărirea


Ţipetele isterice ale femeilor se potoliră, fluierăturile miliţienilor se stinseră, două maşini sanitare transportară: una, la morgă, trupul decapitat şi capul tăiat, cealaltă, la spital, pe frumoasa vătmăniţa rănită de cioburi; măturătorii cu şorţuri albe strînseră şi aruncară sticla spartă, presărînd nisip peste băltoacele de sînge, iar Ivan Nikolaevici, cum se prăbuşise pe bancă, atunci cînd alergase spre locul nenorocirii, aşa rămăsese. încercase de cîteva ori să se ridice, dar picioarele nu-l ascultau; pe Bezdomnîi îl lovise un fel de dambla.

Poetul se repezise spre portiţa turnantă de îndată ce auzi primul răcnet şi văzu capul retezat săltînd pe caldarîm. înnebunit de groază, se prăbuşise pe bancă, muşcîndu-şi mîna pînă la sînge. Uitase desigur de neamţul ţicnit şi se străduia să înţeleagă un singur lucru: cum de era cu putinţă?! Adineauri vorbise cu Berlioz şi, peste cîteva clipe numai, capul…

Pe alee, oamenii treceau în goană prin faţa poetului, zguduiţi de cele întîmplate; se auzeau exclamaţii de groază; Ivan Nikolaevici însă nu înregistra nici o vorbă. Dar alături, pe alee, se ciocniră pe neaşteptate două femei, şi una din ele, cu nasul ascuţit, în capul gol, striga chiar lîngă urechea celeilalte: —… Annuşka, Annuşka noastră! de pe Sadovaia! E mîna ei! Ea a făcut-o… A cumpărat de la băcănie ulei de floarea-soa-relui şi a spart din întîmplare sticla de un litru, lovind-o de portiţa turnantă. Şi-a mînjit fusta toată şi ce-a mai înjurat, vai, ce-a mai înjurat!… Dumnealui, sărmanul, o fi alunecat pesemne şi s-a rostogolit pe şine…

Din tot ce strigase femeia, în creierul zdruncinat al lui Ivan Nikolaevici se înfipse un singur cuvînt: „Annuşka”…

— Annuşka… Annuşka?… mormăi poetul, aruncînd împrejur priviri alarmate. Daţi-mi voie, daţi-mi voie…

De numele Annuşkăi se prinseră cuvintele „ulei de floa-rea-soarelui”, iar apoi, nu se ştie de ce, „Pilat din Pont”. Poetul îl lăsă la o parte pe Pilat şi se apucă să-şi adune gîndurile începînd de la cuvîntul „Annuşka”. Totul se înlănţui în cîteva clipe, ducînd la profesorul nebun.

„Daţi-mi voie! El a zis că şedinţa nu se va ţine, pentru că Annuşka a vărsat uleiul. Şi poftim, şedinţa nu se va mai ţine! Dar nu numai atît, n-a zis el că lui Berlioz o să-i taie capul o femeie?! Da, da, da! Şi doar vatmanul era o femeie! Cum vine asta?!”

Nu mai rămînea nici pic de îndoială, consultantul misterios cunoscuse dinainte, cu precizie, tot tabloul morţii cumplite a lui Berlioz. Şi, înaată, două gînduri pătrunseră în mintea poetului. Primul: „Prostii, nu-i deloc nebun!” Şi al doilea: „Nu cumva chiar el a pus totul la cale?”

„Dar cum, vă întreb, cum? Stai că aflăm noi!” După o luptă cu sine însuşi, Ivan Nikolaevici se ridică de pe bancă şi se repezi înapoi, acolo unde stătuse de vorbă cu profesorul. Din fericire, acesta nu plecase.

Pe Bronnaia se şi aprinseseră felinarele, iar deasupra lacurilor se înălţa luna aurie, şi, în lumina ei, înşelătoare ca totdeauna, lui Ivan Nikolaevici i se păru că nebunul ţine la subţioară o spadă, nu bastonul.

Băgăciosul dirijor de cor în retragere şedea alături, pe locul unde stătuse mai adineauri Ivan Nikolaevici. Acum dirijorul arborase pe nas un pince-nez, de care se vedea bine că nu avea nevoie, cu un geam lipsă şi cu celălalt crăpat, ceea ce-l făcea să pară şi mai dezgustător ca înainte, cînd îi arătase lui Berlioz drumul spre linia tramvaiului. Simţind că-i îngheaţă sîngele în vine, Ivan se apropie de profesor şi, privindu-i atent faţa, se convinse că nu vădeşte şi nici nu a vădit vreun semn de demenţă.

— Mărturiseşte cine eşti dumneata? îl întrebă cu voce surdă Ivan.

Străinul se încruntă, îl privi de parcă îl vedea pentru întîia oară, şi-i răspunse duşmănos:

— La mine nu înţeleg… rus nu vorbeşte…

— Dumnealor nu înţeleg, se amestecă în vorbă, de pe banca lui, dirijorul de cor, deşi nimeni nu-l rugase să traducă spusele străinului.

— Nu te preface! urmă ameninţător Ivan, simţind un fior de gheaţă sub lingurea. Adineauri vorbeai perfect ruseşte. Nu eşti neamţ şi nici profesor! Eşti ucigaş şi spion!… Actele! strigă Ivan cu înverşunare.

Misteriosul profesor dădu din umeri cu o grimasă de dezgust, şi gura lui, strîmbă şi aşa, se strîmbă şi mai rău.

— Cetăţene! se băgă din nou pe fir dirijorul abject, ia spune-mi, de ce-l sîcîi pe acest turist străin? Pentru asta vei fi tras la răspundere cu toată severitatea!

Iar profesorul suspect îşi luă un aer trufaş, îi întoarse poetului spatele şi plecă. Ivan simţi că-şi pierde uzul raţiunii. Su-focîndu-se, se adresă dirijorului:

— Hei, cetăţene, ajută-mă să pun mina pe criminal! Eşti dator s-o faci!

Dirijorul se învioră la culme, sări în picioare şi răcni:

— Care-i criminalul? Unde-i? Să-l văd! Un infractor străin? Ochii începură să-i joace de bucurie. Ăsta? Păi, dacă-i criminal, întîi şi întîi trebuie să strigăm „ajutor”. Altfel, ne scapă. Ia hai să strigăm amîndoi o dată!

Şi dirijorul deschise gura, ca şi cînd s-ar fi pregătit să zbiere.

Ivan, descumpănit, îi dădu ascultare poznaşului şi strigă: „Ajutor!”; dirijorul însă îl trase pe sfoară şi tăcu mîlc.

Strigătul stingher, răguşit, al lui Ivan nu ajută la nimic. Două june se traseră speriate din calea lui, şi poetul auzi un glas spunînd: „E beat.”

— Aha, va să zică, eşti înţeles cu el? urlă mînios Ivan. De ce îţi baţi joc de mine? Dă-mi drumul! Se repezi la dreapta şi dirijorul tot la dreapta, Ivan la stîn-ga, şi dirijorul tot la stînga.

— Mă împiedici cu bună ştiinţă, dinadins? zbiera Ivan, turbat de furie. Şi pe tine te dau pe mina miliţiei!

Încercă să-l apuce de mînecă pe ticălos, dar stîngaci, fără succes, şi în aceeaşi clipă, dirijorul pieri, de parcă l-ar fi înghiţit pămîntul.

„Ah!” făcu Ivan şi, aruncînd ochii în zare, îl văzu pe necunoscutul odios, gata s-o ia pe stradela Patriarşie. Nu era singur. Dirijorul de cor, individ mai mult decît suspect, apucase să i se alăture. Dar nu numai atît. Al treilea din grup, răsărit nu se ştie de unde, era un motan uriaş, gras cît un porc, negru ca tăciunele, cu nişte mustăţi de cavalerist date dracului. Cei trei porniră pe stradelă, motanul mergînd doar pe labele dinapoi.

Ivan se luă după răufăcători, dar se convinse pe dată că va fi foarte greu să-i ajungă.

Cei trei străbătură stradela cît ai clipi, luînd-o apoi pe Spi-ridonovka. Cu toate că Ivan grăbea mereu pasul, distanţa dintre urmăritor şi cei urmăriţi nu se micşora defel, şi poetul nici nu-şi dădu seama cum, după liniştita Spiridonovka, se pomeni lîngă Porţile Nikitskie, unde situaţia se complică şi mai mult. Aici era înghesuială mare şi, pe deasupra, banda de tîlhari socoti locul potrivit ca să recurgă la un bun procedeu banditesc: să se retragă, împrăştiindu-se care încotro.

Cu o dibăcie magistrală, dirijorul se agăţă în plin mers de autobuzul ce gonea spre piaţa Arbat, şi se topi. Pierzînd pe unul din cei trei răufăcători, Ivan îşi concentra atenţia asupra motanului şi văzu cum ciudatul animal se apropie de vagonul „A”, oprit în staţie, cum îmbrînd cu neobrăzare jos de pe scară o femeie care scoase un ţipăt strident şi, agăţîndu-se cu laba de bară, să nu-şi piardă echilibrul, încercă chiar să-i arunce încasatoarei, prin fereastra deschisă din cauza zăpuşelii, o grivnă pentru bilet.

Purtarea motanului îl uimi la culme pe Ivan, care încremeni ca o statuie lîngă uşa băcăniei din colţ, şi-l cuprinse uimirea pentru a doua oară, văzînd atitudinea încasatoarei. îndată ce zări motanul căţărîndu-se în tramvai, femeia strigă, tremurînd toată de furie: — Motanii n-au acces în tramvai! Nu-i voie cu motani. Z-zît! Dă-te jos, de nu, chem miliţia!

Atît pe încasatoare, cît şi pe călători nu-i uimi întîmplarea în sine: că un motan se suie în tramvai, ceea ce încă nu era lucru mare, ci faptul că motanul intenţionează să plătească biletul.

La drept vorbind, el se dovedi nu numai un animal solvabil, dar şi disciplinat. Chiar de la prima interpelare a încasatoarei îşi încetă asaltul, coborî şi se instala în staţie, netezin-du-şi mustăţile cu grivna. Dar îndată ce încasatoarea smuci sfoara, dînd semnalul de plecare, şi tramvaiul se urni din loc, motanul procedă ca orice individ dat jos cu sila, dar care trebuie neapărat să meargă cu tramvaiul. Lăsă să treacă prin faţa lui toate cele trei vagoane, sări pe tamponul celui din urmă, îşi înfipse ghearele într-un tub de cauciuc ce ieşea din peretele vagonului şi călători în voie, economisind şi o grivnă.

Atent la parşivul de motan, poetul era gata-gata să-l piardă pe cel mai important dintre tîlhari — pe profesor. Din fericire, acesta nu apucase s-o şteargă. La capătul străzii Bolşaia Nikitskaia, sau al străzii Herzen, în mijlocul mulţimii ce se îmbulzea, Ivan îi zări bereta cenuşie. Cît ai clipi, îşi făcu loc într-acolo. Dar nu avea noroc. Grăbi pasul, o luă la trap, îm-brîncindu-i pe trecători; cu toate acestea, nu izbuti să se apropie nici cu un centimetru de profesor.

Deşi era enervat la culme, îl uluia totuşi repeziciunea supranaturală cu care se desfăşura urmărirea. Nu se scurseră nici douăzeci de secunde de cînd lăsase în urmă Porţile Nikitskie, că pe Ivan Nikolaevici îl şi orbiră luminile din piaţa Arbat. Cîteva clipe încă şi iată o ulicioară întunecoasă cu trotuare strîmbe, unde Ivan Nikolaevici se prăbuşi cu zgomot şi se răni la genunchi. Din nou o magistrală scăldată în lumini — strada Kropotkin, apoi încă o ulicioară, apoi Osto-jenka, şi o altă ulicioară mohorîtă, murdară, zgîrcit luminată. Aici, Ivan Nikolaevici îl pierdu pe cel de care avea atîta nevoie. Profesorul dispăruse.

Poetul îşi pierdu cumpătul, dar nu pentru multă vreme: deodată presupuse că profesorul trebuie să fie negreşit în casa Nr. 13 şi neapărat în apartamentul 47. Dînd buzna pe uşa imobilului, Ivan Nikolaevici urcă val-vîrtej pînă la etajul întîi, găsi numaidecît apartamentul şi sună la uşă, nerăbdător. Nu trebui să aştepte mult, îi deschise o fetiţă de vreo cinci ani, care, fără să-l întrebe o vorbă, o şterse numaidecît.

În vestibulul imens, lăsat într-o totală paragină, abia luminat de un bec chior atîrnat sub tavanul negru de murdărie, spînzura pe un perete o bicicletă fără pneuri; un cufăr uriaş, ferecat, se afla în mijlocul încăperii, iar pe poliţa cuierului cineva aruncase o căciulă cu clape, ce atîrnau, lungi, în jos. De după una din uşi, la radio, o voce sonoră de bărbat recita nişte versuri, pe un ton furios.

Cu toate că se afla într-o casă străină, Ivan Nikolaevici nu-şi pierdu deloc prezenţa de spirit, ci o luă drept spre coridor, judecind astfel: „S-a ascuns, desigur, în baie.” Coridorul era cufundat în beznă. După ce bîjbîi o vreme, lovin-du-se de pereţi, zări sub o uşă o fîşie slabă de lumină; dibui prin întuneric clanţa şi o trase uşor spre el. Cîrligul sări, şi Ivan se pomeni chiar în camera de baie, spunîndu-şi că avusese noroc.

De fapt, nu dăduse peste el norocul de care ar fi avut nevoie! II învălui o căldură jilavă, şi, la lumina jarului ce mocnea sub cazanul de baie, zări nişte albii mari atîrnînd pe perete, şi cada, toată numai pete negre, oribile, pe locurile unde căzuse smalţul. In cadă stătea în picioare, cu un burete în mî-nă, o cetăţeană goală-puşcă, plină de clăbuc. îşi îngustă ochii miopi, aţintindu-i asupra lui Ivan, care dăduse buzna în baie, şi, luîndu-l, se vede, drept altcineva, în lumina aceea de iad, spuse încet, amuzată:

— Kiriuşka! Lasă-te de prostii! Ai înnebunit? Feodor Iva-novici trebuie să se întoarcă dintr-o clipă în alta. Ieşi imediat de-aici!

Şi-l ameninţă pe Ivan cu buretele.

Neînţelegerea era vădită, şi vina o purta, desigur, Ivan Nikolaevici, care nu avea însă de gînd s-o recunoască şi, după ce exclamă mustrător: „desfrînato!” —, se pomeni, cine ştie cum, în bucătărie. Era pustie la ora aceea. Pe maşina de gătit, în penumbră, vreo zece primusuri stinse stăteau mute. Pre-lingîndu-se prin geamul murdar, nespălat de ani de zile, o rază de lună lumina cu zgîrcenie ungherul unde sclipea o icoană uitată, încărcată de praf şi pînze de păianjen, de după care ieşeau capetele a două luminări mari de cununie. Sub icoana mare atîrna, prinsă într-un ac, o iconiţă de hîrtie.

Nimeni nu ştie ce gînd puse atunci stăpînire pe Ivan, dar, înainte de a se îndrepta spre intrarea de serviciu, îşi însuşi una din luminări şi iconiţa de hîrtie. Părăsi apartamentul anonim, înzestrat cu aceste obiecte, mormăind ceva, ruşinat la gîn-dul întîmplării prin care trecuse cu cîteva clipe mai înainte în baie, încercînd, fără să vrea, să ghicească cine putea fi neobrăzatul de Kiriuşka, şi dacă nu cumva căciula aceea scîrboa-să cu clape era a lui.

În ulicioara pustie şi tristă, poetul se uită în jur, căutîn-du-l pe fugar, care nu se vedea însă nicăieri. Atunci, Ivan îşi spuse cu hotărîre:

— Sigur că da, e la rîul Moscova! înainte, marş!

S-ar fi cuvenit, poate, ca Ivan Nikolaevici să fie întrebat de ce era atît de convins că profesorul se dusese tocmai la rîul Moscova şi nu în altă parte? Din nenorocire însă, n-avea cine să-l întrebe? Ulicioara aceea mizerabilă era pustie…

După un timp foarte scurt, Ivan Nikolaevici putu fi văzut pe treptele de granit ce coborau spre rîul Moscova.

Îşi scoase hainele, dîndu-le în grija unui bărbos simpatic care fuma o ţigară răsucită de el; pe jos, alături, zăcea o bluză rusească albă, ruptă, şi nişte ghete scîlciate, cu şireturile desfăcute. Ca să se mai răcorească, Ivan dădu din mîini şi se aruncă în apă cu mişcări de atlet. I se tăie răsuflarea, atît de rece era apa, şi-i trecu chiar prin minte că nu va putea ieşi la suprafaţă. Dar izbuti să iasă, pufăind şi gîfîind, cu ochii rotunjiţi de groază, şi porni înot în apa neagră cu miros de păcură, printre zigzagurile frînte ale felinarelor de pe chei.

Cînd, ud leoarcă, urcă, sărind treptele, spre locul unde îşi lăsase hainele în paza bărbosului, constată că dispăruseră nu numai hainele, ci şi păzitorul lor, adică însuşi bărbosul. în locul unde zăcuse mormanul de haine, rămăseseră doar nişte izmene vărgate, bluza rusească ruptă, luminarea, iconiţa şi o cutie de chibrituri. Cuprins de o furie neputincioasă, Ivan ameninţă cu pumnul pe cineva nevăzut şi se înveşmîntă în lucrurile ce-i fuseseră lăsate.

Pe loc începură să-l sîcîie două gînduri. In primul rînd, faptul că-i dispăruse legitimaţia de membru al Massolit-ului, de care nu se despărţea niciodată, şi în al doilea rînd, dacă va reuşi, în halul în care era, să treacă nestingherit prin Moscova. Oricum, era în izmene!… Asta, ce-i drept, nu privea pe nimeni, totuşi n-ar fi fost exclus să se agate careva de el şi să-l oprească!

Ivan rupse nasturii de la crăcii izmenelor, contînd că poate aşa or să treacă drept pantaloni de vară, luă iconiţa, luminarea şi chibriturile şi porni la drum, spunîndu-şi:

— La „Griboedov”! Fără nici o îndoială că e acolo!

Oraşul îşi începuse viaţa nocturnă. Prin colb, zăngănind din lanţuri, treceau în zbor camioane, şi pe platformele lor, pe saci, zăceau cu burta în sus nişte bărbaţi. Ferestrele caselor erau deschise. La fiecare din ele ardea o lampă sub un abajur portocaliu, şi prin toate ferestrele, prin toate uşile, din toate gangurile, de pe acoperişuri şi poduri, din subsoluri şi curţi răzbea urletul răguşit al polonezei din opera Evgheni Oneghin.

Temerile lui Ivan Nikolaevici se adeveriră întru totul: atrăgea atenţia trecătorilor, care întorceau capul după el. în consecinţă, luă hotărîrea să ocolească străzile mari şi să se strecoare prin ulicioare, unde lumea nu era atît de sîcîitoare, şi unde era mai puţin probabil să se agate cineva de un om desculţ, exasperîndu-l cu întrebări la adresa izmenelor, care nu voiau în ruptul capului să pară nişte pantaloni obişnuiţi, decenţi.

Se adînci deci în labirintul tainic al străduţelor din Arbat, furişîndu-se tot pe lîngă ziduri şi trăgînd speriat cu coada ochiului; la orice pas arunca priviri înjur şi, din cînd în cînd, se ascundea în porţile caselor, ocolind intersecţiile de străzi cu semnale luminoase şi fastuoasele clădiri ale ambasadelor.

Şi, în tot timpul drumului greu, îl chinui nespus, urmîn-du-l pas cu pas, o nevăzută orchestră ce acompania o voce profundă de bas, care-şi cînta dragostea pentru Tatiana.


5 S-a petrecut la „Griboedov”


Pe bulevardul circular, în fundul unei grădini anemice, despărţită de trotuar printr-un grilaj de fier forjat, se afla o casă bătrînească cu etaj, de culoare crem. Un mic spaţiu din faţa casei era asfaltat; iarna, pe locul acela se înălţa un troian de zăpadă cu o lopată înfiptă în vîrf, iar vara, el devenea o superbă terasă de restaurant, cu umbrar de pînză.

Casei i se spunea „Casa Griboedov”, întrucît aparţinuse cîndva, zice-se, unei mătuşi de-a scriitorului, Alexandra Ser-gheevna Griboedova. De-i aparţinuse sau nu, nu ştim precis. Ba, după cîte ne amintim, Griboedov nu a avut nici o mătuşă proprietară de imobil… Casa purta însă acest nume. Mai mult decît atît, un palavragiu moscovit povestea că la etaj, în sala rotundă cu coloane, vestitul scriitor ar fi citit acestei mătuşi, tolănită pe sofa, fragmente din Prea multă minte strică. Deşi, naiba ştie, i-o fi citit poate, dar asta n-are importanţă!

Important este că în prezent casa aparţinea acelui Masso-lit, pe care-l condusese nefericitul Mihail Alexandrovici Ber-lioz, înainte să-şi facă apariţia la Patriarşie prudî.

Urmînd exemplul membrilor Massolit-ului, nimeni nu spunea „Casa Griboedov”, ci pur şi simplu „Griboedov”. „Ieri am stat două ceasuri la coadă, la Griboedov.” „Şi, ai rezolvat?” „Am obţinut o lună de zile la Ialta.” „Bravo!” Sau: „Du-te la Berlioz astăzi, de la patru la cinci, are audienţe la Griboedov”… şi aşa mai departe.

Massolit-ul se instalase la „Griboedov” cum nu se poate mai bine şi mai intim. Oricine intra acolo lua involuntar cunoştinţă întîi şi întîi de anunţurile diferitelor cercuri sportive şi contempla fotografiile în grup şi individuale ale membrilor Massolit-ului, care (fotografiile) umpleau de jos pînă sus pereţii scării ce ducea la etaj.

La etaj, pe prima uşă se lăfăia o inscripţie cît toate zilele: „Secţia Pescari — Vilegiaturişti”, şi tot aici era înfăţişat un caras prins în cîrligul unei undiţe. Pe uşa camerei cu nr. 2 se afla o inscripţie oarecum stranie: „Deplasări de creaţie pentru o zi. Adresaţi-vă tov. M.V. Podlojnaia.”

Uşa următoare purta o inscripţie scurtă, dar mai mult decît stranie: „Perelîghino”. Apoi, vizitatorului ocazional al „Casei Griboedov” începeau să-i fugă ochii în toate părţile pe variatele şi multiplele inscripţii ce împestriţau uşile din lemn de nuc ale mătuşii: „Numerele de ordine pentru hîrtie se eliberează la Pokliovkina”, „Casieria”, „Plata în numerar, individual, a autorilor de scheciuri”.

Dacă izbuteai să străpungi coada nesfîrşită ce se întindea pînă jos la poartă, puteai vedea inscripţia de pe uşa la care lumea dădea năvală fără o clipă de răgaz: „Spaţiul locativ”. Dincolo de „Spaţiul locativ” ţi se dezvăluia privirilor un afiş splendid, reprezentînd o stîncă, iar pe creasta stîncii, înfăşurat în burcă, un călăreţ cu o armă în bandulieră. Mai jos — palmieri şi un balcon, iar în balcon un tînăr moţat, privind undeva spre cer cu nişte ochi nespus de vioi şi ţinîhd în mînă un stilou. Tot acolo scria: „Concedii complexe de creaţie, de la două săptămîni (schiţă-nuvelă), pînă la un an (roman-tri-logie), Ialta, Snuk-Su, Borovoe, Ţihidziri, Mahindjuari, Leningrad (Palatul de iarnă).” Şi în faţa acestei uşi era coadă, dar nu cine ştie ce, aşa cam la vreo sută cincizeci de persoane. Apoi, supunîndu-se cotiturilor, urcuşurilor şi coborîşuri-lor capricioase ale „Casei Griboedov”, urmau „Consiliul de conducere al Massolit”-ului, „Casieriile nr. 2,3,4,5”, „Colegiul redacţional”, „Preşedintele Massolit”-ului, „Sala de biliard”, tot soiul de unităţi auxiliare şi, în sfîrşit, acea sală rotundă cu coloane, unde mătuşa se desfătase ascultînd comedia genialului său nepot.

Nimerind la „Griboedov”, orice vizitator îşi dădea seama pe loc, dacă, bineînţeles, nu era cretin de-a binelea, ce minunat o duc aceşti norocoşi membri ai Massolit-ului şi numai-decît prindea să-l roadă o neagră invidie. Urmau neîntîrziat reproşuri amare adresate cerului care nu avusese grijă să-l înzestreze la naştere şi pe el cu talent literar, fără de care, fireşte, nu era cazul să rîvnească la un carnet de membru al Massolit-ului, un carnet maro, un chenar auriu, mirosind a piele scumpă, carnet pe care nu era moscovit să nu-l cunoască. Cine ar putea spune ceva în apărarea invidiei? Este fără îndoială un sentiment urît, dar trebuie să ne punem în situaţia vizitatorului. Ceea ce vedea el la etaj nu era totul, ba era chiar departe de a fi totul. întreg parterul casei îl ocupa restaurantul. Şi ce restaurant! Pe bună dreptate era socotit cel mai grozav din Moscova. Şi nu numai pentru că ocupa două săli mari cu tavanul boltit, cu picturi reprezentând cai liliachii cu coame asiriene; nu numai pentru că la fiecare masă era o lampă învelită cu un mic şal, nu numai pentru că acolo nu putea pătrunde primul venit de pe stradă, ci şi pentru că prin calitatea mîncărurilor sale, „Griboedov” întrecea oricare alt restaurant din Moscova, iar mîncărurile se vindeau la un preţ accesibil, niciodată împovărător.

De aceea, nu ni se pare defel curioasă convorbirea pe care a surprins-o odată, lîngă grilajul de fier forjat al „Casei Griboedov”, autorul acestor rînduri, cum nu se poate mai verosimile.

— Unde iei masa deseară, Ambrozie?

— Ce întrebare, dragă Foka; aici, bineînţeles! Archibald Archibaldovici mi-a şoptit astăzi că se va servi şalău-nature. O capodoperă a artei culinare!

— Ştii să trăieşti, Ambrozie! răspunse cu un oftat admirativ Foka, un slăbănog neîngrijit cu furuncule pe ceafă, adre-sîndu-se lui Ambrozie-poetul, un uriaş bucălat, cu buzele rumene şi părul auriu.

— Nu-i vorba de nici o ştiinţă anume, îl contrazice Ambrozie, ci de dorinţa cea mai elementară de a trăi omeneşte. Vrei să spui, Foka dragă, că poţi găsi şi la „Coliseum” nişte şalăiaşi? Dar la „Coliseum” o porţie de şalău costă treisprezece ruble şi cincisprezece copeici, pe cînd la noi îţi ia cinci şi cincizeci! Şi unde mai pui că la „Coliseum” peştele e vechi de trei zile, ba, pe deasupra, nu ai nici o garanţie că nu te vei trezi cu un ciorchine de strugure peste mutră din partea celui dinul june care dă buzna acolo venind din Pasajul Teatral. Mă declar categoric împotriva „Coliseum”-ului, vocifera Am-brozie-gastronomul, de răsuna tot bulevardul. Nu căuta să mă convingi, Foka!

— Nu caut să te conving, Ambrozie, spuse Foka. Dar masa de seară se poate lua şi acasă! — Nici nu mă gîndesc, tună Ambrozie, mi-o închipui pe nevastă-ta încercînd să gătească la cratiţă, în bucătăria comună, şalănl-naturel Ha-ha-ha!… Au revoir, Foka! Şi Ambrozie se repezi fredonînd spre terasa cu umbrar.

Eh-ho-ho… Da, ce-a fost a fost! Nu l-au uitat moscoviţii băştinaşi pe celebrul „Griboedov”. Ce-e, şalău rasol! E o banalitate, Ambrozie dragă! Dar cega, cega în caserole de argint, cegă bucăţi, rînduri, alternate cu cozi de raci şi caviar proaspăt. Dar ouăle la pahar cu pireu de ciuperci? Şi fileurile de sturz nu vă plăceau? Dar trufele? Dar prepeliţa preparată după o reţetă genoveză? Nouă ruble şi jumătate. Dar jazul, dar serviciul ireproşabil? Şi, în iulie, cînd toată familia e plecată în vilegiatură, iar pe dumneata te reţin în oraş anumite treburi literare ce nu suferă amînare, pe terasă, la umbra viţei de vie, lucind într-o pată de aur pe o faţă de masă imaculată — o farfurioară de supă-printaniere? îţi aminteşti, Ambrozie? Dar ce să te mai întreb! Văd după buzele dumitale că nu ai uitat; toate lostriţele şi şalăiaşii dumitale sînt fleacuri! Dar de becaţinele, sitarii şi becaţele de pădure, cînd e sezonul lor, de prepeliţe, de găinuşele de baltă, ce zici? Şi apa minerală „Narzan”, care ţi se prelinge înspumată pe gîtlej?! Ajunge însă, te abaţi de la subiect, cititorule! Vino cu mine!…

În seara aceea, la ora zece şi jumătate, cînd Berlioz se prăpădise la Patriarşie prudî, „Griboedov” avea toate camerele de la etaj cufundate în întuneric, în afară de una singură, unde luminile erau aprinse şi unde tînjeau doisprezece literaţi, strînşi acolo pentru şedinţă şi aşteptîndu-l pe Mihail Alexandrovici. Stăteau pe scaune, pe mese şi chiar pe cele două pervazuri ale camerei în care îşi avea sediul Consiliul de conducere al Massolit-ului, sufocîndu-se de căldură. Prin ferestrele larg deschise nu pătrundea nici o adiere de vînt. Moscova îşi revărsa toată arşiţa adunată în cursul zilei în asfalt, şi era limpede că noaptea nu va aduce nici o uşurare. Un iz de ceapă venea de la subsolul casei mătuşii, unde funcţiona bucătăria restaurantului, şi tuturor le era sete, toţi erau enervaţi şi furioşi. Literatul Beskudnikov — un om liniştit de felul lui, bine îmbrăcat, cu nişte ochi mici şi iscoditori — îşi consultă ceasul. Minutarul se apropia tîrîş de unsprezece. Beskudnikov ciocăni cu degetul în cadran, arătîndu-l vecinului său, poetul Dvubratski, care şedea pe o masă şi, de urît, îşi bălăbănea picioarele încălţate cu pantofi galbeni, cu talpă de cauciuc.

— Se cam întrece cu gluma, bombăni Dvubratski. — S-a-m-potmolit, pesemne, flăcăul la malul Kleazmei, dădu replica o voce groasă, aparţinînd Nastasiei Lukinişna Nepremenova, fată de negustor din Moscova, rămasă orfană, care, devenind scriitoare, autoare de schiţe marine, excela în scene de război şi semna cu pseudonimul „Navigatorul Georges”.

— Daţi-mi voie! glăsui îndrăzneţ Zagrivov, cunoscut autor de scheciuri. Şi eu, în loc să mă coc aici, aş fi stat cu plăcere pe balcon, la o ceaşcă de ceai! Şedinţa era fixată pentru ora zece, nu-i aşa?

— La ora asta e plăcut pe malul Kleazmei, îi aţîţa mai departe pe ceilalţi Navigatorul Georges, ştiind că staţiunea de vile pentru literaţi, Perelîghino, de pe malul Kleazmei, este punctul nevralgic al tuturor. La ora asta cîntă, desigur, şi privighetorile acolo. în ce mă priveşte, lucrez întotdeauna mai cu spor cînd sînt în mijlocul naturii, mai ales primăvara.

— De trei ani aproape plătesc cotizaţia, ca să-mi pot trimite nevasta, bolnavă de bazedov, în acel rai, dar nu ştiu cum se face că nu apare nimic la orizont, zise veninos, cu amărăciune, nuvelistul Ieronim Poprihin.

— Ei, asta-i în funcţie de norocul fiecăruia, vui de pe pervaz criticul Ababkov.

Ochişorii Navigatorului Georges se aprinseră de bucurie şi, îndulcindu-şi vocea de contralto, replică din nou:

— Nu trebuie să fim invidioşi, tovarăşi. Avem numai douăzeci de vile şi se mai construiesc doar şapte, iar noi sîntem trei mii de inşi în Massolit.

— Trei mii o sută unsprezece, preciza cineva dintr-un colţ.

— Ei, vedeţi, urmă Navigatorul Georges, ce să-i faci? Se-n-ţelege de la sine că locuri în vile au primit cei mai talentaţi dintre noi…

— Generalii! se băgă direct în acest schimb de cuvinte

Gluharev-scenaristul.

Beskudnikov simula un căscat şi ieşi din cameră.

— Stă singur în cinci camere, la Perelîghino, bîrfi Gluha-rev în urma lui.

— Lavrovici ocupă numai el şase odăi, ţipă Deniskin, şi are pereţii sufrageriei tapisaţi cu lemn de stejar.

— Ei, nu despre asta-i vorba acum, vui Ababkov, ci de faptul că s-a făcut ora unsprezece şi jumătate.

Se stîrni gălăgie, se pregătea un fel de răzmeriţă. încer-cînd să telefoneze la nesuferita staţiune Perelîghino, nimeriră la o altă vilă, la Lavrovici, şi aflară că Lavrovici plecase la rîu, ceea ce-i întrista din cale-afară. Chemară la întîmplare comisia de literatură beletristică, la interiorul 920, şi, bineînţeles, nu găsiră pe nimeni.

— Putea măcar să ne telefoneze! ţipară Deniskin, Glu-harev şi Kvant.

Of, degeaba ţipau ei: Mihail Alexandrovici nu putea să telefoneze nicăieri. Departe, departe de „Griboedov”, într-o sală enormă, luminată de becuri de mii de waţi, pe trei mese zincate zăcea ceea ce cu puţin înainte fusese Mihail Alexandrovici.

Pe prima masă zăcea trupul gol, plin de sînge închegat, cu braţul fracturat şi coşul pieptului zdrobit, pe o altă masă — capul, fără dinţii din faţă, cu ochii deschişi, tulburi, care nu se mai temeau de lumina orbitoare ce inunda sala, iar pe o a treia masă — un morman de cîrpe scorojite.

Lîngă cel decapitat stăteau în picioare un profesor medic-legist, un specialist în anatomie patologică cu ajutorul lui, reprezentanţii organelor de anchetă şi literatul Jeldîbin, adjunctul lui Mihail Alexandrovici Berlioz la Massolit, chemat prin telefon de acasă, unde veghea la căpătîiul nevestei sale bolnave.

Maşina venise să-l ia pe Jeldîbin şi, împreună cu organele de anchetă, s-a dus în primul rînd, pe la douăsprezece noaptea, la locuinţa victimei, unde s-a procedat la sigilarea tuturor hîrtiilor sale, iar de acolo, cu toţii la morgă.

Acum, stînd lîngă rămăşiţele defunctului, se sfătuiau cum e mai bine să facă; să coasă la loc capul retezat sau să depună corpul în sala „Casei Griboedov”, acoperindu-l pur şi simplu pe cel dispărut cu un şal negru pînă la bărbie?

Da, Mihail Alexandrovici nu putea telefona nicăieri; prin urmare, zadarnic se indignau şi vociferau Deniskin, Gluha-rev şi Kvant cu Beskudnikov. Exact la miezul nopţii, toţi cei doisprezece literaţi părăsiră etajul de sus, coborînd la restaurant. Aici, îl pomeniră din nou, în sinea lor, de rău pe Mihail Alexandrovici: pe terasă, toate mesele erau, se-nţelege, ocupate, aşa că se văzură siliţi să cineze în sălile frumoase, dar sufocante.

Şi exact la miezul nopţii, în prima sală se auzi un bubuit, un zdrăngănit, începură să salte, să se reverse nişte sunete. După aceea un glas strident de bărbat porni să urle cu disperare în acompaniamentul muzicii: „Haleluiah!” Se dezlăn-ţuise celebrul jaz de la „Griboedov”. Feţele asudate ale clienţilor parcă se înseninară, caii pictaţi pe plafon prinseră viaţă, lustrele parcă-şi sporiră lumina şi, deodată, ca scăpate din lanţ, prinseră a dănţui ambele săli, iar mai apoi şi terasa.

Porniră la dans Gluharev cu poeta Tamara Polumeseaţ, începu să danseze şi Kvant, şi Jukopov-romancierul cu o artistă de cinema în rochie galbenă. Dansau Dragunski, Cer-dacci, micul Deniskin cu gigantica Navigatorul Georges, dansa frumoasa arhitectă Semeikina-Gall, pe care o ţinea strîns în braţe un necunoscut în pantaloni albi de pînză groasă. Dansau ai casei şi invitaţi, oaspeţi din Moscova şi de aiurea, un oarecare Vitea Kuftik din Rostov, regizor, pare-se, cu o pecingine mare liliachie pe obraz, dănţuiau cei mai de seamă reprezentanţi ai subsecţiei de poezie a Massolit-ului, adică Pa-vianov, Bogohulski, Sladki, Spicikin şi Adelfina Buzdeak, dansau tineri de profesie necunoscută, cu tunsură „box”, cu umeri de vată, dansa un ins foarte trecut, cu barbă, în care se încurcase o foaie de ceapă verde, iar în braţele lui se zgîlţîia o jună prăpădită, mîncată de anemie, într-o rochiţă de mătase portocalie.

Scăldaţi în sudoare, ospătarii purtau deasupra capetelor halbele de bere aburite, urlînd răguşit, cu năduf: „Faceţi loc, faceţi loc, vă rog!” Undeva, un glas comanda în difuzor: „Grătar caucazian o dată! Două zubrovici! Mîncărică de măruntaie!!” în acelaşi timp, vocea subţire de bărbat urla: „Haleluiah!” Bubuitul talerelor aurii ale jazului era estompat în răstimpuri de zăngănitul farfuriilor, cărora femeile de la oficiu, după ce le spălau, le dădeau drumul pe un plan înclinat drept în bucătărie. într-un cuvînt, infern, nu alta. La miezul nopţii apăru o vedenie de iad. Pe terasă ieşi un bărbat de o rară frumuseţe, cu barba ca un pumnal, îmbrăcat în frac şi aruncă o privire maiestuoasă în jur, ca şi cînd şi-ar fi privit domeniile. Se spunea, o spuneau misticii, că au fost timpuri cînd frumosul bărbat nu purta frac, ci se încingea cu un brîu lat de piele de sub care ieşeau mînerele pistoalelor, iar părul negru ca pana corbului îi era strîns cu o basma de mătase purpurie. Prin Marea Caraibilor, cică sub comanda sa, navigase un bric cu pavilion negru de doliu cu cap de mort. Dar nu-i adevărat, nu, nu! Sînt minciunile unor mistici care caută să te ademenească! Nu există pe lume nici o Mare a Caraibilor, nu navigaseră pe ea corsari îndrăzneţi, nu-i urmărise nici o corvetă şi nu se aşternuse peste valuri fumul bătăliei. Nimic din toate astea n-a existat, nimic! Iată, există teiul pipernicit, există grilajul de fier forjat, iar dincolo de grilaj — bulevardul… Şi se topeşte gheaţa în cupă, şi de la masa vecină se uită nişte ochi injectaţi ca de taur, şi te cuprinde o frică… o, zei, daţi-mi otravă, vreau otravă!…

Deodată însă, de la o masă, zbură cuvîntul: „Berlioz!” Jazul se destramă şi se stinse, ca şi cînd l-ar fi pocnit cineva cu pumnul. „Ce-i, ce s-a întîmplat, ce este?!” „Berlioz!!!” şi începură toţi să sară de la locurile lor, să exclame, să ţipe…

Da, cumplita veste a morţii lui Mihail Alexandrovici stîrni un val de durere. Cineva prinse a se agita, strigînd că trebuie scrisă şi expediată numaidecît, pe loc, o telegramă colectivă. Dar ce telegramă, ne întrebăm noi, şi unde? Şi pentru ce s-o trimiţi? Chiar aşa, pentru ce? N-are nevoie de nici un fel de telegramă cel a cărui ceafă zdrobită e strînsă acum de mîi-nile de cauciuc ale prosectorului, cel al cărui grumaz e împuns în clipa de faţă cu acele strîmbe ale profesorului! S-a dus şi nu are nevoie de nici o telegramă. Totul s-a sfîrşit, să nu mai aglomerăm, fără rost, telegraful!

Da, s-a dus, e mort… Bine, dar noi sîntem vii! Valul de durere se stîrni, ţinu cît ţinu şi începu să scadă, să se liniştească. Unii se întoarseră chiar la mesele lor, şi, la început, mai pe ascuns, apoi făţiş băură votcă şi luară cîte o gustărică. Nu, zău aşa, la ce bun să se strice sau să rămînă în farfurie chifteluţele de volaille? Cu ce-l mai putem ajuta pe Mihail Alexandrovici? îl ajutăm cu ceva dacă rămînem flă-mînzi? Că doar noi n-am murit!

Bineînţeles, pianul fu încuiat cu cheia, jaziştii se împrăş-tiară, cîţiva dintre ziarişti plecară la redacţiile unde lucrau, ca să scrie necrologul. Aflară cu toţii că de la morgă sosise Jeldîbin. Se instalase sus în cabinetul răposatului, şi imediat porni zvonul că el îl va înlocui pe Berlioz. Jeldîbin îi chemă grabnic din restaurant pe toţi cei doisprezece membri ai consiliului de conducere, şi, într-o şedinţă fulger, ţinută în cabinetul lui Berlioz, se apucară să discute problemele ce nu sufereau amînare: pavoazarea sălii cu coloane din „Casa Griboedov”, transportul corpului neînsufleţit de la morgă în această sală, accesul publicului, precum şi alte probleme legate de mult prea tristul eveniment.

In vremea asta restaurantul îşi ducea mai departe viaţa nocturnă obişnuită şi ar fi dus-o aşa pînă la închidere, adică pînă la ora patru dimineaţa, dacă nu s-ar fi petrecut ceva cu totul şi cu totul ieşit din comun, ceva care i-a zguduit pe oaspeţii restaurantului mult mai mult decît vestea morţii năprasnice a lui Berlioz.

Cei dintîi prinseră a se agita birjarii care pîndeau clienţii la poarta „Casei Griboedov”. S-a auzit cum unul din ei, săl-tîndu-se uşor pe capră, strigă:

— Ptiu! Ia uitaţi-vă numai!

După aceea, răsărită ca din pămînt, lîngă grilajul de fier clipi o luminiţă, apoi începu să se apropie de terasă. Lumea prinse a se ridica de la mese, aţintindu-şi privirea — şi văzură cu toţii că, o dată cu luminiţa, spre restaurant se îndrepta o stafie albă. Cînd se apropie de treptele terasei, toţi înmărmuriră, cu bucăţile de cegă înfipte în furculiţă şi cu ochii holbaţi. Portarul, care tocmai ieşise de la garderoba restaurantului în curte să fumeze o ţigară, o aruncă jos, o stinse sub călcîi şi dădu să iasă în întîmpinarea stafiei, cu scopul vădit de a-i bara accesul în restaurant, dar, nu se ştie din ce motiv, n-o făcu, ci se opri locului, cu un zîmbet cam nătîng.

Atunci stafia, urcînd treptele, păşi nestingherită pe terasă, şi toţi constatară că nu-i nici o stafie, ci Ivan Nikolaevici Bezdomnîi, celebrul poet. Desculţ, îmbrăcat cu o bluză rusească albă, ruptă, şi cu izmene dungate, avea prinsă în piept, cu un ac de siguranţă, o iconiţă de hîrtie reprezentînd un sfînt necunoscut. In mîini, Ivan Nikolaevici ducea o luminare de cununie, aprinsă. Pe obrazul drept avea o julitură proaspătă.

Este greu de măsurat cît de adîncă a fost tăcerea ce se în-stăpîni pe terasă. în mîinile unui ospătar, halba pe care o ducea se aplecă într-o parte, şi berea se prelinse pe podea.

Poetul ridică luminarea deasupra capului, grăind cu voce tare:

— Noroc, prieteni! După care băgă capul sub masa cea mai apropiată şi exclamă abătut: Nu, aici nu-i!

Se auziră două glasuri. Un bas rosti necruţător:

— Gata. Deîirium tremens.

Iar al doilea, un glas speriat de femeie, se întrebă:

— Cum de l-a lăsat miliţia în halul ăsta pe stradă? Auzind-o, Ivan Nikolaevici o lămuri:

— De două ori au vrut să mă reţină, la Skatertnîi şi aici, pe Bronnaia, dar am tulit-o sărind gardul şi, vedeţi, m-am julit la obraz. Ivan Nikolaevici ridică mîna cu luminarea şi vocifera: Fraţilor întru literatură! (Glasul lui răguşit prinse puteri şi suna acum mai înflăcărat.) Ascultaţi cu toţii ce am să vă zic! A apărut! Prindeţi-l, puneţi mîna pe el numaidecît, altfel o să facă ravagii! Nenorociri de nedescris!

— Ce? Cum? Ce zice? Cine a apărut? izbucniră glasuri din toate părţile.

— Consultantul, răspunse Ivan, şi consultantul ăsta l-a ucis adineauri pe Misa Berlioz la Patriarşie prudî.

Din sălile restaurantului lumea dădu năvală, şi în jurul luminării aprinse din mîna lui Ivan se strînseră cu toţii buluc…

— Daţi-mi voie, daţi-mi voie, vorbiţi mai limpede, se auzi lîngă urechea lui Ivan Nikolaevici un glas încet şi politicos, spuneţi, cum adică l-a ucis? Cine l-a ucis?

— Un consultant străin, profesor şi spion, răspunse prompt Ivan, privind în jur.

— Şi cum îl cheamă? îl întrebă încetişor la ureche acelaşi glas.

— Asta e! Cum îl cheamă?! strigă profund mîhnit Ivan. Dacă i-aş şti numele! N-am văzut bine ce scria pe cartea de vizită. Ţin minte doar prima literă „W”, începe cu „W” numele lui. Ce nume începe oare cu „W”? se întrebă el. îşi duse palma la frunte şi deodată începu să mormăie: We, we, we, wi, wa… Waschner? Wagner? Weiner? Wegner? Winter? încordat la culme, simţi cum i se zburleşte părul din cap.

— Wulf? îl ajută, miloasă, o femeie. Ivan se înfurie.

— Toanto! ţipă el, căutînd-o pe femeie cu privirea. Ce-are a face aici Wulf? N-are Wulf nici o vină. Wo, Wa… Nu, aşa n-am să-mi aduc aminte. Uitaţi ce e, cetăţeni… telefonaţi chiar acum la miliţie să se trimită cinci motociclete cu mitraliere pentru prinderea profesorului. Şi nu uitaţi să spuneţi că nu e singur, mai sînt doi cu el: unul lung, cadrilat, cu pince-nez-ul crăpat şi un motan negru, gras. Iar eu, pînă una-alta, am să fac percheziţie la „Griboedov”, presimt că aici e.

Ivan începu să se agite, îi îmbrînci pe cei din jur, flutură luminarea mînjindu-se tot de ceară, se uită pe sub mese. Atunci, cineva strigă: „Un medic!” şi o faţă blîndă, cărnoasă, rasă şi îmbuibată, cu ochelari în ramă de baga, răsări lîngă Ivan.

— Tovarăşe Bezdomnîi, începu faţa cu glas solemn, liniş-teşte-te. Eşti zguduit de moartea lui Mihail Alexandrovici pe care l-am iubit cu toţii, adică a lui Misa Berlioz. O înţelegem prea bine. Ai nevoie de linişte. îndată tovarăşii or să te ducă pînă la patul dumitale şi ai să te linişteşti.

— Ascultă, îl întrerupse rînjind Ivan, tu nu înţelegi că profesorul trebuie prins? Ce mă tot baţi la cap cu prostiile tale! Cretinule!

— Tovarăşe Bezdomnîi, dar se poate să-mi vorbeşti astfel? ripostă faţa cea săritoare, înroşindu-se, dîndu-se înapoi de-a-ndăratelea şi căindu-se că s-a băgat în istoria asta.

— Uite, cu tine se poate, i-o întoarse cu o ură mocnită Ivan Nikolaevici.

Chipul i se schimonosi de furie, mută repede luminarea din mîna dreaptă în mîna stingă, îşi făcu vînt şi pocni faţa cea săritoare drept peste ureche.

Atunci le dădu prin minte celor din jur să se repeadă la Ivan; şi se repeziră. Luminarea se stinse, iar ochelarii ce săriră de pe nasul acelei feţe fură călcaţi în picioare, cît ai clipi. Ivan scoase un răcnet războinic, cumplit, ce se auzi chiar şi pe bulevard, stîrnind curiozitatea trecătorilor, şi porni să se apere. Vesela zăngănea căzînd de pe mese, femeile ţipau, în timp ce ospătarii îl legau pe poet cu ştergare, la garderobă se consumă următorul dialog între fostul comandant de bric şi portar:

— N-ai văzut că e în izmene? întrebă rece piratul.

— Bine, Archibald Archibaldovici, ripostă portarul, care o băgase pe mînecă, dar cum puteam să nu-i dau drumul, dacă dumnealui este membru al Massolit-ului?

— N-ai văzut că e în izmene? repetă piratul.

— Iertaţi-mă, Archibald Archibaldovici, se scuza portarul, stacojiu la faţă, ce puteam face? înţeleg şi eu atîta lucru, pe terasă şedeau doamnele…

— Doamnele n-au nici un amestec, doamnelor le este indiferent, nu se lăsă piratul, sfredelindu-l literalmente cu privirea, dar miliţiei nu-i este indiferent! Un om în izmene poate circula pe străzile Moscovei numai într-un singur caz: dacă merge însoţit de reprezentanţii miliţiei, şi anume, cu o singură destinaţie — secţia de miliţie! Iar tu, ca portar, trebuie să ştii că, văzînd un om în halul ăsta, ai datoria să dai imediat semnalul de alarmă. Auzi?! Tu auzi ce se petrece pe terasă?

Portarul, înnebunit, auzi venind de pe terasă un bubuit, zăngănit de farfurii şi de pahare sparte, ţipete de femei.

— Ei, ce să-ţi fac acum pentru una ca asta? întrebă piratul.

Obrazul portarului căpătă culoarea unui bolnav de tifos, iar ochii priveau fix, plini de groază. I se păru că părul negru al piratului, acum pieptănat cu cărare, e acoperit cu o mătase roşie ca focul. Dispăruseră plastronul şi fracul, şi din cingă-toarea de piele se ivi minerul unui pistol. Portarul se şi închipui spînzurat de vergeaua gabiei mici, îşi văzu cu ochii propria sa limbă scoasă afară, şi capul prăvălit fără viaţă pe umăr, ba auzi chiar plescăitul valurilor dincolo de bord. Portarului i se muiară genunchii şi atunci piratului i se făcu milă de el şi îşi stinse privirea sfredelitoare.

— Bagă de seamă, Nikolai, te iert pentru ultima dată! N-avem nevoie de astfel de portari la restaurant, nici pe gratis! Intră mai bine paznic la biserică. După ce spuse aceasta, fostul comandant dădu comanda, precis, clar, rapid: Să vină Pantelei din oficiu. Un miliţian. Proces-verbal. O maşină. La spitalul de nebuni. Şi adăugă: Fluieră!

Peste un sfert de ceas, publicul uluit la culme (nu numai cel din restaurant, ci şi cel de pe bulevard, şi din casele cu ferestre dînd spre grădina restaurantului) văzu cum Pantelei, portarul, un miliţian, un ospătar şi poetul Riuhin scoteau pe poarta „Casei Griboedov” pe un tînăr înfăşurat ca o păpuşă, care, plîngînd amar, scuipa, străduindu-se să-l nimerească anume pe Riuhin, şi ţipa ca din gură de şarpe:

— Canalie!… Canalie ce eşti!

Şoferul unui autocamion, cu o expresie de furie pe faţă, dădu drumul la motor. Alături, un birjar îşi înfierbînta calul şi, lovindu-l cu frîul liliachiu peste crupă, strigă:

— Uite că merge şi un cal iute! Am mai dus eu clienţi la spitalul de nebuni!

Mulţimea din jur vuia, comentînd evenimentul nemaivăzut, într-un cuvînt, un scandal oribil, scîrbos, ispititor, o porcărie, nu alta, un scandal care se potoli numai atunci cînd camionul se urni din poarta „Casei Griboedov”, ducîndu-i cu el pe nefericitul Ivan Nikolaevici, pe miliţian, pe Pantelei şi pe Riuhin.


6 Schizofrenie, după cum s-a şi spus


Ceasul arăta unu şi jumătate din noapte cînd, în sala de consultaţii a celebrei clinici de psihiatrie, clădită recent în preajma Moscovei, pe malul unui rîu, intră un bărbat cu bărbuţă ascuţită, îmbrăcat în halat alb. Trei sanitari nu-şi luau ochii de la Ivan Nikolaevici, care şedea pe canapea. Poetul Riuhin, grozav de tulburat, era şi el acolo. Ştergarele cu care fusese legat Ivan Nikolaevici zăceau maldăr tot acolo, pe canapea. Ivan Nikolaevici avea mîinile şi picioarele libere.

Văzîndu-l intrînd pe bărbatul cu bărbuţă, Riuhin păli, tuşi uşor şi spuse sfios:

— Bună seara, doctore.

Doctorul dădu din cap în semn de salut, dar, înclinîndu-se, se uită la Ivan Nikolaevici şi nu la Riuhin. Bezdomnîi şedea încremenit, cu o expresie răutăcioasă pe faţă, cu sprîncenele încruntate, şi nu făcu nici cea mai mică mişcare cînd intră doctorul.

— Iată-l, doctore, vorbi Riuhin, nu se ştie de ce în şoaptă, pe un ton misterios, aruncînd priviri speriate spre Ivan Nikolaevici, iată-l pe cunoscutul poet Ivan Bezdomnîi, vedeţi… Ne e teamă să nu aibă cumva delirium tremens…

— Bea mult? întrebă printre dinţi doctorul.

— Nu, bea şi el, din cînd în cînd, dar nu aşa ca să…

— I se năzăreau cumva gîndaci de bucătărie, şobolani, draci sau dini ce umblă de colo-colo?

— Nu, răspunse Riuhin, înfiorîndu-se, l-am văzut ieri şi azi-dimineaţă… era perfect sănătos.

— Şi de ce e numai în izmene? L-au luat direct din pat?

— Nu, doctore, a venit în ţinuta asta la restaurant…

— Aha, aha, rosti doctorul foarte satisfăcut, şi de ce are zgîrieturi? S-a bătut cu careva?

— A căzut de pe gard, iar apoi, la restaurant, l-a atins pe unu… şi încă pe cîţiva…

— Aşa, aşa, zise doctorul şi, întorcîndu-se spre Ivan, adăugă: Bună seara!

— Să trăieşti, sabotorule! îi răspunse cu răutate, ridicînd vocea, Ivan.

Riuhin se fîstîd într-atît, încît nu îndrăzni să se uite în ochii prevenitorului doctor. Acesta nu se ofensă defel, ci-şi scoase cu un gest familiar, abil, ochelarii, ridică poala halatului, îi ascunse în buzunarul de la spate al pantalonilor, apoi îl întrebă pe Ivan:

— Cîţi ani ai?

— Ia mai duceţi-vă dracului cu toţii şi lăsaţi-mă în pace! strigă grosolan Bezdomnîi şi-i întoarse spatele.

— De ce te înfurii? Te-am supărat cu ceva?

— Am douăzeci şi trei de ani, vorbi iritat Ivan, şi am să mă plîng împotriva voastră, a tuturor, împotriva ta, păduche ce eşti! i se adresă el lui Riuhin.

— Şi de ce anume vrei să te plîngi?

— De aia, că m-au înşfăcat pe mine, om sănătos, şi m-au tîrît cu sila aici la casa de nebuni! îi răspunse mînios Ivan. în clipa aceea Riuhin se uită la Ivan şi îngheţă: Poetul nu avea deloc o privire de nebun. Ochii lui, atît de tulburi la „Gri-boedov”, erau acum ochii lui Ivan de altădată, limpezi de tot. „Aoleu! gîndi speriat Riuhin. E într-adevăr normal! Ce aiureală! Chiar aşa, de ce l-am tîrît aici? E normal, absolut normal, numai atît că are toată mutra zdrelită…”

— Dumneata te afli într-o clinică, vorbi foarte calm medicul, instalîndu-se pe un taburet cu picior metalic lucios, şi nu într-o casă de nebuni, într-o clinică, unde, dacă nu e cazul, nimeni n-o să te reţină.

Ivan Nikolaevici îl privi neîncrezător cu coada ochiului, dar mormăi:

— Slavă ţie, Doamne! în sfîrşit, văd şi eu un om normal printre atîţia idioţi, dintre care primul este gogomanul şi incapabilul de Saşka!

— Cine este acest Saşka incapabil? se informă medicul.

— El, Riuhin, răspunse Ivan, arătîndu-l cu degetul murdar pe Riuhin.

Poetul nu mai putea de indignare. „Asta-i recunoştinţa, gîndi el cu amărăciune, pentru tot ce-am făcut pentru dînsul. E o pramatie în toată puterea cuvîntului!”

— Ca mentalitate, un chiaburaş tipic, vorbi Ivan Nikolaevici, dornic să-l demaşte cît mai rapid pe Riuhin, şi, unde mai pui, e un chiaburaş ce poartă cu abilitate masca de proletar! Priviţi-i figura acră şi confruntaţi-o cu acele versuri sonore pe care le-a comis în întîmpinarea lui 1 Mai. He-he-he… „Flutură!” şi „fîlfîie…” Aruncaţi o privire înăuntrul lui, să vedeţi ce gînduri zac acolo… rămîneţi paf! rîse cam sinistru Ivan Nikolaevici.

Riuhin gîfîia, roşu la faţă, şi se gîndea la un singur lucru: încălzise un şarpe la piept, sărise în ajutorul cuiva care se dovedea a fi un duşman înrăit. Şi jalea cea mare era că n-avea ce-i face, doar nu putea să se ia la harţă cu un bolnav psihic!

— Dar, de fapt, de ce v-au adus la noi? întrebă medicul, după ce ascultase atent toate învinuirile lui Bezdomnîi.

— Dracu să-i ia pe nătărăii ăştia! M-au înşfăcat, m-au legat cu nu ştiu ce cîrpe şi m-au tîrît pînă aici cu camionul!

— Îmi daţi voie să vă întreb, de ce aţi venit la restaurant numai în cămaşă şi izmene? — N-are de ce să vă mire, îi răspunse Ivan. M-am dus să mă scald în rîul Moscova, şi mi-au şterpelit hainele, lăsîn-du-mi porcăria asta! Doar nu era să merg în pielea goală prin Moscova! Am pus pe mine ce-am găsit şi eu, pentru că mă grăbeam să ajung la restaurant, la „Griboedov”.

Medicul se uită întrebător la Riuhin, şi acesta mormăi po-somorît:

— Aşa se cheamă restaurantul.

— Aha, se lămuri medicul, dar de ce eraţi atît de grăbit? Aveaţi vreo întîlnire importantă?

— Mă zbat să-l prind pe consultant, îi răspunse Ivan Nikolaevici, privind neliniştit în jur.

— Care consultant?

— Îl cunoaşteţi pe Berlioz? întrebă semnificativ Ivan.

— Compozitorul?…

— Ce compozitor? Ah, da, aşa e… Dar nu despre el e vorba. Compozitorul e tizul lui Misa Berlioz.

Riuhin n-avea deloc chef să vorbească, a trebuit însă să dea explicaţii.

— Berlioz, secretarul Massolit-ului, a fost călcat astă-seară de un tramvai la Patriarşie prudî.

— Nu te băga, dacă nu ştii! se supără Ivan. Nu tu, eu am fost acolo cînd s-a întîmplat. El l-a vîrît dinadins sub tramvai.

— L-a împins?

— N-are a face dacă l-a împins sau nu! sări Ivan, furios că ceilalţi sînt grei de cap. Unu ca ăsta nici n-are nevoie să împingă! El e în stare să facă nişte figuri, mamă, mamă! Ştia dinainte că Berlioz va fi călcat de tramvai!

— În afară de dumneavoastră, l-a mai văzut cineva pe acest consultant?

— Tocmai aici e buba, doar Berlioz şi cu mine l-am văzut.

— Aşa. Şi ce măsuri aţi luat pentru prinderea asasinului? Spunînd aceasta, medicul se întoarse şi aruncă o privire femeii cu halat alb, ce şedea mai la o parte, în faţa unui birou. Aceasta luă un formular şi se apucă să-l completeze.

— Ce măsuri? Am luat din bucătărie o lumînărică.

— Asta? îl întrebă medicul, arătîndu-i luminarea ruptă, aşezată alături de iconiţă, pe biroul femeii cu halat alb.

— Chiar asta, şi… — Dar iconiţa la ce-a servit?

— Mda, iconiţa… bîigui Ivan, înroşindu-se. Iconiţa, de fapt, i-a speriat cel mai mult, urmă el, arătîndu-l din nou cu degetul pe Riuhin. Adevărul e că el, consultantul, ce să ne mai ascundem după deget… s-a înhăitat cu necuratul… şi nu-l prinzi cu una, cu două.

Sanitarii stăteau acum drepţi şi nu-şi mai luau ochii de la Ivan.

— Mda, urmă poetul, s-a înhăitat! E o realitate irevocabilă. A stat de vorbă personal cu Pilat din Pont. Nu vă mai uitaţi aşa la mine, ştiu eu ce spun! A văzut tot, şi balconul, şi palmierii. într-un cuvînt, ce mai… a fost la Pilat din Pont, garantez eu pentru asta.

— Da, da…

— Ei, şi mi-am prins, va să zică, iconiţa asta în piept şi am dat fuga…

În clipa aceea ceasul bătu de două ori.

— Ehehei! exclamă Ivan, sărind de pe canapea. E ora două, şi eu îmi pierd timpul cu voi! Iertaţi-mă, unde aveţi telefonul?

— Lăsaţi-l să telefoneze, ordonă medicul, adresîndu-se sanitarilor.

Ivan înşfacă receptorul, în timp ce femeia cu halat alb îl întrebă încet pe Riuhin:

— E însurat?

— Celibatar, o informă speriat poetul.

— Sindicalist?

— Da.

— Miliţia? ţipă Ivan în receptor. Miliţia? Tovarăşul de serviciu? Daţi dispoziţie să se trimită cinci motociclete cu mitraliere pentru prinderea unui consultant străin. Cum? Treceţi să mă luaţi, merg cu dumneavoastră… La telefon poetul Bezdomnîi, vorbesc de la casa de nebuni… Repede, adresa dumneavoastră! ceru el în şoaptă medicului, acoperind receptorul cu palma. Apoi, strigă din nou în receptor: Mă auziţi? Alo!… E o neruşinare! vocifera deodată Ivan trîntind receptorul de perete.

Apoi se întoarse spre medic, îi întinse mîna, îi aruncă distant un „La revedere” şi dădu să plece. — Nu te supăra, unde vrei să pleci? îl opri medicul, pri-vindu-l în ochi. E noapte tîrziu, eşti numai în cămaşă şi izmene.. Nu te simţi bine, rămîi la noi.

— Lăsaţi-mă să trec, se răsti Ivan la sanitarii care se postaseră în dreptul uşii. îmi daţi drumul sau nu? strigă poetul cu glas fioros.

Riuhin începu să tremure, iar femeia apăsă pe un buton şi pe suprafaţa de sticlă a mesei se ivi o cutiuţă lucioasă de metal şi o fiolă.

— Aşa, va să zică?! rosti Ivan, aruncînd în jur uitături de fiară încolţită. Atunci… Cu bine!! strigă el şi se năpusti cu capul înainte spre storul lăsat al ferestrei.

Urmă un zgomot destul de puternic, dar geamul din spatele storului rămase intact şi în clipa următoare Ivan Nikolaevici se zbătea în mîinile sanitarilor. Horcăia, se căznea să-i muşte strigînd:

— Aşa, va să zică, geamuri din astea aţi introdus! Dă-mi drumul!… Dă-mi drumul!…

În mîinile medicului sclipi seringa, cu o singură mişcare, femeia despică mîneca putrezită a bluzei lui Ivan şi-i apucă braţul cu o putere deloc feminină. în încăpere se răspîndi miros de eter. Ţinut de patru inşi, Ivan se muie, şi medicul înde-mînatic folosi acest moment ca să-i înfigă acul în braţ. îl mai ţinură pe Ivan cîteva clipe şi-l lăsară apoi pe canapea.

— Bandiţilor! zbieră Ivan, sărind de pe canapea, dar se pomeni din nou instalat la loc.

Îndată ce-i dădură drumul, sări iar în sus, dar de data aceasta se lăsă singur pe canapea. Tăcu, aruncînd priviri sălbatice înjur, apoi căscă pe neaşteptate, iar în clipa următoare, zîmbi răutăcios.

— M-au închis totuşi aici, zise, apoi mai căscă o dată, se întinse, îşi puse capul pe pernă, îşi propti obrazul în pumn precum copiii şi mormăi cu glas somnoros, de data asta fără răutate: Foarte bine… voi o să plătiţi pentru toate astea… v-am prevenit, aşa încît faceţi cum credeţi… pe mine, în clipa de faţă însă, mă interesează cel mai mult Pilat din Pont… Pilat… Aici Ivan închise ochii.

— O baie, rezerva 117 şi o gardă permanentă la patul lui, dădu medicul dispoziţie, punîndu-şi ochelarii. Riuhin tresări din nou: uşile albe se deschiseră fără zgomot, lăsînd să se vadă coridorul luminat de becurile albastre, de noapte. Din coridor fu împins în încăpere un cărucior pe rotile de cauciuc, pe care îl întinseră pe Ivan, aţipit. Apoi căruciorul cu Ivan plecă şi uşile se închiseră la loc.

— Doctore, întrebă în şoaptă Riuhin, zguduit, e, va să zică, într-adevăr bolnav?

— O, da, confirmă medicul.

— Dar ce are totuşi? urmă sfios Riuhin.

Medicul se uită obosit la Riuhin şi-i răspunse cu glas stins:

— Hiperexcitabilitate nervoasă cu lezarea aparatului vorbirii şi al celui motor… interpretaţiuni delirante… Un caz complicat, se vede. Presupun că e vorba de schizofrenie. Şi, pe deasupra, etilismul…

Riuhin nu pricepu nimic din spusele doctorului în afară de faptul că situaţia lui Ivan Nikolaevici era cam albastră; oftă şi mai întrebă:

— Dar de ce-o fi vorbind mereu despre nu ştiu ce consultant?

— A văzut probabil pe cineva, care a produs o impresie puternică asupra imaginaţiei lui bolnave. Sau, poate, o fi avînd o halucinaţie…

Cîteva minute mai tîrziu, camionul îl ducea pe Riuhin înapoi spre Moscova. Se crăpa de ziuă, şi lumina felinarelor nestinse încă de pe şosea era de prisos şi neplăcută. Şoferul, furios că pierduse o noapte, gonea cît îl ţineau puterile.

O pădure se desprinse şi rămase undeva în urmă, rîul o luă într-o parte; cîte nu veneau în întîmpinarea camionului! Garduri cu gherete de pază, stive de lemne, stîlpi foarte înalţi şi piloni, iar în vîrful pilonilor înşirate nişte bobine, apoi mormane de pietriş, pămîntul brăzdat de canale; într-un cuvînt, simţeai că Moscova e la doi paşi, colo, după cotitură, că îndată va năvăli şi te va prinde.

Camionul îl scutura pe Riuhin şi-l arunca în toate părţile; buturuga retezată, pe care încerca să-şi găsească locul, aluneca mereu de sub el. Ştergarele de la restaurant, aruncate în camion de miliţian şi Pantelei, plecaţi înainte spre casă cu troleibuzul, se rostogoleau pe platforma camionului. Riuhin încercase întîi să le adune pe toate laolaltă, dar apoi, şuierînd printre dinţi, cu furie: „da mai ducă-se dracului! în definitiv, ce mă tot sucesc eu ca un dobitoc?…” le făcu vînt cu piciorul şi nu le mai dădu nici o atenţie.

Era într-o stare de spirit cumplită. Desigur, vizita la această casă a suferinţei lăsase în sufletul lui Riuhin o urmă foarte adîncă. Se străduia să înţeleagă ce anume îl chinuieşte. Coridorul cu becurile lui albastre ce-i stăruia în amintire? Gîn-dul că nu există pe lume nenorocire mai cumplită decît pierderea raţiunii? Da, da, desigur şi asta. Dar aceasta era aşa, o idee în general. însă mai era ceva. Oare ce anume? Jignirea, iată ce era. Da, da, vorbele jignitoare pe care Bezdomnîi i le aruncase în faţă. Şi nu-l durea faptul că erau jignitoare, ci adevărul pe care-l conţineau.

Poetul nu se mai uita în jurul său, ci, cu privirea pironită în podeaua murdară a camionului, ce se zgîlţîia fără încetare, începu să mormăie ceva, să se vaiete, făcîndu-şi reproş peste reproş.

Da, versuri… Are treizeci şi doi de ani! Şi mai departe? Mai departe acelaşi lucru! Va compune cîteva poezii pe an. Şi o va ţine aşa pînă la bătrîneţe? Da, pînă la bătrîneţe. Ce-i vor aduce, la urma urmei, aceste poezii? Glorie? „Ce prostie! Cel puţin nu te autoînşela. Niciodată cel care scrie versuri proaste nu va cunoaşte gloria. De ce sînt proaste?! Mi-a spus adevărul, numai adevărul! îşi vorbea necruţător Riuhin. Nu cred în nimic în ceea ce scriu!…”

Intoxicat de această explozie de neurastenie, poetul se clătină, simţind în acelaşi timp că platforma nu se mai scutură sub el. Ridică ochii şi constată că intrase de mult în Moscova şi, mai mult decît atît, că deasupra oraşului mijeau zorile, că norul de colo e poleit cu aur, că autocamionul lui stă pe loc, împotmolit în coloana altor maşini, gata să cotească pe un bulevard, şi că, la doi paşi de el, se înalţă pe postamentul său un om de metal, cu capul puţin aplecat într-o parte, privind nepăsător bulevardul.

Gînduri ciudate ţîşniră în capul poetului ce se simţi din-tr-o dată bolnav. „Iată un exemplu de baftă autentică… (Riuhin se sculă în picioare pe platforma camionului şi ridică mîna, ameninţîndu-l nu se ştie de ce pe omul turnat din fontă, care nu făcea nici un rău nimănui) — fiecare pas făcut de el în viaţă, orice i s-a întîmplat — toate s-au dovedit a fi spre folosul lui, spre gloria lui! Dar ce a făcut el? Nu-mi dau seama… Au oare ceva deosebit cuvintele: ”Vîntu-nbeznă zburdă..”?1 Nu înţeleg!… A avut noroc, da, a avut noroc! (încheie deodată veninos Riuhin şi simţi în aceeaşi clipă camionul urnin-du-se din loc). A tras în el, da, a tras albgardistul acela, i-a sfîrtecat şoldul şi i-a asigurat nemurirea.”

Coloana îşi urmă drumul. Bolnav de-a binelea şi chiar îm-bătrînit, poetul intra peste cel mult două minute pe terasa „Griboedov”, care, între timp, se golise. într-un colţ, cîteva persoane îşi beau ultimul pahar. în mijlocul terasei se agita com-perul cu tiubeteika pe cap şi cu o cupă de şampanie „Abrau” în mînă.

Riuhin, cu maldărul de ştergare în braţe, fu întîmpinat prietenos de Archibald Archibaldovici şi eliberat pe dată de cîrpele alea afurisite. De n-ar fi fost atît de chinuit, după cele trăite la clinică şi după zgîlţîitul din camion, Riuhin ar fi încercat o plăcere deosebită să relateze cum au decurs lucrurile, înflorind povestirea cu amănunte născocite de imaginaţia sa. Dar în momentul acela nu-i ardea de aşa ceva şi apoi, cu toate că nu excela prin cine ştie ce spirit de observaţie, acum, după calvarul din camion, Riuhin îl privea pentru prima oară cu luare-aminte pe pirat şi îşi dădea seama că acestuia, deşi îi punea întrebări referitoare la Bezdomnîi şi chiar exclama: „vai-vai-vai!”, în realitate nu-i păsa defel de soarta lui Ivan Nikolaevici şi nu-i era cîtuşi de puţin milă de el. „Şi bravo lui! Bine face!” gîndi Riuhin, cu o furie cinică autodistrugătoare şi, întrerupînd relatarea despre schizofrenie, ceru:

— Archibald Archibaldovici, aş vrea nişte votculiţă… Piratul arboră o expresie de simpatie, şoptind:

— Înţeleg… o clipă numai… şi făcu semn unui ospătar.

Peste un sfert de ceas, Riuhin şedea singur-singurel, chircit la o masă, devorînd un morunaş şi bînd votcă, pahar după pahar; îşi dădea seama şi recunoştea că nimic nu se mai putea îndrepta în viaţa lui şi că nu-i mai rămînea decît uitarea.

Vers din poezia Seară de iarnă de A.S. Puşkin. Poetul îşi irosise noaptea, în timp ce alţii chefuiau şi acum îşi dădea seama că n-o mai putea întoarce. Era de ajuns să ridice capul şi să privească spre cer, ca să înţeleagă că noaptea pierise fără putinţă de întoarcere. Ospătarii, grăbiţi, smulgeau feţele de pe mese. Pisicile care se foiau încoace şi încolo în jurul terasei aveau un aspect matinal. Poetul simţea năvălind asupra lui, nestăvilită, o nouă zi.


7 Un apartament puţin simpatic


Dacă a doua zi dimineaţă cineva i-ar fi spus lui Steopa Lihodeev: „Steopa, vei fi împuşcat dacă nu te scoli chiar în clipa asta!” el ar fi răspuns cu un glas languros, abia auzit: „împuşcaţi-mă, faceţi cu mine ce vreţi, eu tot nu mă scol.” Nu numai că nu-i venea să se scoale, dar i se părea că nu-i în stare nici măcar să deschidă ochii, de teamă că dacă-i va deschide un trăsnet se va năpusti asupra lui sfîrtecîndu-i capul, în cap îi vuia un clopot greu, pete cafenii cu chenar roşu ca focul şi reflexe verzui pluteau între globul ochiului şi pleoapele închise şi, colac peste pupăză, îi era greaţă, dar o greaţă pricinuită, pe cît se părea, de sunetele unui patefon sîcîitor. Steopa se străduia să-şi amintească ceva, dar nu-i venea în minte decît un singur lucru: că în ajun, parcă, şi nu se ştie unde, stătuse cu un şervet de masă în mînă şi încercase să sărute o doamnă, promiţîndu-i, de altfel, să-i facă o vizită a doua zi la ora douăsprezece fix. Doamna îl refuzase, repe-tînd: „Nu, nu, n-am să fiu acasă!” Steopa însă o ţinea una şi bună: „Ba eu totuşi am să vin!”

Dar cine era doamna, ce oră era acum, ce zi, şi în ce lună, Steopa habar n-avea, şi, ce era mai rău, nu se putea dumiri, unde se găseşte? Se căzni să lămurească măcar acest ultim amănunt şi-şi dezlipi pleoapa ochiului stîng. în penumbră desluşi un reflex tulburiu. Recunoscu, în sfîrşit, oglinda mare de perete şi îşi dădu seama că stă culcat pe spate în propriul său pat, mai bine zis în fostul pat al văduvei bijutierului, în dormitorul lui. în clipa următoare, capul îi zvîcni năprasnic şi, gemînd cumplit, închise iar ochiul stîng.

Să lămurim lucrurile: Steopa Lihodeev, directorul Teatrului de varietăţi, se trezi dimineaţa în apartamentul pe care-l împărţea cu răposatul Berlioz! Apartamentul era situat într-un imobil mare, cu cinci etaje, cu faţada în trei laturi dînd spre Sadovaia.

Trebuie spus că apartamentul acesta, cu nr. 50, avea de multă vreme o reputaţie, dacă nu proastă, cel puţin stranie. Cu doi ani în urmă, aparţinuse încă văduvei bijutierului de Fougeraie. Arma Franţevna de Fougeraie, o doamnă respectabilă şi foarte practică, de vreo cincizeci de ani, închiriase trei din cele cinci camere ale ei unui individ pe care îl chema, pare-se, Belomut, şi altuia, care-şi făcuse uitat numele.

Şi iată că, de doi ani, în apartamentul cu pricina începură să aibă loc nişte evenimente inexplicabile: locatarii lui prinseseră să dispară fără urmă.

Odată, într-o zi de sărbătoare, veni la apartament un miliţian, îl chemă în antreu pe al doilea locatar (al cărui nume nimeni nu-l mai ţinea minte) şi spuse că acesta este poftit să treacă pentru o clipă pe la secţia de miliţie ca să semneze ceva. Locatarul îi porunci Anfisei, o veche şi credincioasă femeie de serviciu a Armei Franţevna, ca, în cazul cînd îi va telefona cineva, să spună că el se va întoarce peste zece minute, după care plecă împreună cu miliţianul corect, cu mănuşi albe. Dar omul nu numai că nu s-a întors peste zece minute, el nu s-a mai întors niciodată. Lucrul cel mai curios a fost faptul că, împreună cu el, a dispărut, după cît se pare, şi miliţianul.

Bisericoasa, şi ca să spunem mai sincer — superstiţioasa Anfisa — aşa a şi declarat, fără ocolişuri, Annei Franţevna, profund amărîtă, că aici e vorba de vrăjitorie şi că ea ştie foarte bine cine i-a furat şi pe locatar, şi pe miliţian, numai că nu vrea să vorbească acum, cînd se lasă noaptea.

Ei şi, precum se ştie, e destul numai să înceapă vrăjitoria, că după aceea nu o mai poţi opri cu nimic. Al doilea locatar a dispărut luni, după cîte mi-aduc aminte, iar miercuri, parcă a intrat în pămînt Belomut. Dar — ce-i drept — în alte împrejurări. Dimineaţa, ca de obicei, a trecut să-l ia maşina, să-l ducă la serviciu, şi l-a dus, dar înapoi nu a adus pe nimeni, şi nici ea însăşi nu a mai venit.

Durerea şi groaza lui madame Belomut sînt de nedescris. Dar vai, nici una, nici cealaltă nu au fost de durată. în aceeaşi noapte, întorcîndu-se împreună cu Anfisa de la vilă, unde Anna Franţevna se dusese în grabă nu se ştie de ce, ea nu o mai găsi pe cetăţeana Belomut în apartament. Dar nu numai atît: uşile celor două camere, pe care le-au ocupat soţii Belomut, s-au găsit sigilate.

Două zile au trecut. A treia zi, Anna Franţevna, care în tot acest timp suferise de insomnie, plecă din nou în grabă la vilă… Trebuie să spunem oare că ea nu s-a mai întors?!

Rămasă singură, Anfisa, după ce a plîns pe săturate, s-a dus la culcare după ora unu noaptea. Ce a fost cu ea mai departe nu se ştie, dar au povestit locatarii altor apartamente că, în cel cu numărul 50, toată noaptea s-au auzit nişte ciocă-nituri şi bocănituri şi cică pînă dimineaţa a ars lumina electrică la ferestre. Dimineaţa s-a constatat că şi Anfisa dispăruse! Multă vreme în casă s-au povestit tot soiul de legende despre cei dispăruţi şi despre apartamentul blestemat, cum ar fi, de exemplu, aceea potrivit căreia această Anfisa cam uscăţivă şi bisericoasa ar fi purtat pe piepru-i secătuit douăzeci şi cinci de briliante mari, puse într-un săculeţ din piele de căprioară, briliante ce au aparţinut Annei Franţevna. Cică în magazia de lemne a aceleiaşi vile, unde plecase valvîrtej Anna Franţevna, s-au găsit nişte comori imense, sub forma aceloraşi briliante, precum şi bani — monezi de aur bătute pe vremea ţarilor… Şi altele, de acelaşi gen. Ce-i drept, pentru ceea ce nu ştim, nu băgăm mîna în foc c-o fi adevărat. Oricum ar fi, locuinţa a stat goală şi sigilată numai o săptă-mînă, după care în ea s-au mutat răposatul Berlioz cu nevasta şi acest Steopa cu consoarta lui. Este de la sine înţeles că, de îndată ce aceştia doi nimeriră în blestematul apartament, începu să li se întîmple şi lor dracu ştie ce! în decurs de o lună dispărură amîndouă consoartele. Dar nu fără urmă. Despre consoarta lui Berlioz se povestea că ar fi fost văzută la Harkov cu un maestru de balet, iar a lui Steopa cică ar fi fost descoperită pe strada Bojedomka unde, după cum trăncănea lumea, directorul Teatrului de varietăţi, uzînd de nenumăratele sale cunoştinţe, ar fi reuşit să-i facă rost de o cameră, dar cu o condiţie: să n-o mai prindă vreodată pe Sadovaia…

Aşadar, Steopa gemu. Vru s-o strige pe femeia de serviciu, pe Grunia, să-i ceară un piramidon, dar îşi dădu totuşi seama că astea-s prostii, că Grunia nu are, desigur, nici un piramidon. încercă să-l cheme în ajutor pe Berlioz, gemu de două ori: „Misa… Misa”, dar, după cum vă daţi seama şi dumneavoastră, nu primi răspuns. In locuinţă domnea o linişte de mormînt.

Mişcîndu-şi degetele de la picioare, Steopa constată că e în ciorapi. îşi trecu mîna tremurătoare peste şold, să constate dacă e cu pantaloni sau fără, dar de constatat nu constată, în cele din urmă, dîndu-şi seama că e singur şi părăsit, că n-are cine să-i vină în ajutor, se hotărî să se ridice, cu preţul oricăror eforturi, fie şi supraomeneşti.

Îşi dezlipi pleoapele strînse şi văzu reflectîndu-se în oglindă o siluetă de om cu părul vîlvoi, cu faţa buhăită, năpădită de peri negri, cu ochii umflaţi, purtînd o cămaşă murdară cu guler şi cravată, izmene şi ciorapi.

Aşa se văzu în oglinda mare din perete, iar lîngă oglindă, descoperi un necunoscut, îmbrăcat în negru, cu beretă neagră pe cap.

Steopa se aşeză în capul oaselor şi căscă nişte ochi mari, ţintuindu-l pe necunoscut. Tăcerea o întrerupse acesta din urmă, rostind cu glas greoi şi accent străin următoarele cuvinte:

— Bună ziua, preasimpaticule Stepan Bogdanovici! Urmă o pauză, după care, printr-un efort extraordinar de voinţă, Steopa reuşi să articuleze:

— Ce doriţi dumneavoastră? şi rămase uluit, nerecunos-cîndu-şi vocea. Cuvîntul „ce” îl pronunţase cu glas piţigăiat… „doriţi” cu o voce de bas, iar „dumneavoastră” nu se auzi deloc.

Necunoscutul zîmbi prietenos, scoase la iveală un ceas mare de aur cu un triunghi de briliante pe capac, îl făcu să sune de unsprezece ori şi zise:

— E unsprezece. Şi exact un ceas de cînd aştept să vă treziţi, întrucît mi-aţi fixat să vin la dumneavoastră la ora zece. Iată-mă! Steopa bîjbîi cu mîna pe scaunul de lîngă pat, dădu de pantaloni şi şopti:

— Iertaţi-mă! apoi, după ce îi îmbrăcă, urmă întrebător, cu glas răguşit: Spuneţi-mi, vă rog, numele dumneavoastră.

Îi venea greu să vorbească. La fiece cuvînt avea senzaţia că cineva îi înfige un ac în creier, provocîndu-i o durere infernală.

— Cum? Şi numele mi l-aţi uitat? se miră necunoscutul, zîmbind.

— Iertaţi-mă… hîrîi Steopa, simţind că mahmureala îi oferă cu dărnicie un nou simptom: i se păru că podeaua din preajma patului pierise nu se ştie unde şi că îndată va zbura cu capul în jos, la mama dracului, în iad.

— Dragă Stepan Bogdanovici, i se adresă din nou vizitatorul, zîmbind perspicace. Nu vă ajută nici un piramidon. Urmaţi principiul vechi şi înţelept: cui pe cui se scoate. Singurul remediu care vă va readuce la viaţă constă în două păhărele de votcă urmate de o gustare călduţă şi picantă.

Steopa era şiret şi, oricît de bolnav se simţea, realiză că, din moment ce fusese găsit în halul ăsta, trebuie să facă mărturisiri complete.

— Să spun sincer, începu el, abia mişcîndu-şi limba în gură, ieri, un pic am…

— Nici un cuvînt în plus! îl opri vizitatorul şi se retrase, cu fotoliu cu tot, într-un alt colţ al odăii…

Holbînd ochii, Steopa zări pe o măsuţă mică o tavă pe care se aflau pîine albă tăiată felii, icre negre, ciuperci marinate într-o farfurioară, mai era ceva şi într-o cratiţă şi, în sfîrşit, votca, în clondirul voluminos al văduvei bijutierului. în mod deosebit, pe Steopa îl ului clondirul, rece şi aburit. Deşi era explicabil, deoarece stătea într-un recipient plin cu bucăţi de gheaţă. într-un cuvînt, totul fusese pregătit curat, de o mînă iscusită.

Necunoscutul nu dădu răgaz uimirii lui Steopa să ia proporţii exagerate şi-i turnă cu îndemînare o jumătate de păhărel de votcă.

— Şi dumneavoastră? piui Steopa.

— Cu plăcere! Cu o mînă tremurătoare, Steopa duse paharul la gură, în timp ce necunoscutul înghiţi dintr-o suflare conţinutul paharului său. Mestecînd icrele, Steopa stoarse cu chiu, cu vai cîteva cuvinte:

— Dar dumneavoastră, de ce… Nu gustaţi nimic!?

— Vă mulţumesc, nu iau niciodată gustări, îi răspunse necunoscutul şi iar turnă în păhărele.

Ridicară capacul cratiţei — conţinea crenvurşti în sos de tomate.

Şi iată că petele acelea verzi se topiră în faţa ochilor lui Steopa, cuvintele îi reveniră pe buze şi, mai ales, îşi aminti cîte ceva. Anume, că în ajun fusese la staţiunea Shodnea, la vila lui Hustov — autorul de scheciuri, unde acest Hustov îl dusese pe Steopa cu un taxi. îşi aminti chiar cum tocmiseră taxiul, în faţa hotelului „Metropol”, şi că mai era cu ei şi un actor, sau poate că nu era actor… unul cu patefonul într-o va-lijoară. Da, da, da, la vilă se petrecuse totul! îşi aducea aminte că, de cîte ori puneau să cînte patefonul, cîinii se porneau pe urlat. Numai doamna pe care Steopa dăduse s-o sărute ră-mînea o enigmă… Naiba ştie cine era… lucra la radio, pare-se, sau poate că nu…

În felul acesta, treptat, ziua precedentă se contura mai limpede; pe Steopa însă îl interesa acum mult mai mult ziua prezentă şi, în special, apariţia necunoscutului în dormitorul său, şi unde mai pui — cu gustări şi cu votcă. Iată dar ce-ar fi fost bine să lămurească!

— Ei, acum sper că v-aţi amintit numele meu!

Drept răspuns, Steopa îşi desfăcu mîinile a neputinţă, zîm-bind ruşinat.

— Bine, dar asta întrece orice măsură! Simt că după votcă aţi băut porto! Scuzaţi-mă, dar aşa ceva nu se face!

— Ţin să vă rog ca asta să rămînă între noi, rosti linguşitor Steopa.

— O, desigur, desigur! însă pentru Hustov, bineînţeles, eu nu pot garanta.

— Cum, îl cunoaşteţi pe Hustov?

— L-am zărit în treacăt pe acest individ, ieri, în cabinetul dumneavoastră, dar este de ajuns să-i priveşti o dată, fugitiv, fizionomia, ca să-ţi dai seama că nu-i altceva decît o canalie, un intrigant, un oportunist şi un lingău.

„Are perfectă dreptate!” gîndi în sinea sa Steopa, uluit de o definire atît de exactă şi de concisă a persoanei lui Hustov.

Ziua de ieri se reconstituia crîmpei cu crîmpei, totuşi neliniştea nu-l părăsea pe directorul Teatrului de varietăţi. Adevărul era că în această zi de ieri se căsca un gol, un gol uriaş, întunecat. Credeţi ce vreţi, dar pe acest necunoscut cu beretă Steopa nu-l văzuse cu o zi înainte în cabinetul său.

— Woland, profesor de magie neagră, se prezentă autoritar vizitatorul, văzînd eforturile zadarnice ale gazdei de a-şi aminti de dînsul, şi-i povesti cum se petrecuse totul.

In ajun, sosise din străinătate la Moscova şi se prezentase numaidecît la Steopa, propunîndu-i să dea spectacolul său la Teatrul de varietăţi. Steopa telefonase la Comisia regională de spectacole, unde reuşise să rezolve problema (auzind acestea, Steopa păli, clipind des din ochi), după care încheiase cu profesorul Woland un contract pentru şapte spectacole (Steopa căscă gura mare), căzînd de acord amîndoi ca profesorul Woland să vină la el acasă a doua zi dimineaţa, la ora zece, în vederea precizării detaliilor. Şi Woland venise. Ajuns la domiciliul lui Steopa, fusese întîmpinat de Grunia, femeia de serviciu, care îi explicase că tocmai atunci picase şi ea, că lucrează cu ziua, că Berlioz nu este acasă, iar în cazul cînd oaspetele doreşte să-l vadă pe Stepan Bogdanovici, n-are decît să poftească chiar în dormitorul dumnealui. Stepan Bogdanovici are un somn atît de adînc, încît ea, Grunia, nu se încumetă să-l trezească. Văzînd halul în care se afla Stepan Bogdanovici, artistul o trimisese pe Grunia la cel mai apropiat magazin alimentar să cumpere votcă şi gustări, apoi la farmacie după gheaţă şi…

— Permiteţi-mi să vă restitui banii cheltuiţi, scheună Steopa distrus, căutîndu-şi portofelul.

— O, se poate, pentru asemenea fleacuri! exclamă artistul şi nici nu voi să mai audă de aşa ceva.

Prin urmare, se lămurise de unde proveneau votca şi gustarea, totuşi ţi-era mai mare mila să te uiţi la Steopa; nu-şi amintea deloc povestea cu contractul şi, să-l tai, să-l omori, dar nu-l văzuse în ajun pe acest Woland. Hustov, da, trecuse pe la el, dar Woland nici vorbă.

— Permiteţi-mi să mă uit un pic la contract, se rugă Steopa încetişor.

— Poftiţi, poftiţi, uitaţi-vă.

Steopa cercetă hîrtia şi îngheţă. Toate erau întocmai cum scrie la carte: în primul rînd, propria lui semnătură, dată dracului.. Apoi, pieziş, apostila directorului financiar, Rimski, cu aprobarea acestuia de a i se avansa zece mii de ruble artistului Woland în contul sumei de treizeci şi cinci de mii de ruble ce i se cuvenea pentru şapte spectacole. Mai mult decît atît, tot acolo, Woland confirma primirea banilor şi semna pentru aceste zece mii!

„Ce-i asta?” se gîndi nefericitul Steopa, simţind că-l apucă ameţeala. Nişte lapsusuri sinistre în memoria sa! Se înţelege de la sine că, după ce i se prezentase contractul, orice manifestări de mirare ar fi fost de-a dreptul deplasate… îi ceru musafirului permisiunea să se retragă o clipă şi, cum era, în ciorapi, alergă în vestiar, la telefon. Pe drum, strigă, cu ochii spre uşa bucătăriei:

— Grunia!

Nu primi nici un răspuns. Se uită la uşa ce da din vestiar în cabinetul lui Berlioz şi, cum se zice, încremeni ca o stană de piatră. Pe clanţa uşii atîrna, prins de o sfoară, un sigiliu uriaş.

„Bonjour, răcni cineva în capul lui Steopa. Numai asta mai lipsea!” De-aici, gîndurile lui Steopa porniră pe o dublă cale, dar, după cum se întîmplă întotdeauna în momentul unei catastrofe, toate în aceeaşi direcţie, şi, în general, dracu ştie unde. E greu de redat harababura din capul lui Steopa! Nu era destul drăcovenia cu bereta neagră, votca la gheaţă şi neverosimilul contract. Poftim, colac peste pupăză, sigiliu pe uşă! Cu alte cuvinte, oricui aţi spune că Berlioz a făcut una boacănă n-o să creadă, zău, zău n-o să creadă! Bine, dar sigiliul — iată-l! M-da…

Şi atunci începură să mişune în capul lui Steopa gînduri din cele mai neplăcute despre un articol pe care el, ca un făcut, i-l băgase pe gît lui Mihail Alexandrovici, să-l publice într-o revistă. Şi articolul, între noi fie spus, era aiurit! Nu merita atenţie, şi nici cine ştie ce parale nu luase pe el…

Imediat după amintirile legate de articol îi veni în minte o convorbire dubioasă, care avusese loc, după cîte îşi amintea, la douăzeci şi patru aprilie, seara, tot în locuinţa lor, în sufragerie, în timp ce Steopa lua masa cu Mihail Alexandrovici. Desigur, acestei discuţii nu i se poate spune dubioasă chiar în adevăratul sens al cuvîntului (nu s-ar fi lăsat Steopa atras într-o asemenea discuţie), era însă o discuţie pe o temă oarecare. Se putea foarte bine, oameni buni, nici să n-o fi deschis, înainte de sigilarea uşii, discuţia n-ar fi fost, desigur, decît un fapt neînsemnat, dar, o dată ce s-a pus acest sigiliu…

„Ah, Berlioz, Berlioz! clocoteau gîndurile în mintea lui Steopa. Nu pricep în ruptul capului!”

Dar n-avea timp să se vaiete prea mult şi formă numărul directorului financiar Rimski de la Teatrul de varietăţi. Situaţia lui Steopa era din cale-afară de delicată: în primul rînd, străinul putea să se ofenseze văzînd că-l verifică, după ce omul îi arătase contractul, şi-apoi, îi venea extrem de greu să vorbească cu directorul financiar. într-adevăr, doar nu era să-l întrebe: „Spune-mi, te rog, am încheiat eu ieri un contract în valoare de treizeci şi cinci de mii de ruble cu un profesor de magie neagră?” Nu, nu se putea!

— Da! auzi în receptor glasul tăios, neplăcut al lui Rimski.

— Bună ziua, Grigori Danilovici, vorbi încetişor Steopa Lihodeev. Uite despre ce-i vorba… hm… hm… se află la mine ăsta… ă… artistul Woland. în acest sens… am vrut să te întreb, ce se aude cu spectacolul de astă-seară?…

— Vorbiţi de magul negru? făcu Rimski în receptor. îndată vom avea afişele.

— Aha, zise cu glas stins Steopa, bine, la revedere, deocamdată…

— Veniţi repede? se interesă Rimski.

— Peste o jumătate de ceas, făgădui Steopa şi, după ce puse la loc receptorul, îşi prinse capul înfierbîntat în mîini.

Era de rău! Ce se întîmplase cu memoria lui, oameni buni? Spuneţi!

Nu mai putea întîrzia în vestiar şi îşi făcu pe dată un plan: să mascheze prin toate mijloacele faptul că devenise atît de uituc şi, în primul rînd să-l tragă de limbă pe străin, fără ca acesta să-şi dea seama, ce intenţionează el, de fapt, să prezinte astăzi pe scena Teatrului de varietăţi a cărui conducere îi fusese încredinţată lui Steopa.

La acest gînd, se întoarse, dar în oglinda din vestiar, de mult neştearsă de leneşa Grunia, văzu desluşit un individ ciudat, lung cît o prăjină şi cu pince-nez pe nas. (O, dacă ar fi fost acolo Ivan Nikolaevici! L-ar fi recunoscut imediat pe tipul ăsta.) Necunoscutul însă, după ce se reflectă în oglindă, pieri. Neliniştit la culme, Steopa privi lung în adîncul vestiarului şi fu zguduit din nou, pentru că în oglindă văzu apoi, trecînd şi dispărînd, un motan negru mătăhălos.

Steopa simţi cum inima dă să i se rupă în piept. Se clătină gata să cadă.

„Ce-i asta? gîndi. Nu cumva sînt pe cale să înnebunesc? De unde aceste vedenii?” Aruncă ochii în vestiar şi strigă speriat:

— Grunia! Ce-i cu motanul ăsta care se plimbă la noi prin casă? De unde-i? Şi mai e cineva.

— Nu vă neliniştiţi, Stepan Bogdanovici, răsună un glas, dar nu al Gruniei, ci al musafirului din dormitor. Motanul e al meu. Nu vă enervaţi. Iar Grunia nu-i aici, am expediat-o la Voronej. Se plîngea că aţi tras-o pe sfoară cu concediul; nu i l-aţi dat.

Cuvintele acestea sunară atît de neaşteptat şi de stupid, încît Steopa îşi spuse că nu auzise bine. Zăpăcit la culme, se întoarse în dormitor şi încremeni în prag. I se ridică părul măciucă, şi pe frunte îi apărură broboane mici de sudoare.

Musafirul nu mai era singur în dormitor, ci cu o societate întreagă; în celălalt fotoliu şedea tipul care i se năzărise lui Steopa în oglinda din vestiar. Acum îl vedea limpede de tot: o mustăcioară pufoasă, un geam al pince-nez-vXxa. sclipind viu, iar celălalt lipsă. Dar se constatară în dormitor lucruri mai albastre: pe un puf al văduvei bijutierului stătea tolănit într-o poză neobrăzată un al treilea; şi anume un motan negru de dimensiuni înspăimîntătoare, cu un pahar de votcă într-o labă şi cu furculiţa, pe care apucase s-o înfigă într-o ciupercă marinată, în cealaltă. Lumina, slabă şi aşa în dormitor, începu să se stingă de-a binelea în ochii lui Steopa.

„Iată, aşadar, cum înnebunesc oamenii…” îi trecu prin minte, şi, ca să nu cadă, se prinse cu mîinile de uscior.

— Văd că sînteţi oarecum mirat, scumpe Stepan Bogdanovici? îl întrebă Woland pe Steopa, căruia îi clănţăneau dinţii de spaimă. Dar, de fapt, n-aveţi de ce să vă miraţi; este suita mea.

Tocmai în clipa aceea motanul dădu pe gît votca, şi mîna lui Steopa lunecă pe uscior în jos.

— Şi suita asta cere un loc în spaţiu, urmă Woland, aşa încît unul din noi este de prisos în acest apartament. Şi mi se pare că acest cineva de prisos sînteţi tocmai dumneavoastră.

— Dumnealor, dumnealor! cîntă cu glas de ţap prăjina cadrilată, vorbind despre Steopa la plural. în general, în ultima vreme dumnealor numai de porcării se ţin. Se beţivesc, se încurcă cu femei, profitînd de poziţia pe care o au, toată ziua nu fac nimic şi nici nu pot face, pentru că habar n-au, nu se pricep defel la treaba ce le-a fost încredinţată. Şi-i duc cu preşul pe şefi!

— Foloseşte aiurea, unde vrei şi unde nu vrei, maşina statului! sări cu pîra motanul, mestecînd ciuperca.

Şi atunci cînd Steopa lunecă pe podea, şi cu o mînă neputincioasă zgîrie usciorul, avu loc a patra apariţie.

Direct din oglinda fixată în perete apăru un ins mic, dar neobişnuit de lat în umeri, cu gambetă pe cap şi cu un colţ care, ieşindu-i din gură, îi sluţea mutra — şi aşa neînchipuit de hidoasă şi de respingătoare. Pe deasupra, avea şi părul roşu ca para focului.

— În general, se băgă pe fir tipul nou apărut, nu pricep cum de-a ajuns director — roşcatul vorbea tot mai fonfăit — e director cum sînt eu arhiereu.

— N-ai mutră de arhiereu, Azazello, interveni motanul, punîndu-şi crenvurşti în farfurie…

— Asta şi spun, fonfăi roşcatul şi, întorcîndu-se spre Woland, adăugă respectuos: îmi îngăduiţi, messire, să-l arunc afară din Moscova la toţi dracii?

— Zît!! răcni deodată motanul, şi blana i se zbîrli. Dormitorul porni să se învîrtească în jurul lui Steopa. Acesta se lovi cu capul de uscior şi, pierzîndu-şi cunoştinţa, îşi zise: „Mor…”

Dar nu muri. întredeschizînd ochii, se văzu stînd pe ceva de piatră. în jurul lui auzi un vuiet. Cînd deschise ochii în toată legea, îşi dădu seama că vuieşte marea şi, chiar mai mult decît atît, valurile se leagănă la picioarele lui, că, într-un cu-vînt, sade chiar la capătul unui dig, deasupra lui se înalţă un cer albastru sclipitor, iar îndărăt se aşterne un oraş alb, aşezat pe crestele unor munţi.

Neştiind cum se procedează în asemenea cazuri, Steopa se ridică pe picioarele ce i se zgîlţîiau de frică şi porni spre ţărm.

Pe dig, stătea un tip care fuma şi scuipa în mare. Se uită la Steopa buimac şi încetă să mai scuipe.

Atunci, Steopa, lăsîndu-se în genunchi în faţa fumătorului necunoscut, îl întrebă:

— Vă implor, spuneţi-mi, ce oraş este ăsta?

— Ei, asta-i, ştii că ai haz? dădu replica fumătorul fără suflet.

— Nu sînt beat, îl încredinţa cu glas răguşit Steopa, mi s-a întîmplat ceva, sînt bolnav… Unde mă aflu? Ce oraş e aici?

— Ei, Ialta, e bine?…

Steopa oftă încetişor, căzu pe-o parte, lovindu-se cu capul de piatra caldă a digului şi-şi pierdu cunoştinţa.


8 Duelul dintre profesor şi poet


În timp ce, la Ialta, Steopa îşi pierduse cunoştinţa, adică pe la ora unsprezece şi jumătate, Ivan Nikolaevici Bezdomnîi îşi revenea în simţiri, trezindu-se după un somn adînc şi îndelungat. Cîtăva vreme se strădui să-şi dea seama cum nimerise în camera necunoscută cu pereţii albi, cu o noptieră stranie dintr-un metal alburiu şi cu storuri albe, în spatele cărora se ghicea soarele. Ivan îşi scutură capul, se convinse că nu-l doare şi-şi aminti că se află într-o clinică. Acest gînd atrase după sine amintirea morţii năprasnice a lui Berlioz, dar de data aceasta ea nu-i mai provocă o emoţie puternică. După ce dormise pe săturate, Ivan Nikolaevici devenise mai calm, şi mintea lui lucra mai limpede. Rămase un timp nemişcat, întins pe patul moale, comod, cu arcuri, într-un aşternut alb ca neaua. Descoperi chiar lîngă el butonul soneriei. Din obişnuinţa de a atinge lucrurile fără să fie nevoie, apăsă pe buton. Se aştepta să audă soneria sau să apară cineva; dar se produse cu totul altceva.

La picioarele patului se aprinse un cilindru mat, pe care scria: „Apă”. După cîteva clipe, cilindrul începu să se rotească — pînă cînd răsări inscripţia: „îngrijitoarea”. Se înţelege că ingeniosul cilindru îl uimi pe Ivan. Inscripţiei „îngrijitoarea” îi luă locul inscripţia „Cheamă medicul”.

„Hm”… rosti Ivan, neştiind ce să facă mai departe cu cilindrul. Dar, întîmplător, avu noroc. Mai apăsă o dată pe buton la inscripţia „Felceriţa”: drept răspuns se auzi un ţîrîit uşor, cilindrul îşi opri rotaţiile şi se stinse, iar în cameră intră o femeie cu forme pline, simpatică, îmbrăcată cu halat alb.

— Bună dimineaţa! îi spuse ea.

Poetul nu-i răspunse, socotind această urare nelalocul ei în condiţiile date. Păi chiar aşa, bagă un om sănătos la balamuc şi se mai poartă ca şi cînd aşa s-ar cuveni.

Cu aceeaşi expresie blajină pe faţă, printr-o apăsare pe buton, femeia ridică storul şi, prin grilajul uşor şi rar, ce ajungea pînă la podea, în cameră năvăli soarele. De partea cealaltă a grilajului se deschidea un balcon; mai departe, malul şerpuitor al rîului, iar dincolo de rîu, o pădure veselă de pini.

— Poftiţi, vă aşteaptă baia, îl invită femeia pe poet şi, la un gest al mîinilor ei, se desfăcu un perete interior ce ascundea o cameră de baie şi o toaletă perfect amenajată.

Deşi luase hotărîrea să nu vorbească cu femeia, Ivan nu se putu abţine şi, văzînd cum apa se rostogoleşte din robinetul sclipitor în cadă, într-un şuvoi puternic, zise cu ironie:

— Io-te-te! Ca la „Metropol”!…

— O, nu, replică femeia cu mîndrie, e mult mai bine. O amenajare ca la noi nu găseşti nicăieri, nici în străinătate. Medicii şi oamenii de ştiinţă vin special să vadă clinica noastră, în fiece zi ne vizitează turişti străini.

Auzind cuvîntul „turişti străini”, poetul îşi aminti îndată de „consultantul” din ajun, se posomori, se uită pe sub sprîn-cene la felceriţă şi zise:

— Turişti străini! Mă uit cum vă daţi cu toţii în vînt după turiştii străini! Printre ei, în treacăt fie spus, întîlneşti de tot soiul! Ieri, de pildă, am făcut cunoştinţă cu unul — mamă-mamă!

Era cît pe ce să înceapă povestirea despre Pilat din Pont, dar se stăpîni, dîndu-şi seama că pe femeie n-are s-o intereseze povestirea lui, că oricum n-o să-l poată ajuta.

După ce se îmbăie, Ivan Nikolaevici primi absolut tot ce e necesar unui bărbat după baie: o cămaşă călcată, o pereche de izmene, ciorapi. Dar nu numai atît: deschizînd uşa unui dulăpior şi invitîndu-l cu un gest să se uite înăuntru, femeia îl întrebă:

— Ce doriţi să îmbrăcaţi — hălăţelul sau pijămăluţa? Ţintuit în acest nou lăcaş, Ivan abia-şi stăpîni uimirea auzind tonul din cale-afară de familiar al femeii şi, în tăcere, arătă cu degetul pijamaua dintr-un barchet roşu ca focul.

După aceea, Ivan Nikolaevici fu condus pe un coridor pustiu şi tăcut, unde nu-ţi auzeai nici paşii, şi introdus într-un cabinet uriaş. întrucît luase hotărîrea să trateze cu ironie tot ce vede în clădirea aceasta atît de uimitor amenajată, boteză pe loc în sinea sa acest cabinet „bucătărie mecanizată”.

Şi pe bună dreptate. Aici tronau dulapuri şi dulăpioare de sticlă pline cu instrumente nichelate, strălucitoare. Se înălţau nişte fotolii cu forme nespus de complicate, lămpi pînte-coase cu globuri sclipitoare, o sumedenie de sticluţe, arzătoare, fire electrice şi nişte aparate cu destinaţie absolut necunoscută.

În acest cabinet, pe Ivan îl luară în primire trei inşi — două femei şi un bărbat, toţi trei în alb. Pentru început, îl duseră într-un colţ, la măsuţă, cu scopul vădit de a-l trage de limbă.

Ivan se apucă să cîntărească situaţia. Avea trei căi de ales. îl tenta, din cale-afară, prima: să se repeadă asupra acestor lămpi şi obiecte complicate şi întortocheate, să le spargă dracului, exprimîndu-şi în felul acesta protestul împotriva faptului că este reţinut fără motiv. Dar Ivan cel de astăzi se deo- sebea considerabil de Ivan cel de ieri şi prima cale i se păru oarecum îndoielnică: dacă o urmează, mai ştii, ei ar putea rămîne la ideea că nu-i decît un nebun furios. De aceea renunţă la prima variantă. Cea de a doua era să înceapă neîn-tîrziat povestirea despre consultant şi Pilat din Pont. Dar experienţa din ajun îi arătase că această povestire nu este crezută sau este înţeleasă denaturat. De aceea renunţă şi la această variantă, hotărînd s-o aleagă pe cea de-a treia — să se închidă într-o mîndră tăcere.

Nu reuşi să-şi ducă la împlinire decît parţial planul, căci trebui, vrînd-nevrînd, să răspundă, deşi încruntat şi cu zgîr-cenie, la o serie de întrebări.

II iscodiră cu privire la absolut toate amănuntele vieţii lui din trecut, interesîndu-se chiar cînd şi cum se îmbolnăvise de scarlatină, ceea ce se întîmplase cu cincisprezece ani în urmă, întrucît pentru toate aceste amănunte a fost nevoie să se înnegrească o pagină întreagă, întoarseră fila, şi una din femei, îmbrăcată în alb, se năpusti cu întrebările privind familia poetului. începu o peltea plictisitoare: cine murise, cînd şi din ce cauză, dacă nu băuse, dacă nu suferise de vreo boală venerică şi altele de acest fel.

In încheiere, îl rugară să povestească întîmplarea din ajun, petrecută la Patriarşie prudî, fără să-l piseze prea mult, şi nu se arătară surprinşi auzind relatarea despre Pilat din Pont. Apoi femeia îl dădu pe mîna bărbatului care făcu uz de cu totul alte procedee, fără să-l mai ia la întrebări. îi măsură poetului temperatura, îi numără bătăile pulsului, îl privi în ochi, luminîndu-i cu o lampă specială. Apoi, bărbatului îi veni în ajutor cealaltă femeie şi amîndoi îl împunseră cu un ac în spinare, dar fără să-l doară, schiţară pe pielea pieptului cu minerul unui ciocănel nişte semne, îi ciocăniră genunchii, ceea ce făcu să-i salte în sus picioarele, îi împunseră degetul, luîn-du-i sînge, îl împunseră la încheietura cotului şi-i strînseră braţul cu nişte brăţări de cauciuc…

Ivan nu făcea decît să zîmbească în sinea lui cu o amară ironie, gîndindu-se cît de stupid şi de ciudat se brodiseră toate, închipuiţi-vă numai! Voise să-i prevină pe toţi că-i ameninţă un pericol din partea consultantului necunoscut; îşi propusese să-l prindă — şi care-i rezultatul? Cu ce s-a ales? A nimerit într-un cabinet misterios ca să povestească tot soiul de aiureli despre unchiul Feodor care locuise pe vremuri la Vologda şi bea de stingea. Insuportabil de stupid!

În cele din urmă, cei trei îi dădură drumul şi fu condus înapoi, în camera lui, unde primi o ceaşcă de cafea, două ouă la capac şi pîine albă cu unt. După ce mîncă, hotărî să-l aştepte pe mai-marele acestei instituţii, din partea căruia spera să se bucure de atenţie şi dreptate.

Nu aşteptă degeaba; îndată după micul dejun, uşa se deschise şi în rezerva lui Ivan intră o groază de lume — toţi în halate albe. în fruntea tuturor venea un bărbat de vreo patruzeci şi cinci de ani, proaspăt bărbierit, ca actorii, cu ochi frumoşi, plăcuţi, dar pătrunzători, cu maniere elegante, politicoase. Toată suita îl înconjura cu atenţie şi respect, de aceea îşi făcu o intrare foarte solemnă. „Ca Pilat din Pont!” gîndi Ivan.

Da, incontestabil, era şeful ăl mare. El se lăsă pe un taburet, în timp ce ceilalţi rămaseră în picioare.

— Doctor Stravinski, se prezentă el lui Ivan, aruncîndu-i o privire prietenoasă.

— Poftim, Alexandr Nikolaevici, zise încet cineva cu o bărbuţă îngrijită, şi-i întinse şefului ălui mare foaia de observaţie a lui Ivan.

„Mi-au ticluit un coşcogea dosar”, constată Ivan. Iar şeful ăl mare parcurse în fugă foaia, mormăind: „Mda, mda…”, şi schimbă cu ceilalţi cîteva fraze într-o limbă puţin cunoscută. „Şi latineşte vorbeşte ca Pilat”, gîndi trist Ivan. în clipa următoare, un cuvînt auzit îl făcu să tresară; cuvîntul „schizofrenie”, rostit în ajun de străinul blestemat la Patriarşie prudî, şi repetat acum, aici, de profesorul Stravinski. „Şi pe asta a ştiut-o!” gîndi plin de nelinişte Ivan.

Şeful ăl mare îşi luase, pesemne, obiceiul să fie întotdeauna de acord în toate şi orice i-ar spune cei din jur — să se bucure; îşi exprima acordul sau bucuria repetînd întruna: „Perfect, perfect”…

— Perfect! zise Stravinski înapoind cuiva foaia şi, întor-cîndu-se spre Ivan, îl întrebă:

— Eşti poet? — Da, sînt poet, îi răspunse posomorit Ivan şi simţi, ca niciodată, un inexplicabil dezgust pentru poezie, iar propriile sale versuri, pe care şi le aminti în clipa următoare, i se părură dezagreabile.

Cu faţa crispată, se adresă la rîndul său lui Stravinski:

— Sînteţi profesor?

La care Stravinski dădu din cap prevenitor.

— Şi sînteţi cel mai mare aici? Stravinski dădu iar din cap, afirmativ.

— Trebuie să stau de vorbă cu dumneavoastră, îi declară cu înţeles Ivan Nikolaevici.

— Pentru asta am venit, se grăbi să-i răspundă Stravinski.

— Iată ce vreau să vă spun, începu Ivan, simţind că a venit clipa hotărîtoare: mă ţin de nebun aici şi nimeni nu vrea să mă asculte!

— Ba o să vă ascultăm cu toată atenţia, ripostă pe un ton grav şi liniştitor profesorul, şi n-o să permitem nimănui să vă socoată nebun.

— Atunci, ascultaţi-mă: aseară, m-am întîlnit la Patriarşie prudî cu un personaj misterios, nu-s sigur dacă-i străin ori nu, care a ştiut dinainte că Berlioz va muri şi l-a văzut personal pe Pilat din Pont.

Cei din suita profesorului îl ascultau pe poet muţi şi încremeniţi.

— Pe Pilat? Cel care a trăit pe vremea lui Isus Cristos? întrebă Stravinski, privindu-l pe Ivan printre gene.

— Chiar acela.

— Aşa, se lămuri Stravinski, şi acest Berlioz a căzut sub tramvai şi a murit?

— Exact, chiar pe el l-a călcat tramvaiul, aseară, de faţă cu mine, la Patriarşie prudî, iar cetăţeanul ăsta misterios…

— Cunoştinţa lui Pilat din Pont? întrebă Stravinski, care era, se vede, tare ager la minte.

— El, confirmă Ivan, observîndu-l pe Stravinski. Ca să ştiţi, el a zis mai dinainte că Annuşka a vărsat pe jos uleiul de floarea-soarelui… Şi Berlioz a alunecat tocmai pe locul acela! Ce ziceţi de asta? se interesă pe un ton semnificativ Ivan, sperînd să producă'o adîncă impresie asupra profesorului. Dar vorbele lui nu produseră nici un efect. Stravinski îi puse cît se poate de firesc următoarea întrebare:

— Dar cine e Annuşka?

Întrebarea avu darul să-l amărască un pic pe poet; faţa lui se schimonosi.

— Annuşka e fără importanţă în toată istoria asta, rosti el, enervîndu-se. Dracu ştie cine o fi. O toantă oarecare de pe Sadovaia. Important este că el a ştiut dinainte, vă daţi seama, a ştiut dinainte despre uleiul de floarea-soarelui! Mă înţelegeţi ce spun?

— Te înţeleg perfect, îi răspunse foarte serios Stravinski şi, atingînd uşor cu mîna genunchiul poetului, adăugă: nu te enerva, fii calm şi continuă.

— Continuu, zise Ivan străduindu-se să găsească tonul potrivit şi ştiind din experienţa-i amară că numai calmul îl poate ajuta, şi ziceam că acest tip fioros (şi trebuie să ştiţi că minte, pentru că nu-i consultant) are în el o putere cu totul neobişnuită!… Dacă-l fugăreşti, de pildă, este cu neputinţă să-l ajungi din urmă… Şi mai sînt cu el doi şi ăia-s grozavi, numai în alt gen: unul din ei, lung, cu geamurile ochelarilor sparte, iar perechea lui, un motan de dimensiuni fabuloase, călătoreşte absolut singur cu tramvaiul. Afară de asta — Ivan, pe care nimeni nu-l întrerupea, vorbea cu tot mai multă înflăcărare şi convingere — el a fost personal în balconul lui Pilat din Pont, lucru indiscutabil. Ce înseamnă asta, vă întreb. Trebuie arestat numaidecît, altfel o să dezlănţuie nişte nenorociri de nedescris.

— Arestarea lui urmăreşti dumneata să obţii? Te-am înţeles bine? întrebă Stravinski.

„E înţelept, gîndi Ivan, trebuie să recunoaştem că şi printre intelectuali poţi întîlni oameni de o înţelepciune sclipitoare, faptul acesta-i incontestabil”, şi răspunse:

— Întocmai! Şi-apoi, gîndiţi-vă şi dumneavoastră, s-ar putea altfel? Cînd colo, iată, sînt reţinut aici cu forţa, mi se bagă o lampă aprinsă drept în ochi, mi se face baie, mă tot descos ăştia, nu ştiu de ce, despre unchiul Fedea!… Iar el, bietul, e de mult pe lumea ailaltă. Aşadar, cer insistent să mi se dea imediat drumul! — Ei, perfect, perfect! făcu Stravinski. Iată că s-au lămurit toate. într-adevăr, ce rost are să reţinem în spital un om sănătos? Bine, am să-ţi fac îndată ieşirea, dacă ai să-mi spui că eşti normal. Nu trebuie să-mi dovedeşti, ci să spui numai. Aşadar, eşti normal?

Se lăsă o linişte desăvîrşită; femeia cea grasă, care dimineaţă îl îngrijise pe Ivan, îl privi cu veneraţie pe profesor, în timp ce Ivan îşi zise din nou în sinea sa: „E realmente înţelept!”

Ii plăcuse mult propunerea profesorului, dar, înainte de a-i răspunde, medita îndelung, încreţindu-şi fruntea, şi, în cele din urmă, spuse ferm:

— Sînt normal.

— Ei, perfect, exclamă cu uşurare Stravinski, şi, dacă-i aşa, haide să raţionăm logic! Să luăm, de pildă, ziua dumitale de ieri. Se întoarse şi cineva îi întinse neîntîrziat foaia de observaţie a lui Ivan. In căutarea necunoscutului care ţi s-a prezentat ca fiind o cunoştinţă a lui Pilat din Pont, ai făcut ieri următoarele: (Stravinski începu să numere pe degete, privind cînd în foaia de observaţie, cînd la Ivan.) Ţi-ai agăţat pe piept o iconiţă. Aşa-i?

— Aşa-i, încuviinţă posomorit poetul.

— Ai căzut de pe gard, te-ai rănit la faţă. Aşa e? Ai apărut la restaurant numai în cămaşă şi izmene, ţinînd o luminare aprinsă în mînă, şi acolo ai bătut pe cineva. La noi te-au adus legat. Aici fiind, ai telefonat la miliţie şi ai cerut să se trimită nişte mitraliere. Apoi ai făcut tentativa să te arunci pe fereastră. Aşa e? Se pune întrebarea: procedînd în felul acesta, e oare posibil să prinzi sau să arestezi pe cineva? Şi, dacă eşti un om normal, singur ai să răspunzi: în nici un caz. Vrei să pleci de aici? Poftim. Dar, dă-mi voie să te întreb, unde te duci?

— La miliţie, bineînţeles, răspunse Ivan, de data aceasta nu chiar atît de ferm şi cam fîstîcindu-se sub privirea profesorului.

— Direct de aici?

— Îhî…

— Dar pe-acasă n-ai de gînd să treci? îl întrebă prompt Stravinski. — N-am cînd să trec! Cît timp ar dura drumul pînă acasă, el ar putea s-o şteargă!

— Bun. Şi ce-ai să spui la miliţie mai întîi de toate?

— Despre Pilat din Pont, răspunse Ivan Nikolaevid, şi ochii i se întunecară.

— Perfect, exclamă Stravinski încîntat şi, adresîndu-se bărbatului cu bărbuţă, porunci: Feodor Vasilievici, faceţi-i formele de ieşire cetăţeanului Bezdomnîi. Dar rezerva aceasta să rămînă liberă, şi nici aşternutul nu e nevoie să-l schimbaţi. Peste două ceasuri, cetăţeanul Bezdomnîi va fi din nou aici. Ei, se întoarse el spre poet, n-am să-ţi urez succes, pentru că nu cred în acest succes nici atîtica. Pe curînd!

Spunînd aceasta, profesorul se ridică şi în aceeaşi clipă se urni şi suita sa.

— De ce să fiu din nou aici? îl întrebă alarmat poetul. Stravinski aştepta parcă această întrebare: se aşeză la loc şi vorbi:

— De ce? îndată ce te vei prezenta la miliţie numai în izmene şi vei declara că te-ai văzut cu un om care l-a cunoscut personal pe Pilat din Pont, vei fi adus aici şi instalat frumuşel în această rezervă.

— Ce-au a face aici izmenele? îl întrebă Ivan, privind fîs-tîcit în jos.

— Mai ales Pilat din Pont. Dar şi izmenele. Că doar o să te dezbrăcăm de hainele spitalului şi o să-ţi eliberăm veşmintele dumitale. La noi ai fost adus în izmene, nu? Şi unde mai pui că n-aveai deloc intenţia să treci pe-acasă, deşi îţi făcusem eu o aluzie. Apoi va urma istoria cu Pilat… şi gata socoteala.

Şi aici se petrecu ceva ciudat cu Ivan Nikolaevici. Voinţa i se frînse parcă; poetul simţi o slăbiciune grozavă şi nevoia de a se sfătui cu cineva.

— Şi ce-i de făcut? întrebă el, de astă dată sfios.

— Perfect! decretă Stravinski. E o întrebare cît se poate de rezonabilă. Acum îţi voi spune ce ţi s-a întîmplat, de fapt. Ieri cineva te-a speriat rău şi te-a răvăşit cu povestirea despre Pilat din Pont şi cu alte lucruri. Iar dumneata, exasperat la culme, ai pornit-o prin oraş, povestind, la rîndul dumitale, despre Pilat din Pont. E natural ca lumea să te ia drept nebun. Salvarea dumitale ştii în ce constă? Ai nevoie de linişte deplină. Şi trebuie să rămîi neapărat aici.

— Bine, dar el trebuie prins negreşit! exclamă de data aceasta, rugător, Ivan.

— De acord, dar pentru ce să alergi chiar dumneata după el? N-ai decît să aşterni pe hîrtie toate bănuielile şi învinuirile pe care i le aduci acestui om. E cît se poate de simplu: declaraţia dumitale va fi transmisă unde trebuie, şi în cazul cînd, după cum presupui, avem de a face cu un criminal, toate se vor lămuri foarte repede. Dar îţi pun o condiţie: nu-ţi încorda creierul şi caută să te gîndeşti cît mai puţin la Pilat din Pont. Cîte nu se pot povesti! Doar nu le crezi chiar pe toate cîte le auzi.

— Am înţeles! declară ferm Ivan. Vă rog să mi se dea hîrtie şi un toc.

— Daţi-i hîrtie şi un capăt de creion, porunci Stravinski femeii grăsane. Apoi, adresîndu-se lui Ivan: Dar astăzi te sfătuiesc să nu scrii.

— Ba da, astăzi, neapărat astăzi vreau să scriu, sări alarmat Ivan.

— Bine. Fie. Dar nu-ţi încorda creierul. Nu rezolvi astăzi, vei rezolva mîine.

— Are să fugă!

— O, nu, îl contrazise convins Stravinski, n-o să fugă nicăieri, îţi garantez eu. Şi ţine minte: aici, la noi, vei fi ajutat cu tot ce se poate, iar fără asta, să ştii că nu rezolvi nimic. Mă auzi? îl întrebă deodată profesorul semnificativ, luînd mîinile lui Ivan Nikolaevici în ale sale. Ţinîndu-le aşa, îl privi multă vreme pe Ivan drept în ochi, repetînd: aici o să te ajutăm… mă auzi?… Aici o să te ajutăm… Ai să simţi o ameliorare… Aici e linişte, totul e liniştit… o să te ajutăm…

Deodată, Ivan Nikolaevici căscă şi chipul lui căpătă o expresie mai blîndă.

— Da, da, încuviinţă el încet.

— Ei, atunci e perfect! încheie Stravinski discuţia după obiceiul său şi, ridicîndu-se, urmă: La revedere! Strînse mîna lui Ivan şi, din uşă, se adresă bărbatului cu bărbuţă: Aşadar, încercaţi totuşi oxigenul… şi băile. Peste cîteva clipe, Stravinski cu suita dispăru din faţa lui Ivan. Dincolo de geamul apărat de gratii, pe celălalt mal, sub mîngîierea soarelui de amiază, se înălţa semeaţă şi luminoasă pădurea în straie de primăvară, iar mai încoace sclipea rîul.


9 Figurile lui Koroviev


Nikanor Ivanovici Bosoi, preşedintele asociaţiei locatarilor din imobilul nr. 302 bis de pe strada Sadovaia din Moscova, imobil în care locuise răposatul Berlioz, era copleşit de griji şi alergătură încă din noaptea precedentă, de miercuri spre joi.

La miezul nopţii, după cum ştim, sosise comisia din care făcu parte Jeldîbin; îl chemară pe Nikanor Ivanovici, îi comunicară vestea morţii lui Berlioz şi, împreună cu el, se deplasară la apartamentul nr. 50.

Acolo se procedase la sigilarea manuscriselor şi a obiectelor personale ale defunctului. în momentul acela, atît Grunia, femeia de serviciu cu ziua, cît şi uşuraticul Steopa Lihodeev lipseau din apartament. Comisia îl înştiinţase pe Nikanor Ivanovici că manuscrisele defunctului vor fi ridicate în vederea trierii şi punerii în ordine, că spaţiul ce-i revenise pînă în momentul morţii, adică cele trei camere (cîndva biroul, salonul şi sufrageria văduvei bijutierului), se pune la dispoziţia asociaţiei, iar obiectele personale urmează să fie păstrate în spaţiul arătat mai sus, pînă se vor prezenta moştenitorii.

Vestea morţii tragice a lui Berlioz se răspîndi prin imobil cu o repeziciune uluitoare, nefirească, şi, de la ora şapte dimineaţa, Bosoi fu asaltat de telefoanele diverşilor, care mai apoi începură să sosească personal cu cereri, reclamînd spaţiul locativ al răposatului.

În decurs de două ceasuri, Nikanor Ivanovici primi treizeci şi două de petiţii.

Ele conţineau rugi, ameninţări, intrigi, denunţuri, făgăduieli de a face reparaţiuni pe propria cheltuială, plîngeri în legătură cu spaţiul mult prea insuficient sau imposibilitatea de a mai convieţui în acelaşi apartament cu nişte bandiţi. Printre altele se afla descrierea, zguduitoare prin forţa ei artistică, a unui furt de colţunaşi cu carne, introduşi direct în buzunarul unei haine, în apartamentul nr. 31, două ameninţări de sinucidere şi mărturisirea tainică a unei femei însărcinate.

Toţi îl invitau pe Nikanor Ivanovici să iasă în vestiarul apartamentului său, îl ţineau de mînecă, îi vorbeau în şoaptă, îi făceau cu ochiul, făgăduindu-i să-i fie recunoscători.

Chinul ţinu pînă la ora unu, cînd Nikanor Ivanovici fugi, pur şi simplu, din locuinţa sa în sediul administraţiei, aflat lîngă poartă, dar, cînd văzu că şi acolo este pîndit, o şterse mai departe. După ce cu chiu, cu vai, scăpă, din curtea asfaltată, de cei care se ţineau scai de el, Nikanor Ivanovici se făcu nevăzut intrînd pe uşa scării şase, urcă pînă la etajul patru, unde se afla afurisitul de apartament nr. 50.

Ajuns pe palier, îşi trase răsuflarea şi sună; nu-i deschise nimeni. Mai sună o dată şi încă o dată, bombănind şi înjurînd în surdină. Dar nici de data asta nu i se deschise. Scos din răbdări, preşedintele pescui din buzunar o legătură de chei duble aparţinînd administraţiei imobilului, descuie uşa cu o mînă de stăpîn şi intră.

— Hei, îngrijitoarea! strigă Nikanor Ivanovici din vestiarul cufundat în penumbră. Cum îţi zice, Grunia sau cum?… Nu eşti aici?

Nici un răspuns.

Atunci, preşedintele scoase din servietă un metru pliant, rupse sigiliul de la uşa cabinetului şi păşi înăuntru. De păşit păşi, dar se opri uluit în uşă şi tresări chiar.

La biroul defunctului şedea un necunoscut, un cetăţean lung, slab, cu veston cadrilat şi şepcuţă de jocheu pe cap, cu pince-nez pe nas… într-un cuvînt, ăla era.

— Cine eşti dumneata, cetăţene? se interesă speriat preşedintele.

— Ian te uită pe cine-mi văd ochii! Nikanor Ivanovici! zbieră cu glas spart, de tenor, cetăţeanul, apărut nu se ştie de unde şi, sărind în picioare, îl salută pe preşedinte printr-o strîngere de mînă neaşteptată şi smulsă cu forţa.

Primirea făcută nu-l bucură defel pe Nikanor Ivanovici. — Scuzaţi, începu el bănuitor, cine sînteţi dumneavoastră? O persoană oficială?

— Eh, Nikanor Ivanovici! exclamă cu căldură necunoscutul. Ce importanţă are dacă eşti persoană oficială sau neoficială? Depinde numai din ce punct de vedere iei lucrurile. Toate astea, Nikanor Ivanovici, sînt şubrede, relative şi convenţionale. Astăzi sînt o persoană neoficială, iar mîine devin oficială! Dar se întîmplă şi invers, şi încă cum!

Raţionamentul acesta nu fu de natură să-l satisfacă pe preşedintele administraţiei imobilului. Fiind de felul său un om bănuitor, trase concluzia că cetăţeanul care perora aici, în faţa lui, era tocmai o persoană neoficială şi poate chiar şi fără ocupaţie.

— Dar cine eşti dumneata? Cum te cheamă? îl luă la întrebări, tot mai aspru, preşedintele, ba chiar agresiv.

— Numele meu, îi răspunse cetăţeanul, fără să se impresioneze nici un pic de tonul aspru cu care i se vorbea, numele meu e, să zicem, Koroviev. Dar ce-ar fi să luăm o gustare, Nikanor Ivanovici? Aşa, fără fasoane!?

— Ce gustare?! sări indignat preşedintele. Ia ascultă! (Deşi e neplăcut, trebuie să recunoaştem că Nikanor Ivanovici era cam grosolan din fire.) Este interzis accesul în spaţiul răposatului! Dumneata ce cauţi aici?

— Luaţi loc, vă rog, Nikanor Ivanovici, zbieră imperturbabil cetăţeanul şi, gudurîndu-se, îi tot oferea preşedintelui fotoliul.

Turbat de furie, Bosoi respinse fotoliul, vociferînd:

— Cine eşti dumneata?

— Cu voia dumneavoastră, sînt translator pe lîngă persoana străinului a cărui reşedinţă se află în acest apartament, se recomandă cel care îşi spunea Koroviev şi-şi pocni călcîiele ghetelor roşcate şi murdare.

Nikanor Ivanovici rămase cu gura căscată. Prezenţa unui străin în acest apartament, şi, pe deasupra, însoţit de un translator, era într-adevăr o surpriză pentru el şi, în consecinţă, ceru explicaţii.

Translatorul îl lămuri cu plăcere. Artistul străin, domnul Woland, primise din partea lui Stepan Bogdanovici Lihodeev, directorul Teatrului de varietăţi, invitaţia amabilă să locuiască în apartamentul lui în perioada în care îşi va da spectacolele, aproximativ o săptămînă; Lihodeev îi scrisese de altfel lui Nikanor Ivanovici, încă în ajun, rugîndu-l să-l treacă pe străin în cartea de imobil, ca flotant, pentru timpul cît el, Lihodeev, va fi plecat la Ialta.

— Nu mi-a scris nimic, negă preşedintele, uluit.

— Ia scotociţi în servieta dumneavoastră, Nikanor Ivanovici, îi sugeră cu glas mieros Koroviev.

Dînd din umeri, preşedintele deschise servieta şi descoperi scrisoarea lui Lihodeev.

— Cum am putut să uit? mormăi omul, privind tîmp plicul deschis.

— Se întîmplă, Nikanor Ivanovici, se întîmplă lucruri şi mai rele! trăncănea înainte Koroviev. Sînteţi distrat, distrat şi surmenat, şi aveţi tensiunea arterială crescută, scumpul nostru prieten, Nikanor Ivanovici! Şi eu sînt grozav de distrat! într-o zi, la un păhărel, o să vă povestesc fapte din biografia mea — o să muriţi de rîs!

— Şi cînd pleacă Lihodeev la Ialta?!

— Păi, a şi plecat! strigă translatorul. E pe drum! A ajuns la dracu-n praznic!

Spunînd acestea, translatorul flutură din mîini, aidoma aripilor unei mori de vînt.

Nikanor Ivanovici îi declară că trebuie să-l vadă pe artistul străin, ceea ce translatorul îi refuză: Imposibil. E ocupat. Dresează motanul.

— Dacă doriţi, vă pot arăta motanul, îi propuse Koroviev.

La rîndul său, preşedintele declină această ofertă, dar translatorul veni cu o propunere neaşteptată, foarte interesantă, întrucît domnul Woland nu vrea în ruptul capului să locuiască la hotel, şi este obişnuit să stea comod, poate că asociaţia locatarilor ar fi dispusă să închirieze pentru o săptămînă (cît durează turneul domnului Woland la Moscova) tot apartamentul, cu alte cuvinte, şi odăile defunctului?

— Că doar lui, răposatului, nu-i mai pasă, şoptea hîrîit Koroviev; recunoaşteţi, Nikanor Ivanovici, că el nu mai are ce face acum cu acest apartament.

Oarecum nedumerit, preşedintele obiectă, arătînd că străinii trebuie să stea la „Metropol”, şi nu în locuinţe particulare. — Vă spun eu, e capricios ca naiba ştie cine! şopti Koroviev. Nu vrea, şi pace! Nu are la stomac hotelurile! Uite, aici îmi stau turiştii ăştia străni! se plînse apoi, pe un ton intim, Koroviev, înfigîndu-şi degetul în grumazul vînos. Mi-au scos sufletul, credeţi-mă! Vine unul şi fie că spionează ca ultimul ticălos, fie că te chinuieşte cu nazurile lui: că asta nu-i aşa, că aia nu-i pe dincolo!… Iar asociaţia locatarilor dumneavoastră are tot interesul şi poate trage un vădit folos de pe urma acestui străin. N-o să se zgîrcească în ce priveşte banii. Koroviev aruncă o privire prudentă în jur, apoi şopti la urechea preşedintelui: e milionar!

Propunerea translatorului avea o raţiune practică indiscutabilă, era serioasă, dar maniera sa de a vorbi, hainele lui, pince-nez-ul acela dezgustător, bun de nimic, arătau grozav de neserios. De aceea, sufletul preşedintelui trecea printr-un chin nelămurit şi totuşi hotărî să accepte propunerea. Adevărul era că asociaţia locatarilor imobilului avea un deficit cam măricel. La toamnă, trebuia cumpărată păcura pentru calorifer, iar gologani — canei. Cu banii turistului străin poate că s-ar mai descurca iţele. Dar Nikanor Ivanovici, om dibaci şi precaut, declară că, în primul rînd, va trebui să coordoneze chestiunea cu agenţia „Inturist”.

— Înţeleg, strigă cu efuziune Koroviev. Nici nu se poate face fără coordonare! Neapărat. Poftiţi, aveţi telefonul, Nikanor Ivanovici, coordonaţi numaidecît! Cît priveşte banii, nu vă jenaţi, adăugă el în şoaptă, trăgîndu-l pe preşedinte în vestiar, unde se afla telefonul. Vorba ceea: de la cine să iei, dacă nu de la el! Dacă ai vedea ce vilă are la Nisa! La vară, cînd ai să pleci în străinătate, să treci special pe acolo; ai să rămîi paf!

Cu agenţia „Inturist” lucrurile se rezolvară într-o clipă, ceea ce îl ului pe preşedinte. Cei de acolo cunoşteau intenţia domnului Woland de a sta în apartamentul particular al lui Lihodeev şi nu aveau nici o obiecţie.

— Minunat! zbieră Koroviev.

Oarecum buimăcit de trăncăneala lui, preşedintele îi declară că asociaţia locatarilor va fi de acord să închirieze pentru o săptămînă apartamentul nr. 50 artistului Woland, contra unei sume în valoare de… Nikanor Ivanovici se fîstîci un pic şi adăugă:

— Cu cinci sute de ruble pe zi.

Şi aici Koroviev îl ului definitiv pe preşedinte. Făcînd hoţeşte cu ochiul în direcţia dormitorului, de unde se auzeau săriturile domoale ale unui motan greu, el zise răguşit:

— Pentru o săptămînă, deci, ar fi trei mii şi cinci sute de ruble?

Nikanor Ivanovici era convins că translatorul va adăuga: „Dar aveaţi nişte pretenţii, Nikanor Ivanovici!” Koroviev însă spuse cu totul altceva:

— Păi, asta-i sumă?! Cere şi dumneata cinci, îţi dă! Hlizindu-se pierdut, preşedintele nu-şi dădu seama cum nimerise la masa de scris a răposatului, unde Koroviev, cu o repeziciune şi o îndemînare de neînchipuit, ticlui contractul în două exemplare. După care dădu o goană în dormitor şi se întoarse, pe ambele exemplare lăfăindu-se acum semnătura lăbărţată a străinului. Semnă şi preşedintele, apoi Koroviev îi ceru o chitanţă pentru cinci mii de ruble.

— În litere, în litere, vă rog, Nikanor Ivanovici! atîtea mii de ruble… şi, etalînd în faţa preşedintelui cinci teancuri de bancnote nou-nouţe, începu să rostească nişte vorbe parcă nepotrivite cu o treabă atît de serioasă: Ein, zzvei, dreil…

Urmă număratul bancnotelor, presărat cu glumele şi zicalele lui Koroviev, cum ar fi: „Şi banii de găsit se numără”; „Paza bună trece primejdia rea” şi altele de felul acesta.

După ce numără gologanii şi primi de la Koroviev paşaportul străinului, pentru a fi înscris ca flotant în cartea de imobil, peşedintele vîrî totul în servietă şi, nerezistînd tentaţiei, îi ceru, sfios, translatorului un bilet de favoare.

— Mai încape vorbă! vui Koroviev. Cîte bilete doriţi, Nikanor Ivanovici? Douăsprezece, cincisprezece?

Preşedintele, uluit, îl lămuri că are nevoie numai de două, pentru el şi pentru Pelagheia Antonovna, soţia lui.

Koroviev scoase cu un gest îndemînatic un blocnotes şi-i scrise dezinvolt o invitaţie pentru două persoane, în rîndul întîi. Cu mîna stingă, translatorul strecură invitaţia lui Nikanor Ivanovici, iar cu dreapta vîrî în mîna preşedintelui un teanc gros, foşnitor. Aruncînd o privire spre bancnote, Nikanor Ivanovici se făcu roşu ca para focului şi se apucă să împingă teancul cît mai departe.

— Nu se cuvine… mormăi el.

— Nici nu vreau să aud, îi şopti la ureche Koroviev, la noi nu se cuvine, la străini se cuvine. O să-l jigniţi, Nikanor Ivanovici, dacă-l refuzaţi, şi nu se face. Dumneavoastră v-aţi ostenit…

— Se pedepseşte cu asprime, şopti încetişor preşedintele, privind cu teamă în jur.

— Bine, dar sîntem fără martori! îi şopti în cealaltă ureche Koroviev. N-avem martori! Ii vedeţi dumneavoastră?…

Şi aici se petrecu o minune, după cum susţinu ulterior preşedintele: teancul se vîrî singur în servieta lui. Apoi, preşedintele, muiat şi distrus, se pomeni pe scări. Gînduri nenumărate i se învîrtejeau în minte: şi vila de la Nisa, şi motanul dresat, şi faptul că într-adevăr totul se petrecuse fără martori, şi că Pelagheia Antonovna se va bucura cînd va vedea invitaţia. Erau gînduri fără şir, dar, în general, plăcute.

Cu toate acestea, undeva, în străfundul inimii, îl tot împungea un ghimpe subţire. Era ghimpele neliniştii. Colac peste pupăză, pe scară se opri ca trăsnit de un gînd: „Dar cum a ajuns translatorul în cabinet, prin uşa sigilată?!… Şi cum de nu l-am întrebat despre asta?!” Cîtva timp preşedintele se uită ca îndobitocit la treptele scării, pe urmă îşi zise s-o lase baltă, să nu se mai chinuie cu această întrebare prea complicată.

Îndată ce preşedintele părăsi apartamentul, din dormitor se auzi o voce de bas spunînd:

— Mie, Nikanor Ivanovici ăsta nu mi-a plăcut. E un potlogar, un hoţoman. N-am putea face să nu mai vină pe aici?

— N-aveţi decît să porunciţi, messire… răspunse de undeva glasul lui Koroviev, dar un glas răsunător, cristalin, nu ca cel de mai adineauri, spart.

În aceeaşi clipă, translatorul blestemat se şi afla în vestiar, unde, după ce formă un număr, vorbi plîngăreţ din cale-afară.

— Alo! Socot de datoria mea să vă înştiinţez că preşedintele asociaţiei locatarilor din imobilul nostru de pe Sado-vaia 302 bis, pe nume Nikanor Ivanovici Bosoi, face speculă cu valută străină. în momentul de faţă, în apartamentul său cu nr. 35, are în canalul de ventilaţie de la toaletă patru sute de dolari înveliţi într-un ziar. La telefon e Timofei Kvasţov, locatarul apartamentului nr. 11 din acelaşi imobil. Vă implor însă, păstraţi numele secret; mă tem de-o răzbunare din partea numitului preşedinte.

După ce spuse acestea, puse receptorul la loc — ticălosul!

Ce s-a petrecut mai departe în apartamentul nr. 50 nu se ştie, dar se ştie ce s-a petrecut acasă la Nikanor Ivanovici. In-trînd în toaletă, preşedintele puse cîrligul la uşă, scoase din servietă teancul de bancnote pe care translatorul i-l vîrîse pe gît şi se convinse că are acolo patru sute de ruble. Teancul acesta, preşedintele îl înfăşură într-o ruptură de ziar şi-l vîrî în canalul de ventilaţie.

După cinci minute preşedintele şedea la masă în micuţa lui sufragerie. Soţia sa aduse din bucătărie o scrumbioară tăiată frumos, presărată cu ceapă verde, mărunţi ta. Nikanor Ivanovici îşi turnă un păhărel de votcă, îl bău, îşi turnă un al doilea, înfipse în vîrful furculiţei trei bucăţi de scrumbie… şi, în clipa aceea, auzi sunînd la uşă. Pelagheia Antonovna intra tocmai cu o oală aburindă, în care, dacă-ţi aruncai numai o privire, puteai ghici plutind în marea clocotitoare a unui borş rusesc ceva ce nu are seamăn pe lumea asta — un os cu măduvă.

Înghiţindu-şi saliva, Nikanor Ivanovici mîrîi ca un dulău morocănos:

— Of, ducă-se pe pustii! Nu lasă omul să mănînce… Te rog, nu da drumul nimănui, nu sînt acasă, nu sînt… Dacă-i pentru apartamentul acela, spune-le să nu bată drumul de pomană, peste o săptămînă va avea loc şedinţa şi atunci vom vedea.

Consoarta se repezi în vestiar, iar Nikanor Ivanovici, ope-rînd cu polonicul, smulse din marea în clocot osul care plesnise pe toată lungimea. în clipa următoare, în sufragerie îşi făcură intrarea doi cetăţeni, iar cu ei, Pelagheia Antonovna, albă ca varul. Văzîndu-i pe cei doi, păli şi preşedintele şi se ridică de pe scaun.

— Umblătoarea unde-i? se interesă preocupat primul din cei doi, îmbrăcat cu o bluză rusească albă.

Pe masa din sufragerie zăngăni ceva (Nikanor Ivanovici scăpase polonicul din mînă).

— Aici, aici, răspunse precipitat Pelagheia Antonovna. Cei doi se îndreptară numaidecît spre coridor.

— Dar despre ce e vorba? întrebă încet Nikanor Ivanovici, păşind în urma vizitatorilor. La noi în apartament nu poate fi nimic care… Şi pe dumneavoastră vă rog… legitimaţiile…

Primul cetăţean îi arătă din mers preşedintelui legitimaţia, în timp ce celălalt, în toaletă, se şi urcase pe un taburet şi-şi vîrî o mînă în canalul de ventilaţie. Nikanor Ivanovici văzu negru în faţa ochilor. Desfăcură pachetul, dar în teanc nu erau ruble, ci nişte bani necunoscuţi — parcă albaştri, parcă verzi, cu imaginea unui bătrîn pe fiecare bancnotă. De altfel, Nikanor Ivanovici văzu toate astea ca prin ceaţă, înaintea ochilor lui pluteau nişte pete stranii.

— Dolari în canalul de ventilaţie… făcu îngîndurat primul dintre cei doi şi-l întrebă pe Nikanor Ivanovici blînd, politicos: Al dumneavoastră este pachetul?

— Nu! vocifera preşedintele cu glas înspăimîntător. Mi l-au strecurat nişte duşmani!

— Se întîmplă, încuviinţă omul, şi tot atît de blînd adăugă: şi trebuie să predaţi şi restul, tot ce aveţi.

— Nu am! Jur pe Dumnezeu, nu am ţinut aşa ceva în mînă de cînd sînt! ţipă disperat preşedintele.

Se repezi spre scrin, trase cu zgomot sertarul. Scoase de acolo servieta, strigînd fără şir:

— Poftim contractul… mi-a strecurat bestia de translator banii… Koroviev… ăla cupince-nezl

Deschise servieta, se uită în ea, băgă mîna înăuntru şi, în-vineţindu-se tot la faţă, scăpă servieta în oala cu borş. Servieta era goală: nici scrisoarea lui Steopa, nici contractul, nici paşaportul străinului, nici banii, nici invitaţia pentru spectacol. Nimic, numai metrul pliant al preşedintelui.

— Tovarăşi! urlă preşedintele disperat. Puneţi mîna pe ei! La noi în bloc s-a aciuat necuratul!

Nu se ştie ce i s-o fi năzărit Pelagheiei Antonovna, însă femeia, împreunîndu-şi disperată mîinile, strigă rugător:

— Căieşte-te, Ivanîci! Ai să scapi mai ieftin! Cu ochii injectaţi, Nikanor Ivanovici îşi repezi pumnii spre capul consoartei, horcăind:

— Uf, toantă afurisită!

Şi se lăsă istovit pe scaun, hotărînd, se vede, să se supună inevitabilului.

În timpul acesta, pe palier, la uşa preşedintelui, Timofei Kondratievici Kvasţov îşi lipea de gaura cheii cînd urechea, cînd ochiul şi murea de curiozitate.

Peste cinci minute, locatarii, care se nimeriseră în curte, îl văzură pe preşedinte îndreptîndu-se spre poartă, însoţit de încă două persoane. Se povestea apoi că Nikanor Ivanovici era schimbat la faţă şi se clătina ca un om beat, tot mormăind ceva.

Iar un ceas mai tîrziu, tocmai cînd Timofei Kondratievici povestea celorlaţi locatari, nemaiputînd de bucurie, cum fusese umflat preşedintele, în apartamentul 11 se prezentă un cetăţean necunoscut, care îi făcu semn lui Timofei Kondratievici să iasă din bucătărie în vestiar, îi spuse ceva şi se pierdu fără urmă împreună cu el.


10 Veşti din Ialta


În timp ce avusese loc nenorocirea cu Nikanor Ivanovici, nu departe de imobilul nr. 302 bis, tot pe strada Sadovaia, în cabinetul lui Rimski, directorul financiar al Teatrului de varietăţi, stăteau de vorbă doi bărbaţi: Rimski şi Varionuha, administratorul teatrului.

Biroul spaţios, situat la etaj, avea două ferestre spre Sadovaia, iar a treia — aflată în spatele lui Rimski, care şedea la masa lui de lucru — dădea spre Grădina de vară a teatrului, unde erau instalate chioşcuri cu răcoritoare, tirul şi o estradă sub cerul liber. în afară de masa de scris, în cabinet se mai aflau: o măsuţă cu o carafă de apă pe ea, patru fotolii şi, într-un colţ, o consolă cu macheta antediluviană şi prăfuită ca vai de ea a unui spectacol de revistă. Pe un perete atîrnau afişe vechi. Se înţelege de la sine că mai era acolo şi o casă de bani, nu prea mare, ponosită şi coşcovită, care se înălţa în stînga lui Rimski, lîngă masa de scris.

De dimineaţă, directorul financiar se afla într-o proastă dispoziţie, în timp ce Varionuha, dimpotrivă, era plin de însufleţire, activ şi deosebit de agitat. Nu găsea însă o canalizare energiei sale.

Acum stătea ascuns în biroul directorului financiar, să nu dea cumva ochii cu amatorii de bilete de favoare, care-i otrăveau viaţa, mai cu seamă în zilele ce urmau după schimbarea programului. Şi era tocmai o zi din acelea. îndată ce zbîr-nîia telefonul, Varionuha lua receptorul şi minţea:

— Cu cine? Cu Varionuha? Nu-i aici. A ieşit.

— Mai telefonează-i, te rog, încă o dată lui Lihodeev, îl rugă iritat Rimski.

— Dar nu-i acasă. L-am trimis pe Karpov pînă la el, nu e nimeni în tot apartamentul.

— Ptiu, drace! şuieră printre dinţi Rimski, ţăcănind la maşina de calculat.

Uşa se deschise şi un plasator al teatrului tîrî înăuntru un maldăr gros de afişe suplimentare proaspăt tipărite; pe o foaie de hîrtie verde cu litere roşii de o şchioapă era tipărit:

ASTĂZI ŞI ÎN FIECARE SEARĂ LA TEATRUL DE VARIETĂŢI, PESTE PROGRAM

PROFESORUL WOLAND

ŞEDINŢE DE MAGIE NEAGRĂ CU

DEZVĂLUIRI TOTALE

Depărtîndu-se cu cîţiva paşi de afişul pe care-l aruncase peste macheta din colţ, Varionuha îl admiră cît îl admiră şi porunci plasatorului să fie lipite numaidecît toate exemplarele.

— E bun… frapant! îşi dădu cu părerea Varionuha după plecarea plasatorului.

— În ce mă priveşte, îmi displace profund năzbîtia asta, mîrîi Rimski, aruncînd priviri furioase prin ochelarii cu ramă de baga, spre afişul cu pricina; şi, în general, mă mir cum de i s-a permis să prezinte aşa ceva.

— Nu, Grigori Danilovici, n-ai dreptate! Este o iniţiativă foarte subtilă. Tot hazul va fi dezvăluirea. — Nu ştiu, nu ştiu, găsesc că nu are nici un haz… şi întotdeauna el trebuie să născocească ceva de felul ăsta!… Măcar să Nil fi arătat pe magician! Tu l-ai văzut? De unde l-o fi pescuit, naiba ştie.

Se constată că nici Varionuha nu-l văzuse pe magician, în ajun, Steopa năvălise („ca un nebun”, după expresia lui Rimski) în biroul directorului financiar, cu ciorna contractului gata scrisă, dăduse dispoziţie ca textul să fie transcris numaidecît pe curat, iar lui Woland să i se achite banii. Magicianul o ştersese, şi nimeni, în afară de Steopa, nu-l mai văzuse la faţă.

Rimski se uită la ceas — era două şi cinci; şi se înverşuna de-a binelea. Cum să nu te înverşunezi? Lihodeev telefonase pe la unsprezece, spunînd că va veni peste o jumătate de ceas, şi nu numai că nu venise la teatru, dar dispăruse şi de acasă.

— La mine treaba stă pe loc, aia e! mîrîia furios Rimski, arătînd cu degetul un munte de hîrtii nesemnate.

— Să nu fi nimerit ca Berlioz, sub tramvai! zise Varionuha, ţinînd la ureche receptorul în care răsunau nişte semnale joase, prelungite şi fără speranţă.

— Bine ar fi… zise printre dinţi Rimski, abia auzit.

În aceeaşi clipă, în cabinet intră o femeie cu jachetă de uniformă, fustă neagră, cu şapcă pe cap şi pantofi sport în picioare. Din geanta pe care o purta la brîu, femeia scoase un pătrăţel alb şi un caiet, întrebînd:

— Unde-i Varieteul? Aveţi un suprafulger. Semnaţi de primire.

Varionuha puse o înfloritură indescifrabilă în caietul femeii şi, îndată ce uşa se închise după ea, desfăcu pătrăţelul. Citi conţinutul, clipi din ochi şi întinse telegrama lui Rimski.

Avea următorul conţinut: „Ialta, Moscova Varietăţi Stop Astăzi unsprezece treizeci miliţia judiciară prezentat şaten cămaşă de noapte pantaloni desculţ alienat recomandat Lihodeev director Varietăţi Stop Telegrafiaţi fulger Miliţia judiciară Ialta unde director Lihodeev Stop.”

— Bonjur! exclamă Rimski, adăugind: încă o surpriză!

— Falsul Dimitrie! făcu haz de necaz Varionuha şi spuse în receptor: Telegraful? Cont Teatrul de varietăţi. Primiţi o telegramă superfulger. Alo „Ialta Miliţia judiciară… Director Lihodeev aici Stop Director financiar Rimski”…

Fără să facă vreo legătură cu înştiinţarea privitoare la impostorul din Ialta, Varionuha se apucă din nou să-l caute pe Lihodeev la telefon pretutindeni şi, bineînţeles, nu-l găsi.

Tocmai în momentul cînd Varionuha, ţinînd în mînă receptorul, chibzuia unde să mai sune, îşi făcu apariţia femeia care adusese prima telegramă şi-i înmînă administratorului un nou pătrăţel. Despăturindu-l grăbit, Varionuha citi conţinutul şi scoase un fluierat.

— Ce mai e? întrebă Rimski, tresărind nervos.

Celălalt îi întinse în tăcere telegrama şi directorul financiar citi: „Implor daţi crezare Stop Aruncat Ialta hipnoză Woland Stop Telegrafiaţi fulger Miliţia judiciară confirmarea identităţii Stop Lihodeev.”

Stînd cap lîngă cap, cei doi recitiră telegrama, după care rămaseră tăcuţi, uitîndu-se unul la celălalt.

— Cetăţeni! se supără femeia. Iscăliţi de primire, şi după aceea tăceţi cît vreţi! Nu vedeţi că distribui telegrame fulger?

Cu ochii pironiţi pe telegramă, administratorul semnă strîmb în caietul femeii, şi aceasta dispăru după uşă.

— N-ai vorbit cu el la telefon pe la unsprezece şi ceva? începu administratorul în culmea uimirii.

— E caraghios ce spui! ţipă cu glas ascuţit Rimski. Am vorbit sau n-am vorbit, ce importanţă are? Cert este că nu poate fi el la ora asta la Ialta! E caraghios!

— E beat… zise Varionuha.

— Cine-i beat? sări Rimski, şi din nou tăcură, uitîndu-se unul la celălalt.

Nu exista nici un dubiu că cel care telegrafiase din Ialta era un impostor sau un nebun. Altceva era ciudat: de unde mistificatorul din Ialta îl cunoştea pe Woland, abia sosit în ajun la Moscova? De unde ştia el că Lihodeev ar avea vreo legătură cu Woland?

— „Hipnoză”… repetă Varionuha cuvîntul din telegramă. De unde ştie el de existenţa lui Woland? Clipi din ochi şi deodată ţipă pe un ton hotărît: Nu! E o aiureală!… O aiureală!

— Unde o fi tras el, acest Woland, lua-l-ar dracu să-l ia? se interesă Rimski. Varionuha ceru agenţia „Inturist” şi, spre profunda mirare a lui Rimski, îl înştiinţa că Woland a tras la locuinţa lui Lihodeev. Varionuha formă după aceea numărul de telefon al lui Lihodeev şi rămase îndelung să asculte semnalele joase din receptor. Printre aceste semnale, de undeva de departe, răsună un glas apăsat şi sumbru, care cînta: „Refugiul meu sînt stîncile golaşe…” şi Varionuha îşi zise că în reţeaua telefonică irupsese cumva un glas de la radiodifuziune.

— Acasă la el nu răspunde nimeni, zise Varionuha, pu-nînd receptorul în furcă, sau să mai încerc…

Nu termină fraza. în uşă se ivi aceeaşi telegrafistă şi amîn-doi, atît Rimski cît şi Varionuha, se ridicară în întîmpinarea ei. Femeia scoase din geantă o fiţuică, de data aceasta nu albă, ci închisă la culoare.

— Devine interesant, strecură printre dinţi Varionuha, pe-trecînd-o pe telegrafistă care se îndepărtase grăbită.

Rimski puse cel dintîi stăpînire pe misivă.

Pe fondul întunecat al hîrtiei fotografice se reliefau limpede rîndurile scrise de mînă:

„Dovadă scrisul meu semnătura mea confirmaţi telegrafic fulger Stop Puneţi Woland observaţie secretă Stop Lihodeev.”

In decurs de douăzeci de ani de activitate în sectorul teatral, Varionuha văzuse de toate, dar aici simţi că mintea i se înceţoşează şi nu izbuti să articuleze nimic, în afară de expresia banală şi stupidă pe deasupra:

— Nu se poate!

Rimski reacţiona altfel. Se ridică, deschise uşa şi răcni, adresîndu-se curierei care şedea pe un taburet:

— Nu dai drumul la nimeni decît la poştaşi! După care încuie uşa cu cheia.

Scoase apoi din sertarul mesei un maldăr de hîrtii şi începu să confrunte literele groase, înclinate spre stînga, ale fotogramei cu cele din rezoluţiile lui Steopa şi iscăliturile sale cu înflorituri în spirală. Varionuha stătea aproape culcat peste masă, şi Rimski îi simţi răsuflarea dogoritoare lîngă obrazul său.

— Este scrisul lui, declară, în cele din urmă, convins, directorul financiar, iar Varionuha repetă, ca un ecou:

— Al lui. Uitîndu-se cu atenţie la Rimski, administratorul fu izbit de cît se schimbase la faţă. Directorul financiar, slab şi aşa, se uscase parcă şi mai mult şi chiar îmbătrînise, iar ochii săi, încadraţi în rama de baga, îşi pierduseră obişnuita expresie răutăcioasă, reflectînd acum nu numai neliniştea, d şi tristeţea.

Varionuha procedă întocmai cum procedează omul în clipele de profundă uimire. Dădu o goană prin cabinet, de vreo două ori îşi avîntă braţele spre tavan, ca răstignit, bău un pahar de apă — cam gălbuie — din carafă, exclamînd întruna:

— Nu pricep! Nu pricep! Nu pri-cep!

Rimski se uita pe fereastră şi se gîndea la ceva cu încordare. Situaţia directorului financiar era foarte complicată. Se cerea ca, pe loc, fără să se urnească din acest cabinet, să găsească explicaţii obişnuite, fireşti pentru nişte fenomene neobişnuite.

Cu ochii mijiţi, directorul şi-l închipui pe Steopa în cămaşă de noapte, desculţ, suindu-se astăzi, pe la ora unsprezece şi jumătate, într-un avion ultrarapid, şi apoi, tot pe el, şi tot pe la unsprezece şi jumătate, stînd în ciorapi pe aeroportul din Ialta… A dracului poveste!

Poate că astăzi, altcineva, şi nu Steopa, vorbise cu el la telefon din apartamentul acestuia? Ba era Steopa! Să nu recunoască el glasul lui Steopa? Şi chiar dacă astăzi n-ar fi fost Steopa la telefon, ieri pe înserat, venise din cabinetul său, chiar în acest birou, cu contractul acela idiot, enervîndu-l pe Rimski prin superficialitatea lui. Cum a putut să plece cu trenul sau cu avionul, fără să sufle o vorbă la teatru? Chiar de-ar fi plecat în ajun — n-ar fi fost la Ialta astăzi la amiază. Sau poate totuşi ar fi ajuns?

— Cîţi kilometri sînt pînă la Ialta? întrebă Rimski. Varionuha se opri din alergat şi zbieră:

— M-am gîndit! M-am gîndit şi eu! Pînă la Sevastopol, sînt vreo mie cinci sute de kilometri pe calea ferată, mai pune şi vreo optzeci de kilometri pînă la Ialta! Pe calea aerului, desigur, e mai scurt drumul.

— Hm… Da… Nici nu poate fi vorba de tren… Atunci ce poate fi? Un avion de vînătoare? Dar cine îl lasă pe Steopa desculţ într-un avion de vînătoare, şi de unde avionul?… Şi pentru ce? S-o fi descălţat, poate, după ce a ajuns la Ialta! Dar şi asta: pentru ce? Şi apoi, nici încălţat nu l-ar lăsa nimeni să se suie într-un avion de vînătoare! De altfel, ce are a face aici avionul de vînătoare?! Doar e scris negru pe alb că s-a prezentat la miliţia judiciară la ora unsprezece şi jumătate, şi vorbise la telefon din Moscova… o clipă, Rimski revăzu cu ochii minţii cadranul ceasului său.

Căuta să-şi amintească unde erau acele… Nemaipomenit! Telefonase la unsprezece şi douăzeci.

Cum vine asta? Dacă am presupune că, imediat după convorbirea lor, Steopa s-a repezit la aeroport, a ajuns acolo în cinci minute, să zicem (ceea ce, în treacăt fie spus, de asemenea este imposibil), reiese că avionul, decolînd în aceeaşi secundă, a parcurs în cinci minute peste o mie de kilometri. înseamnă că avionul zboară cu o viteză de douăsprezece mii de kilometri pe oră… Exclus! Aşadar, Steopa nu-i la Ialta!

Ce rămîne? Hipnoza? Nu există nici un fel de hipnoză pe lume, care să arunce omul la vreo mie de kilometri de locul unde se află. Va să zică, i se năzare lui că e la Ialta? Lui, poate, i se năzare, dar atunci şi miliţiei judiciare din Ialta i se năzare? Nu, să-mi fie cu iertare, aşa ceva e imposibil! Bine, dar ei telegrafiază de acolo, din Ialta.

Chipul directorului financiar era de-a dreptul înspăimîn-tător. De afară, cineva trăgea de clanţă, o răsucea şi se auzea glasul curierei strigînd disperată:

— Nu e voie! Nu dau drumul! Nici moartă! E şedinţă! Rimski făcu o sforţare să se stăpînească, luă receptorul şi ceru:

— O convorbire urgentă cu Ialta, vă rog. „Inteligent!” gîndi administratorul. Convorbirea cu Ialta nu avu însă loc. Rimski puse receptorul în furcă:

— Ca un făcut, e întreruptă linia!

Se vede că defectarea liniei îl mîhnise profund, punîndu-l chiar pe gînduri. După un timp, puse din nou mîna pe telefon, notînd cu cealaltă ceea ce spunea în receptor:

— Primiţi o telegramă suprafulger. Varietăţi. Da, Ialta. Miliţia judiciară. Da? „Astăzi ora unsprezece jumătate Lihodeev vorbit mine Moscova Stop După asta nu s-a prezentat serviciu nu putem da de el la telefon Stop Confirm scrisul Stop Iau măsuri punere observaţie artistul indicat Stop Director financiar Rimski.” „Foarte inteligent!” gîndi Varionuha, dar nu apucă să-şi încheie gîndul, cînd prin cap îi trecu altceva: „E o prostie! Nu poate fi la Ialta!”

Între timp, Rimski, după ce împături cu grijă şi strînse laolaltă toate telegramele primite, precum şi copia telegramei lui, puse teancul într-un plic, îl lipi, scrise pe plic cîteva cuvinte, şi-l înmînă administratorului.

— Ivan Savelievid, neîntîrziat. Du-l tu personal. Să cerceteze cei de acolo.

„Da, ăsta, într-adevăr, e un pas inteligent!” gîndi Varionuha, vîrînd plicul în servietă. Apoi, pentru orice eventualitate, mai formă o dată numărul lui Steopa de acasă, ascultă şi, deodată, începu să facă cu ochiul şi să se scălîmbăie încîn-tat. Privindu-l, Rimski îşi lungi gîtul.

— Aş putea vorbi cu artistul Woland? întrebă mieros Varionuha.

— Domnia-sa e ocupat, răspunse un, glas spart, dar cine întreabă?

— Varionuha, administratorul Teatrului de varietăţi.

— Ivan Savelievid? strigă omul încîntat. Mă bucur grozav să vă aud glasul! Cum vă simţiţi? Ce mai faceţi?

— Merci, îi mulţumi uluit administratorul, dar cu cine vorbesc, vă rog?

— Asistentul, sînt asistentul şi translatorul domniei-sale; Koroviev e numele meu! turuia omul. Sînt la dispoziţia dumneavoastră, scumpul meu Ivan Savelievici! Dispuneţi de mine cum veţi găsi de cuviinţă. Aşadar, cu ce vă pot fi util?

— Scuzaţi, vă rog… aş vrea să ştiu, Stepan Bogdanovici Lihodeev este acasă?

— Nu e! Regret! Nu-i acasă! urlă receptorul. A plecat!

— Unde a plecat?

— Prin împrejurimile oraşului, să se plimbe cu maşina.

— Ce… cum?Săseplim… be… cuma… şina?… Şi cînd se întoarce?

— A zis: iau puţin aer şi mă întorc…

— Aşa… făcu Varionuha, descumpănit, merci. Fiţi bun, transmiteţi-i domnului Woland că reprezentaţia domniei-sale are loc în astă-seară, în partea a treia a programului. — Da, vă rog. Cum să nu. îi transmit neapărat. Urgent. Negreşit. Sigur că da, se auzi sacadat în receptor.

— Toate cele bune, zise mirat în continuare Varionuha.

— Vă rog să primiţi, auzi el în receptor, cele mai bune, cele mai calde salutări şi urări! Succes! Reuşită! Fericire deplină! Numai bine!

— Sigur că da! Nu ţi-am spus eu! vocifera administratorul. Ce Ialta! S-a dus în împrejurimile oraşului!

— Ei, dacă-i aşa, zise, pălind de mînie, directorul financiar, e într-adevăr o porcărie fără seamăn!

Deodată administratorul sări în sus şi ţipă atît de tare, în-cît îl făcu pe Rimski să tresară:

— Mi-am adus aminte, mi-am adus aminte! La Puşkino s-a deschis o zahana „Ialta”. Totul e limpede! S-a dus acolo, s-a pilit şi acum telegrafiază de la „Ialta”.

— Ei, asta întrece orice măsură, replică Rimski. Obrazul îi zvîcni, iar în ochi îi ardea o ură autentică, grea. Ei, o să-l coste scump plimbarea asta!… Se poticni deodată şi adăugă cam şovăielnic: Bine, dar cum de miliţia judiciară a…

— Aiurea! îs trucuri de-ale lui, îl întrerupse administratorul expansiv şi-l întrebă: plicul să-l duc?

— Neapărat, răspunse Rimski.

Din nou se deschise uşa şi iată aceeaşi factoriţă… „Ea e!” gîndi abătut Rimski. Şi amîndoi se ridicară s-o întîmpine.

De data aceasta, telegrama suna aşa:

„Mulţumesc confirmare, urgent cinci sute Miliţia judiciară pentru subsemnatul Stop Mîine plec avion Moscova Stop Lihodeev.”

— A înnebunit, zise cu voce stinsă Varionuha.

În timpul acesta, Rimski făcu să zăngăne cheia, scoase din sertarul safeului nişte bani, numără cinci sute de ruble, sună, înmînă banii curierului şi-l trimise la telegraf.

— Iartă-mă, Grigori Danilovici, zise Varionuha — nu-i venea să creadă ceea ce vedea —, dar am impresia că degeaba trimiţi banii ăştia.

— Or să se întoarcă înapoi, replică încet celălalt, iar el o să dea socoteală pentru picnicul ăsta. Şi adăugă, arătîndu-i lui Varionuha servieta: Du-te, Ivan Savelievici, nu tărăgăna…

Si Varionuha ieşi iute din cabinet. Coborî la parter, zări o coadă nesfîrşită la casă, află de la casieriţă că se aşteaptă ca peste un ceas toate biletele să fie vîndute, întrucît, de cînd se pusese afişul anunţînd programul suplimentar, publicul năvălise în neştire; îi dădu dispoziţie să mai pitească din bilete, să pună deoparte 30 de bucăţi, locurile cele mai bune în loji şi stal, o zbughi din casa de bilete, reuşi din mers să scape de amatorii sîcîitori de bilete de favoare şi se strecură în biroul lui mititel să-şi ia şapca. Tocmai în clipa aceea ţîrîi telefonul.

— Da! strigă Varionuha.

— Ivan Savelievici? se informă în receptor o voce fonfăită şi respingătoare.

— Nu-i la teatru! strigă Varionuha, dar individul din receptor nu se dădu bătut.

— Nu face pe nebunul, Ivan Savelievici, mai bine ascultă. Nu duce telegramele nicăieri şi nu le arăta nimănui.

— Cine-i la telefon? vocifera Varionuha. încetează, cetă-ţene, cu glumele astea! Vei fi îndată descoperit. De la ce număr vorbeşti?

— Varionuha, urmă acelaşi glas respingător. îţi vorbesc ruseşte, nu înţelegi? Nu duce nicăieri telegramele!

— A, nu vrei să te astîmperi? urmă administratorul tur-bînd de furie. Ia vezi! Ai să plăteşti pentru asta!

Mai strigă ceva în receptor ameninţîndu-l pe individ, dar amuţi simţind că nu mai e nimeni pe fir.

Biroul strîmt începu să se cufunde cam prea devreme în întuneric. Varionuha ieşi în goana mare, trînti uşa şi, printr-o ieşire laterală, se îndreptă spre Grădina de vară.

Administratorul era tulburat şi plin de energie. în urma telefonului neobrăzat, nu se îndoia de faptul că o bandă de huligani pusese la cale toate glumele astea de prost-gust şi că ele au o legătură cu dispariţia lui Lihodeev. Dorinţa de a-i demasca pe mişei îl sufoca, şi, oricît ar părea de ciudat, presimţea ceva plăcut, savurînd dinainte o voluptate neştiută. Aşa se întîmplă cînd omul aspiră să devină centrul atenţiei, să facă într-un anumit loc nişte comunicări senzaţionale.

În grădină, vîntul suflă drept în faţa administratorului, îi aruncă nisip în ochi, barîndu-i parcă drumul, prevenindu-l. La etaj se trînti o fereastră cu atîta putere, încît geamurile erau să zboare ţăndări. Vîrfurile arţarilor şi ale teilor foşniră cuprinse parcă de alarmă. Afară se întunecase şi se răcorise. Administratorul se frecă la ochi şi văzu tîrîndu-se deasupra Moscovei, jos de tot, un nor de ploaie mătăhălos, galben pe o parte. Undeva în zare, cerul mîrîi surd şi gros.

Oricît de mult se grăbea Varionuha, o dorinţă de nestăvilit îl atrase pentru o clipă în W.C.-ul de vară, să controleze din mers dacă electricianul montase plasa la bec.

Trecînd pe lîngă standul de tir, Varionuha nimeri într-un desiş de liliac, unde se lăfăia construcţia albastră a W.C.-ului. Electricianul se dovedise a fi om de cuvînt; becul din W.C.-ul pentru bărbaţi era prins într-o plasă metalică, însă pe administrator îl întrista faptul că pînă şi în întunericul acela prevestitor de furtună se putea vedea că pereţii fuseseră mîzgă-liţi cu creion şi cărbune.

— Ei, ce înseamnă a… începu administratorul, cînd, deodată, auzi în spatele lui un glas, ca de motan, torcînd:

— Dumneavoastră sînteţi, Ivan Savelievici? Varionuha tresări, întoarse capul şi văzu în faţa sa un grăsan scund, după cum i se păru, cu o mutră de motan.

— Da, eu sînt, răspunse ostil Varionuha.

— Îmi pare foarte, foarte bine, zise grăsanul motaniform, cu glas piţigăiat şi, brusc, făcîndu-şi vînt, îl pocni pe Varionuha peste ureche cu atîta putere, încît şapca zbură de pe capul administratorului şi dispăru fără urmă în orificiul W.C.-ului.

Lovitura dată de grăsan făcu să se reverse pentru o clipă în încăperea W.C.-ului o lumină tremurătoare, iar cerul răspunse cu un bubuit puternic. Apoi lumina aceea mai scînteie o dată şi în faţa administratorului apăru un al doilea individ mărunţel, dar cu umeri de atlet, cu părul roşu ca para focului, cu albeaţă la un ochi şi un singur colţ în gură… Acesta, fiind, se vede, stîngaci, îl pocni pe administrator peste cealaltă ureche. Din nou bubui cerul drept răspuns, şi peste acoperişul de lemn al W.C.-ului începu să răpăie ploaia.

— Ce doriţi, tov… şopti administratorul, înnebunit, dar, dîndu-şi în cele din urmă seama că cuvîntul „tovarăşi” nu li se potriveşte defel bandiţilor care atacă un om într-un W.C. public, horeai: cetă… se gîndi că nici acest cuvînt nu-i de ei, 119 şi primi o a treia lovitură, nu ştiu nici el de la care din doi, dar atît de cumplită, încît sîngele îi ţîşni din nas peste cămaşă.

— Ce ai în servietă, parazitule? strigă strident cel care semăna cu un motan. Telegramele? N-ai fost avertizat la telefon să nu le duci nicăieri? te întreb.

— Am fost averti… zat… zat… se bîlbîi administratorul.

— Şi tu te-ai grăbit să le duci? Dă-ncoace servieta, netrebnicule! îl luă în primire al doilea — glasul fonfăit de la telefon —, smulgînd din mîinile tremurătoare ale lui Varionuha servieta cu telegramele.

Cei doi îl apucară pe Varionuha de braţe şi-l tîrîră afară din grădină, pornind cu el în galop pe Sadovaia. Furtuna se dezlănţuise năprasnică, şuvoaiele de apă se prăvăleau urlînd şi vuind în gurile de canal, pretutindeni se umflau ridicîndu-se adevărate talazuri; de pe acoperişuri ploaia se revărsa peste burlane şi streşini, din curţi alergau torente înspumate. Nici un suflet viu nu rămăsese pe Sadovaia şi n-avea cine să-i sară în ajutor lui Ivan Savelievici, să-l scape. Sărind peste şuvoaiele tulburi, luminaţi în răstimpuri de fulgere, bandiţii îl tîrîră într-o secundă pe administratorul, aproape sfîrşit, pînă la casa cu nr. 302 bis, se năpustiră cu el pe poarta boltită, unde stăteau lipite de zid două femei desculţe, care-şi ţineau ciorapii şi pantofii în mîini. Apoi, ticăloşii se repeziră pe scara a 6-a şi Varionuha, gata să-şi iasă definitiv din minţi, fu urcat pînă la etajul patru şi aruncat pe podea, în vestiarul cam întunecat, pe care-l cunoştea perfect, din apartamentul lui Stepan Lihodeev.

Apoi cei doi tîlhari pieriră, iar în locul lor răsări o jună roşcată, goală-puşcă, cu ochii scînteind fosforescent.

Varionuha înţelese că ăsta era lucrul cel mai cumplit din toate cîte i se întîmplaseră pînă atunci şi, gemînd, se retrase la perete. Juna se apropie, se lipi de administrator, şi-şi aşeză palmele pe umerii săi. Părul lui Varionuha se ridică măciucă; chiar şi prin pînza rece şi udă a cămăşii simţi cum palmele acestea sînt şi mai reci, că sînt reci ca gheaţa.

— Lasă-mă să te sărut, zise roşcata duios şi, lîngă ochii lui, Varionuha văzu ochii ei scînteietori; leşină pe loc fără să mai simtă gustul sărutării.


11 Dedublarea lui Ivan


Pe malul celălalt al rîului, pădurea, luminată cu un ceas mai devreme de razele soarelui de mai, se înnegura, se şterse şi se destramă.

În spatele ferestrei apa se prăvălea ca un val neîntrerupt. In înalturi, scăpărau întruna fulgerele, asemenea unor filamente incandescente, cerul se despica; în camera bolnavului se prelingea o lumină tremurată, înfricoşătoare.

Ivan plîngea încetişor, stînd în pat şi privind rîul tulbure ce clocotea cu bulbuci. La fiecare bubuit de tunet, poetul scotea un ţipăt jalnic şi-şi acoperea faţa cu mîinile. Pe podea zăceau foile scrise de mîna lui. Le împrăştiase vîntul ce năvălise în odaie înainte de a se dezlănţui furtuna.

Încercările poetului de a compune o declaraţie cu privire la fiorosul consultant se dovediră cu totul infructuoase. îndată ce Praskovia Feodorovna, sora cea grasă, i-a înmînat un vîrf de creion şi hîrtie, poetul şi-a frecat mîinile cu aerul omului preocupat şi şi-a făcut loc la măsuţă. începutul misivei se dovedi destul de vioi:

„Către Miliţie. Ivan Nikolaevici Bezdomnîi, membru al Massolit-ului. Declaraţie. Aseară am mers împreună cu răposatul M.A. Berlioz la Patriarşie prudî.

Aici poetul se încurcă, mai cu seamă din cauza cuvîntului „răposatul”. Din capul locului ieşea o aiureală: cum se poate una ca asta? — „am mers împreună cu răposatul”! Morţii nu circulă! Mai ştii, te pomeneşti că o să mă ia drept nebun!

Gîndind astfel, Ivan Nikolaevici se apucă să îndrepte cele scrise: „Cu M.A. Berlioz, ulterior răposat…” Nici textul acesta nu-l satisfăcu. A trebuit să redacteze o a treia variantă, care se dovedi însă mai slabă decît primele două: „cu Berlioz, care a nimerit sub tramvai…”; aici se mai băgă pe fir şi compozitorul acela neştiut de nimeni, tizul lui Berlioz, şi a trebuit să adauge: „nu compozitorul…”

După ce se chinui cu cei doi Berliozi, Ivan şterse tot ce aşternuse pe hîrtie şi hotărî să înceapă din capul locului cu ceva foarte tare, pentru a atrage numaidecît atenţia cititorului, şi scrise cum a văzut motanul urcîndu-se în tramvai, apoi însă se întoarse la episodul cu capul retezat. Capul şi prezicerea consultantului îl aduseră cu gîndul la Pilat din Pont şi, ca textul să sune mai convingător, Ivan hotărî să expună povestirea despre procurator, integral, descriind totul din clipa în care acesta, înfăşurat într-o mantie albă cu căptuşeală sînge-rie, ieşise sub colonada palatului lui Irod.

Ivan lucra sîrguincios, ştergînd uneori cele scrise, intro-ducînd cuvinte noi; încercă chiar să-l deseneze pe Pilat din Pont, iar după aceea pe motan stînd pe labele dinapoi. Dar nici desenele nu i-au fost de nici un ajutor, şi, cu cît avansa, cu atît mai încîlcit şi mai de neînţeles suna declaraţia poetului. Atunci cînd se stîrni vîntul, şi cînd, mînat de departe, se ivi norul acela înspăimîntător cu marginile învolburate, care învălui pădurea, Ivan se simţi sleit de puteri, neputincios să vină de hac declaraţiei, şi, lăsînd să zacă pe podea, fără să le strîngă, filele împrăştiate în toate părţile, izbucni încetişor într-un plîns amarnic. Praskovia Feodorovna, felceriţa blajină, intră la poet în timpul furtunii; femeia se arătă îngrijorată văzîndu-l că plînge, trase storurile, ca fulgerele să nu-l sperie pe bolnav, ridică filele împrăştiate şi, cu ele în mînă, fugi să aducă un medic.

Acesta veni, îi făcu lui Ivan o injecţie în braţ, asigurîndu-l că nu va mai plînge, că totul are să treacă, are să se schimbe şi are să uite.

Medicul avu dreptate. Nu trecu mult şi pădurea de peste rîu îşi recapătă faţa ei de totdeauna. Se profila limpede, copac lîngă copac, sub cerul din nou senin, iar rîul se domolise. Starea de nelinişte şi melancolie începu să-l părăsească pe Ivan, îndată după injecţie, şi acum poetul stătea întins, liniştit, privind curcubeul arcuit pe bolta albastră.

Rămase aşa pînă seara, şi nici nu văzu cum pierise curcubeul, cum se mohorîse şi se decolorase cerul, cum se întunecase pădurea.

După ce bău o cană cu lapte cald, se întinse iar şi se miră singur cît de mult i se schimbase firul gîndurilor. Se estompase amintirea motanului afurisit, nu-l mai înspăimînta capul retezat, şi, mutîndu-şi gîndul de la el, Ivan începu să raţioneze că, de fapt, în clinică nu-i deloc rău, că Stravinski este o minte şi o celebritate, şi că e extrem de plăcut să ai de-a face cu el. Pe deasupra, aerul serii e răcoros şi dulce după furtună.

Casa durerii aţipea. Pe coridoarele învăluite în tăcere se stinseseră becurile lăptoase şi, în locul lor, conform programului statornicit, se aprinseră nişte veioze discrete, albastre, şi tot mai rar răsunau după uşă paşii mărunţi, precauţi, ai felceriţelor, pe mocheta de cauciuc a coridoarelor.

Acum Ivan stătea întins într-o stare de plăcută moleşeală, aruncînd priviri cînd spre becul ce-şi revărsa de sub tavan lumina estompată de un abajur, cînd spre luna ce se ivea de după pădurea întunecată, şi conversa cu el însuşi.

— De ce, la drept vorbind, m-a tulburat în aşa hal faptul că Berlioz a nimerit sub tramvai? raţiona poetul. La urma urmei, ducă-se pe pustii! Nu mi-a fost nici frate, nici prieten, dacă e să fim drepţi. Dacă e să scormonim bine lucrurile, reiese că, de fapt, nici nu-l cunoşteam ca lumea pe răposat! Păi da, ce ştiam eu despre el? Nimic, decît că era chel şi teribil de elocvent. Mai departe, cetăţeni, îşi urmă discursul Ivan, adresîndu-se nu se ştie cui, iată ce trebuie să analizăm: ce m-a apucat, spuneţi-mi şi mie, de m-am înverşunat aşa împotriva acelui consultant enigmatic, magician şi profesor cu unul dintre ochi negru şi gol? La ce bun toată acea urmărire stupidă? De ce l-am fugărit, numai cu izmenele pe mine, cu luminarea în mînă, iar apoi de ce toată aiureala aceea din restaurant?

— Ia, te rog! Ia! zise deodată undeva, înlăuntrul său, sau la urechea lui, Ivan cel de altădată. Că Berlioz o să moară cu capul retezat, el a ştiut-o dinainte! Şi-atunci, cum să nu mă tulbur?

— Ce să vorbim, tovarăşi! obiectă Ivan cel nou, la spusele celuilalt. Pînă şi un copil înţelege că aici nu e lucru curat. Este sută la sută un personaj misterios, ieşit din comun! Păi ăsta e lucrul cel mai interesant. Omul l-a cunoscut personal pe Pilat din Pont, mai vreţi ceva, că trebuie altceva mai palpitant? Şi, în loc de gălăgia atît de prostească, pe care am stîrnit-o la Patriarşie prudî, n-ar fi fost mai inteligent să-l întreb politicos ce s-a întîmplat mai departe cu Pilat şi cu arestatul acela, Ha-Nozri? Şi eu m-am apucat de dracu ştie ce! Ce să spun, întîm-plare din cale-afară de importantă — l-a călcat tramvaiul pe redactorul-şef al unei reviste! N-o să mai apară revista din cauza asta, sau ce, mă rog? Ce să-i faci? Omul e muritor, şi, după cum s-a spus pe bună dreptate, subit muritor. Ei, să-i fie ţărîna uşoară! Ei, şi-o să vină un alt redactor-şef, şi poate chiar mai elocvent decît predecesorul lui!

După ce moţăi un timp, noul Ivan îl întrebă veninos pe cel vechi:

— În cazul acesta cine sînt eu, la urma urmei?

— Un nătărău! răspunse distinct, de undeva, o voce de bas, care nu era a nici unuia din Ivani şi care semăna grozav cu vocea groasă a consultantului.

Ivan nu se simţi ofensat pentru epitet; dimpotrivă, plăcut surprins la auzul acestui calificativ, zîmbi şi aţipi liniştit. Somnul se furişa spre poet, i se şi năzărise un palmier ce se înălţa proptit într-un picior gigantic, trecuse prin faţa lui motanul, dar nu era deloc furios, ci vesel; într-un cuvînt, somnul era gata-gata să-l fure de-a binelea pe Ivan, cînd, deodată, grilajul uşii se dădu la o parte fără zgomot şi în balcon răsări o siluetă tainică; ferindu-se de lumina lunii, îl ameninţă pe poet cu degetul.

Fără pic de teamă, Ivan se săltă în pat şi zări pe balcon un bărbat. Acesta, ducîndu-şi degetul la buze, şopti:

— S-s-s-t!…


12 Magia neagră şi dezvăluirile ei


Pe scena Teatrului de varietăţi îşi făcu intrarea, călare pe o bicicletă obişnuită, un omuleţ cu nasul zmeuriu în formă de pară, cu o gambetă galbenă, găurită, pe cap, cu pantaloni cadrilaţi şi ghete de lac. în sunetele unui foxtrot, descrise un cerc, apoi scoase un strigăt victorios, după care bicicleta cabra. Continuîndu-şi cursa numai pe roata dinapoi, se aşeză cu picioarele în sus, reuşi să demonteze din mers roata din faţă şi să-i facă vînt în culise, după care-şi urmă drumul pe o roată, pedalînd cu mîinile. Pe un catarg metalic înalt, cu o şa în vîrf şi sprijinit pe o singură roată, apăru o blondă grăsulie, în tricou şi fustiţă presărată cu stele argintii, care porni de asemenea să descrie un cerc. Ori de cîte ori se întîlnea cu ea, omuleţul scotea nişte strigăte de salut şi-şi sălta reverenţios gambeta cu piciorul.

În cele din urmă, sosi în goană, pe o bicicletă micuţă de care era fixat un uriaş claxon de automobil, un pici de vreo opt ani, cu feţişoara bătrînicioasă, şi începu să se vîre printre cei mari.

După ce descrise cîteva bucle, toată trupa, acompaniată de bătaia alarmantă a tobei, se apropie de rampă, şi spectatorii din primele rînduri scoaseră ţipete de spaimă, dîndu-se înapoi — aveau impresia că trio-ul cu aparatura lui se va prăbuşi peste orchestră.

Dar bicicletele se opriră chiar în clipa cînd roţile ameninţau să alunece în gol. Strigînd cu glas tare „Hap”, cicliştii săriră de pe aparatele lor, înclinîndu-se în faţa publicului; blondina făcu bezele, iar piciul claxona intens un semnal caraghios.

Clădirea răsună de aplauze furtunoase, cortina albastră lunecă din ambele părţi şi-i acoperi pe ciclişti, luminile verzi cu inscripţia „Ieşire” se stinseră, şi în vălmăşagul trapezelor de sub cupolă se aprinseră, asemenea unui soare, nişte globuri albe. începuse antractul premergător ultimei părţi din program.

Singurul om pe care nu-l interesau nici de frică minunile tehnicii ciclismului demonstrate de familia Giulli era Grigori Danilovici Rimski. Şedea singur-singurel în cabinetul său, muşcîndu-şi buzele subţiri; din cînd în cînd obrazul îi zvîc-nea nervos. La dispariţia miraculoasă a lui Lihodeev se adăuga dispariţia cu totul neprevăzută a lui Varionuha.

Rimski ştia prea bine unde plecase, dar plecase… şi nu mai venise! Directorul financiar dădea din umeri şi-şi şoptea:

— Dar pentru ce?

Şi, lucru curios: pentru un om atît de serios ca directorul financiar, cel mai simplu ar fi fost, desigur, să telefoneze acolo unde se dusese Varionuha şi să afle ce se întîmplase cu acesta; dar, pînă la ora zece seara, Rimski nu se putu hotărî s-o facă. La zece, printr-un efort suprem de voinţă, îşi impuse să ridice receptorul şi atunci constată că telefonul lui e mort. Omul de serviciu îi raportă că nici celelalte telefoane din clădire nu funcţionează. Această întîmplare, neplăcută desigur, însă nu supranaturală, îl zgudui peste măsură pe directorul financiar, dar în acelaşi timp îi aducea şi o bucurie: căzuse de la sine necesitatea de a telefona.

În momentul cînd deasupra capului său se aprinse şi porni să clipească un bec roşu, semn că începuse antractul, intră omul de serviciu vestind sosirea artistului străin. Directorul financiar tresări şi, negru la faţă ca noaptea, se duse în culise să-l întîmpine pe artistul aflat în turneu, întrucît acum n-avea cine face acest lucru în afară de el.

Din coridorul unde începuseră să ţîrîie tot soiul de semnale şi sonerii, curioşii îşi băgau nasul sub diferite pretexte în cabina spaţioasă a artiştilor. Vedeai scamatori în halate şi turbane ţipătoare, un patinator în pulover alb croşetat, un povestitor palid din cauza stratului prea gros de pudră şi un machior.

Celebritatea nou-venită îi uimi pe toţi prin fracul său de croială superbă, de o lungime nemaivăzută, şi prin masca neagră care-i acoperea partea de sus a feţei. Dar amănuntul cel mai uimitor îl constituiau cei doi însoţitori ai săi: individul deşirat în haine cadrilate cu un pince-nez crăpat şi un motan negru, gras, care intră în cabina artiştilor pe labele dinapoi, şi se aşeză foarte dezinvolt pe canapea, făcînd ochii mici din cauza lampioanelor orbitoare, fără nici un abajur, special instalate pentru machiaj.

Rimski se strădui să schiţeze un zîmbet, ceea ce dădu feţei sale o expresie acră şi răutăcioasă şi urmă un schimb de saluturi între el şi magul taciturn, care şedea pe canapea, alături de motan. Nici o strîngere de mînă. în schimb, cadrilatul, obraznic din cale-afară, se recomandă singur directorului financiar, spunînd ca este „asistentul domniei-sale”. Această împrejurare îl surprinse pe director, şi anume îl surprinse neplăcut: în contract nu se pomenea absolut nimic de existenţa vreunui asistent.

Pe un ton forţat şi rece, Grigori Danilovici se interesă la cadrilatul căzut din senin pe capul lui unde e aparatura domnului artist.

— O, nestemat celest, nepreţuite domnule director, răspunse cu glas hodorogit asistentul magului, aparatura noastră este întotdeauna cu noi, iat-o! Ein, zwei, dreil şi, răsucin-du-şi degetele noduroase sub nasul lui Rimski, scoase deodată de după urechea motanului ceasul de aur cu lanţ al directorului financiar, ceas care pînă atunci sălăşluise în buzunarul vestei lui Rimski, sub haina butonată şi cu lănţucul trecut printr-o butonieră.

Fără să vrea, Rimski se apucă cu mîinile de burtă, asistenţa scoase un „ah”, iar machiorul, care băga mereu nasul pe uşă, icni aprobator.

— E cesuleţul dumneavoastră? Vă rog să-l luaţi în primire, zise cadrilatul, zîmbind familiar, şi pe palma lui murdară îi întinse lui Rimski obiectul care-i aparţinea.

— Cu unul ca ăsta să nu te urci în tramvai, şopti vesel povestitorul la urechea machiorului.

Iar motanul făcu o figură mai ceva decît aceea cu ceasul şterpelit. Se ridică deodată de pe canapea, se apropie pe labele dinapoi de măsuţa din faţa unei oglinzi, întinse o labă, scoase dopul din carafă, îşi turnă apă în pahar, bău, puse dopul la loc şi-şi şterse mustăţile cu o cîrpă folosită la machiaj.

Nu se mai auzi nici un „ah”, toţi rămaseră cu gura căscată şi numai machiorul şopti extaziat:

— Înaltă clasă!…'

În timpul acesta, pentru a treia oară, ţîrîiră soneriile şi toţi, excitaţi la culme, presimţind şi savurînd dinainte programul interesant, părăsiră în grabă cabina artiştilor.

De îndată, în sala de spectacol se stinseră luminile din globuri, se aprinseră cele ale rampei, aruncînd reflexe roşietice pe partea de jos a cortinei, şi în despicătura ei luminată se ivi în faţa publicului un bărbat cu faţa rasă, rotofei, vesel ca un copil, îmbrăcat cu un frac boţit şi cu o cămaşă nu tocmai curată. Era comperul Georges Bengalski, bine cunoscut publicului moscovit.

— Aşadar, cetăţeni, începu Bengalski, cu un zîmbet de prunc pe buze, îndată va apărea în faţa dumneavoastră… Aici, Bengalski îşi întrerupse discursul, urmînd cu alte intonaţii în glas: Văd că numărul spectatorilor a mai crescut după ultimul antract. Astăzi avem la noi jumătate din Moscova! Zilele acestea, mă întîlnesc cu un prieten şi-i zic: „De ce nu vii pe la noi? Ieri a fost la teatru jumătate din Moscova.” Iar el îmi răspunde: „Eu stau în cealaltă jumătate!”

Bengalski făcu o pauză, aşteptîndu-se la o explozie de rîs, dar, cum nimeni nu rîse, continuă… Aşadar, îl veţi vedea pe celebrul artist de peste hotare, monsieur Woland, într-o şedinţă de magie neagră. Dumneavoastră şi cu mine ne dăm seama — aici Bengalski avu un zîmbet superior — că magia neagră nu există şi că ea nu este altceva decît o superstiţie. Pur şi simplu, maestrul Woland posedă tehnica scamatoriei la cel mai înalt nivel, ceea ce se va şi vedea din partea cea mai interesantă a programului domniei sale, adică aceea a dezvăluirii acestei tehnici, şi, deoarece noi toţi ca unul sîntem şi pentru tehnică şi pentru dezvăluirile ei, îl invităm pe domnul Woland!…

După ce debită toate aceste nerozii, Bengalski îşi împreună palmele şi-şi avîntă braţele în chip de salut în direcţia cortinei, care, la această invitaţie, se deschise cu un foşnet.

Apariţia magului cu asistentul său deşirat şi cu motanul păşind pe labele dinapoi captivă publicul spectator.

— Fotoliul, vă rog, porunci încet Woland şi, în aceeaşi clipă, nu se ştie de unde şi în ce fel, pe scenă apăru un fotoliu, în care magul se aşeză. Spune-mi, iubite Fagot, se informă Woland la măscăriciul cadrilat, care purta, se vede, şi alt nume, în afară de „Koroviev”, cum ţi se pare, populaţia Moscovei s-a schimbat în mod considerabil, nu-i aşa?

Magul privi publicul potolit, uimit de apariţia din văzduh a fotoliului.

— Aşa este, messire, îi răspunse cu jumătate de glas Fagot-Koroviev.

— Ai dreptate. Orăşenii s-au schimbat mult… după aspectul exterior, vreau să spun… ca însuşi oraşul, de altfel… Să nu mai vorbim de îmbrăcăminte, dar au apărut astea… cum le zice… tramvaie, automobile…

— Autobuze, îi suflă respectuos Fagot. Publicul ascultă cu atenţie această discuţie, presupunînd că ea nu este altceva decît un preludiu la scamatoriile magice. Culisele erau pline doldora de actori şi lucrători ai scenei, şi printre toate aceste feţe se vedea chipul palid, încordat al lui Rimski.

Fizionomia lui Bengalski, adăpostit lateral de scenă, începu să exprime nedumerire. Ridicînd uşor o sprinceană şi folosindu-se de o pauză, el vorbi:

— Artistul străin este încîntat de Moscova, care a crescut sub aspectul tehnic, precum şi de moscoviţi. Aici Bengalski zîmbi de două ori; întîi spre parter, apoi spre galerie.

Woland, Fagot şi motanul întoarseră capetele spre comper.

— Oare eu mi-am exprimat încîntarea? îl întrebă magul pe cadrilatul Fagot.

— Nicidecum, messire, nu aţi exprimat nici un fel de în-cîntare, răspunse acesta.

— Atunci, ce spune omul acesta?

— Pur şi simplu a tras o minciună! îi răspunse ajutoru-i cadrilat cu glas tare, de răsună tot teatrul şi, adresîndu-se lui Bengalski, adăugă: Vă felicit, cetăţene, pentru minciunica spusă!

Din galerie se rostogoli un hohot de rîs, iar Bengalski tresări şi holbă ochii.

— Dar pe mine mă interesează, desigur, nu atît telefoanele, autobuzele şi altă…

— Aparatură, îi suflă din nou cadrilatul.

— Ai dreptate, mulţumesc, vorbi rar magul cu un bas greu, dar iată o întrebare mult mai gravă: S-au schimbat oare orăşenii aceştia lăuntric?

— Da, e o întrebare foarte importantă, domnule.

Cei din culise începuseră să schimbe priviri şi să dea din umeri, Bengalski stătea roşu ca racul, iar Rimski era palid. Tocmai atunci însă, ghicind parcă neliniştea stîrnită, magul zise:

— Dar m-am luat cu vorba, scumpul meu Fagot, şi publicul începe să se plictisească. Arată-ne, pentru început, ceva simplu.

Prin sală trecu un freamăt. Fagot cu motanul porniră, în direcţii opuse, de-a lungul rampei. Fagot îşi pocni degetele, strigînd semeţ: „Trei, patru”, prinse din zbor un pachet de cărţi de joc, le amestecă şi le aruncă motanului în chip de panglică şerpuitoare. Motanul prinse panglica şi-i dădu drumul înapoi. Şarpele de atlas fîşîi. Fagot deschise gura ca un pui de pasăre şi înghiţi întreaga panglică, carte cu carte. După care motanul, ridicat în două picioare, se înclină în faţa publicului şi îşi lovi călcîiul labei drepte de cel stîng, stîrnind aplauze frenetice.

— Înaltă clasă! înaltă clasă! strigau glasuri extaziate de după culise.

Intre timp, Fagot arătă cu degetul spre parter şi declară:

— Pachetul ăsta de cărţi, stimaţi cetăţeni, se află acuşi în rîndul şapte, la cetăţeanul Parcevski, exact între hîrtia de trei ruble şi somaţia de la tribunal, în chestiunea pensiei alimentare pe care dumnealui trebuie s-o plătească cetăţenei Zel-kova.

Parterul începu să fremete, cîte unii se sculară în picioare şi, în cele din urmă, un cetăţean pe care îl chema într-adevăr Parcevski, roşu la faţă, uimit, scoase din portofel pachetul de cărţi de joc, vînturîndu-l în aer şi neştiind ce să facă cu el.

— Lăsaţi, să vă rămînă ca amintire! strigă Fagot. Nu degeaba spuneaţi aseară, la cină, că, fără pocher, viaţa dumneavoastră la Moscova ar fi fost insuportabilă.

— E veche figura! se auzi de la galerie. Ăsta de la parter e din gaşcă.

— Credeţi? strigă Fagot, îndreptiYidu-şi ochii îngustaţi spre galerie. în acest caz şi dumneata faci parte din gaşca noastră, pentru că pachetul e în buzunarul dumitale.

La galerie se auzi o foiala şi apoi un glas fericit:

— Aşa-i! La el e! Aici, aici! Stai! Apăi, ăştia-s bani!

Cei de la parter întoarseră ochii spre galerie. Acolo, un cetăţean era buimăcit la culme: descoperise în buzunarul său un teanc cu banderola băncii, purtînd inscripţia: „Una mie ruble”. Vecinii se îmbulzeau în jurul lui, în timp ce omul, uluit, zgîndărea cu unghia banderola, vrînd să se convingă dacă sînt bancnote autentice sau vrăjite.

— Zău că-s autentice! Sînt bani! urlau nişte glasuri încîn-tate de la galerie. — încercaţi şi cu mine! Cu un pachet de cărţi din ăsta, se rugă vesel un grăsan de la mijlocul parterului.

— Avec plaisirl dădu replica Fagot. Dar de ce numai cu dumneavoastră? Va fi antrenată întreaga sală! Şi, spunînd aceasta, dădu comanda: „Vă rog să priviţi în sus!… Unu!” în mîna lui apăru un pistol. „Doi!” strigă el. Pistolul se avîntă cu ţeava în sus: „Trei!” strigă Fagot. Urmă o străfulgerare, un bubuit şi îndată, de sub cupolă, plutind printre trapeze, începură să cadă în sală nişte hîrtii albe.

Se roteau, purtate în toate părţile, la galerie, peste capetele muzicanţilor, pe scenă. în cîteva clipe, ploaia de bani, tot mai deasă, atinse fotoliile şi spectatorii începură să prindă bancnotele.

Sute de mîini se întindeau în sus, spectatorii duceau la ochi bancnotele, privind spre scena viu luminată, şi constatau filigranele cele mai autentice. Nici mirosul bancnotelor nu mai lăsa vreo îndoială: era mirosul incomparabil prin farmecul său, al banilor proaspăt tipăriţi. întîi sala fu cuprinsă de veselie, apoi urmă o mirare profundă. Peste tot vuia cuvîntul „bancnote”, se auzeau exclamaţii de uimire: „Ah! Ah!” şi rî-sete vesele.

Cîte unii se tîrau prin interval, scotocind pe sub fotolii. Mulţi dintre spectatori stăteau în picioare pe fotolii, căutînd să prindă bancnotele neastîmpărate, capricioase.

Pe feţele celor de la miliţie se întipări, încetul cu încetul, o expresie de nedumerire, iar artiştii începură, fără jenă, să-şi scoată nasul din culise.

În balconul întîi se auzi o voce: „De ce pui mîna? E a mea. Zbura spre mine!” şi un alt glas: „Ia nu te mai împinge, cînd te-oi împinge eu!” Şi deodată răsună o palmă. Cît ai clipi, la balconul întîi apăru coiful unui miliţian şi cineva a fost luat de acolo şi dus.

Excitarea generală creştea şi nu se ştie cum s-ar fi soldat totul, dacă Fagot n-ar fi întrerupt ploaia de bani, suflînd pe neaşteptate în aer.

Schimbînd o privire semnificativă şi veselă, doi tineri o luară din loc, îndreptîndu-se fără nici un ocol spre bufet.

Teatrul vuia, ochii spectatorilor străluceau plini de agitaţie. Da, da, nu se ştie cum s-ar fi soldat totul, dacă Bengalski nu şi-ar fi adunat puterile şi nu ar fi întreprins nimic. Cău-tînd să fie stăpîn pe el, îşi frecă palmele din obişnuinţă şi, cu un glas mai sonor ca de obicei, începu aşa:

— Iată, cetăţeni, adineauri, noi am avut un caz de aşa-zisă hipnoză în masă. O experienţă pur ştiinţifică; ea dovedeşte cum nu se poate mai bine că în magie nu există nici un fel de minuni. Să-l rugăm pe maestrul Woland să ne dezvăluie acest experiment. îndată, cetăţeni, veţi vedea cum aceste aşa-zise bancnote vor dispărea tot atît de neaşteptat cum au apărut.

Începu să aplaude, dar de unul singur; pe faţă îi juca un zîmbet trufaş, în timp ce ochii, departe de a avea aceeaşi expresie trufaşă, mai degrabă implorau.

Publicului spectator nu-i plăcu discursul lui Bengalski. Se lăsă o tăcere adîncă, pe care o curmă cadrilatul Fagot.

— Iar acesta este un caz de aşa-zise gogoşi, declară el, cu glasu-i behăitor, ca de capră. Bancnotele, stimaţi cetăţeni, sînt autentice.

— Bravo! răcni un bas undeva în înălţimi.

— Trebuie să vă spun de altfel că ăsta, Fagot arătă spre Bengalski, mă plictiseşte. Se bagă mereu unde nu-i fierbe oala şi strică reprezentaţia cu observaţiile lui mincinoase! Ce să facem cu el?

— Să-i smulgem capul, propuse un glas aspru de la galerie.

— Ce-aţi spus? Poftim? reacţiona imediat Fagot la această propunere neruşinată. Să-i smulgem capul? E o idee! Ei, Be-hemoth, strigă el motanului. „Executarea! Ein, zwei, dreill”

Se petrecu un lucru nemaivăzut. Motanul îşi zbîrli blana neagră şi scoase un mieunat sfîşietor. Apoi, se făcu ghem şi, ca o panteră, sări drept în pieptul lui Bengalski, de unde se mută pe capul acestuia. Mîrîind, îşi înfipse labele grase în părul rar al comperului şi, cu un urlet sălbatic, după ce îl răsuci de două ori, smulse capul de pe gîtul lui durduliu.

Cele două mii cinci sute de spectatori exclamară toţi ca un singur om. Din arterele sfîşiate de la gît sîngele ţîşni în sus, ca un havuz, inundînd plastronul şi fracul. Trupul îşi mai tîrşîi aiurit picioarele şi se lăsă la pămînt. în sală izbucniră ţipete isterice de femei. Motanul îi prezentă lui Fagot capul smuls; acesta îl apucă de păr şi, ridicîndu-l, îl arătă publicu- lui, în timp ce capul ţipa deznădăjduit, de se auzea în toată sala:

— Un medic!

— Ai să mai trăncăneşti şi pe viitor verzi şi uscate? întrebă ameninţător Fagot, adresîndu-se capului care plîngea.

— Nu, niciodată, horeai capul.

— Pentru Dumnezeu, nu-l mai chinuiţi! răsună, acoperind larma generală, un glas de femeie dintr-o lojă, şi magul îşi întoarse privirea într-acolo.

— Ce facem, cetăţeni, îl iertăm ori nu? întrebă Fagot, adresîndu-se sălii.

— Să-l iertăm, să-l iertăm! răsunară la început glasuri răzleţe şi în majoritate de femei, care apoi formară un cor cu glasurile bărbaţilor.

— Cum porunciţi, messire? întrebă Fagot pe cel cu mască.

— Ce să-i faci, răspunse meditativ magul, sînt oameni ca toţi oamenii… Iubesc banii, dar asta a fost întotdeauna… Omenirea iubeşte banii, din orice ar fi făcuţi: din piele, hîrtie, bronz sau aur. Oamenii sînt uşuratici… ce să-i faci… uneori şi mila bate la poarta inimii lor… oameni obişnuiţi… într-un cuvînt, îmi amintesc de cei de altădată, uite, numai problema locuinţelor i-a cam stricat… şi porunci cu glas tare: Pu-neţi-i capul la loc!

Ochind cu cît mai multă precizie, motanul arboră capul pe umeri şi acesta îşi reluă exact locul ca şi cînd nu s-ar fi desprins nici o clipă de trup. O cicatrice nu rămase pe grumaz! Motanul şterse cu labele fracul şi plastronul lui Bengalski, şi urmele de sînge pieriră. Fagot îl ridică pe comper de pe podea, îl puse în picioare, îi băgă în buzunarul fracului un teanc de bancnote şi-l expedie de pe scenă, spunîndu-i:

— Ia-ţi valea, fără dumneata e mai vesel!

Privind buimac în jur şi clătinîndu-se, comperul ajunse doar pînă la postul de pompieri, unde i se făcu rău. Strigă jalnic:

— Capul, capul meu!

Printre cei care-i săriră în ajutor, se afla şi Rimski. Comperul plîngea, se silea să prindă ceva cu mîinile, mormăind:

— Da ţi-mi capul înapoi, capul… Luaţi casa, luaţi tablourile, numai daţi-mi capul înapoi!… 133

Un curier dădu fuga să aducă un medic. încercară să-l culce pe Bengalski pe canapeaua din cabina artiştilor, dar nefericitul se zbătu, devenind violent. A fost nevoie să vină salvarea. Cînd maşina cu nefericitul comper plecă, Rimski o luă grăbit înapoi spre scenă şi văzu noi minuni. In treacăt fie zis, chiar atunci sau poate ceva mai înainte, magul dispăruse de pe scenă, cu fotoliul său decolorat cu tot, şi trebuie să spunem că publicul nici nu prinsese de veste, vrăjit de figurile extraordinare dezlănţuite de Fagot.

Fădhdu-i vînt nefericitului comper, Fagot anunţă publicul:

— Acuşi, după ce ne-am descotorosit de pisălogul ăsta, haideţi să deschidem un magazin pentru doamne!

Şi îndată, pe podiumul scenei se aşternură covoare persane, se înălţară oglinzi uriaşe, luminate lateral de nişte tuburi verzui, iar în intervalul dintre oglinzi se instalară vitrine, în care spectatorii, uluiţi şi încîntaţi, văzură cele mai variate modele de toalete pariziene în fel şi fel de culori. în alte vitrine văzură sute de pălării de damă cu pene şi fără pene, cu catarame şi fără, sute de perechi de pantofi, apărură sticle de parfum, mormane de poşete din antilopă şi atlaz, iar printre ele, grămezi de batoane aurii, lunguieţe şi grele, cu ruj de buze.

O jună roşcată, răsărită cine ştie de unde, într-o toaletă de seară, o jună care ar fi fost desăvîrşită dacă n-ar fi dezavantajat-o cicatricea ciudată de pe gît, se postase lîngă vitrine, arborînd un zîmbet de gazdă primitoare.

Hlizindu-se dulceag, Fagot anunţă că firma primeşte rochii şi pantofi purtaţi, dînd în schimb toalete pariziene şi pantofi de asemenea de la Paris. Toate astea gratuit. Acelaşi schimb era valabil în ce priveşte gentile şi alte mărunţişuri.

Motanul începu să-şi pocnească din nou călcîiele unul de celălalt, făcînd în acelaşi timp, cu laba dinainte, gesturile pe care le fac portarii cînd deschid o uşă.

Cu glasul uşor voalat, dar dulce şi cîntător, juna începu să debiteze, graseind, ceva greu de înţeles, dar nespus de ademenitor, judecind după figura doamnelor din stal.

— Guerlain, Chanel, Mitzouko, Narcisse noir, Chanel numero cinq, rochii de seară, rochii cocteil… Fagot se răsucea ca un şarpe, motanul se înclina, juna deschidea vitrinele de cristal.

— Poftiţi! zbiera Fagot. Fără fasoane şi fără nici o jenă!

Publicul se agita, însă pentru moment nimeni nu se încumeta să se aventureze pe scenă. în cele din urmă, din stal, cam din rîndul zece, se ridică o brunetă şi, arborînd un zîmbet care voia să spună că nu-i pasă de nimic, se urcă pe una din scările laterale pe scenă.

— Bravo! strigă Fagot. Salut pe cea dintîi vizitatoare. Be-hemoth, fotoliul! începem cu pantofii, madamei

Bruneta se instala în fotoliul oferit, şi Fagot etala în faţa ei, pe covor, un morman de pantofi. Bruneta întinse piciorul drept, încercă un pantof mov, tropăi pe covor, examina şi tocul.

— Dar n-o să mă strîngă? îl întrebă ea îngîndurată. La care Fagot exclamă ofensat:

— Vai, se poate!

Iar motanul, jignit şi el, mieună scurt.

— Iau perechea asta, monsieur, zise bruneta demn, încăl-ţînd şi celălalt pantof.

Pantofii vechi fură aruncaţi după o perdea, unde dispăru şi bruneta, însoţită de roşcată şi de Fagot, care ducea cîteva rochii elegante pe umeraşe. Motanul se agita, ajuta şi el şi, ca să-şi dea aere, îşi atîrnă de gît un centimetru.

Peste cîteva clipe, bruneta reapăru de după perdea, dar într-o toaletă atît de superbă, încît tot stalul oftă ca un singur om. Curajoasa femeie, devenită ca prin farmec mult mai drăguţă, se opri în faţa oglinzii, mişcă din umerii dezgoliţi, pipăi părul la ceafă şi se răsuci, străduindu-se să se vadă din spate.

— Firma vă roagă să primiţi asta ca amintire, zise Fagot, oferindu-i brunetei o cutie deschisă cu un flacon înăuntru.

— Merci, zise arogant bruneta şi făcu cale-ntoarsă, în vreme ce spectatorii săreau de la locurile lor, ca să pipăie cutia cu flaconul şi s-o vadă.

De aici încolo se dezlănţuiră patimile şi, din toate părţile, femeile porniră spre scenă.

Prin larma agitată a glasurilor, printre rîsete şi suspine, se auzi un glas de bărbat: „Nu-ţi dau voie!” şi un glas de femeie: „Eşti un despot şi un mic-burghez! Nu-mi răsuci mîna!” Femeile dispăreau după perdea, îşi lepădau acolo rochiile şi apăreau în altele noi. Pe taburetele cu picioare aurite şedeau în şir cucoane şi tropoteau energic pe covor, cu pantofii noi. Fagot, lăsat în genunchi, manevra limba metalică de pantofi, motanul, cocîrjat sub povara mormanelor de poşete şi pantofi, făcea neobosit naveta între vitrină şi taburete, juna cu gîtul mutilat ba apărea, ba dispărea, pînă la urmă începu să turuie numai în franceză şi, ceea ce e uimitor, cum deschidea gura, o înţelegeau toate femeile, chiar şi acelea care nu ştiau o boabă franţuzeşte.

Pe toţi îi uimi un bărbat, apărut şi el pe scenă, care declară că nevastă-sa e gripată şi de aceea roagă să i se trimită darul prin el. Drept dovadă că era însurat, cetăţeanul fu gata să-şi prezinte actul de identitate. Cererea soţului grijuliu fu întîm-pinată cu hohote de rîs. Fagot ţipă că-l crede şi fără acte, aşa cum se crede pe el însuşi, şi-i înmînă două perechi de ciorapi de mătase, iar motanul adăugă, de la el, un baton de ruj.

Femeile întîrziate dădeau năvală, iar de pe scenă se scurgeau fericitele în rochii de bal, în pijamale cu dragoni, în taioare sobre de vizită, cu pălăriuţe trase pe-o sprinceană.

Apoi, Fagot înştiinţa publicul că, orele fiind înaintate, magazinul se închise fix peste un minut, pînă a doua zi. Şi atunci, pe scenă, începu o foiala nemaipomenită. Femeile, repede, fără să mai probeze, apucau cîte o pereche de pantofi. Una se năpusti ca o furtună după perdea, lepădă acolo costumul cu care era îmbrăcată şi înşfacă ce-i căzu sub mînă — un halat de mătase, cu buchete uriaşe, iar pe lîngă asta izbuti să mai înhaţe şi două flacoane de parfum.

Fix peste un minut răsună un foc de pistolet, oglinzile dispărură, vitrinele şi taburetele se prăvăliră nu se ştie unde, covorul se topi în văzduh, la fel ca şi perdeaua. La urmă de tot dispăru şi mormanul de rochii şi ghete purtate, iar scena redeveni austeră, pustie şi goală.

Atunci intră pe fir un personaj nou. Din loja numărul doi răsună o voce plăcută de bariton, sonoră şi foarte insistentă.

— Ar fi de dorit totuşi, cetăţene artist, să dezvăluiţi în faţa spectatorilor tehnica scamatoriilor dumneavoastră, îndeosebi aceea cu bancnotele. De dorit este, de asemenea, şi întoarcerea comperului pe scenă. Soarta lui îi nelinişteşte pe spectatori. Glasul de bariton aparţinea lui Arkadi Apollonovici Sem-pleiarov, preşedintele Comisiei acustice a teatrelor din Moscova, oaspetele de onoare al acelei seri.

Arkadi Apollonovici stătea în lojă cu două doamne: una în vîrstă, gătită după ultima modă, numai cu lucruri scumpe pe ea, şi alta tinerică, nostimă şi îmbrăcată mai modest. Prima, după cum se constată în curînd, la întocmirea procesului-ver-bal, era consoarta lui Arkadi Apollonovici, iar a doua — rudă îndepărtată de-a lui, actriţă debutantă, un talent promiţător, venită de la Saratov şi găzduită în casa lui Arkadi Apollonovici.

— Pardon! sări Fagot. Iertaţi-mă, aici nu ai ce dezvălui, totul e limpede.

— Ba să-mi fie cu iertare! Dezvăluirea este absolut necesară. Fără aceasta, numerele strălucite prezentate de dumneavoastră vor lăsa o impresie apăsătoare. Marea masă a spectatorilor cere o explicaţie.

— Marea masă a spectatorilor, îi tăie vorba lui Sempleia-rov măscăriciul neobrăzat, nu şi-a exprimat, după cîte ştiu, nici un fel de pretenţii. Luînd însă în consideraţie preastimata dumneavoastră dorinţă, Arkadi Apollonovici, treacă de la mine, voi proceda la dezvăluiri. Dar pentru aceasta îmi permiteţi încă un mic număr?

— De ce nu… răspunse proteguitor Arkadi Apollonovici, dar negreşit cu dezvăluire.

— Am înţeles. Voi proceda întocmai. Aşadar, permiteţi-mi să vă întreb, Arkadi Apollonovici, unde aţi fost aseară?

Auzind o asemenea întrebare deplasată şi chiar, am spune, de bădăran, Arkadi Apollonovici se schimbă la faţă.

— Aseară, Arkadi Apollonovici a fost la o şedinţă a Comisiei acustice, declară arogant din cale-afară consoarta lui Sempleiarov, dar nu înţeleg ce legătură are cu magia?

— Oui, madamei confirmă Fagot. E firesc să nu înţelegeţi, în ce priveşte şedinţa, sînteţi greşit informată. După ce a plecat de acasă la şedinţa amintită, care, fiindcă veni vorba, nici nu era fixată pentru ieri, Arkadi Apollonovici i-a dat drumul şoferului la Cistîie Prudî, în faţa clădirii ce adăposteşte Comisia acustică (aici toată sala amuţi) şi, cu autobuzul, s-a dus în vizită, pe strada Elohovskaia, la Milita Andreevna Poko- batko, artistă la teatrul raional de turnee, unde a rămas aproape patru ore.

— Vai! răsună în liniştea ce se lăsase o exclamaţie îndurerată.

Iar tînăra rudă a lui Arkadi Apollonovici izbucni în hohote de rîs joase şi înspăimîntătoare.

— Totul e limpede, strigă ea. De mult bănuiam ceva! Acum înţeleg de ce rolul Luizei l-a primit acea nulitate!…

Şi, făcîndu-şi vînt, îl pocni pe Arkadi Apollonovici în cap cu o umbrelă liliachie scurtă şi groasă. Ticălosul de Fagot, alias Koroviev, strigă:

— Iată, stimaţi cetăţeni, una din dezvăluirile cerute cu atîta insistenţă agasantă de Arkadi Apollonovici!

— Cum ai îndrăznit, ticăloaso, să te atingi de Arkadi A-pollonovici? întrebă ameninţătoare consoarta acestuia, ri-dicîndu-se în picioare, în toată înălţimea ei gigantică.

Un al doilea acces de hohot satanic puse din nou, pentru scurt timp, stăpînire pe tînăra rudă.

— Alţii ca alţii, răspunse ea printre hohote, dar, în ce mă priveşte, am tot dreptul să-l pocnesc. Şi se auzi, pentru a doua oară, trosnind sec umbrela ce ricoşa de pe capul lui Arkadi Apollonovici.

— Miliţia! Ridicaţi-o! zbieră cu un glas atît de cumplit consoarta lui Sempleianov, încît multora le îngheţă inima în piept.

Colac peste pupăză, motanul veni pînă la rampă, răcnind, pe neaşteptate, cu glas omenesc:

— Reprezentaţia a luat sfîrşit! Maestre! Trînteşte un marş! Dirijorul, înnebunit, fără să-şi dea seama ce face, îşi ridică bagheta, şi orchestra nu cîntă, nu intona şi nici nu-i zise, ci, întocmai expresiei oribile a motanului, trînti un marş cu totul aiuristic, inadmisibil prin tonul său dezmăţat.

O clipă, unora li se păru că mai auziseră cîndva, sub cerul înstelat al Sudului, într-un cafe-chantant, textul confuz, greu de înţeles, în schimb, îndrăzneţ al acestui marş:

Excelenţa sa avea Cocoşi în curte, şi puicuţe, Şi sub aripa lui ţinea Fetiţe tandre şi drăguţe!!!

Dar poate că nici nu a fost acest text, ci un altul, pe aceeaşi melodie, indecent la culme. Nu asta are importanţă, ci faptul că, după toate cele descrise aici, la „Varietăţi” începu o adevărată babilonie. Spre loja lui Sempleiarov alerga miliţia, curioşii dădeau buzna spre rampă, răsunau explozii infernale de rîs, strigăte turbate, estompate de clinchetul talerelor de alamă ale orchestrei.

Se văzu cum, deodată, pe scenă nu mai rămase nimeni, pezevenghiul de Fagot, ca şi neobrăzatul cotoi Behemoth se topiră parcă în văzduh, pierind cum pierise mai înainte magul şi fotoliul său cu tapiseria decolorată.


13 Apariţia eroului


Aşadar, necunoscutul îl ameninţase pe Ivan cu degetul, şoptindu-i „S-s-s-t!”…

Poetul îşi lăsă picioarele pe podea şi-şi încorda privirea. Pe uşa dinspre balcon îşi băgă capul cu fereală un bărbat de vreo treizeci şi opt de ani, brunet, cu obrajii raşi, cu nasul ascuţit şi ochii plini de nelinişte. O şuviţă de păr îi căzuse pe frunte.

Încredinţîndu-se că Ivan e singur şi trăgînd cu urechea la sunetele din jur, misteriosul vizitator prinse curaj şi intră în cameră. Atunci Ivan observă că şi necunoscutul era îmbrăcat cu haine de spital. Purta pijama, papuci pe piciorul gol, iar pe umeri, un halat cafeniu.

Nou-venitul îi făcu lui Ivan cu ochiul, ascunse în buzunar o legătură de chei, apoi întrebă dacă se poate aşeza şi, primind un răspuns afirmativ, se instala în fotoliu.

— Cum ai nimerit aici? îl întrebă Ivan, în şoaptă, supu-nîndu-se degetului uscăţiv care-l avertiza. Grilajele dinspre balcon nu sînt încuiate cu lacăt?

— Da, sînt încuiate, încuviinţă oaspetele; însă Praskovia Feodorovna, o fiinţă tare cumsecade, e, din păcate, distrată. Cu o lună în urmă i-am şterpelit o legătură de chei, şi în felul acesta pot să ies în balconul comun, care se întinde ca un 139 brîu pe tot etajul, şi să mai vizitez din cînd în cînd cîte un vecin.

— De vreme ce poţi ieşi în balcon, rezultă că poţi să şi fugi de aici; sau e prea sus? se interesă Ivan.

— Nu, răspunse hotărît oaspetele, nu pot să fug de aici, nu pentru că ar fi prea sus, ci pentru că nu am unde. Făcu o pauză, apoi adăugă: Aşadar, stăm închişi?

— Stăm, îi răspunse în ton Ivan, uitîndu-se cu atenţie în ochii nou-venitului, căprui şi fără astîmpăr.

— Da… zise oaspetele, neliniştindu-se, sper însă că nu eşti nebun furios? Pentru că, ştii, nu pot îndura gălăgia, vîn-zoleala, folosirea forţei şi alte lucruri de felul ăsta. Urăsc, îndeosebi, ţipetele omeneşti, indiferent dacă exprimă suferinţă, furie sau alte simţăminte. Linişteşte-mă, te rog, spune-mi, aşa-i că nu eşti nebun furios?

— Aseară, la restaurant, l-am pocnit pe unul peste bot, mărturisi cu curaj poetul înviorat.

— Pe ce motiv? întrebă sever oaspetele.

— Păi, ca să fiu sincer, fără nici un motiv, îi răspunse, stîn-jenit, Ivan.

— E ruşinos, îl mustră oaspetele, adăugind: Şi apoi ia seama cum te exprimi: „l-am pocnit peste bot”… Despre om nu se poate spune sigur ce are: bot sau faţă. Eu însă cred că are faţă. Aşa că, să ştii, cu pumnii nu… Să te laşi de treburi d-astea şi pentru totdeauna.

După ce-l muştrului astfel pe Ivan, oaspetele se informă:

— Profesia dumitale?

— Poet, mărturisi cam în silă Ivan. Vizitatorul se întrista.

— Oh! ce ghinion pe capul meu! exclamă el, dar, dîndu-şi seama că făcuse o gafă, îşi ceru scuze, şi întrebă: care-i numele dumitale?

— Bezdomnîi.

— Eh, eh… zise oaspetele, strîmbîndu-se.

— Nu-ţi plac versurile mele? îl întrebă curios Ivan.

— Nu-mi plac nici de frică.

— Ce anume ai citit?

— N-am citit nici un vers de-al dumitale! exclamă nervos vizitatorul.

— Atunci de ce vorbeşti aşa?

— Mare lucru! Parcă n-aş fi citit alte versuri! Deşi, poate că printr-o… minune…? Bine, sînt gata să le accept. Spune, sînt frumoase versurile pe care le-ai scris?

— Oribile! rosti deodată sincer şi neînfricat Ivan.

— Să nu mai scrii! făcu rugător vizitatorul.

— Promit şi jur! făgădui solemn poetul.

Întăriră jurămîntul cu o strîngere de mînă, dar, tocmai în clipa aceea, din coridor se auziră nişte paşi domoli şi glasuri.

— S-s-t! şopti oaspetele şi sări în balcon, închizînd uşa cu grilaj.

In rezervă îşi băgă capul Praskovia Feodorovna, îl întrebă pe Ivan cum se simte şi dacă vrea să doarmă cu lumina aprinsă ori stinsă. Acesta o rugă să lase lumina aprinsă şi Praskovia Feodorovna se retrase urîndu-i noapte bună. Cînd totul se linişti, din balcon se reîntoarse oaspetele.

Acesta îi comunică în şoaptă lui Ivan că în rezerva 119 a fost adus unul nou, un grăsan cu faţa stacojie, care bombăne tot timpul despre nu se ştie ce valută ascunsă în canalul de ventilaţie şi care se jură că la ei, pe Sadovaia, s-a instalat necuratul.

— Îl înjură pe Puşkin de toţi sfinţii şi urlă întruna: „Ku-rolesov, bis, bis!” povesti oaspetele, cutremurîndu-se înspăi-mîntat. Dar apoi se linişti, se instala din nou în fotoliu şi zise: De altfel, să-l lăsăm în plata Domnului, şi, reluînd firul discuţiei întrerupte, întrebă: Aşadar, din ce cauză ai nimerit aici?

— Din cauza lui Pilat din Pont, răspunse Ivan aruncînd o privire mohorîtă în podea.

— Cum?! strigă oaspetele, uitînd de orice prudenţă şi as-tupîndu-şi în clipa următoare gura cu mîna. Ce coincidenţă extraordinară! Te implor să-mi povesteşti! Te implor!

Căpătînd, fără vreun motiv anume, încredere în necunoscut, la început poticnindu-se şi fîstîcindu-se, apoi mai cu îndrăzneală, îvan se apucă să-i istorisească întîmplarea din ajun, de la Patriarşie prudî. Da, misteriosul hoţ de chei era pentru Ivan Nikolaevici un auditor ideal. Oaspetele nu-l socotea nebun; părea foarte interesat de istorisirea poetului şi, tot ascul-tînd, pînă la urmă se entuziasma la culme. îl întrerupea mereu pe Ivan cu exclamaţii: — Şi, şi, mai departe? Te rog din suflet, mai departe! Dar, pentru Dumnezeu, punct cu punct!

Ivan nu lăsa nimic deoparte, ba chiar îi venea mai uşor să povestească aşa; treptat, treptat, ajunse la scena cînd, înfăşurat într-o mantie albă cu căptuşeală sîngerie, Pilat din Pont ieşise în balcon.

Oaspetele îşi împreună mîinile ca pentru rugăciune, şoptind:

— O, cum am ghicit! O, cum am ghicit totul! Descrierea morţii îngrozitoare a lui Berlioz necunoscutul o întîmpină cu o observaţie enigmatică, în timp ce ochii îi scăpărau de ură:

— De un singur lucru îmi pare rău, că în locul lui Berlioz nu a fost criticul Latunski sau literatul Mstislav Lavrovici; şi exclamă apoi frenetic, tot în şoaptă: Mai departe!

Motanul care voise să-şi plătească biletul de tramvai îl amuză grozav pe oaspete; se înăbuşea de un rîs mut, uitîndu-se la Ivan, care, surescitat de succesul povestirii sale, sarea, ghemuit, imitînd motanul cu grivna sub mustaţă.

În cele din urmă, după ce povesti întîmplarea de la „Casa Griboedov”, întristat şi întunecat la chip, Ivan încheie:

— Şi uite aşa am ajuns aici.

Oaspetele îşi puse mîna cu simpatie pe umărul bietului poet, vorbind astfel:

— Nefericit poet! Dar numai dumneata singur, dragul meu, eşti vinovat, ţi-ai făcut-o cu mîna dumitale. Nu trebuia să te porţi cu el atît de familiar şi oarecum chiar obraznic. Iată răsplata. Ba ar merita încă să zici merci c-ai scăpat atît de ieftin.

— Dar cine o fi el, mă rog, la urma urmei? exclamă Ivan, scuturîndu-şi pumnii, excitat la culme.

Oaspetele îl privi cu luare-aminte şi-i răspunse tot cu o întrebare:

— Dar n-o să te enervezi prea tare? Noi, cei de aici, nu sîntem oameni prea de nădejde. N-o să urmeze după aia doctor, injecţii? N-o să se facă zarvă?

— Nu, nu, exclamă Ivan. Spune, te rog, cine-i el?

— Bine, răspunse oaspetele, urmînd răspicat şi convingător: ieri la Patriarşie prudî te-ai întîlnit cu Satana.

După cum promisese, Ivan nu se enervă, dar rămase uluit. — Imposibil! Nu există Satana!

— Să-mi fie cu iertare. Dar dumneata eşti cel mai puţin îndreptăţit s-o spui. Ai fost, după cît se pare, una din primele lui victime. Eşti internat, după cum îţi dai seama, într-o clinică de psihiatrie, şi mai cutezi să spui că el nu există! E ciudat, crede-mă!

Zăpăcit de-a binelea, Ivan amuţi:

— De-ndată ce ai început să mi-l descrii, urmă oaspetele, am bănuit cu cine ai avut plăcerea să conversezi aseară. Şi, mărturisesc cinstit, mă mir de Berlioz! în ce te priveşte, desigur, eşti un novice, ca să zic aşa (aici oaspetele îşi ceru din nou scuze) — Berlioz însă, după cîte am auzit despre el, a citit totuşi ceva în viaţa lui! Cînd mi-ai relatat primele vorbe rostite de acest profesor, mi s-au risipit toate îndoielile. Pe el, dragul meu, nu poţi să nu-l recunoşti? De fapt, dumneata… te rog iarăşi să mă ierţi, cred că nu mă înşel, eşti un ignorant, nu-i aşa?

— Indiscutabil, încuviinţă Ivan, devenit de nerecunoscut.

— Ei, vezi… Doar pînă şi chipul pe care mi l-ai descris, ochii aceia unul într-un fel, celălalt într-alt fel, sprîncenele!… Iartă-mă, dar n-ai auzit pesemne nici de opera Faust?

Ivan se simţi teribil de ruşinat şi, cu obrajii în flăcări, începu să mormăie ceva despre o vilegiatură, o călătorie la o casă de odihnă… Din Ialta…

— Ei, tocmai ceea ce spuneam… Nu-i de mirare! Berlioz însă, repet, mă uimeşte… Era un om nu numai cinstit, dar şi foarte abil. Deşi, în apărarea lui trebuie să spun că, desigur, Woland e în stare să-l ducă de nas şi pe unul mai ceva ca Berlioz.

— Cum ai spus?! strigă la rîndul său Ivan.

— Mai încet!

Ivan se lovi cu palma peste frunte, şuierînd:

— Înţeleg, înţeleg. Am văzut un W pe cartea lui de vizită. A-ia-ia-i, ce poveste! Tăcu un timp, descumpănit, privind stăruitor discul lunii ce plutea de cealaltă parte a grilajului, apoi vorbi: în concluzie, se putea deci foarte bine să-l fi vizitat pe Pilat din Pont. Că doar el era născut pe vremea aceea! Şi se mai zice că sînt nebun! adăugă Ivan, arătînd revoltat spre uşă.

O cută amară se contura în colţul gurii oaspetelui. — Să privim adevărul drept în faţă. Şi oaspetele se întoarse spre astrul nopţii, care trecea repede printr-un nor. Şi dumneata, şi eu sîntem nebuni, ce să ne mai ascundem după deget! Vezi, el te-a zguduit şi te-ai scrîntit, pentru că ai fost pesemne un teren propice pentru aşa ceva. Dar ceea ce povesteşti s-a întîmplat, fără doar şi poate, în realitate. Numai că toate acestea sînt atît de ieşite din comun, încît pînă şi Stra-vinski, un psihiatru genial, nu te-a crezut. Te-a examinat? (Ivan încuviinţă din cap.) Interlocutorul dumitale l-a vizitat pe Pilat, şi a fost la dejun la Kant, iar acum se află la Moscova.

— Bine, dar o să facă prăpăd pe aici! Cumva trebuie să punem mîna pe el! ridică, nu tocmai convins, capul, vechiul Ivan, pe care noul Ivan nu izbutise încă să-l doboare de-a binelea.

— Ai încercat şi-ţi ajunge, ripostă ironic oaspetele. Nici pe alţii nu-i sfătuiesc să încerce. Că o să facă prăpăd, poţi fi sigur! Ah! Ce ciudă mi-e că l-ai întîlnit dumneata, şi nu eu! Deşi totul s-a stins şi cenuşa s-a aşternut peste tăciuni, îţi jur că pentru întîlnirea aceasta aş fi dat legătura de chei furată de la Praskovia Feodorovna; e tot ce am de dat. Sînt sărac lipit pămîntului.

— Dar ce nevoie ai de el?

Multă vreme oaspetele tăcu trist, cuprins de un zgîlţîit nervos, dar în cele din urmă vorbi:

— Vezi ce istorie ciudată? Mă aflu aici din aceeaşi cauză ca şi dumneata, şi anume din cauza lui Pilat din Pont. Spu-nînd acestea, oaspetele privi temător în jur şi urmă: E vorba de un roman despre Pilat, pe care l-am scris acum un an.

— Sînteţi scriitor? întrebă cu interes poetul. Oaspetele, întunecîndu-se la faţă, îl ameninţă cu pumnul.

— Sînt maestru, spuse el cu un aer sever. Scoase din buzunarul halatului o tichie unsuroasă, pe care era brodată cu mătase galbenă o literă majusculă M. îşi puse tichia şi i se arătă lui Ivan en profil şi enface, pentru a demonstra că este maestru. Mi-a cusut-o cu mîinile ei, adăugă el misterios.

— Vreţi să-mi spuneţi numele dumneavoastră de familie? — Nu mai am nume de familie, răspunse dispreţuitor ciudatul oaspete. Am renunţat la el, cum, de altfel, am renunţat la toate în viaţă. Să-l lăsăm uitării.

— Vorbiţi-mi, cel puţin, despre roman, îl rugă cu delicateţe Ivan.

— Cu plăcere. Viaţa mea, trebuie să ţi-o spun, se orînduise nu tocmai obişnuit, începu oaspetele.

… De specialitate istoric, cu doi ani în urmă mai lucra încă la un muzeu din Moscova, făcînd şi traduceri.

— Din ce limbă? îl întrerupse cu interes Ivan.

— Cunosc cinci limbi în afară de rusă: engleza, franceza, germana, latina şi greaca. Şi mai citesc puţin italieneşte.

— Ian te uită! şopti, invidios, Ivan.

… Istoricul trăia retras, singuratic, nu avea rude şi aproape nici o cunoştinţă la Moscova. Şi, închipuiţi-vă, într-o zi cîş-tigă o sută de mii de ruble.

— Imaginează-ţi uimirea mea, şopti oaspetele cu tichia neagră; bag mîna în coşul cu rufe murdare, mă uit — acelaşi număr ca şi în ziar. Obligaţia pe care o aveam în coş, îl lămuri el pe poet, mi-o dăduse cineva la muzeu.

… După ce cîştigase o sută de mii de ruble, misteriosul oaspete al lui Ivan se comportase în felul următor: cumpărase cărţi, îşi părăsise camera pe care o ocupa pe strada Mias-niţkaia…

— U-u-uf, ce văgăună afurisită! mîrîi el.

Ştii ce sînt cei care clădesc o casă pe un teren ce le-a fost atribuit? îl întrebă oaspetele pe Ivan, şi îndată îl lămuri: un grup puţin numeros de escroci, care cumva a rămas pînă astăzi la Moscova…

… Pe o ulicioară, aproape de Arbat, închiriase două camere la subsol într-o căsuţă împrejmuită de o grădină mică. Părăsi slujba de la muzeu şi începu să scrie romanul despre Pilat din Pont.

— Ah! A fost o epocă de aur! şopti povestitorul, cu ochi strălucitori. O locuinţă absolut separată, pe deasupra un vestibul cu o chiuvetă, sublinie el, mîndru nevoie-mare, ferestruici joase, chiar deasupra cărării pietruite ce ducea de la poartă spre căsuţă. In faţa ferestrelor, la cîţiva paşi numai, chiar lîngă gard, rufe de liliac, un tei şi un arţar. Of, of, of! Iarna vedeam rareori pe fereastră nişte picioare negre, şi auzeam zăpada scîrţîind sub paşii trecătorilor. în soba mea duduia totdeauna, vesel, focul. Deodată sosi primăvara şi prin geamurile tulburi, am văzut tufele de liliac, întîi golaşe, apoi îmbrăcîndu-se în verde. Şi tocmai atunci, în primăvara trecută, se întîmplă ceva mult mai încîntător decît cele o sută de mii de ruble cîştigate, ceea ce este, vă rog s-o recunoaşteţi, o sumă uriaşă!

— E adevărat, recunoscu Ivan care asculta cu luare-a-minte.

— Deschisesem fereastra şi şedeam în camera a doua, micuţă de tot. Oaspetele se apucă să descrie cu mîinile mobila din odaia aceea: Aici un divan, la peretele opus un alt divan, iar la mijloc, o măsuţă cu o splendidă veioză; mai spre fereastră, cărţile; tot acolo, o mică masă de scris, iar în prima cameră — o cameră enormă, paisprezece metri! — cărţi, cărţi şi soba. Ah, ce interior aveam! şi ce grozav mirosea liliacul. Şi, de oboseală, capul meu se făcea uşor, Pilat se apropia vertiginos de sfîrşit…

— Mantie albă, căptuşeală roşie! înţeleg! exclamă Ivan.

— Întocmai! Pilat se apropia vertiginos de sfîrşit, se apropia de sfîrşit, şi de atunci ştiam chiar cuvintele cu care voi încheia romanul: „… Al cincilea procurator al Iudeii, călăreţul Pilat din Pont.” Şi, fireşte, ieşeam afară să mă plimb. O sută de mii, o sumă uriaşă, şi aveam un costum superb de haine. Sau mă duceam să iau masa la un restaurant ieftin. Pe Arbat era un restaurant foarte bun, nu ştiu dacă mai există şi astăzi. Apoi, oaspetele deschise larg ochii şi, privind luna, îşi urmă şoapta:

… Purta în braţe un buchet de flori galbene oribile, neliniştitoare. Dracu le ştie cum se numesc, dar la Moscova apar cele dintîi. Florile contrastau cu pardesiul ei negru, de primăvară. Purta în braţe un buchet de flori galbene. O culoare care aduce nenoroc. Cotind de pe Tverskaia într-o ulicioară, întoarse capul. Cunoşti Tverskaia, nu-i aşa? Mii de oameni se perindau pe strada asta, dar te asigur că ea mă văzu numai pe mine şi mă privi, poate nu neliniştită, ci îndurerată. Pe mine mă uimise atunci nu atît frumuseţea ei, cît singurătatea cu totul neobişnuită, nemaivăzută, ce i se citea în ochi. Supunîn- du-mă acelui simbol galben, am cotit şi eu în ulicioară, luînd-o pe urmele ei. Păşeam amîndoi tăcuţi pe ulicioara strîmbă, cenuşie, ea pe o parte, eu, pe cealaltă, şi nu era, închipuie-ţi, în afară de noi doi, ţipenie de om. Mă chinuiam — aveam senzaţia că neapărat trebuie să-i vorbesc, şi mă temeam că n-am să pot scoate o vorbă, că ea va pleca şi nu o voi mai vedea, niciodată. Dar, pe neaşteptate, închipuie-ţi, a vorbit: „Vă plac florile mele?”

Mi-amintesc de glasul ei, grav, dar cu inflexiuni neaşteptate şi, deşi e stupid, mi se păruse în clipa aceea că ecoul răsunase în ulicioară, desprinzîndu-se dintr-un zid galben şi murdar. Traversînd grăbit strada şi apropiindu-mă de ea, i-am răspuns: „Nu.”

M-a privit mirată, iar eu mi-am dat seama deodată că iubisem toată viaţa mea această femeie! Ce istorie, nu-i aşa? Ai să spui, fireşte, că sînt nebun?

— Nu spun deloc, sări Ivan, adăugind: Mai departe, vă implor.

Şi oaspetele urmă:.

— Da, m-a privit mirată, apoi m-a întrebat: „Nu vă plac florile?” în glasul ei mi se păruse că desluşesc ceva ostil. Păşeam alături de dînsa, străduindu-mă să ţin cadenţa şi, spre mirarea mea, nu mă simţeam cîtuşi de puţin stînjenit.

„Ba-mi plac, însă nu de-astea.”

„De care?”

„Trandafirii.”

În clipa următoare am regretat răspunsul meu, pentru că ea, zîmbind vinovată, îşi aruncă florile într-un şanţ. Descumpănit, le-am ridicat şi i le-am întins, însă ea, cu un zîmbet amar pe buze, le refuză: aşa că ne-am urmat drumul — eu cu florile ei în mînă.

Am mers un timp aşa în tăcere, pînă cînd ea îmi luă florile şi le aruncă în mijlocul străzii, apoi îşi puse mîna cu mănuşă neagră în mîna mea şi ne-am urmat drumul unul lîngă altul.

— Mai departe, se rugă de el Ivan şi, vă rog, să nu săriţi nimic!

— Mai departe? repetă oaspetele întrebarea. Ai putea să ghiceşti şi singur ce-a urmat. Cu mîneca dreaptă îşi şterse o lacrimă neaşteptată şi continuă: Dragostea răsărise în calea noastră, aşa cum din pămînt răsare într-o ulicioară un ucigaş — ne iovi pe amîndoi deodată! Astfel loveşte fulgerul, şi tot aşa pumnalul! De altminteri, ea, mai tîrziu, susţinea că lucrurile nu stau aşa, că ne iubeam de mult, de cînd lumea, fără să ne cunoaştem, fără să ne fi văzut vreodată şi că ea trăise cu un alt bărbat… iar eu acolo, atunci… cu asta, cum îi spune…

— Cu cine? insistă Ivan.

— Cu asta, ei cu, of, am uitat: se enervă oaspetele, pocnind din degete.

— Aţi fost căsătorit?

— Păi da, de aia pocnesc din degete… Cu Varenka… cu Manecika… ba cu Varenka… avea o rochie în dungi, şi la muzeu… Deşi, nu mai ţin minte.

Aşadar, ea îmi spuse că ieşise în ziua aceea din casă, cu flori galbene în braţe, ca eu, în sfîrşit, s-o găsesc, şi că, dacă nu ne-am fi întîlnit, s-ar fi otrăvit, pentru că viaţa-i era pustie.

Da, dragostea ne lovise fulgerător, am înţeles acest lucru chiar în aceeaşi zi, chiar peste un ceas, cînd ne-am pomenit, fără să ne dăm seama, lîngă zidul Kremlinului, pe chei.

Stăteam de vorbă, ca şi cum nu ne-am fi despărţit decît ieri, parcă ne cunoşteam de ani şi ani. Ne înţeleseserăm să ne întîlnim a doua zi tot acolo, pe malul rîului Moscova, şi ne-am întîlnit. Soarele de mai ne zîmbea. Şi în scurt timp femeia aceasta a devenit soţia mea de taină.

Venea la mine în fiecare zi, iar eu începeam s-o aştept de cum se iveau zorile. Cum o aşteptam? Mutam de la locurile lor obiectele de pe masă. Cu zece minute înainte de ora stabilită, mă aşezam la fereastră şi pîndeam să aud trîntindu-se portiţa veche. Şi ce curios: înainte de a o cunoaşte, în curticica noastră arareori venea cineva; mai bine zis, nu venea nimeni: acum însă mi se părea că tot oraşul se scurge pe la noi. Se trînteşte portiţa, îmi bate inima, şi, închipuieşte-ţi, la nivelul feţei mele, în spatele geamului, apar negreşit nişte cizme murdare ale cuiva. Un tocilar. Dar cine în casa noastră are nevoie de un tocilar? Ce să ascută? Care cuţite?

Ea intra o dată pe portiţă, dar mie, nu mint, pînă atunci, pe puţin de zece ori inima îmi bătea să-mi spargă pieptul — nu alta! Apoi, cînd venea ora ei şi ceasornicul arăta amiaza, inima pornea să bată nebuneşte pînă în clipa cînd, aproape fără zgomot, se apropiau de fereastră pantofii cu fundă neagră de antilopă, prinsă în cataramă de metal.

Uneori se răsfăţa şi, oprindu-se lîngă a doua fereastră, ciocănea cu vîrful pantofului în geam. în aceeaşi clipă, ieşeam la fereastra în care ciocănise, dar pantoful dispărea, dispărea şi mătasea neagră care pentru o clipă întunecase lumina zilei, şi eu mă duceam să-i deschid.

Te asigur că nimeni nu ştia de legătura noastră, cu toate că, de obicei, nu se întîmplă aşa. Nici bărbatul ei, nici cunoştinţele nu ştiau nimic. Cei din căsuţa veche, unde se afla subsolul ocupat de mine, cunoşteau situaţia, fără îndoială, fiindcă vedeau că vine o femeie în vizită, dar numele nu i-l ştiau.

— Dar cine era? se interesă Ivan foarte curios să afle povestea asta de dragoste.

Oaspetele făcu un gest care însemna că n-o să spună asta niciodată nimănui şi-şi urmă povestirea.

Ivan află că maestrul şi necunoscuta se îndrăgostiseră atît de tare unul de altul, încît deveniseră inseparabili. Ivan îşi închipuia (din povestire) cele două cămăruţe de la subsol, unde veşnic domnea o penumbră deasă din cauza liliacului şi a gardului. Vedea aievea mobila tapisată cu roşu, roasă, biroul, ceasornicul care suna din jumătate în jumătate de oră, şi cărţile, multe cărţi, ce se înălţau de la podeaua vopsită pînă la tavanul afumat, şi sobă.

Află că din primele zile ale legăturii lor, oaspetele său şi tainica lui soţie se convinseseră că destinul îi scosese pe unul în calea celuilalt la încrucişarea străzii Tverskaia cu ulicioara aceea, fiind făcuţi unul pentru altul şi sortiţi să nu se mai despartă niciodată.

Din povestirea oaspetelui său, Ivan mai află cum îşi petreceau ziua cei doi îndrăgostiţi. Cînd venea la el, îşi punea mai întîi şorţul în antreul îngust unde se afla şi chiuveta cu care se mîndrea atîta sărmanul bolnav, aprindea lampa cu petrol instalată pe masă, pregătea dejunul şi aşeza masa în prima cameră. Cînd se dezlănţuiau furtunile de mai, şi prin faţa geamurilor cam chioare se rostogoleau cu zgomot în gang şuvoaie năvalnice, ameninţînd să inunde şi cel din urmă adăpost, cei doi îndrăgostiţi aprindeau focul în sobă şi-şi coceau cartofi. Se ridicau aburi, coaja neagră de cartofi îţi murdărea degetele. La subsol se auzeau rîsete, copacii din grădină îşi scuturau crenguţele rupte în timpul ploii şi inflorescenţele albe.

După ce se sfîrşiră furtunile şi veni vara toridă, într-un vas de flori apărură trandafirii mult aşteptaţi, dragi amîndurora. Maestrul lucra febril la romanul său, care o absorbise şi pe necunoscută.

— Zău, în unele momente eram gelos pe el, îi şoptea lui Ivan oaspetele nocturn venit din balconul scăldat în lumina palidă a lunii.

Înfigîndu-şi în păr degetele subţiri cu unghiile ascuţite, ea citea şi recitea la nesfîrşit cele aşternute pe hîrtie, iar apoi lucra tichiuţa aceea cu monogramă galbenă. Cîteodată şedea chircită lîngă rafturile de jos ale bibliotecii sau, stînd în picioare şi ajungînd pînă la cele de sus, ştergea cu cîrpa sutele de cotoare prăfuite. îi prezicea glorie, îl zorea, şi în perioada aceea începuse să-i spună „maestru”. Aştepta nerăbdătoare cuvintele făgăduite, ultimele cuvinte despre al cincilea procurator al Iudeii, repeta, cîntat, cu glas tare, fraze răzleţe care-i plăceau şi spunea că în romanul acesta e viaţa ei.

Romanul fusese terminat în luna august şi dat unei dactilografe necunoscute care-l transcrise în cinci exemplare. în sfîrşit, sosise ceasul cînd trebuia să părăsească refugiul tainic şi să iasă în arena vieţii.

— Am ieşit în arena vieţii, ţinînd manuscrisul în mînă, şi atunci viaţa mea a luat sfîrşit, şopti maestrul, plecîndu-şi capul, şi multă vreme după aceea tichia neagră cu „M”-ul ei galben nu s-a mai oprit din clătinat.

Oaspetele îşi urmă povestirea, care era acum cam incoerentă, un singur lucru se putea înţelege, că atunci se petrecuse o catastrofă cu el.

— Nimerisem pentru prima oară în lumea literaturii; acum însă, cînd totul s-a sfîrşit, şi pieirea mea este evidentă, îmi aduc aminte de el cu groază, şopti solemn maestrul, ridicîndu-şi mîna. Da, m-a uimit din cale-afară, ah, cît de mult m-a uimit!

— Cine? şopti abia auzit Ivan, temîndu-se să nu-l tulbure pe povestitor. — Redactorul, ţi-am spus doar, redactorul! Da, îmi citise romanul. Mă privea cu coada ochiului, de parcă mi se umflase obrazul din cauza vreunui abces la măsea; se uita într-un ungher şi mai şi chicotea stînjenit. Frămînta manuscrisul în mînă, fără rost, icnind. întrebările lui mi se păreau ale unui nebun. Fără un cuvînt în legătură cu romanul, el mă întrebă cine sînt şi de unde am răsărit, dacă scriu de mult şi de ce nu s-a auzit vorbindu-se de mine mai înainte, punîndu-mi chiar o întrebare de-a dreptul idioată, din punctul meu de vedere: cine m-a inspirat să scriu un roman cu o temă atît de ciudată? în cele din urmă m-am plictisit şi l-am întrebat direct dacă îmi va publica sau nu romanul. începu să se agite, să mormăie, declarîndu-mi că singur nu poate lua o hotărîre, că opera mea trebuie citită şi de alţi membri ai colegiului redacţional, şi anume de criticii Latunski şi Ariman, precum şi de literatul Mstislav Lavrovici. M-a invitat să mai vin peste două săptămîni. Cînd am venit după două săptămîni, am fost primit de o ţipă care, de atîtea minciuni ce-i ieşeau din gură, se uita cruciş.

— Era Lapşennikova, secretara de redacţie, zise zîmbind Ivan, care cunoştea prea bine lumea descrisă cu atîta mînie de oaspetele său.

— Se poate, îl opri acesta, ei bine, ea mi-a înapoiat romanul, destul de ferfeniţit şi slinos. Străduindu-se să nu-mi în-tîlnească privirea, Lapşennikova m-a înştiinţat că redacţia are portofoliul asigurat pe doi ani şi că, din cauza asta, problema publicării romanului meu, după cum se exprima ea, „nu se pune”. Ce mai ţin minte din cele ce s-au mai petrecut? mormăi maestrul, frecîndu-şi tîmpla. Da, petalele roşii scuturate pe prima pagină a manuscrisului meu şi ochii prietenei mele. Da, ochii ei nu i-am uitat.

Povestea oaspetelui era tot mai confuză şi mai plină de reticenţe. Vorbi ceva despre o ploaie piezişă şi despre disperarea care se înstăpînise după aceea în refugiul de la subsol; despre drumul pe care-l mai făcuse el într-un loc. în şoaptă disperată, zicea că n-o învinuieşte deloc pe ea, pe aceea care îl îmboldise să lupte, o, nu, nu o învinuieşte!

— Ţin minte, o, da, ţin minte acea pagină intercalată, blestemată pagină, mormăia oaspetele, desenînd în văzduh cu două degete ale mîinilor, o foaie de ziar, şi Ivan înţelese din următoarele fraze încîlcite că un alt redactor tipărise un mare fragment din romanul aceluia care îşi zicea maestru.

După spusele lui, nu trecură mai mult de două zile, cînd într-un alt ziar apăru un articol semnat de criticul Ariman, care se numea „Un duşman sub aripa redactorului”, în care se spunea că oaspetele lui Ivan, folosindu-se de superficialitatea, ignoranţa şi lipsa de cultură a redactorului, făcuse tentativa de a strecura la tipar o apologie a lui Isus Cristos.

— O, cum să nu, îmi amintesc, sări Ivan. Am uitat însă numele dumneavoastră.

— Să lăsăm, repet, eu nu mai am nume, îi răspunse oaspetele. Nu e vorba de asta. A treia zi, în alt ziar, apăru un articol semnat de Mstislav Lavrovici, în care autorul cerea să se lovească şi să se lovească tare în „pilatism” şi în cel care şi-a pus în gînd să-l strecoare (din nou acelaşi cuvînt afurisit) în presă. Uluit de cuvîntul acesta nemaiauzit, „pilatism”, am despăturit şi un al treilea ziar. Am găsit acolo două articole: unul — al lui Latunski, celălalt — semnat cu iniţialele „N.E.” Te asigur că cele scrise de Ariman şi Lavrovici se puteau socoti o glumă în comparaţie cu opera lui Latunski. E de ajuns să-ţi spun că articolul în cauză se intitula „Un militant de rit vechi”. Mă absorbise într-atît lectura articolelor despre persoana mea, încît nu observasem cum ea (uitasem să închid uşa) îşi făcuse apariţia ţinînd umbrela udă şi nişte ziare muiate de ploaie în mînă. Ochii îi ardeau, mîinile îi tremurau şi erau reci. întîi s-a repezit să mă sărute, apoi, cu glasul răguşit, bătînd cu palma în masă, mi-a declarat că-l va otrăvi pe Latunski.

Auzind cuvintele maestrului, Ivan scînci stânjenit, dar fără să spună o vorbă cu glas tare.

— Au venit apoi zile tare triste. Romanul era scris, nu mai aveam ce face, şi amîndoi nu făceam altceva decît să stăm pe jos, pe un covoraş din faţa sobei şi să privim focul. De altfel, acum ne despărţeam mai des decît înainte. Ea pleca să se plimbe. Iar mie mi s-a întîmplat ceva original, cum mi s-a mai întîmplat de multe ori în viaţă… Pe neaşteptate mă făcusem cu un prieten. Da, da, da, închipuieşte-ţi. în general, nu prea sînt dispus să mă apropii de oameni, sînt suspicios, neîncrezător. Şi închipuieşte-ţi, neapărat mi se strecoară în suflet cineva neprevăzut, neaşteptat şi care, aparent, semă-nînd cu dracu ştie ce, mie începe să-mi placă grozav. Tot aşa şi atunci, în vremea aceea blestemată, s-a deschis deodată portiţa grădinii noastre mici. Ţin minte că era şi o zi tare frumoasă. Ea nu era acasă. Pe portiţă intră un om, s-a dus în casă, avea o treabă cu proprietarul meu, apoi a coborît în grădină şi cumva, în doi timpi, făcu cunoştinţă cu mine. S-a recomandat că este ziarist. Mi-a plăcut atît de mult, încît, închipuieşte-ţi, şi astăzi uneori îmi aduc aminte de el şi mi-e dor de el. Mai departe — a început să treacă adesea pe la mine. Am aflat că este necăsătorit, că stă aproape de mine, într-un apartament cam ca al meu, dar că e destul de strîmtorat acolo, şi multe altele… Nu mă invita să trec pe la el. Soţiei mele nu i-a plăcut, ba chiar i-a fost antipatic. I-am luat apărarea. Iar ea a spus:

„Fă cum vrei, dar îţi spun că omul acesta este respingător.” Am izbucnit în rîs. Da, însă, de fapt, de ce m-a atras? Adevărul e că, în general, fără surprize lăuntrice, în carapacea lui, omul nu e interesant. O astfel de surpriză avea Aloizi (da, uitasem să spun că noua mea cunoştinţă se numea Aloizi Mogarîd). Nu întâlnisem niciodată pînă atunci şi sînt convins că nici nu voi întâlni un om cu o minte ca a lui Aloizi. Dacă nu înţelegeam sensul unei notiţe de ziar, Aloizi mi-o explica textual într-o clipă şi unde mai pui că o făcea uşor, în doi timpi. Acelaşi lucru se petrecea şi cu problemele şi fenomenele legate de viaţă. Dar asta era putin. Aloizi m-a cucerit prin pasiunea sa pentru literatură. Nu s-a liniştit pînă nu am căzut de acord să-i citesc romanul meu, din scoarţă în scoarţă, şi trebuie să-ţi spun că despre roman s-a pronunţat foarte măgulitor, dar cu o precizie uluitoare, a semnalat toate observaţiile redactorului, referitoare la acest roman, de parcă ar fi asistat la întrevedere. Nimenea sută la sută, cum s-ar spune. Afară de asta, mi-a explicat cu precizie matematică de ce romanul meu nu a putut fi tipărit, şi mi-am dat seama că nu se înşală. Spunea direct: capitolul cutare nu poate să meargă… Articolele, remarcă, te rog, nu mai conteneau. La primele am rîs. Dar, pe măsură ce apăreau, se schimba şi atitudinea mea fată de ele. Al doilea stadiu a fost acela al mirării. Cu tot tonul lor ameninţător şi încrezut, se simţea ceva extrem de fals şi plin de ezitare, literalmente în fiecare rînd al acestor articole. Mi se părea tot timpul, şi nu mă puteam dezbăra de această senzaţie, că autorii acestor articole spun altceva decît ceea ce ar vrea să spună şi că tocmai aceasta provoacă furia lor. După aceea, închipuieşte-ţi, veni şi a treia fază — faza fricii. Nu era vorba de teama de aceste articole, nu, pur şi simplu mă cuprindea teama de alte lucruri care nu aveau nici o legătură cu articolele şi nici cu romanul. Astfel, de exemplu, mă temeam de întuneric. într-un cuvînt, făcusem o boală psihică. Mi se părea, mai ales cînd eram gata să adorm, că o caracatiţă mlădioasă şi rece îşi strecoară tentaculele drept spre inima mea. Şi a trebuit să încep să dorm cu lumina aprinsă. Iubita mea se schimbase mult (despre caracatiţă nu-i vorbisem, desigur, dar îşi dădea seama că e de rău cu mine), slăbise şi-şi pierduse rumeneala, nu mai rîdea niciodată şi se ruga întruna de mine s-o iert că mă sfătuise să-mi public un fragment din roman. Spunea să las totul baltă, să plec în Sud, pe ţărmul Mării Negre, cheltuind pentru această călătorie tot restul de bani ce-mi rămăsese din suta de mii.

Era foarte stăruitoare, şi ca să n-o contrazic (ceva îmi spunea că nu-mi va fi dat să plec pe litoralul Mării Negre), îi făgăduisem să-i fac pe plac într-una din zile. Mi-a spus că-mi va cumpăra chiar ea biletul de tren. Atunci, am scos toţi banii mei, adică circa zece mii de ruble, şi i-am dat. „De ce atît de mult?” se mirase ea. I-am răspuns că mi-e frică de hoţi şi c-o rog să-mi păstreze banii pînă ce plec. Luînd banii şi punîn-du-i în poşetă, m-a sărutat şi mi-a spus că ar fi preferat să moară decît să mă lase singur în halul în care mă aflam, dar că este aşteptată, că se supune — e nevoită s-o facă — şi că se va întoarce a doua zi. Mă implora să nu mă tem de nimic. Era-n amurg, pe la mijlocul lui octombrie. A plecat. M-am întins pe divan şi am adormit, fără să aprind lumina.

M-am trezit cu senzaţia că în odaie se afla din nou caracatiţa. Bîjbîind prin întuneric, cu chiu, cu vai am reuşit să aprind lampa.

Ceasul meu de buzunar arăta ora două noaptea. Mă culcasem indispus ca să mă trezesc bolnav. Deodată, mi se păru că bezna autumnală va sparge geamurile, va curge în odaie şi mă voi îneca în ea ca într-o cerneală. Cînd m-am ridicat din pat, nu mai eram stăpîn pe mine. Am scos un ţipăt, mi-a fulgerat prin minte să fug la cineva, fie şi la gazda mea care locuia sus. Mă luptam cu mine însumi ca un om ieşit din minţi. Izbutisem să ajung pînă la sobă, să aprind focul. Cînd lemnele au început să trosnească şi uşiţa să se cutremure, m-am simţit mai uşurat. Repezindu-mă în antreu, am aprins lumina, am găsit o sticlă de vin alb, am destupat-o, am dus-o la gură şi m-am pus pe băut.

Teama mi se mai potolise, aşa încît am izbutit să mă înfrî-nez şi să nu alerg sus la gazda mea; m-am întors deci lîngă sobă. Deschizînd uşiţa sobei, am lăsat să mi se încingă bine faţa şi mîinile, şoptind: „Trebuie să simţi că mi s-a întîmplat o nenorocire… Vino, vino, vino!…”

Dar nu venea nimeni. în sobă duduia focul, ploaia turna şfichiuind geamurile. Atunci se mai întîmplă ceva. Scoţînd din sertarul mesei caietele cu romanul scris de mînă şi exemplarele dactilografiate, am început să le ard. E o treabă foarte grea, fiindcă hîrtia scrisă arde anevoie. Rupîndu-mi unghiile, sfîşiam caietele, aşezîndu-le în picioare printre bucăţile de lemn şi scormonind foile cu cleştele.

Erau clipe cînd cenuşa mă biruia, înăbuşind flăcările, dar mă luptam cu ea, şi romanul meu, împotrivindu-se cu înverşunare, pierea totuşi. Prin faţa ochilor îmi treceau slove cunoscute, galbenul flăcărilor se furişa nestăvilit, mîncînd paginile de jos în sus, dar cuvintele tot mai stăruiau. Piereau doar atunci cînd hîrtia se înnegrea şi, înarmat cu cleştele, eu le veneam de hac, cuprins de turbare.

Deodată, se auzi cineva zgîriind încetişor la geam. Inima îmi zvîcni şi, aruncînd pe foc ultimul caiet, m-am repezit să deschid. Nişte trepte de cărămidă duceau din subsol în sus, spre uşa dinspre curte. Poticnindu-mă, am ajuns în goană la uşă şi am întrebat încet: „Cine e?” Şi mi-a răspuns glasul ei: „Eu sînt…”

Nu mai ştiu cum am reuşit s-o scot la capăt cu lanţul, cu cheia. Abia păşi pragul, că se lipi de mine, udă toată de ploaie, cu obrajii uzi, cu părul despletit, tremurînd ca varga. Nu eram în stare să vorbesc, repetam un singur cuvînt: „Tu… tu…” apoi glasul mi s-a frînt şi am alergat amîndoi în subsolul meu. Ea şi-a lăsat paltonul în antreu şi am intrat repede în prima odaie. Cu un ţipăt înăbuşit, ea s-a repezit spre sobă şi, cu mîinile, a scos din flăcări ultimul teanc pe care focul nu-l mis-tuise încă. Fumul umpluse încăperea. Stingeam cu picioarele focul, iar ea, trîntită pe divan, a izbucnit într-un plîns convulsiv, nestăvilit.

După ce s-a mai liniştit, i-am spus: „Am început să urăsc romanul ăsta şi mă tem. Sînt bolnav. Mi-e frică…”

Ea s-a ridicat de pe divan, spunînd: „Doamne, eşti tare bolnav! Pentru ce, pentru ce trebuie să suferim? Dar te voi salva, da, te voi salva. Of, de ce, de ce toate acestea?”

Îi vedeam ochii umflaţi de fum şi de lacrimi, îi simţeam mîinile reci mîngîindu-mi fruntea. „Am să te vindec, da, am să te vindec, bolborosea ea, înfigîndu-şi degetele în umerii mei. Ai să-l reconstitui. De ce, ah, de ce n-am luat la mine un exemplar?”

Rînjind de furie, mi-a spus ceva nedesluşit, apoi, cu buzele strînse, s-a apucat să adune şi să îndrepte filele cu marginile arse. Era un capitol din mijlocul romanului, nu mai ţin minte care anume. A rînduit cu grijă filele, le-a învelit în hîr-tie, legîndu-le cu o panglică. Fiecare gest al ei, fiece mişcare vădeau acum o nestrămutată hotărîre şi stăpînire de sine. îmi ceru vin şi, după ce bău, vorbi mai liniştită: „Uite cum se plăteşte minciuna! rosti ea. Nu vreau să mai mint de-acum încolo! Aş fi rămas şi acum la tine, dar nu-mi vine să procedez în felul ăsta. Nu vreau ca bărbatul meu să rămînă pentru totdeauna cu ideea că am fugit de la el, pe ascuns, noaptea.. Nu mi-a făcut niciodată vreun rău… Adineauri a fost chemat de urgenţă; la ei, la uzină, a izbucnit un incendiu. O să se întoarcă repede. Mîine dimineaţă am să mă explic cu el. îi voi spune că iubesc pe un altul şi voi veni pentru totdeauna la tine. Spune, poate nu vrei să vin?” „Biata de tine, sărmana de tine, am zis eu. N-am să îngădui să faci una ca asta. Mie are să mi se întîmple ceva rău, şi nu vreau să pieri şi tu o dată cu mine.” „E singura cauză?” m-a întrebat ea, apropi-indu-şi ochii de ai mei. „Singura.”

S-a înviorat nespus, s-a lipit de mine şi, luîndu-mă de gît, mi-a zis: „Ba pier cu tine. Mîine dimineaţă voi fi aici.”

Şi iată ce-mi mai amintesc din viaţă; o fîşie de lumină din vestiarul meu, iar în această lumină, o şuviţă răvăşită de păr, bereta ei şi ochii dîrzi, plini de hotărîre. îmi mai amintesc o siluetă neagră în pragul uşii de la intrare şi un pacheţel alb. „Nu te teme. Rabdă cîteva ceasuri. Mîine dimineaţă voi fi la tine.”

Acestea au fost ultimele ei cuvinte din viaţa mea… Sst! îşi curmă singur vorbele bolnavul, punîndu-se în gardă si ridicînd degetul. Tare zbuciumată e noaptea asta — noapte cu lună.

Maestrul dispăru pe balcon. Ivan auzi pe coridor un zgomot de roţi, cineva sughiţă de plîns şi scoase un ţipăt slab.

Cînd se aşternu iar liniştea, oaspetele îşi făcu din nou apariţia anunţîndu-l pe Ivan că în rezerva 120 fusese instalat cineva şi că noul locatar se tot roagă să i se dea capul înapoi. Interlocutorii tăcură o vreme, îngrijoraţi, apoi, liniştindu-se, reînnodară firul povestirii întrerupte. Oaspetele dădu să deschidă gura, dar noaptea se brodise într-adevăr agitată. Pe coridor mai răsunau glasuri; atunci oaspetele se aplecă şi-i vorbi lui Ivan la ureche, dar atît de încet, încît toate cele povestite abia ajunseră la ştirea poetului, în afară de prima frază, care suna astfel:

— La un sfert de oră după ce ea m-a părăsit, am auzit pe cineva bătînd în geamul meu…

Poetul fu, pesemne, adînc tulburat de ceea ce-i şoptea bolnavul la ureche.

Din cînd în cînd, obrazul îi tremura convulsiv. în ochi i se cuibăriseră teama şi focul zbuciumat al mîniei. Maestrul arăta undeva în direcţia lunii care pierise de mult din balcon. Numai după ce amuţiră toate sunetele de afară, oaspetele se dădu mai la o parte şi vorbi cu glas normal:

— Da, şi astfel, la mijlocul lui ianuarie, într-o noapte, îmbrăcat cu acelaşi palton, numai cu toţi nasturii lipsă, zgribulit de frig, am ajuns în curticica mea. în spatele meu se înălţau troiene de zăpadă, care acoperiseră tufele de liliac, iar în faţă, jos, se vedeau ferestrele mele, mici, slab luminate, cu storurile lăsate. Lipindu-mă de prima fereastră, am tras cu urechea, în odăile mele cînta un patefon. Atîta am putut să aud, că de văzut nu puteam vedea nimic. După ce am rămas cîteva clipe aşa, lingă geam, am ieşit pe portiţă în ulicioară. Se dez-lănţuise viscolul. Un dine s-a repezit la picioarele mele, m-am speriat şi am trecut repede de partea cealaltă a străzii. Frigul şi acel sentiment de teamă, care mă însoţea pretutindeni în ultima vreme, mă făceau să-mi pierd cumpătul. Nu aveam unde să mă duc, şi cel mai simplu lucru ar fi fost, fără îndoială, să mă arunc sub un tramvai ce trecea pe strada în care dădea ulicioara mea. Vedeam de departe cutiile lor, luminate pe dinăuntru şi îmbrăcate pe din afară într-o pojghiţă de gheaţă, şi auzeam scrîşnetul lor dezgustător în cătuşele gerului. Dar, scumpul meu vecin, toate astea se petreceau pentru că frica pusese stăpînire pe fiece fibră a trupului meu. Şi aşa cum mă speriasem de un cîine, mă temeam şi de tramvai. Da, boală mai rea decît a mea, să ştii că nu afli alta în toată clădirea asta!

— Bine, dar puteaţi s-o înştiinţaţi, zise Ivan, plin de compătimire pentru nefericitul bolnav. Şi unde mai pui că la dînsa au rămas şi banii dumneavoastră. Sînt convins că i-a păstrat, nu-i aşa?

— Nici să nu te îndoieşti de asta, sigur că i-a păstrat. Dar dumneata, după cîte văd, nu mă prea înţelegi. Sau, mai cu-rînd, mi-am pierdut eu capacitatea de altădată de a descrie ceva. De altfel, nici n-o regret pînă-ntr-atît, deoarece n-o să mai am nicicînd nevoie de această capacitate. Ea — aici oaspetele privi cu veneraţie, undeva, în bezna nopţii — ar fi primit o scrisoare din balamuc. Poţi trimite cuiva o scrisoare cînd ai o asemenea adresă?… Pot eu, un bolnav psihic, să-i scriu?… Glumeşti, dragul meu! S-o fac nefericită? Nu, nu sînt în stare de una ca asta.

Ivan nu ştiu ce să răspundă. însă taciturnul Ivan îl înţelegea pe oaspetele său şi-i părea rău de el. Acesta, chinuit de amintiri, dădea din cap, scuturîndu-şi tichia neagră şi mur-murînd:

— Sărmana femeie, nădăjduiesc însă că m-a uitat…

— Dar vă puteţi face bine… zise sfios Ivan.

— Sînt incurabil, ripostă calm oaspetele. Cînd Stravinski îmi spune că mă va readuce la viaţă — nu-l cred. E foarte uman şi nu vrea decît să mă consoleze. Nu neg, de altfel, că acum starea mea s-a îmbunătăţit mult. Da, şi unde am rămas?… Era ger şi tramvaiele astea care alergau nebuneşte… Ştiam că se deschisese clinica aceasta, şi am străbătut oraşul pe jos, ca să ajung aici. Nebunie! Cu siguranţă că aş fi murit degerat, după ce am ieşit din oraş, dacă nu mă salva o întâmplare. La vreo patru kilometri de barieră, staţiona un camion în mijlocul şoselei. Suferise o pană. Apropiindu-mă de şofer, l-am rugat să mă ia şi pe mine. Spre mirarea mea, şoferului i s-a făcut milă de mine şi m-a luat. Camionul mergea în direcţia clinicii şi m-a adus chiar pînă aici. M-am ales doar cu degetele de la piciorul stîng degerate. Dar s-au vindecat. Şi iată-mă de aproape patru luni în clinică. Şi, ştii ceva, găsesc că nu e deloc rău aici. Nu trebuie să-ţi faci planuri grandioase, scumpul meu vecin, ascultă ce-ţi spun! Eu, de pildă, voiam să fac o călătorie în jurul pămîntului. Ce să-i faci, se vede că nu mi-e dat s-o întreprind. Văd doar o porţiune neînsemnată a acestui pămînt. Cred că nu este cea mai frumoasă, dar, repet, nu e chiar atît de rău. Uite, vine vara la noi şi, după cum promite Praskovia Feodorovna, iedera se va cîrli-onţa în balcon. Cheia mi-a lărgit posibilităţile. Vor fi nopţi cu lună. Ah, luna s-a şi dus! Şi se lasă răcoarea. A trecut de miezul nopţii. E timpul să mă întorc în camera mea.

— Spuneţi-mi, vă rog, ce a fost mai departe cu Yeshua şi cu Pilat? îl rugă Ivan. Vă implor, vreau să ştiu.

— O, nu, nu, răspunse oaspetele, cutremurîndu-se chinuit. Tremur ori de cîte ori mi-aduc aminte de romanul meu. Cunoscutul dumitale de la Patriarşie prudî ar fi făcut-o mai bine decît mine. îţi mulţumesc pentru conversaţie. La revedere.

Şi înainte ca Ivan să se dezmeticească, grilajul se închise cu un clinchet uşor, oaspetele făcîndu-se nevăzut.


14 Slavă cocoşului!


Nervii dădură chix, cum se zice, şi Rimski fugi în cabinetul său, fără să mai aştepte încheierea procesului-verbal. Şedea la masa lui de lucru, uitîndu-se cu ochii injectaţi la bancnotele fermecate din faţa lui. Directorul financiar era complet năuc. De afară se auzea un vuiet uniform. Publicul se revărsa şuvoaie din clădirea teatrului în stradă. Deodată, auzul încordat la culme al lui Rimski înregistra trilul limpede al unui miliţian, care, la drept vorbind, nu prevesteşte niciodată ceva bun. Dar cînd se repetă şi-i sări în ajutor încă unul, mai autoritar şi mai prelung, la care se adăugară un hohot de rîs şi parcă nişte huiduieli, directorul financiar îşi dădu seama că în stradă se petrecea ceva scandalos şi obscen şi că acest ceva, oricît ai vrea să nu ţii seama de el şi să-l dai la o parte, este strîns legat de reprezentaţia dezgustătoare a magului şi a asistenţilor săi.

Sensibilul director financiar nu se înşelase deloc. De îndată ce aruncă o privire pe fereastra dinspre Sadovaia, faţa i se schimonosi, şi buzele şoptiră, sau, mai degrabă, şuierară:

— Eram sigur!

La lumina vie a puternicelor felinare de pe stradă, văzu jos pe trotuar o doamnă numai în cămaşă şi chiloţi liliachii. Pe cap, ce-i drept, avea o pălăriuţă, şi în mînă ţinea o umbrelă. Era cuprinsă de panică, se lăsa ba la pămînt, ba dădea să fugă cine ştie unde, şi mulţimea din jurul ei fremăta hohotind. Directorul financiar simţi fiori de gheaţă pe şira spinării. Lîngă doamna cu pricina se agita un cetăţean care voia să-şi lepede pardesiul de vară şi, de emoţie, nu reuşea să-i vină de hac mînecii în care i se încurcase braţul.

La intrarea din stînga se auziră alte chiote şi hohote turbate de rîs; întorcîndu-şi ochii într-acolo, Grigori Danilovici zări o altă doamnă, în dessows-uri roz. Aceasta sărise de pe caldarîm pe trotuar, voind să se ascundă într-un gang, dar publicul ce se scurgea îi bara drumul, şi sărmana, victimă a uşurinţei şi a pasiunii sale pentru toalete, înşelată de firma blestematului Fagot, nu-şi dorea decît un singur lucru — s-o înghită pămîntul. Un miliţian venea spre nefericită, sfredelind văzduhul cu fluierul său, iar în urma acestuia se îmbulzeau nişte tineri foarte veseli, cu şepci pe cap. Ei erau aceia care rîdeau în hohote şi huiduiau.

Un birjar uscăţiv, mustăcios şi semeţ îşi opri din goană mîrţoaga costelivă în dreptul primei despuiate. Mustăciosul se hlizea încîntat.

Rimski îşi dădu un pumn în cap, scuipă cu năduf şi se îndepărtă iute de fereastră. Stătu cîtăva vreme la biroul său tră-gînd cu urechea la zgomotele de-afară. Iscate din puncte diferite, fluierăturile atinseră apogeul, apoi începură să scadă. Spre mirarea lui Rimski, scandalul se lichidă neaşteptat de repede.

Se apropia momentul cînd trebuia să acţioneze şi să bea din cupa amară a răspunderii. Pînă la sfîrşitul spectacolului, aparatele telefonice fuseseră reparate; trebuia să telefoneze, să comunice neîntîrziat cele întîmplate, să ceară ajutor, să toarne la minciuni, să dea toată vina pe Lihodeev, să se apere ca să iasă basma curată, şi aşa mai departe… Ptiu, drace!

Directorul pusese de două ori cătrănit mîna pe receptor şi de două ori renunţase să mai cheme. Deodată, în liniştea de mormînt a cabinetului, răsună strident soneria telefonului drept în faţa directorului care tresări cutremurat de un fior de gheaţă. „Da, rău mi s-au mai zdruncinat nervii!” îşi zise el ridicînd receptorul. în aceeaşi clipă însă se dădu înapoi alb ca varul. Un glas domol, insinuant şi dezmăţat de femeie şopti la telefon: t— Nu telefona nicăieri, Rimski, altfel o păţeşti…

În secunda următoare nu mai era nimeni pe fir. Cu furnicături pe şira spinării, directorul puse receptorul în furcă şi se uită, fără să ştie nici el de ce, pe fereastra din spatele său. Printre crengile rare încă şi uşor înverzite ale arţarului, văzu luna gonind către un nor străveziu. Aţintindu-şi nu se ştie de ce privirea spre aceste crengi, Rimski se tot uita la ele, şi cu cît se uita mai mult, cu atît îl cuprindea o frică mai cumplită.

Făcînd un efort de voinţă, se întoarse cu spatele spre fereastra pe care se revărsa lumina lunii şi se ridică în picioare. Nu mai putea fi vorba de nici un telefon; singurul gînd care-l frămînta în clipa aceea era acum să plece mai repede din teatru.

Trase cu urechea: clădirea era cufundată în tăcere. Dîn-du-şi seama că nu se mai află de mult nimeni afară de el la etajul întîi, îl cuprinse o teamă copilărească, de neînvins. Nu se putea gîndi fără să se cutremure la drumul pe care urma să-l parcurgă singur prin coridoarele pustii şi pe scări în jos.

Luă febril de pe masă bancnotele hipnotizatorului, le ascunse în servietă şi tuşi, ca să-şi dea un pic de curaj. Glasu-i sună răguşit, fără vlagă.

Atunci i se păru că pe sub uşa cabinetului său pătrunde o adiere de umezeală şi putreziciune. îl trecură fiorii. Colac peste pupăză, ceasul porni să bată miezul nopţii şi pînă şi bătăile ornicului îl făcură să tremure. Dar, cînd mai auzi în uşă întorcîndu-se încet cheia yale, inima i se strînse cît un purice.

Infigîndu-şi mîinile asudate şi reci în servietă, directorul simţi că, dacă mai continuă scîrţîitul acela din broască, el nu va mai rezista şi va izbucni într-un ţipăt strident.

In cele din urmă, cedînd eforturilor cuiva, uşa se deschise, şi în cabinet intră neauzit Varionuha. Rimski simţi că i se taie picioarele şi se prăbuşi în fotoliu. Trăgînd aer în piept, zîmbi linguşitor, rostind abia auzit:

— Doamne, cum m-ai speriat…

Da, apariţia asta neaşteptată putea să sperie pe oricine, dar constituia în acelaşi timp şi o mare bucurie: în nodul în-cîlcit se ivise măcar un capăt cît de mic al firului…

— Ei, vorbeşte, hai mai repede! Zi o dată! Zi o dată! hîrîi Rimski, agăţîndu-se de capătul acesta. Ce înseamnă toate astea?

— Iartă-mă, te rog, îi răspunse cu glas surd celălalt, în-chizînd uşa. Credeam că ai plecat.

Şi Varionuha, aşa cum era, cu şapca pe cap, se îndreptă spre un fotoliu şi se instala de cealaltă parte a mesei de lucru.

Trebuie să recunoaştem că răspunsul lui Varionuha suna cam straniu: asta îl şoca din capul locului pe directorul financiar, care, în ceea ce priveşte sensibilitatea, putea concura cu seismograful celei mai bune staţiuni seismice din lume. Cum adică? Ce căuta Varionuha în cabinetul directorului financiar, de vreme ce nu se aştepta să-l găsească pe acesta acolo? Are doar cabinetul său, una la mînă. Şi, două la mînă, indiferent pe ce uşă intrase în clădire, trebuia să-l întîlnească inevitabil pe unul din paznicii de noapte, iar aceştia fuseseră înştiinţaţi cu toţii că Grigori Danilovici va mai rămîne cîtva timp în biroul său. Directorul însă nu stătu multă vreme să mediteze la ciudăţenia asta; nu de ea îi ardea lui acum. — De ce n-ai telefonat? Ce înseamnă toată halimaua aia cu Ialta?

— Ceea ce şi spuneam, răspunse administratorul, plescăind din gură ca şi cînd l-ar fi supărat o măsea. L-au găsit într-o bodegă la Puşkino.

— Cum la Puşkino? Lîngă Moscova? Şi telegramele din Ialta?

— Ce Ialta, lua-l-ar dracu! L-a îmbătat pe telegrafistul de la Puşkino şi s-au apucat amîndoi să facă nebunii; printre altele, să trimită telegrame cu menţiunea „Ialta”.

— Aha… Aha… Bine, bun… rosti cîntător Rimski, în priviri cu o lucire gălbuie.

În minte vedea de pe acum tabloul sărbătoresc al scoaterii ruşinoase a lui Steopa din post. Eliberarea! Eliberarea mult aşteptată, eliberarea de această calamitate numită Lihodeev! Stepan Bogdanovici s-ar putea să se învîrtească chiar şi de ceva mai rău decît numai pierderea postului…

— Vreau amănunte! ţipă Rimski, lovind cu tamponul în masă.

Şi Varionuha începu să-i relateze amănuntele. îndată ce se prezentase acolo unde îl trimisese directorul financiar, fusese primit numaidecît şi ascultat cît se poate de atent. Nimeni din cei de faţă nu acceptase o clipă ideea că Steopa ar putea fi la Ialta. Toţi s-au declarat din capul locului de acord cu presupunerea lui Varionuha că Lihodeev se află la „Ialta” din Puşkino.

— Şi acum, unde e? îl întrerupse tulburat directorul pe administrator.

— Unde să fie? zîmbi strîmb acesta. La miliţie, la camera specială pentru dezmeticirea din beţie.

— Oho! Vai, mulţumesc!

Varionuha îşi urmă relatarea şi, pe măsură ce povestea, în mintea directorului financiar se desfăşura tot mai viu lanţul nesfîrşit al faptelor dezgustătoare, neruşinate, bădărăniile lui Lihodeev, şi fiecare verigă din acest lanţ era mai rea decît cea precedentă. Fie şi numai ţopăiala aceea de beţivi, de gît cu telegrafistul, pe poiana din faţa poştei de la Puşkino, în sunetele unei caterinci hoinare, chiar şi numai aşa — cîte parale făcea! Apoi s-a luat după nişte cetăţene, care, cuprinse de spaimă, au urlat ca din gură de şarpe. După aceea, Liho-deev a încercat să se încaiere cu bufetierul de la „Ialta”, după care a aruncat cu generozitate pe podeaua „Ialtei” ceapă verde. Apoi a spart opt sticle de vin alb sec „Ai-Danil”. A sfărî-mat aparatul de taxat al unei maşini de piaţă, pentru că şoferul nu voise să stea cu maşina la dispoziţia lui. I-a ameninţat apoi cu arestarea pe cetăţenii care încercaseră să-i potolească măgăriile… într-un cuvînt, o grozăvie fără margini.

Steopa era bine cunoscut în cercurile teatrale din Moscova, şi toţi ştiau că este o poamă bună. Dar prea de tot era, chiar şi pentru Steopa, ceea ce povestea administratorul despre el. Da, prea de tot, chiar prea, prea de tot.

Ochii ironici, răi, ai lui Rimski sfredeleau peste masă figura administratorului şi, pe măsură ce Varionuha îşi depăna povestirea, ochii aceştia se întunecau tot mai tare. Cu cît mai colorate, mai vii deveneau amănuntele obscene cu care-şi umplea povestirea administratorul, cu atît mai puţin îi dădea crezare directorul. Iar cînd Varionuha spuse că Steopa se dez-lănţuise într-atît, încît încercase să opună rezistenţă celor ce veniseră să-l ia ca să-l aducă la Moscova, Rimski ştiu cu precizie că tot ce-i povestise administratorul, întors la miezul nopţii la teatru, este o minciună! O minciună de la început şi pînă la sfîrşit.

Varionuha nu se dusese la Puşkino şi nici Steopa nu trecuse pe acolo. Şi povestea cu telegrafistul beat, şi geamul spart din locantă, şi scena legării lui Steopa cu frînghii — toate erau scorneli.

Îndată ce se convinse că administratorul îl minte, pe director îl cuprinse o teamă ce se tîrî de-a lungul trupului său, de la picioare spre creştet, şi de vreo două ori i se păru din nou că dinspre podea adie o umezeală putredă, purtătoare de malarie. Fără să-l slăbească o clipă din ochi pe administrator, care se zvîrcolea suspect în fotoliul său străduindu-se în acelaşi timp să rămînă în umbra lămpii de birou şi care-şi acoperea cu un gest foarte straniu faţa cu un ziar, ca să se ferească, chipurile, de lumina supărătoare a becului, directorul financiar se gîndea la un singur lucru: ce-i totuşi cu istoria asta? De ce-l minte oare cu atîta neobrăzare, în clădirea tăcută şi pustie, administratorul întors la o oră atît de tirzie? Şi Rimski

Îşi simţi sufletul chinuit de sentimentul unei primejdii, al unei primejdii neştiute, dar straşnice, ameninţătoare. Prefăcîndu-se a nu observa şiretlicurile lui Varionuha şi figurile lui cu ziarul, directorul financiar îi examina atent figura, fără să-i mai asculte aproape deloc palavrele. Mai era ceva şi mai inexplicabil decît povestirea calomnioasă cu privire la aventurile petrecute la Puşkino, născocite nu se ştie în ce scop, şi acest ceva era o schimbare petrecută atît în aspectul exterior, cît şi în manierele administratorului.

Cu toate strădaniile lui Varionuha de a-şi trage cozorocul şepcii pe ochi, pentru ca faţa lui să rămînă în umbră, şi oricît încerca el să se ascundă după ziar, directorul reuşi să desluşească o vînătaie uriaşă ce se întindea pe obrazul lui drept, pînă aproape de nas. Şi unde mai pui că administratorul, rumen de obicei, avea acum o paloare nesănătoasă, iar la gît, nu se ştie de ce, cu toată noaptea înăbuşitoare, purta un fular vechi, în dungi. Dacă la aceasta mai adăugăm maniera dezgustătoare de a plescăi din buze, apărută la administrator în timpul absenţei sale de la teatru şi schimbarea izbitoare ce se putea observa în inflexiunile glasului său, devenit surd şi aspru, precum şi expresia laşă şi hoţească a ochilor, putem spune fără şovăire că Ivan Savelievici Varionuha era de nerecunoscut.

Îl mai neliniştea ceva la culme pe directorul financiar, dar ce anume nu-şi putea da seama, oricît îşi încorda creierul în-fierbîntat şi oricît îl fixa pe Varionuha cu privirea. Un lucru putea să afirme: în această contopire a administratorului cu bine cunoscutul fotoliu era ceva nemaivăzut, cu totul nefiresc.

— Apoi i-au venit de hac; pînă la urmă l-au îmbarcat în maşină, bubuia Varionuha, privind de după ziar şi acope-rindu-şi cu palma vînătaia.

Deodată, Rimski întinse mîna parcă maşinal şi, bătînd în acelaşi timp darabana cu degetele pe masă, apăsă soneria electrică şi înmărmuri. în clădirea pustie ar fi trebuit să se audă un sunet ascuţit. Dar sunetul nu urmă, şi butonul se lăsă mort în tăblia mesei. Butonul era mort, soneria, defectă.

Şiretlicul directorului financiar nu-i scăpă lui Varionuha, care, încruntîndu-se, îl întrebă cu sclipiri răutăcioase în ochi: 165

— De ce suni?

— Fără să vreau, răspunse surd Rimski, trăgîndu-şi mîna înapoi şi, la rîndul său, întrebă cu glas şovăitor: Ce ai păţit la obraz?

— În automobil m-am lovit de clanţa portierei, îi răspunse Varionuha, ocolindu-i privirea.

„Minte!” exclamă în gînd directorul şi, în aceeaşi clipă, rămase cu ochii rotunjiţi de spaimă, nişte ochi de nebun, pironiţi asupra spetezei fotoliului.

În spatele fotoliului, pe podea, se încrucişau două umbre, una mai deasă şi mai întunecată, cealaltă slabă, cenuşie. Pe podea se profila clar umbra spetezei fotoliului şi a picioarelor lui ascuţite, dar deasupra spetezei de pe podea lipsea umbra capului lui Varionuha, aşa cum sub picioarele fotoliului nu se aşternea nici umbra picioarelor sale.

„Nu aruncă umbră!” strigă disperat în gînd Rimski, înce-pînd să tremure ca varga.

Varionuha se uită hoţeşte în jur, urmărind privirea dementă a lui Rimski ţintită în spatele fotoliului, şi-şi dădu seama că este descoperit. Se ridică (ceea ce făcu şi directorul financiar) şi se dădu înapoi cu un pas, strîngînd în mîini servieta.

— Ai priceput, afurisitule! Totdeauna ai fost isteţ, rosti Varionuha, hlizindu-se cu furie drept în faţa directorului, apoi sări deodată de la fotoliu spre uşă şi trase în jos siguranţa la yale.

Directorul aruncă în jurul său o privire deznădăjduită, re-trăgîndu-se spre fereastra dinspre grădină şi, în fereastra asta scăldată în lumina lunii, văzu, lipit de geam, chipul unei fete goale şi braţul ei gol, pe care-l strecurase prin oberliht, strădu-indu-se să deschidă zăvorul de jos. Pe cel de sus îl deschisese.

Lui Rimski i se păru că lampa de pe masa lui de lucru se stinge şi că masa se apleacă. Se simţi scăldat parcă într-un val de gheaţă, dar, din fericire, cu o sforţare a voinţei, rămase în picioare. Nu mai avu puterea să strige, însă izbuti să şoptească:

— Ajutor…

În timp ce păzea uşa, Varionuha sărea în sus, rămînînd îndelung în văzduh şi legănîndu-se. îşi agita degetele încîrli- gate ale mîinilor în dreptul ochilor lui Rimski, plescăia din buze, şuiera şi făcea cu ochiul tipesei de la fereastră. lîpesa începu să se grăbească, îşi băgă capul roşcovan prin oberliht, îşi întinse cît putu mîna zgîriind cu unghiile încu-ietoarea şi zgîlţîind rama ferestrei. Mîna i se tot lungea, ca şi cînd ar fi fost de cauciuc, colorîndu-se într-un verde cadaveric, în cele din urmă, degetele verzi ale moartei apucară capul încuietorii, îl întoarseră, şi rama începu să se deschidă. Rimski scoase un ţipăt slab şi se sprijini de perete, ţinîndu-şi dinainte servieta în chip de scut. îşi dădea seama că-i sunase ceasul.

Fereastra se deschise larg, dar în loc să intre răcoarea nopţii şi parfumul teilor înfloriţi, în casă năvăli o duhoare de pivniţă. Moarta păşi pe prichiciul ferestrei, şi Rimski zări desluşit pe pieptul ei semnele putrefacţiei.

In momentul acesta, dinspre grădină, din clădirea joasă, aflată în spatele tirului, unde erau ţinute păsările necesare pentru program, răsună pe neaşteptate un cîntec radios de cocoş. Cocoşul dresat, gălăgios, trîmbiţa vestea că dinspre soare-răsare zorile se apropie grăbite de Moscova.

Chipul roşcovanei se schimonosi de o furie turbată, o înjurătură gîtuită îi izbucni din gîtlej, iar Varionuha ţipa strident şi se prăvăli din văzduh, pe podea, lîngă uşă.

Urmă un al doilea „cucurigu”, juna clănţăni din dinţi, părul roşcat i se ridică măciucă-n cap. La al treilea cîntat, făcu stînga-mprejur şi-şi luă zborul. Săltîndu-se în sus, întins orizontal în aer, aidoma unui cupidon în zbor, Varionuha trecu pe deasupra mesei şi, plutind alene, ieşi în urma moartei pe fereastră.

Un bătrîn cu părul alb ca neaua, care nu demult fusese Rimski, se apropie în fugă de uşă, ridică siguranţa de la yale şi o luă la goană pe coridorul întunecos. Ajuns în dreptul scării, gerrtînd de groază, găsi pe dibuite comutatorul şi-şi lumină drumul. Pe scară, bătrînul, care se clătina şi tremura ca varga, se poticni, avînd impresia că-i căzuse Varionuha în cap. Ajuns la parter, Rimski îl văzu pe portarul de serviciu adormit pe un scaun, lîngă casă, în vestibul. Se strecură pe lîngă el în vîrful picioarelor şi se furişă pînă la intrarea principală. I

Afară, în stradă, se simţi oarecum mai uşurat. îşi reveni într-atît, încît, apucîndu-se cu mîinile de cap, îşi dădu seama că-şi uitase pălăria în cabinet.

Se înţelege de la sine că nu s-a mai întors s-o ia, ci, gîfîind, trecu repede strada largă pînă la celălalt colţ, unde se afla un cinematograf, în dreptul căruia clipea o luminiţă palidă, roşiatică. In cîteva clipe Rimski fu lîngă cinematograf şi reuşi să pună mîna pe un taxi.

— La rapidul de Leningrad. Ai un bacşiş gras, spuse el gîfîind şi ţinîndu-se cu mîna de piept.

— Mă retrag la garaj, răspunse cu ură şoferul, întorcîndu-i spatele.

Atunci Rimski deschise servieta, scoase din ea cincizeci de ruble şi le întinse prin geamul deschis şoferului.

Peste cîteva clipe, maşina zbura ca vîntul, zdrăngănind pe strada Sadovaia. Pasagerul se zgîlţîia în fundul maşinii şi, în ciobul de oglindă ce atîrna în faţa şoferului, Rimski vedea ba ochii radioşi ai acestuia, ba pe ai săi, de nebun.

În dreptul gării, Rimski sări jos din taxi şi strigă celui din-tîi om cu şorţ alb şi număr de hamal, care-i ieşise în cale:

— Unul pentru clasa întîi, îţi dau treizeci, spuse el, scoţînd şi mototolind bancnotele din servietă; nu găseşti a-ntîia — iei a doua, dacă nu — a treia!

Aruncînd o privire la cadranul luminos al ceasului din gară, hamalul smulse banii din mîna lui Rimski.

Peste cinci minute, rapidul zvîcni de sub cupola de sticlă a peronului şi dispăru în bezna nopţii. O dată cu el dispăru şi Rimski.


15 Visul lui Nikanor Ivanovici


Nu este greu de ghicit că grăsanul cu figura stacojie, internat în rezerva 119 din clinica de psihiatrie, era Nikanor Ivanovici Bosoi.

Nu nimerise chiar de la început la profesorul Stravinski, ci trecuse în prealabil printr-alt loc. Din acel loc, Nikanor Iva- novici nu rămase cu cine ştie ce amintiri. Ţinea minte doar o masă de birou, un dulap şi o canapea.

Cei de acolo încercaseră să lege o conversaţie cu Nikanor Ivanovici, căruia din cauza sîngelui urcat la cap şi a surescitării nervoase i se tulburase vederea, dar conversaţia a fost ciudată, încîlcită. Mai bine zis, nu se legă defel.

Iată prima întrebare adresată lui Nikanor Ivanovici:

— Sînteţi Nikanor Ivanovici Bosoi, preşedintele Comitetului de bloc al imobilului 302 bis de pe Sadovaia?

Redăm textual răspunsul lui Nikanor Ivanovici, care-şi însoţi cuvintele cu un rîs înspăimîntător.

— Da, sînt Nikanor, sigur că mă cheamă Nikanor! Dar nu sînt preşedinte, naiba să mă ia!

— Cum aşa? Ce vreţi să spuneţi? îl întrebă cu ochii mijiţi insul.

— Uite de aia, că dacă eram preşedinte trebuia să constat din capul locului că el e necuratul! Că deh, cum vine asta? Pince-nez-ul crăpat, hainele numai zdrenţe, cum putea el să fie translator pe lîngă străinul acela?

— Despre cine vorbeşti? se interesă insul.

— Despre Koroviev! strigă Nikanor Ivanovici, s-a băgat la noi în bloc, în apartamentul 50. Scrieţi: Koroviev! Trebuie prins numaidecît. Scrieţi: scara şase. Acolo stă.

— De unde ai luat valuta străină? îl întrebă cordial insul pe Nikanor Ivanovici.

— Dumnezeul adevărat, Dumnezeul atotputernic, rosti Nikanor Ivanovici, el vede tot… aşa-mi trebuie. în viaţa mea n-am ţinut în mînă şi habar n-am avut cum arată valuta asta! Domnul mă pedepseşte pentru păcatul meu — urmă cu osîr-die Nikanor Ivanovici, tot descheindu-şi şi încheindu-şi gulerul cămăşii şi făcîndu-şi cruce — am luat bani! Da, am luat, dar de-ai noştri, sovietici! Treceam în cartea de imobil pe cîte unii, contra bani, nu zic nu. Ce-a fost a fost! Nu mi-e ruşine nici cu Prolejnev, secretarul nostru, nu mi-e ruşine deloc! S-o spunem pe şleau, în administraţia blocului toţi sînt hoţi… Dar valută străină n-am luat.

Rugat să nu facă pe prostul şi să spună cum nimeriseră dolarii în canalul de ventilaţie, Nikanor Ivanovici se trînti în 169 genunchi clătinîndu-se şi căscînd larg gura, vrînd parcă să înghită un calup din parchet.

— Uite, doriţi, mugi bătrînul, înghit şi pămînt, dacă am luat?! Cît despre Koroviev — el e diavolul!

Orice răbdare are şi margini, şi insul de la masă ridică tonul, dîndu-i a înţelege lui Nikanor Ivanovici că ar fi timpul să înceapă a vorbi ca oamenii.

În aceeaşi clipă, un urlet sălbatic răsună în încăperea cu canapea:

— Uite-l! Uite-l după dulap! vocifera Nikanor Ivanovici sărind în picioare. Uite-l cum se hlizeşte! Şi pince-nez-ul lui… Puneţi mîna pe el! Aghesmuiţi încăperea.

Nikanor Ivanovici se făcu alb la faţă. Tremurînd, schiţă semnul crucii în aer, alergă pînă la uşă, se întoarse, apoi intona o rugăciune şi, în cele din urmă, începu să bată cîmpii rău de tot.

Era limpede că nu se putea întreţine cu el nici un fel de conversaţie. A fost scos afară şi instalat într-o cameră separată, unde s-a mai potolit oarecum, mulţumindu-se doar să se roage şi să plîngă cu sughiţuri.

Desigur, s-a făcut o descindere în Sadovaia, la apartamentul 50. Dar Koroviev nu a fost găsit şi nimeni în tot imobilul nu cunoştea şi nu văzuse nici un Koroviev. Apartamentul ocupat de răposatul Berlioz şi de Lihodeev, plecat la Ialta, era pustiu, şi în cabinet, pe uşile dulapurilor, atîrnau paşnic sigiliile intacte. Oamenii plecaseră după cum veniseră, luîndu-l însă cu ei pe Prolejnev, secretarul administraţiei, abătut şi buimac.

Seara, Nikanor Ivanovici a fost transportat la clinica lui Stravinski. Acolo îl cuprinse o tulburare atît de mare, încît trebui să i se facă o injecţie conform prescripţiei lui Stravinski, şi abia după miezul nopţii adormi în rezerva 119, scoţînd în răstimpuri un fel de muget gros, de om chinuit.

Cu cît mai departe însă, cu atît somnul îi devenea mai uşor. Nu se mai întorcea de pe o parte pe alta, nu mai gemea, începu să respire uşor şi egal, şi a fost lăsat singur în salon.

Atunci Nikanor Ivanovici avu un vis, la baza căruia, erau, fără doar şi poate, trăirile din acea zi. Totul începu cu acest vis: nişte oameni cu trompete de aur în mîini îl duceau, şi foarte solemn, spre nişte uşi enorme, lăcuite. La aceste uşi, însoţitorii lui Nikanor Ivanovici îi cîntară un marş, iar din ceruri se auzi un bas răsunător, care-i spuse vesel:

— Bine ai venit, Nikanor Ivanovici, predă valuta!

Mirat la culme, Nikanor Ivanovici văzu deasupra sa un difuzor negru la culoare. Apoi se pomeni, nu se ştie de ce, într-o sală de teatru, unde sub tavanul aurit sclipeau lustre de cristal, iar pe pereţi nişte aplice. Totul era, cum se cuvine, ca într-un teatru mic ca dimensiuni, dar foarte somptuos. Se afla o scenă cu o cortină de catifea trasă, pe fond vişiniu-în-chis, pe care erau aruncaţi ca nişte steluţe decari aurii destul de mari, la mijloc trona cuşca sufleorului şi se afla chiar şi public.

Îl miră din cale-afară pe Nikanor Ivanovici faptul că tot acest public era de un singur sex — cel bărbătesc, şi toţi, fără excepţie, nu se ştie de ce, purtau bărbi. Afară de asta, te uimea faptul că în sala de teatru tot acest public şedea pe jos, pe o podea excelent lustruită şi alunecoasă.

Simţindu-se timid într-o societate nouă şi numeroasă, Nikanor Ivanovici, după ce se foi un timp pe loc, urmă exemplul tuturor celorlalţi şi se aşeză pe parchet turceşte, găsin-du-şi un locuşor între un bărbos-roşcovan, un tip zdravăn, şi un altul, un cetăţean palid, năpădit de o claie de păr. Nimeni dintre cei ce şedeau jos nu dădu atenţie spectatorului nou-venit.

Apoi se auzi sunetul lin al unui clopoţel, lumina se stinse în sală, cortina se dădu în lături şi apăru scena luminată — cu un fotoliu, o măsuţă, pe care se afla un clopoţel de aur şi în spate un decor de catifea neagră.

Din culise ieşi un artist în smoching, bărbierit şi pieptănat cu cărare, tînăr, cu nişte trăsături foarte plăcute ale feţei. Publicul din sală se învioră, toţi se întoarseră cu faţa spre scenă. Artistul se apropie de cuşca sufleorului şi-şi frecă mîinile.

— Şedeţi? întrebă el cu voce suavă de bariton şi zîmbi sălii.

— Şedem, şedem, îi răspunseră în cor tenorii şi başii din sală.

— Hm… vorbi îngîndurat artistul, şi cum de nu vă plictisiţi, nu înţeleg! Toţi oamenii umblă acum ca oamenii pe străzi, se desfată sub razele calde ale soarelui de primăvară, pe cînd voi staţi proţăpiţi aici, în sala asta sufocantă. E chiar atît de interesant programul? De altfel — fiecare cu ce-i place, încheie filozofic artistul.

Apoi îşi schimbă timbrul vocii şi intonaţiile, şi declară vesel şi răsunător:

— Aşadar, numărul următor al programului nostru, Nikanor Ivanovici Bosoi, preşedintele comitetului de bloc şi responsabilul cantinei dietetice. II rugăm pe Nikanor Ivanovici!

Drept răspuns, răsunară aplauze unanime. Nikanor Ivanovici, mirat, holbă ochii, iar comperul, acoperindu-şi faţa cu mîna din cauza luminii rampei, îl găsi printre cei care şedeau pe jos şi-l chemă pe scenă, cu un gest mîngîietor al mîi-nii. Şi, fără să ţină minte cum, Nikanor Ivanovici se pomeni pe scenă. De jos şi din faţă, îl izbi în ochi lumina lămpilor colorate, din care cauză, sala cu publicul se prăbuşiră în întuneric.

— Ei, Nikanor Ivanovici, fiţi pentru noi un exemplu — îi zise cordial tînărul artist — şi predaţi valuta.

Se lăsă o linişte de mormînt. Nikanor Ivanovici îşi trase răsuflarea şi vorbi încet:

— Jur pe Dumnezeul meu că…

Dar nu apucă să-şi termine fraza că toată sala se dezlănţui în strigăte de indignare. Nikanor Ivanovici se fîstîci şi tăcu mîlc.

— După cîte v-am înţeles, vorbi comperul din nou, aţi vrut să juraţi pe Dumnezeu că nu aveţi valută, şi se uită cu bunăvoinţă la Nikanor Ivanovici.

— Întocmai, nu am, îi răspunse Nikanor Ivanovici.

— Aşa, urmă comperul, dar… iertaţi-mi indiscreţia, de unde, totuşi, au răsărit cele patru sute de dolari, găsiţi în W.C.-ul acelui apartament, în care singurii locatari sînteţi dumneavoastră cu soţia.

— Sînt vrăjiţi, zise vădit ironic cineva din sala cufundată în întuneric.

— Întocmai, sînt vrăjiţi, răspunse sfios Nikanor Ivanovici în gol, fie artistului, fie sălii întunecate şi lămuri: Forţa necurată, traducătorul cadrilat i-a lepădat acolo.

Şi din nou sala urlă indignată. Cînd se lăsă liniştea, comperul zise: — Iată ce fabule ale lui La Fontaine sînt sortit să ascult! Uite, voi toţi de aici sînteţi traficanţi de devize, mă adresez vouă, ca unor specialişti: e cu putinţă una ca asta?

— Nu sîntem traficanţi de devize, se auziră glasuri ofensate în diferite colţuri ale sălii teatrului.

— Mă asociez în totul, zise ferm comperul, şi am să vă întreb: ce se poate lepăda?

— Un copil! strigă cineva din sală.

— Absolut just, confirmă comperul, un copil, o scrisoare anonimă, o proclamaţie, o maşină infernală, cîte nu se pot lepăda, însă patru sute de dolari nimeni n-o să lepede, întru-cît un asemenea idiot nu există şi, adresîndu-se lui Nikanor Ivanovici, comperul adăugă trist şi reprobativ:

— M-ai amărît, Nikanor Ivanovici, şi eu care speram în dumneata. Aşadar, numărul nostru n-a ieşit.

În sală răsună un fluierat la adresa lui Nikanor Ivanovici.

— E traficant de devize, strigau în sală, din cauza unora ca el suferim şi noi nevinovaţii!

— Nu-l înjuraţi, zise oftînd comperul, el se va căi. Şi; în-dreptînd spre Nikanor Ivanovici nişte ochi albaştri plini de lacrimi, adăugă: Ei, du-te, Nikanor Ivanovici, la locul dumi-tale.

După aceea, comperul făcu să sune clopoţelul şi anunţă cu glas tare:

— Pauză, nemernicilor!

Zguduit, Nikanor Ivanovici, care, cu totul pe neaşteptate pentru el, devenise participant la un program teatral, se pomeni din nou, pe jos, la locul lui din sală. Atunci visă că sala s-a cufundat într-un întuneric beznă şi că pe pereţi răsăriră nişte cuvinte roşii, de foc: „Predaţi valuta!” Apoi, din nou se dădu în lături cortina şi comperul invită:

— Rog să poftească pe scenă Serghei Gherardovici Duncil. Acesta se dovedi a fi un bărbat plăcut la înfăţişare, de vreo cincizeci de ani, dar cam neglijent.

— Serghei Gherardovici, i se adresă comperul, este o lună şi jumătate de cînd stai aici, refuzînd cu încăpăţînare să predai restul de valută pe care îl mai ai, în timp ce ţara are nevoie de ea, iar mata nu ai categoric ce face cu valuta, şi totuşi te încăpăţînezi. Eşti un intelectual, înţelegi perfect toată situaţia şi totuşi nu vrei în ruptul capului să-mi vii în ajutor.

— Regret, dar nu pot face nimic, întrucît nu mai am valută, îi răspunse calm Duncil.

— Atunci, poate mai ai niscai briliante? îl întrebă com-perul.

— Nu am nici briliante.

Comperul lăsă capul în jos, dus pe gînduri, apoi bătu din palme. Din culise ieşi pe scenă o doamnă de vîrstă mijlocie, îmbrăcată după ultima modă, adică purta un palton fără guler şi o pălăriuţă minusculă. Doamna avea un aer alarmat, iar Duncil o privi, fără să mişte nici măcar o sprinceană.

— Cine e doamna? îl întrebă comperul pe Duncil.

— E soţia mea, răspunse demn Duncil şi se uită cu oarecare scîrbă la gîtul lung al consoartei.

— V-am deranjat, madame Duncil, se adresă comperul doamnei, iată din ce motiv: Am vrut să vă întrebăm pe dumneavoastră dacă soţul domniei voastre mai are valută?

— Păi, atunci, el a predat totul, răspunse emoţionată ma-dam Duncil.

— Aşa, zise artistul, ei, dacă-i aşa, aşa să fie. Dacă a predat totul, noi trebuie neîntârziat să ne despărţim de Serghei Ghe-rardovici, ce să-i faci! Dacă doriţi, puteţi părăsi teatrul, Serghei Gherardovici, şi artistul făcu un gest majestuos.

Calm şi demn, Duncil se întoarse şi porni spre culise.

— Un moment! îl opri comperul. Daţi-mi voie, la despărţire, să vă arăt încă un număr din programul nostru. Spu-nînd aceasta, bătu iarăşi din palme. Cortina neagră din spate se desfăcu şi pe scenă ieşi o tînără frumoasă, în rochie de bal, care ţinea în mîini o tăviţă de aur, pe care zăcea un teanc gros, legat cu o panglică de la bomboane, şi un colier de briliante, de la care săreau în toate părţile focuri albastre, galbene şi roşii.

Duncil se dădu un pas înapoi şi chipul i se acoperi cu o paloare cadaverică. Sala amuţi.

— Optsprezece mii de dolari şi un colier de patruzeci de mii, în aur — declară solemn comperul — păstra Serghei Gherardovici în oraşul Harkov, în apartamentul Idei Her-kulanovna Vors, amanta dumisale, pe care avem plăcerea s-o vedem în faţa noastră şi care ne-a ajutat foarte amabil să descoperim aceste tezaure fără preţ, dar inutile în mîinile unei persoane particulare. Vă mulţumim foarte mult, Ida Her-kulanovna.

Frumoasa femeie zîmbi, dinţii îi străluciră, iar genele catifelate tresăriră.

— Şi sub masca dumitale plină de demnitate, se adresă comperul către Duncil, se ascunde un păianjen hrăpăreţ, nemaipomenit, un mincinos şi un tip care trage pe sfoară. într-o lună şi jumătate — i-ai sleit de puteri pe toţi cu încăpăţrnarea dumitale obtuză. Acum du-te acasă, şi acel iad, pe care ţi-l va face consoarta dumitale, va fi pedeapsa binemeritată.

Duncil se clătină şi se pare că era să cadă jos, dar nişte mîini compătimitoare l-au prins din zbor. Atunci căzu cortina din faţă, disimulîndu-i pe toţi cei care se aflau pe scenă.

Aplauze turbate zguduiră sala atît de tare, încît lui Nika-nor Ivanovici i se păru că în lustre au început să sară nişte lumini, iar cînd cortina din faţă se ridică, pe scenă nu mai era nimeni în afară de singuraticul comper. El stoarse a dotia salvă de aplauze, salută în dreapta şi în stînga şi vorbi:

— În persoana acestui Duncil, în faţa voastră s-a prezentat în programul nostru un măgar tipic. Doar am avut plăcerea să vă vorbesc ieri şi să spun că păstrarea tainică a valutei este un nonsens. Nimeni nu poate s-o folosească, în nici un fel de împrejurări, vă asigur. Să-l luăm, de pildă, pe acest Duncil. Primeşte un salariu frumos şi nu duce lipsă de nimic. Are un apartament luxos, nevastă şi amantă — o frumuseţe. Apoi, nu! In loc să trăiască liniştit şi paşnic, fără nici un fel de neplăceri, predînd valuta şi pietrele preţioase, acest dobitoc hrăpăreţ a reuşit să fie demascat în faţa tuturor, ba, colac peste pupăză, s-a pricopsit şi cu o foarte mare neplăcere familială. Aşadar, cine face cărţile? Nu sînt amatori? în cazul acesta, numărul următor al programului nostru — cunoscutul talent dramatic, artistul Kurolesov Savva Petrovici, special invitat, va interpreta un fragment din Cavalerul avar de poetul Puşkin.

Kurolesov cel promis se arătă de îndată, cărnos, bărbierit, purtînd frac şi o cravată albă. Fără nici o introducere, el făcu o figură posomorită, se încruntă şi începu să vorbească cu 175 glas lipsit de naturaleţe, privind cu coada ochiului clopoţelul de aur:

— Un tînăr pierde-vară aşteaptă întîlnirea cu o desfrînată vicleană…

Şi Kurolesov istorisi despre el însuşi multe lucruri urîte. Nikanor Ivanovici îl auzi pe Kurolesov mărturisind cum a stat în genunchi în faţa lui, în ploaie, o văduvă nenorocită, urlînd, însă inima artistului a rămas de piatră. înainte de acest vis, Nikanor Ivanovici nu cunoştea defel operele poetului Puş-kin, dar pe poet îl cunoştea şi, zilnic, pronunţa de cîteva ori fraze cam de felul următor: „Şi chiria apartamentului, Puşkin o s-o plătească?” Sau „Becul de pe scară, deci, Puşkin l-a de-şurubat?” „Păcură, deci, Puşkin are să cumpere?…”

Acum, făcînd cunoştinţă cu una din operele sale, Nikanor Ivanovici se întrista, şi-o închipui pe femeia aceea care stătu în genunchi, cu orfanii ei, în ploaie, şi gîndi, fără să vrea: „E un tip, acest Kurolesov!”

Acesta însă, cu glasul tot mai tare, continua să se căiască şi-l încurcă definitiv pe Nikanor Ivanovici, pentru că la un moment dat începu să se adreseze cuiva, care nu era deloc pe scenă, şi îşi răspundea în locul acestui om absent, spunîndu-şi cînd ţar, cînd baron, cînd tată, cînd fiu, cînd tu, cînd dumneavoastră.

Nikanor Ivanovici înţelese un singur lucru: că artistul a murit de o moarte năprasnică, strigînd: „Cheile! Cheile mele!” apoi s-a prăbuşit pe podea, horcăind şi desfăcîndu-şi cu grijă cravata.

După ce muri, Kurolesov se ridică, îşi scutură praful de pe pantalonii de la frac, se înclină, zîmbi cu un zîmbet fals şi se retrase în aplauze cam sărace. Iar comperul vorbi aşa: — Am ascultat Cavalerul avar în interpretarea minunată a lui Savva Petrovici. Acest cavaler spera că zînele vor alerga la el zbenguindu-se şi că se vor mai întîmpla multe altele, plăcute, în acelaşi gen. Dar, după cum vedeţi, nu s-a întîm-plat nimic, n-au alergat la el zînele, iar muzele nu i-au adus prinosul lor, şi nu a ridicat nici un fel de palate, ci dimpotrivă, a murit urît de tot, la mama dracului, de dambla, pe cufărul său, plin de valută şi pietre preţioase. Vă previn, şi vouă vi se va întîmpla ceva de acest gen, dacă nu mai rău, în cazul cînd nu veţi preda valuta pe care o aveţi!

Poezia lui Puşkin o fi făcut asemenea impresie, sau cuvîn-tarea prozaică a comperului, cert e că din sală răsună deodată un glas ruşinos:

— Predau valuta.

— Vă rog să poftiţi pe scenă, invită amabil comperul, scru-tînd cu atenţie sala cufundată în întuneric. Pe scenă se ivi un cetăţean mic de stat, blonduliu; judecind după faţă, era nebărbierit cam de trei săptămîni.

— Scuzaţi, vă rog, numele dumneavoastră? se informă comperul.

— Kanavkin Nikolai, răspunse sfios cel apărut.

— A! îmi pare foarte bine, cetăţene Kanavkin. Aşadar?…

— Predau, zise încet Kanavkin.

— Cît?

— Una mie de dolari şi douăzeci de bucăţi a zece.

— Bravo! Tot ce aveţi?

Comperul îşi propti privirea drept în ochii lui Kanavkin, şi lui Nikanor Ivanovici i se păru chiar că din aceşti ochi ţîş-niră nişte raze care-l străpunseseră pe Kanavkin ca un fel de raze Roentgen. în sală nimeni nu mai respira.

— Cred! exclamă, în cele din urmă, actorul, stingîndu-şi privirea. Cred! Ochii aceştia nu mint! Doar de cîte ori v-am spus că greşeala voastră de bază constă în faptul că nu apreciaţi la justa lor valoare importanţa ochilor omeneşti. înţelegeţi, limba poate să ascundă adevărul, dar ochii — niciodată! Vi se pune deodată o întrebare, dumneavoastră nici nu tresăriţi, într-o clipă sînteţi stăpîn pe dumneavoastră şi ştiţi ce trebuie să spuneţi ca să ascundeţi adevărul, şi vorbiţi destul de convingător şi nu se mişcă nici o cută pe faţa dumneavoastră, dar, din păcate, adevărul din adîncul sufletului, neliniştit de întrebare, pentru o clipă sare în ochi, şi totul s-a terminat! Adevărul a fost văzut, sînteţi prins!

Rostind cu mult foc această cuvîntare foarte convingătoare, artistul se interesă duios la Kanavkin:

— Unde sînt pitiţi?

— La mătuşă-mea, Porohovnikova, care stă pe Precistenka.

— A! Asta-i… staţi un pic… la Klavdia Ilinişna, nu-i aşa?

— Da.

— Ah! da, da, da, da! O căsuţă mică? în faţa căsuţei o grădiniţă şi un gard de zăbrele? Cum să nu, ştiu, ştiu! Şi acolo unde i-aţi băgat?

— În pivniţă, într-o cutie de la Einehm… Comperul lovi din palme în semn de uimire.

— Aţi văzut una ca asta? strigă el amărît, păi acolo banii ăştia or să prindă mucegai, vor deveni jilavi. Cum se poate încredinţa valută unor astfel de oameni? Zău! întocmai ca nişte copii! Zău aşa!…

Kanavkin îşi dădu seama că a făcut o gafă şi că e vinovat şi-şi lăsă în jos capul moţat.

— Banii, urmă comperul, trebuie păstraţi la banca de stat, în încăperi speciale uscate şi bine păzite, şi în nici un caz în beciul mătuşii; unde, în treacăt fie spus, îi pot deteriora şobolanii! Zău! e ruşinos, Kanavkin, eşti totuşi un om în toată firea — un adult!

Kanavkin nu mai ştia unde să se ascundă şi nu făcea decît să zgîndăre cu degetul marginea surtucului său.

— Ei, gata, făcu mai blînd artistul, cine-şi aduce aminte de ceva din trecut… şi deodată adăugă pe neaşteptate: Da, era să uit… ca să fie un singur drum… să gonim maşina… degeaba… mătuşa asta a dumitale are şi ea, nu-i aşa?

Kanavkin, care nu se aştepta la o asemenea întorsătură, tresări şi în teatru se lăsă tăcerea.

— Ei, ei, Kanavkin… zise dojenitor, dar duios comperul, şi eu, care l-am lăudat! Poftim, nitam-nisam a început să dea din colţ în colţ! E stupid, Kanavkin! Doar adineauri am vorbit despre ochi. Că doar se vedea după ochi că mătuşa are… Ei, de ce ne chinuieşti de pomană?

— Are! strigă voiniceşte Kanavkin.

— Bravo! răcni comperul.

— Bravo! răcni înspăimîntător sala.

Cînd totul se mai potoli, comperul îl felicită pe Kanavkin, îi strînse mîna, îi propuse să-l ducă în oraş cu maşina, pînă acasă, şi cu aceeaşi maşină a ordonat cuiva din culise să se ducă după mătuşă şi s-o roage să poftească după program la teatrul de femei.

— Da, am vrut să te întreb, mătuşa nu ţi-a spus unde şi-i ascunde pe ai ei? se interesă comperul, oferindu-i amabil lui Kanavkin o ţigară şi un chibrit aprins. Acesta, trăgînd din ţigară, zîmbi cam posomorit.

— Cred, cred, urmă oftînd actorul, această bătrînă zgî-rie-brînză, nu numai nepotului, dar nici dracului n-o să-i spună asta! Ei, ce să-i faci? Hai să încercăm să trezim în ea sentimente omeneşti. Poate că nu au putrezit încă toate strunele în sufletul ei meschin. Toate cele bune, Kanavkin!

Şi Kanavkin, fericit, plecă. Comperul se informă dacă nu mai sînt persoane dornice să predea valută, dar drept răspuns primi tăcerea.

— Suciţi oameni, zău aşa! zise artistul dînd din umeri, şi perdeaua îl acoperi.

Lămpile se stinseră, un timp a fost întuneric, şi, de departe, răzbea o voce de tenor nervoasă, care cînta: „Acolo-s munţi de aur fin şi ei doar mie-mi aparţin…”

Apoi, de undeva, de două ori se auziră surd nişte aplauze.

— La teatrul de femei chiar acum predă valuta o dameză, vorbi deodată vecinul bărbos şi roşcat al lui Nikanor Ivano-vici şi, oftînd, adăugă: Eh, dacă nu erau gîştele mele! Ei, omule drag, la Lianozovo am nişte gîşte năbădăioase, tare mi-e teamă că or să crape fără mine. Pasăre cu năbădăi, gingaşă, cere îngrijire… Eh, dacă nu erau gîştele acelea! Pe mine n-ai să mă uimeşti cu Puşkin… şi bărbosul începu iar să ofteze.

Deodată în sală se făcu o lumină orbitoare şi Nikanor Iva-novici visă că prin toate uşile începură să se scurgă înăuntru bucătari cu scufii albe pe cap şi polonice în mîini. Nişte ajutoare de bucătar tîrîră un cazan cu supă şi o tavă mare cu pîine neagră, tăiată felii. Spectatorii se înviorară. Bucătarii veseli se strecurau prin mulţimea amatorilor de teatru, turnau supă în castronele şi distribuiau pîine.

— Luaţi masa, băieţi, prînziţi, strigau bucătarii, şi predaţi valuta! Ce să staţi degeaba aici? La ce vă trebuie poşirca asta! Te duci acasă, bei cum trebuie, iei o gustare, e tare bine! La ce bun, de exemplu, te-ai instalat aici, tătucă? se adresă lui Nikanor Ivanovici un bucătar gras, cu gîtul zmeuriu, întin-zîndu-i un castronel în care plutea singuratică în zeamă o frunză de varză.

— Nu am! Nu am! Nu am! striga cu glas înspăimîntat Nikanor Ivanovici, înţelegi, nu am!

— Nu ai? urlă cu bas ameninţător bucătarul, nu ai? întrebă el cu glas gingaş de femeie, nu ai, mormăi apoi liniştitor, transformîndu-se în felceriţa Praskovia Feodorovna.

Aceasta îl scutura de umăr cu duioşie pe Nikanor Ivanovici, care gemea în somn. Atunci se topiră bucătarii şi se nărui teatrul cu cortină cu tot. Printre lacrimi, Nikanor Ivanovici văzu bine camera sa din spital şi două persoane cu halate albe, dar nu erau bucătarii aceia familiari şi obraznici care se bagă în sufletul oamenilor cu sfaturile lor, ci nişte medici şi aceeaşi Praskovia Feodorovna, care nu ţinea în mînă un castronel, ci o farfurioară, cu o seringă pe ea, acoperită cu tifon.

— Cum vine asta, vorbi amar Nikanor Ivanovici în timp ce i se făcea injecţia, nu am şi nu am! Să le predea Puşkin valuta. Eu nu am!

— Nu ai, nu ai, îl liniştea Praskovia Feodorovna cea blîn-dă, şi de unde nu-i — nici Dumnezeu nu cere.

După injecţie, Nikanor Ivanovici se simţi mai bine şi adormi, fără nici un fel de vise.

Dar starea lui de agitaţie se transmise în rezerva 120, unde bolnavul se trezi şi începu să-şi caute capul, şi în rezerva 118, unde un maestru necunoscut, cuprins de nelinişte, îşi frîngea mîinile, plin de melancolie, privind luna cu gîndul la ultima şi amarnica noapte de toamnă din viaţa sa, la fîşia de lumină venind de sub uşa unui subsol şi la părul acela despletit.

Din rezerva 118, prin balcon, starea de agitaţie i se transmise lui Ivan, care se trezi şi izbucni în plîns.

Medicul însă îi potoli repede pe toţi cei agitaţi, cu mintea rătăcită, şi somnul începu să-i învăluie treptat. Ivan aţipi ultimul, la ceasul cînd peste rîu mijeau zorile. După ce medicamentul i se prelinse prin tot corpul, liniştea veni asupra lui ca un val, acoperindu-l. îşi simţi trupul mai uşor, iar adierea caldă a somnului îi mîngîie capul. înainte de-a adormi de-a binelea, mai auzi, din pădure, ciripitul păsărilor care vesteau apropierea zorilor. Dar păsările amuţiră curînd, şi Ivan văzu în vis cum soarele sta să se prăvale peste muntele Golgota, iar muntele era împresurat de un dublu cordon de soldaţi.


16 Supliciul


Soarele sta să se prăvale peste muntele Golgota, iar muntele era împresurat de un dublu cordon de soldaţi.

Pîlcul de călăreţi ce tăiase aproape de prînz calea procuratorului se îndrepta în trapul cailor spre Poarta Hebronului. Calea le şi fusese deschisă. Pedestraşii din cohorta Capado-cia împinseseră pe laturile drumului mulţimea de oameni, asini şi cămile, iar călăreţii, tropotind şi ridicînd trîmbe albe de praf pînă la cer, ajunseseră la răscrucea a două drumuri: cel de sud, către Betleem, şi cel de nord-vest, către Jaffa. Călăreţii o luară pe drumul de nord-vest. Aceiaşi capadocieni, postaţi din loc în loc pe marginile drumului, măturaseră din vreme, într-o parte şi alta, toate caravanele zorite să ajungă la Yerushalayim în ziua sărbătorii. Mulţimea de pelerini se îmbulzeau în spatele soldaţilor, lăsîndu-şi în părăsire corturile vărgate, pe care le întinseseră la popasuri, de-a dreptul pe iarbă. Străbătînd cam un kilometru, călăreţii depăşiră cohorta a doua a Legiunii Fulminanta şi, după alt kilometru, ajunseseră cei dintîi la poalele Golgotei. Aici descălecară. Comandantul îi împărţi în cete, care împresurară poalele colinei joase, lăsînd liberă numai ieşirea la drumul spre Jaffa.

Nu mult după aceea, ajunse la colină şi cohorta a doua şi se aşeză de pază, mai sus, încercuind culmea.

În sfîrşit, sosi şi centuria comandată de Marcus — Moar-tea-Şobolanilor. Soldaţii mărşăluiau pe marginile drumului, iar între şiruri, pe un car, escortaţi de garda secretă, erau duşi cei trei osîndiţi cu tăbliţe albe la gît, pe care sta scris în ara-meică şi elină „tîlhar şi răzvrătit”.

Carul osîndiţilor era urmat de altele încărcate cu stîlpi proaspăt geluiţi şi cu drugi de lemn ţintuiţi transversal, cu funii, sape, găleţi şi topoare. Pe carele acestea se aflau şi cei şase călăi. La urmă călăreau centurionul Marcus, şeful gărzii templului din Yerushalayim, şi bărbatul cu glugă căruia îi vorbise în treacăt Pilat în odaia întunecoasă a palatului. Procesiunea se încheia cu un şir de soldaţi, iar apoi venea mulţi- mea — vreo două mii de gură-cască ce înfruntaseră căldura aceea de iad, dornici să asiste la interesantul spectacol.

La aceşti gură-cască din oraş se adăugaseră şi pelerinii, lăsaţi să treacă în coada procesiunii. Cortegiul începu să urce pe Golgota în strigătele ascuţite ale crainicilor care repetau proclamaţia rostită de Pilat la amiază.

Călărimea.îi lăsă să treacă pe toţi, dar centuria a doua nu-i lăsă decît pe cei cu rost la ceremonia supliciului, apoi, cu o manevră rapidă, risipi mulţimea jur-împrejur pe colină, aşa încît ea se afla acum strînsă între pedestraşii de pe culme şi călăreţii de la poale. Oamenii puteau privi supliciul doar printre rîndurile, nu prea dese, de pedestraşi.

Trecuseră astfel mai bine de două ceasuri de cînd începuse urcuşul pe Golgota; soarele scăpata spre asfinţit, dar căldura se dovedea încă insuportabilă; pentru soldaţii din ambele cordoane era un chin, mureau de plictiseală şi-i blestemau în gînd pe cei trei tîlhari, urîndu-le din suflet să moară cît mai repede.

Cu fruntea brobonită şi cămaşa albă întunecată de sudoare, măruntul comandant al călăreţilor înşiraţi la poalele colinei se apropia mereu de căldarea din piele groasă, aflată la-n-demîna primelor rînduri, scotea apă în pumni, bea şi-şi uda turbanul. După ce se mai răcorea puţin, se depărta şi începea să bată înainte şi înapoi drumul prăfuit ce ducea spre culme. Lunga lui spadă lovea încălţările de piele încheiate cu şireturi. Comandantul voia să dea oamenilor săi un exemplu de tărie; dar fiindu-i milă de soldaţi, le îngădui să-şi pună în piramidă lăncile şi să-şi arunce deasupra pelerinele albe. Sub acest soi de corturi, sirienii se mai putură adăposti de soarele dogoritor. Găleţile se deşertau văzînd cu ochii, astfel că oştenii din diferite centurii porniseră pe rînd să care apă dintr-o vîlcea de la poalele colinei, unde, prin valurile de zăduf, la umbra firavă a unor duzi subţiratici, abia îşi mai ducea zilele un pîrîu cu apă tulbure. Tot acolo, încercînd să se adăpostească la umbra nestatornică a pomilor, stăteau în picioare, plictisiţi, păzitorii de cai, ţinînd de căpestre caii toropiţi de arşiţă. Lehametea soldaţilor şi ocările lor la adresa tâlharilor erau de înţeles. Temerile procuratorului în privinţa unor tulburări ce-ar fi putut izbucni cu prilejul supliciului în odiosul oraş al Yerushalayimului nu fuseseră, din fericire, justificate. Iar cînd se scurse şi cel de-al treilea ceas al supliciului, între cele două cordoane — cel de sus, pedestrimea, şi cel de jos, călă-rimea — la poalele colinei nu rămăsese, contrar aşteptărilor, nici măcar un singur om. Soarele se abătuse dogoritor peste mulţimea grămădită şi o gonise îndărăt spre Yerushalayim. între cordoanele celor două unităţi romane nu se mai aflau decît doi dini, probabil fără stăpîn, ajunşi cine ştie cum acolo. Dar şi ei erau potopiţi de căldură şi se lungiseră, cu limbile spînzurate şi suflînd din greu, fără să dea cea rn^i mică atenţie şopîrlelor cu spinările verzi, singurele vietăţi ce nu se temeau de dogoare şi lunecau de colo-colo printre bolovanii încinşi şi tulpinele răsucite şi spinoase ale tufelor lipite de pămînt.

Nimeni nu încercase să-i elibereze pe osîndiţi, nici în Ye-rushalayimul înţesat de trupe, nici aici, pe colina împresurată de paza armată; mulţimea se reîntoarse în oraş, fiindcă, într-adevăr, nu era nimic deosebit de văzut la acest supliciu, în timp ce acolo, în cetate, se desfăşurau pregătirile pentru marea sărbătoare a Paştilor, ce avea să înceapă spre seară.

Pedestraşii romani din cordonul de sus sufereau şi mai mult decît călăreţii. Singura învoire la care se îndurase centurionul lor, Moartea-Şobolanilor, fusese ca soldaţii să-şi scoată coifurile şi să-şi acopere capul cu fîşii de pînză muiate în apă, dar să rămînă în picioare şi cu lancea în mînă.

El însuşi, ca şi ceilalţi, cu o pînză pe cap, uscată însă, se plimba în sus şi în jos, aproape de grupul călăilor, fără să-şi fi scos măcar de pe tunică insignele de argint cu capete de lei şi păstrîndu-şi cu dîrzenie spada şi pumnalul. Soarele cădea drept pe centurion fără să-l supere parcă, dar la capetele de lei nu te puteai uita, te orbea scăpărarea argintului ce părea incandescent.

Chipul mutilat al centurionului nu exprima nici oboseală, nici nemulţumire; părea că uriaşul oştean ar fi fost în stare să umble o zi întreagă aşa cum era, şi noaptea toată, şi ziua următoare; în sfîrşit, atîta cît ar fi fost nevoie să umble astfel cu mîinile pe greul centiron, cu plăci de aramă, privind cu aceeaşi asprime cînd la stîlpii cu cei osîndiţi, cînd la soldaţii din cordon, dînd deoparte, cu vîrful încălţării lui prăfuite şi cu aceeaşi indiferenţă, oseminte omeneşti, albite de vreme sau frînturile de silex printre care călca.

Omul cu glugă se aşezase nu departe de stîlpi, pe un trepied şi stătea într-o molcomă nemişcare; totuşi, de plictiseală, mai zgîria din cînd în cînd cu o nuieluşă în nisipul încins din dreptul lui.

Am spus că dincolo de cordonul călăreţilor nu mai rămăsese suflet de om, dar nu e tocmai aşa. Un om tot se mai afla acolo, dar nu putea fi văzut de oricine. Se aşezase nu pe partea drumului unde trecerea fusese deschisă şi de unde i-ar fi venit mai uşor să privească supliciul, ci pe versantul de miazănoapte, acolo unde povîrnişul nu era nici lin şi nici accesibil, ci abrupt, cu gropi în bolovăniş, acolo unde, într-un prăvă-liş, agăţîndu-se cu sete de pămîntul arid, blestemat de ceruri, încerca să mai trăiască un smochin prăpădit.

Tocmai sub acel smochin, sub care nu aflai umbră, se aşezase pe o piatră, chiar de la început, adică de peste trei ore, singurul spectator, nu participant, la supliciu. Da, ca să privească supliciul, omul acela nu-şi alesese locul cel mai bun, ci pe cel mai rău. Dar şi de aici puteai vedea stîlpii, puteai vedea printre oştenii de pază cele două pete strălucitoare de pe pieptul centurionului, şi asta, pentru un om care dorea să treacă neobservat şi nimeni să nu-l tulbure, era desigur destul.

Cam cu patru ore înainte, chiar la începutul supliciului, omul acela avusese cu totul altă atitudine, ba chiar ar fi putut fi luat repede la ochi şi poate tocmai asta îl făcuse să se poarte altminteri acum, izolîndu-se.

Omul apăruse pentru prima dată printre întîrziaţi, atunci cînd procesiunea, trecînd de cordonul soldaţilor, abia suise pe culme. Răsufla din greu şi nu mergea la pas, ci suia în goană colina, croindu-şi cale cu violenţă prin mulţime, iar cînd văzu cum în faţa lui, ca şi a celorlalţi, se-nchide cordonul, recurse la un şiretlic naiv, prefăcîndu-se a nu înţelege strigătele celor ce-i porunceau să se oprească, şi dădu să se strecoare nebuneşte printre soldaţi pînă la locul supliciului, unde tocmai coborau din car osîndiţii. Pentru asta primi în piept o lovitură grea cu capătul bont al lăncii şi sări înapoi cu un ţipăt, dar nu din pricina durerii, ci a deznădejdii. Aruncă spre legionarul care-l lovise o privire tulbure, şi cu totul indiferentă, aidoma unui om nesimţitor la durerile fizice.

Tuşind şi răsuflînd din greu, ţinîndu-se cu mîna de piept, o luă la goană în jurul colinei, vrînd să găsească pe versantul de miazănoapte vreo spărtură în cordonul de soldaţi şi să se strecoare pînă la locul supliciului. Dar acum era prea tîrziu, cordonul se închisese strîns, iar omul, cu chipul schimonosit de suferinţă, trebui să renunţe la tentativa de a-şi deschide drum spre carele de unde se descărcau stîlpii. Această tentativă ar fi putut duce doar la arestarea lui, ceea ce nu i-ar fi convenit cîtuşi de puţin, mai ales în acea zi.

Astfel, el se îndreptă spre văgăuna unde era atîta linişte şi nimeni nu-l putea tulbura.

Aşezat pe o piatră, omul acela cu barba neagră, cu ochii arşi de soare şi nesomn, era cuprins de o grea amărăciune. Suspinînd, ba îşi descheia talethl-ul tocit în timpul pribegiei, care din albastru ajunsese de un cenuşiu murdar, şi-şi dezgolea pieptul lovit de lance şi îmbîcsit de sudoare; ba, cuprins de un chin insuportabil, îşi înălţa ochii la cer, urmărind cei trei vulturi ce se roteau de multă vreme prin văzduh, presimţind ospăţul ce-i aştepta sau îşi pironea privirile disperate în pămîntul galben, cătînd la o ţeastă de cîine pe jumătate roasă ori urmărea şopîrlele ce alergau în jurul lui.

Suferea atît de mult, încît din vreme în vreme îşi vorbea sieşi cu voce tare:

— Ah, ce nerod sînt… bolborosea el, legănîndu-se a jale pe piatră, copleşit de durerea ce-i măcina inima şi zgîriin-du-şi pieptul înnegrit de soare. Nerod ca o muiere! Laş! Sînt o lepădătură, nu om pe lume!

Tăcea, îşi lăsa mereu capul în piept; pe urmă, după ce sorbea puţină apă încropită dintr-o ploscă de lemn, mai prindea puteri şi apuca ba cuţitul ascuns la piept, ba o bucăţică de pergament pe care-o avea în faţă, pe o piatră, lîngă un beţigaş de trestie şi o călimară cu tuş.

Pe pergament făcuse însemnări:

Pelerină. „Clipele fug, iar eu, Levi Matei, stau pe Golgota, şi moartea nu mai vine!”

Iar mai jos:

„Soarele cade la apus, şi moartea nu mai vine.”

Apoi, deznădăjduit, Levi Matei scrise cu vîrful ascuţit al beţigaşului:

„Doamne! De ce te-ai mîniat pe el? Trimite-i moartea!”

După ce scrise aceste cuvinte, începu să suspine fără lacrimi, zgîriindu-şi din nou pieptul cu unghiile.

Cauza disperării lui Levi era groaznica nenorocire ce se abătuse asupra lui Yeshua şi a sa, precum şi acea greşeală grozavă pe care o săvîrşise, după credinţa sa, chiar el, Levi. Cu două zile înainte, Yeshua şi Levi se aflau la Betania, aproape de Yerushalayim, oaspeţi ai unui grădinar căruia îi plăceau mult predicile lui Yeshua. Toată dimineaţa cei doi oaspeţi lucraseră la grădină pe lingă stăpînul casei şi se gîndeau să plece spre Yerushalayim pe răcoarea serii. Dar, cine ştie de ce, Yeshua se arătă grăbit, zicînd că-l aşteaptă la Yerushalayim o îndatorire ce nu suferă amînare, iar către prînz plecase singur. Aici fusese prima greşeală a lui Levi Matei. De ce, ah, de ce-l lăsase să plece singur?

În seara aceea lui Matei nu-i mai fu dat să meargă la Yerushalayim; o boală cumplită îl lovise fulgerător. Era scuturat de friguri, trupul îi ardea ca focul, dinţii îi clănţăneau, şi cerea mereu apă.

Nu se putea mişca. Se trîntise pe o cergă în şopronul grădinarului şi zăcuse pînă vineri dimineaţa, cînd suferinţa îl părăsi, la fel de neaşteptat precum venise. Deşi era încă slăbit şi-i tremurau picioarele, Levi, chinuit de presimţirea unei nenorociri, îşi luase rămas-bun de la stăpînul casei şi plecase la Yerushalayim, unde prinse de veste că inima nu-l înşelase, că nenorocirea s-a şi întîmplat. Se afla în mulţime în clipa cînd procuratorul rostise osînda.

Cînd osîndiţii erau duşi pe munte, Levi Matei alergă cu mulţimea de curioşi, de-a lungul şirului de soldaţi, încercînd să-i dea de ştire, într-ascuns măcar lui Yeshua, că el, Levi, se găsea în preajmă-i, că nu-l părăsise în ultimul drum şi că se ruga din suflet ca moartea să-l ia pe Yeshua cît mai grabnic. Dar Yeshua privea drept înainte, în direcţia spre care era dus şi, fireşte, nu-l văzu pe Levi.

După ce procesiunea străbătuse cam jumătate de kilometru pe drumul în urcuş, Matei, împins în mulţime pe lîngă şirul de soldaţi, avu o idee simplă şi genială, şi îndată, cum era iute din fire, începu să se blesteme că nu-i venise gîndul acela mai devreme.

Soldaţii nu mergeau în şir compact; între ei mai erau spaţii libere. Cu multă agilitate şi un calcul precis, putea, aple-cîndu-se, să sară printre doi legionari, să se repeadă pînă la car şi să se salte sus. Arunci Yeshua ar fi fost cruţat de chinuri.

Ar fi ajuns o clipă, cît să-l lovească pe Yeshua cu un cuţit în spate, strigîndu-i: „Yeshua! te scap de chin şi plec cu tine! Eu, Matei, unicul şi credinciosul tău ucenic!”

Şi dacă Dumnezeu l-ar fi binecuvîntat cu încă o clipă de libertate, poate ar fi avut timp să se lovească şi pe el cu cuţitul, evitînd astfel moartea pe stîlpul supliciului. De altfel, acest amănunt îl interesa prea puţin pe Levi, dăbilarul de altădată. Lui nu-i păsa cum va muri. Un singur lucru voia el: ca Yeshua, care în viaţa lui nu făcuse nici cel mai mic rău nimănui, să scape de cazne.

Planul era foarte bun, dar Levi nu avea nici un cuţit asupra lui. Nici bani n-avea.

Furios pe sine, ieşi din mulţime şi se întoarse în goană în cetate. In capul lui înfierbîntat juca un singur gînd aprins: să-şi procure îndată, prin orice mijloace, un cuţit şi să ajungă din urmă, la timp, procesiunea.

Ajunsese în goană la porţile Yerushalayimului, în îmbulzeala caravanelor pe care le sorbea cetatea, şi văzu la stînga lui uşa deschisă a unei mici brutării. Răsufla din greu după atîta goană pe drumul acela potopit de arşiţă, dar se stăpîni, intră demn înăuntru, salută pe brutăreasa din spatele tejghelei şi o rugă să-i dea o pîine aşezată tocmai sus de tot, fiindcă-i plăcea mai mult decît celelalte, iar cînd femeia se întoarse cu spatele, înhaţă iute, fără o vorbă, de pe tejghea, un lucru cum nici n-ar fi visat mai nimerit: un cuţit de tăiat pîine, ascuţit ca un brici; apoi se repezi pe uşă afară.

Cîteva clipe după aceea, era din nou pe drumul Jaffei. Dar procesiunea nu se mai zărea. O luă la goană. Din vreme în vreme se lăsa să cadă istovit în praf şi rămînea nemişcat pînă îi mai venea sufletul la loc. Zăcea aşa, spre mirarea trecătorilor care se îndreptau spre Yerushalayim pe jos sau călări pe asini. Sta întins, ascultând cum i se zbătea inima nu numai în piept, dar şi în creştet şi-n urechi. După ce-şi mai revenea, o lua repede la drum, începea iarăşi să alerge, dar din ce în ce mai fără vlagă. Cînd, în sfîrşit, zări lunga procesiune ri-dicînd în depărtare nori de praf, ea se afla la poalele colinei.

— O, Doamne!… gemu Levi, înţelegînd că nu va izbuti să ajungă la vreme.

Cînd trecu şi al patrulea ceas de supliciu, chinurile lui Levi atinseră culmea şi îl cuprinse o aprigă mînie. Ridicîndu-se de pe piatră, zvîrli cuţitul, pe care acum i se părea că-l furase zadarnic, lovi cu piciorul în ploscă, lipsindu-se de apă, îşi smulse din cap kaff-ul, îşi înfipse unghiile în părul rar şi începu să se blesteme.

Se blestema, striga vorbe fără şir, gemea din adînc şi scuipa, îi hulea pe tatăl şi pe mama sa, care aduseseră pe lume o asemenea făptură fără minte.

Dar cum hula şi blestemele se dovedeau a fi în van, iar dogoarea nu se potolea, îşi încleşta pumnii descărnaţi şi, strîn-gînd pleoapele, îşi ridică braţele cu mare obidă la ceruri şi la soarele care luneca tot mai jos — lungind umbrele şi depăr-tîndu-se, ca să cadă în Mediterană — şi-i ceru lui Dumnezeu să facă neîntîrziat o minune. îi ceru lui Dumnezeu ca Yeshua să moară pe dată.

Cînd redeschise ochii, văzu că pe colină nimic nu se schimbase, doar petele de foc de pe pieptul centurionului se stinseseră. Soarele bătea în spatele osîndiţilor, iar chipul lor era întors către Yerushalayim. Atunci Levi izbucni într-un strigăt:

— Dumnezeule, te blestem!

Cu voce spartă striga că acum vedea nedreptatea Domnului şi că nici nu se mai gîndeşte să creadă în el!

— Eşti surd! urla Levi. Dacă n-ai fi surd, m-ai fi auzit şi i-ai fi luat zilele pe dată!

1 Batistă triunghiulară de pus pe cap. Cu pleoapele strînse, Levi aştepta să cadă trăsnetul ceresc asupra capului său. Dar nu se întîmplă nimic, şi, fără să-şi deschidă ochii, Levi continua să profereze împotriva cerului vorbe muşcătoare şi aprige ocări. îşi striga amarnica sa dezamăgire, striga că mai sînt şi alţi dumnezei, şi alte credinţe. „Da, un alt Dumnezeu n-ar fi îngăduit, n-ar fi îngăduit niciodată ca un om ca Yeshua să fie mistuit astfel de soare pe stîlpul supliciului!”

— M-am înşelat! striga Levi, aproape fără glas. Eşti Dumnezeul răului! ori poate ochii tăi nu mai văd nimic de fumul tămîierilor din templu, iar urechile tale nu mai aud altceva decît osanalele preoţilor! Nu eşti un Dumnezeu atotputernic! Eşti un Dumnezeu negru! te blestem, Dumnezeu al tîlhari-lor, ocrotitorul şi duhul lor!

În clipa aceea, simţi o adiere pe obraz şi un foşnet sub picioare. Adierea îl atinse din nou, şi atunci, deschizînd ochii, Levi văzu că totul se schimbase în jur, din pricina blestemelor lui sau poate din alte pricini. Soarele dispăruse mai-nain-te de a ajunge la mare, unde se cufunda în fiece seară. îl înghiţise un nor de furtună, care, ameninţător şi fără odihnă, se ridica pe cer, la apus. Marginile lui fierbeau într-o spumă albă, iar pîntecele-i negru ca zgura avea reflexe galbene. Norul tuna surd, din el desprinzîndu-se din vreme în vreme fîşii de foc. Pe drumul Jaffei de-a lungul aridei văi a Gionului, peste corturile pelerinilor, zburau vîrtejuri de praf împinse de vînt şi ridicîndu-se în trîmbe. Levi tăcu, încercînd să-şi dea seama dacă furtuna care se va aşterne peste Yerushalayim va aduce vreo schimbare în soarta nefericitului Yeshua. Şi îndată, privind fulgerele ce străpungeau norul, începu să implore ca trăsnetul să cadă pe stîlpul de supliciu al lui Yeshua. Privi ros de căinţă către peticul de cer senin pe care nu-l mîncase încă norul şi unde vulturii se pregăteau să fugă de furtună: Levi se gîndi că s-a grăbit nebuneşte cu blestemele sale: acum Dumnezeu nu-i va mai da ascultare.

Îşi întoarse privirea spre poalele colinei, cu ochii ţintă la partea unde, în rînduri ordonat rărite, păzeau călăreţii, şi-şi dădu seama că acolo se petrecuseră mari schimbări. De pe înălţime izbuti să vadă mai bine că soldaţii se mişcau şi îşi smulgeau lăncile înfipte în pămînt, îşi aruncau pelerinele pe spate, în timp ce oamenii de la cai alergau grăbiţi spre drum, trăgînd caii de căpăstru. Era limpede că ostaşii se pregăteau de plecare. Apărîndu-se cu mina de praful ce-i bătea în faţă, scuipînd întruna, Levi încerca să înţeleagă de ce plecau călăreţii, îşi ridică ochii mai sus şi distinse o mică siluetă, cu o hlamidă militară, purpurie, care urca spre locul supliciului. Atunci presimţirea unui sfîrşit fericit făcu să-i salte inima lui Levi.

În al cincilea ceas de chin al osîndiţilor, urcă pe colină comandantul de cohortă, sosit călare de la Yerushalayim, împreună cu însoţitorul său. La un gest al lui Marcus, şirul de soldaţi se desfăcu, şi centurionul îl salută pe tribun. Acesta-l luă îndată deoparte pe Moartea-Şobolanilor şi-i şopti ceva. Centurionul mai salută o dată şi porni spre grupul călăilor care se aşezaseră pe pietre sub stîlpii de supliciu. Tribunul se îndreptă însă spre cel care şedea pe scăunel, iar acesta se ridică cu veneraţie în faţa lui. Tribunul îi zise ceva tot în şoaptă, şi amîndoi porniră către stîlpii de supliciu. îi întovărăşi şeful gărzii templului.

Strîmbîndu-se cu dezgust la zdrenţele murdare ce zăceau pe jos lîngă stîlpi şi în care nu demult fuseseră veşmîntaţi osîn-diţii, la lucrurile acelea refuzate de călăi, Moartea-Şobolanilor chemă pe doi dintre călăi şi le porunci:

— Urmaţi-mă!

De la stîlpul cel mai apropiat venea un cîntec nebunesc şi răguşit.

Aflat de trei ore răstignit acolo, mîncat de muşte şi ars de soare, Hestas îşi ieşise din minţi şi acum îngîna ceva despre struguri; din cînd în cînd îşi clătina capul înfăşurat în turban, şi atunci muştele se ridicau leneşe de pe faţa lui, ca peste o clipă să se întoarcă iarăşi.

Răstignit pe al doilea stîlp, Dismas suferea mai rău decît ceilalţi doi, pentru că nu-şi pierduse cunoştinţa, şi-şi scutura capul repede şi uniform, la dreapta şi la stînga, ca să-şi lovească umărul cu urechea.

Yeshua fusese mai norocos decît ceilalţi doi. Din primul ceas căzuse în leşinuri, apoi îşi pierduse cunoştinţa şi rămăsese cu capul atîrnat în jos şi turbanul desfăcut. Astfel, muştele şi tăunii îl acoperiseră cu totul, şi chipul său nu se mai vedea sub roitoarea mască neagră. Pe mijloc, pe pîntece şi la subţiori se aşezaseră tăunii şi sugeau din îngălbeni tul trup gol.

Dînd ascultare semnelor făcute de omul cu glugă, unul dintre călăi luă o lance, celălalt aduse lîngă stîlp o găleată şi un burete. Primul ridică lancea şi înţepă pe rînd braţele lui Yeshua, legate cu funii de lemnul transversal al stîlpului de supliciu: trupul cu coastele ieşite în afară avu o tresărire. Călăul îi trecu vîrful lăncii pe pîntece. Atunci Yeshua înălţă capul, şi muştele bîzîitoare se ridicară în zbor, descoperindu-i chipul umflat de înţepături: un chip de nerecunoscut.

Ridicîndu-şi cu greu pleoapele, Ha-Nozri privi în jos. Ochii lui, limpezi de obicei, se aburiseră.

— Ha-Nozri! zise călăul.

Ha-Nozri îşi muşcă buzele tumefiate şi răspunse cu o voce răguşită, de tîlhar:

— Ce vrei? De ce ai venit la mine?

— Bea! zise călăul; şi buretele muiat în apă se ridică în vîrful lăncii pînă la buzele lui Yeshua. Bucuria îi străluci în ochi; îşi lipi buzele de burete şi începu să sugă apa cu lăcomie.

De pe stîlpul de alături se auzi glasul lui Dismas:

— E nedrept! Şi eu sînt tîlhar, ca şi el!

Dismas făcu un efort, dar nu se putu mişca; braţele lui erau legate de lemnul transversal prin trei noduri strînse. îşi supse pîntecele, unghiile i se înfipseră în marginile lemnului şi rămase întors către stîlpul lui Yeshua. Ochii îi ardeau de ură.

Un nor de praf acoperi atunci locul acela şi se lăsă un mare întuneric. Cînd praful se risipi, centurionul strigă:

— La al doilea stîlp, gura!

Dismas tăcu. Yeshua îşi desprinse buzele de burete, stră-duindu-se să dea vocii sale o expresie blîndă şi convingătoare, dar nu izbuti şi-l rugă răguşit pe călău:

— Dă-i să bea.

Se făcu tot mai întuneric. Norul acoperise acum jumătate de cer, abătîndu-se spre Yerushalayim; nori albi ca spuma alergau înaintea norului negru, plin de apă şi de foc. Peste colină săgeta puternic un fulger şi tună. Călăul lua buretele din lance.

— Slăveşte-l pe mărinimosul hegemon! şopti el solemn şi, cu o mişcare uşoară, îl împunse pe Yeshua în inimă. Acesta tresări, şoptind:

— Hegemon…

Sîngele i se prelinse pe pîntece, falca de jos tresări convulsiv, şi capul îi căzu iarăşi pe piept. La al doilea tunet, călăul îi dădu să bea lui Dismas şi repetă aceleaşi cuvinte:

— Slăveşte-l pe hegemon! apoi îl ucise şi pe el.

Cu minţile pierdute, Hestas strigă înspăimîntat, văzîndu-l lîngă el pe călău, dar, cînd buretele îi atinse buzele, bolborosi ceva şi-l prinse cu dinţii. Puţine clipe după aceea şi trupul lui se lăsă în jos, pe cît îngăduiau funiile strînse.

Omul cu glugă îl urma pas cu pas pe călău şi pe centurion; în spatele lor venea şeful gărzii templului. Oprindu-se la primul stîlp, omul cu glugă îl privi cu luare-aminte pe Yeshua însîngerat, îl atinse cu mîna-i albă pe picior şi spuse celor ce-l întovărăşeau:

— E mort.

Acelaşi lucru se repetă şi lîngă ceilalţi stîlpi. Atunci tribunul făcu un semn centurionului şi, întorcîndu-se, începu să coboare colina însoţit de şeful gărzii templului şi de omul cu glugă. Se lăsa întunericul, fulgerele brăzdau cerul negru. Acolo ţîşni focul dintr-o dată, şi strigătul centurionului „Ridicaţi cordonul!” se înecă în tunet mare.

Fericiţi, soldaţii începură să alerge în jos pe colină, punîn-du-şi coifurile.

Întunericul învălui Yerushalayimul.

Ploaia se dezlănţui violent, prinzîndu-i pe soldaţi la mijlocul povîrnişului. Apa se revărsa cu atîta putere, încît soldaţii care alergau spre poalele colinei erau prinşi de torente. Soldaţii lunecau şi cădeau pe argila udă, grăbindu-se către drumul drept, de-a lungul căruia, aproape nevăzuţi sub vălul de apă, mînau spre Yerushalayim călăreţii, şi ei uzi pînă la piele. Cîteva clipe după aceea, pe colina fumegînd de furtună, de apă şi de foc, rămăsese un singur om.

Scuturînd cuţitul furat nu în zadar, poticnindu-se pe pietrele lunecoase, agăţîndu-se de tot ce-i sta la îndemînă, tîrîn-du-se în genunchi, el zorea spre stîlpii de supliciu. Aci dispărea în deplina întunecime, aci era luminat dintr-o dată de scăpărarea fulgerelor. Cînd, în sfîrşit, izbuti să ajungă la stîlpi, cu apa pînă peste glezne, smulse de pe el taleth-ul rece, îngreunat de ploaie, rămase doar în cămaşă şi se lipi de picioarele lui Yeshua. Tăie funiile ce-i legau gleznele, se urcă pe traversa de jos, îl cuprinse pe Yeshua în braţe şi-i liberă şi braţele de legăturile strînse. Trupul gol şi umed al lui Yeshua se prăvăli peste el, doborîn-du-l la pămînt şi strivindu-l sub greutatea-i. Levi vru să-l salte îndată pe umeri, dar un gînd îl opri. Lăsă acolo jos, în apă, trupul cu capul căzut pe spate şi braţele desfăcute, şi alergă, lunecînd pe argila moale, spre ceilalţi doi stîlpi. Le tăie şi celorlalţi funiile, iar cele două trupuri se prăbuşiră şi ele.

Peste cîteva clipe, pe colină nu mai rămaseră decît două trupuri şi cei trei stîlpi de supliciu goi. Apa lovea puternic leşurile.

Dar în vremea aceasta, pe colină nu se mai afla nici Levi, nici trupul lui Yeshua.


17 O zi agitată


Vineri dimineaţă, adică a doua zi după blestematul spectacol, întregul personal de la „Varietăţi”: contabilul Vasili Ste-panovici Lastocikin, doi socotitori, trei dactilografe, ambele casieriţe, plasatorii şi femeile de serviciu — într-un cuvînt, toţi cei prezenţi — în loc să-şi vadă de treabă la posturile lor, şedeau pe pervazurile ferestrelor dinspre strada Sadovaia şi se uitau la cele ce se petreceau în preajma teatrului. Acolo se înghesuiau, pe două rînduri, mii de persoane făcînd coadă. Vîrful acestei cozi se pierdea în Piaţa Kudrinskaia. în capul ei stăteau vreo douăzeci de speculanţi de bilete prea bine cunoscuţi în lumea teatrală din Moscova.

Cei care stăteau la coadă erau teribil de impacientaţi, atră-gînd atenţia trecătorilor ce se scurgeau grăbiţi prin faţa teatrului şi comentînd povestirile pasionante despre nemaivăzutul program de magie neagră din ajun. Aceste povestiri îl tulburară nespus pe contabilul Vasili Stepanovici, care nu asistase la reprezentaţie. Plasatorii povesteau fel şi fel de bazaconii; de pildă că, la terminarea celebrului spectacol, unele cetăţene ar fi alergat în ţinută indecentă pe stradă, precum şi altele de felul ăsta. Vasili Stepanovici, om modest şi potolit, clipea doar din ochi, ascultînd relatarea acestor minuni şi nu ştia deloc ce anume să întreprindă. De făcut trebuia să facă ceva, şi tocmai el era cel dator să acţioneze, deoarece rămăsese acum cel mai mare peste trupa de la „Varietăţi”.

Pe la zece dimineaţa, coada pe care o formau cei ahtiaţi după bilete se făcuse atît de stufoasă, încît vestea ajunse la urechile miliţiei şi, drept urmare, au fost trimise cu o uimitoare grabă echipe ecvestre şi pedestre, care au şi făcut puţină ordine. Şerpuind pe o lungime de un kilometru, deşi ordonată, coada în sine constituia o mare ispită, nedumerindu-i profund pe cetăţenii de pe Sadovaia.

Toate acestea se petreceau afară, în stradă, dar lucrurile nu stăteau mai bine nici în incinta teatrului. Dis-de-diminea-ţă au început să sune telefoanele; sunau în neştire; în cabinetul lui Lihodeev, în al lui Rimski, la contabilitate, la casierie şi în biroul lui Varionuha. La început, Vasili Stepanovici mai răspundea la cîte unele, răspundea şi casiera, bîiguiau ceva în receptor plasatorii, dar de la o vreme n-au mai răspuns, pentru că la întrebarea unde e Lihodeev, Varionuha sau Rimski, nu ştiau ce să spună. Iniţial, au încercat să scape cu „Lihodeev e acasă”, dar li se riposta că acasă la el se dă răspunsul „e la ”Varietăţi””.

O doamnă, adînc tulburată, îl ceru stăruitor pe Rimski la telefon. A fost sfătuită să telefoneze soţiei lui; la care vocea de la telefon a răspuns printre hohote de plîns că e chiar soţia lui Rimski şi că acesta nu e de găsit nicăieri. A început o adevărată babilonie. O femeie de serviciu apucase să povestească tuturor că, intrînd în biroul directorului financiar, găsise uşa vraişte, lumina aprinsă, geamul dinspre grădină spart, un fotoliu răsturnat, iar în cameră — nimeni.

După ora zece dădu buzna în teatru doamna Rimski. Plîn-gea în hohote, frîngîndu-şi mîinile. Vasili Stepanovici, năuc, nu ştia ce sfat să-i dea. La zece şi jumătate sosi miliţia. Prima întrebare, absolut rezonabilă, suna cam aşa:

— Ce se petrece la dumneavoastră, cetăţeni? Despre ce e vorba?

Întreaga echipă se trase înapoi, împingîndu-l în faţă pe Vasili Stepanovici, palid şi tulburat. Fu nevoit să spună lucrurilor pe nume, recunoscînd că întreaga conducere, adică directorul teatrului, directorul financiar şi administratorul, dispăruse şi nu se ştie unde se află; că, după şedinţa de magie neagră din ajun, comperul fusese dus la un spital de psihiatrie şi, în încheiere, califică reprezentaţia din ajun ca ceva de-a dreptul scandalos.

După ce hohotele de plîns ale doamnei Rimski fură pe cît posibil potolite, cei de la miliţie o expediară acasă, interesîn-du-se îndeaproape de tot ce istorisise femeia de serviciu cu privire la dezastrul găsit în cabinetul lui Rimski. Salariaţii au fost rugaţi să treacă la locurile lor, şi să se apuce de treabă. Foarte curînd apărură în clădirea teatrului anchetatorii, însoţiţi de un cîine-poliţist — un dulău muşchiulos, cu blana de culoarea scrumului de ţigară, cu urechile ascuţite şi ochi din cale-afară de inteligenţi. Numaidecît, printre salariaţii teatrului se răspîndi zvonul că dulăul ar fi celebrul As de Caro. Comportarea celebrului As îi uimi pe toţi. De îndată ce năvăli în cabinetul directorului financiar, Asul începu să mîrîie, rînjindu-şi colţii monstruoşi şi galbeni, apoi se întinse pe burtă şi, cu o oarecare expresie de tristeţe şi în acelaşi timp de furie în ochi, se tîrî spre geamul spart. învingîndu-şi frica, sări deodată pe pervaz şi, repezindu-şi botul ascuţit în sus, se porni să urle cu furie sălbatică. Refuza să coboare, mîrîia în draci, se zvîrcolea, ba chiar încerca să sară pe fereastră.

Dulăul fu scos din cabinet şi lăsat liber în vestibul, de unde ieşi prin intrarea principală în stradă şi-i conduse pe cei ce-l urmau la staţia de taxiuri. Acolo, As de Caro pierdu urma după care se ţinuse şi fu dus acolo de unde fusese adus.

Anchetatorii se instalară în cabinetul lui Varionuha, unde erau chemaţi pe rînd toţi salariaţii de la „Varietăţi” care fuseseră martori la evenimentele din timpul reprezentaţiei. Trebuie să menţionăm că anchetatorii întîmpinau la fiece pas greutăţi neprevăzute. Firul pe care îl ţineau în mînă se rupea mereu.

Afişe au existat? Au existat, dar peste noapte au fost lipite altele noi, şi acum puteai să tragi şi cu tunul că nu găseai nici 195 un afiş! De unde apăruse magul ăsta? Cine-l cunoaşte? Cu alte cuvinte, fusese încheiat un contract cu el?

— Probabil, răspunse Vasili Stepanovici tulburat.

— Păi, dacă s-a încheiat un contract, el trebuia să treacă pe la serviciul contabilităţii, nu-i aşa?

— Negreşit, zise, emoţionîndu-se şi mai mult, Vasili Stepanovici.

— Şi unde-i?

— Nu-i, răspunse, tot mai palid, Vasili Stepanovici, desfă-cîndu-şi braţele a nedumerire.

Într-adevăr, nici în dosarele de la contabilitate, nici în cele ale directorului financiar şi nici măcar la Lihodeev sau Vario-nuha nu se găsi urmă de contract.

Cum îl cheamă pe acest mag? Vasili Stepanovici nu ştia. Lipsise în ajun de la reprezentaţie. Plasatorii nu ştiau, iar casieriţa care vînduse biletele, după ce încreţi neobosită fruntea şi-şi frămîntă îndelung mintea, spuse în cele din urmă:

— Wo… pare-se, Woland…

Sau… poate că nu era Woland? S-ar putea să nu fie Woland. Nu cumva Valand?

De la biroul de control al străinilor se răspunse că nu se ştie nimic despre vreun magician Woland sau Valand.

Curierul Karpov le declară anchetatorilor cum că magul ar fi tras la Lihodeev. Se înţelege că pe dată se făcu o descindere în apartamentul lui Lihodeev, dar acolo nu dădură de nici un mag. Nici Lihodeev nu era acasă. Grunia, femeia de serviciu, lipsea şi ea şi nimeni nu ştia unde plecase. Nikanor Ivanovici, preşedintele comitetului de bloc, nu era nici el de găsit. Tot aşa şi Prolejnev!

Se petrecea ceva absolut uluitor: dispăruse toată conducerea teatrului; în ajun avusese loc un spectacol ciudat şi scandalos, dar cine-l jucase şi cine pusese totul la cale nu se ştia.

Între timp, acele ceasornicelor se apropiau de amiază, ora cînd trebuia să se deschidă casa de bilete. Dar despre aşa ceva, bineînţeles, nici nu putea fi vorba! pe uşa teatrului fu atîrnată imediat o bucată enormă de carton pe care scria: „Spectacolul de astăzi se contramandează.” Oamenii care făceau coadă, îndeosebi cei din faţă, începură să se agite, dar, după un timp, se potoliră, şi coada porni să se destrame, aşa că, peste vreo oră, nu mai rămase nici urmă dintr-însa pe Sadovaia. Anchetatorii plecară pentru a-şi continua ancheta în altă parte, salariaţii, în afara celor de serviciu, au fost lăsaţi să plece şi ei, iar uşile teatrului au fost încuiate.

Contabilul Vasili Stepanovici avea două sarcini urgente, în primul rînd, trebuia să se ducă la Comisia de spectacole şi serbări distractive, spre a prezenta raportul referitor la evenimentele din ajun şi, în al doilea rînd, să treacă pe la sectorul financiar pentru spectacole, ca să predea încasările din ajun — 21 711 ruble.

Om ordonat şi conştiincios, Vasili Stepanovici împacheta banii în hîrtie de ziar, legă pachetul cruciş cu sfoară, îl vîrî în servietă şi, cunoscînd la perfecţie instrucţiunile respective, se îndreptă spre staţia de taxiuri şi nu spre autobuz sau tramvai.

De îndată ce şoferii celor trei maşini din staţie văzură un pasager grăbit, cu o servietă doldora apropiindu-se de ei, o luară tustrei din loc, chiar de sub nasul lui, cu maşinile goale, aruncîndu-i, din motive necunoscute, priviri răutăcioase.

Uimit de această împrejurare, contabilul rămase îndelung încremenit, căutînd să găsească o explicaţie.

Peste vreo trei minute sosi în staţie o maşină goală, dar faţa şoferului se strîmbă chiar în clipa în care-l observă pe client.

— Liber? întrebă, dregîndu-şi glasul, uimit, Vasili Stepanovici.

— Arătaţi-mi banii, răspunse cu răutate şoferul, fără să-l privească pe pasager.

Mirîndu-se din ce în ce mai mult şi strîngînd la subţioară preţioasa servietă, Vasili Stepanovici scoase din portofel o hîrtie de zece ruble şi i-o arătă.

— Nu merg! i-o reteză acesta.

— Scuzaţi, vă rog, cum… începu contabilul, dar şoferul îl întrerupse.

— Una de trei aveţi?

Totalmente buimac, contabilul scoase din portofel două hîrtii a trei ruble şi le arătă şoferului.

— Urcaţi-vă, strigă acesta şi izbi în aparatul de taxat, gata să-l rupă. Am plecat.

— Nu ai rest sau ce? întrebă timid contabilul. 197

— Am buzunarul doldora de rest! urlă şoferul, şi în oglinjoara de la parbriz scînteiară doi ochi injectaţi. A treia oară mi se întîmplă pe ziua de azi. La fel au păţit şi alţi şoferi. Un ticălos îmi dă o hîrtie de zece şi-i număr restul — patru ruble şi cincizeci de copeici. Se dă jos lepădătura. Peste vreo cinci minute, mă uit la bancnotă, şi ce să vezi? O etichetă de la o sticlă de apă minerală! (Aici şoferul rosti cîteva cuvinte nepublicabile.) Apoi, un altul, pe Zubovskaia. Iar una de zece. Ii dau restul — trei ruble. Pleacă. Bag mîna în buzunar şi dau peste o albină. Hait, şi-mi înţeapă un deget, afurisita! Fir-ar să fie de… şi şoferul trînti din nou nişte vorbe de ruşine. Mă uit, hîrtia de zece — ia-o de unde nu-i! Şi aseară la „Varietăţi”, un… (cuvinte ce nu pot fi reproduse)… o jigodie de scamator a dat o reprezentaţie cu nişte hîrtii de zece ruble (cuvinte nepublicabile)…

Contabilul îşi pierdu graiul, se zgribuli tot şi făcu o mutră, de parcă pînă şi cuvîntul „Varietăţi” l-ar fi auzit pentru prima dată, gîndind în sinea lui: „Grozave chestii!”

După ce ajunse la destinaţie şi achită fără incidente cursa, contabilul intră în clădire şi se îndreptă pe coridor spre cabinetul şefului respectiv, dîndu-şi seama înainte de a ajunge la uşa lui că nimerise într-o clipă nepotrivită. în cancelaria Comisiei de vizionare a spectacolelor domnea un tărăboi fără seamăn. O curieră cu băsmăluţa căzută pe ceafă, cu ochii holbaţi trecu în goană pe lîngă contabil.

— Nu-i şi nu-i! Nu este, dragii mei! striga femeia, adre-sîndu-se cuiva; pantalonii şi haina sînt aici, la locul lor, dar în haină nu-i absolut nimic!

Dispăru după uşă, şi în urma ei se auzi de îndată zgomot de veselă spartă. Din biroul secretariatului ieşi glonţ şeful sectorului unu al Comisiei — un cunoscut al contabilului, dar în aşa un hal, încît fără măcar să-l observe, pieri dintr-o dată.

Zguduit de cele văzute, contabilul ajunse în faţa biroului secretariatului — anticamera preşedintelui Comisiei, unde rămase de-a dreptul stupefiat.

Dinspre uşa închisă a cabinetului răsuna o voce ameninţătoare, aparţinînd fără doar şi poate lui Prohor Petrovici, preşedinte Comisiei. „Pesemne că-l săpuneşte pe vreunu'!” îşi dădu cu părerea contabilul năucit, dar, aruncînd o privire în jur, văzu un alt tablou: într-un fotoliu, de piele, zăcea cu capul rezemat de spetează, plîngînd în hohote nestăvilite cu o batistă udă în mînă şi cu picioarele întinse pînă aproape de mijlocul încăperii, secretara personală a lui Prohor Petrovici, frumoasa Anna Riceardovna.

Bărbia Armei Riceardovna era mînjită toată cu roşu de buze, iar pe obrajii ei ca piersica rimelul lichefiat se prelingea în şiroaie negre.

Văzîndu-l pe contabil în uşă, secretara sări în picioare, se repezi la el, îşi înfipse mîinile în reverele hainei lui şi începu să-l zgîlţîie:

— Slavă Domnului! Bine că s-a găsit totuşi un om curajos! Toţi au luat-o care încotro, ca potîrnichile, toţi l-au trădat! Să mergem, să mergem la el! Nici nu ştiu ce-i de făcut! Şi, conti-nuînd să plîngă cu hohote, îl tîrî pe contabil în cabinet.

Cum trecu pragul, contabilul scăpă servieta jos şi toate gîndurile i se învălmăşiră, de parcă s-ar fi întors cu picioarele în sus. Şi, trebuie s-o recunoaştem, nu fără temei!

La un birou imens, cu o călimară masivă în mijloc, şedea un costum gol pe dinăuntru şi plimba pe hîrtie un toc cu peniţa uscată, fără cerneală. Costumul avea cravată, din buzunarul de la piept ieşea vîrful unui stilou, dar deasupra gulerului nu se afla nici gît, nici cap, şi nici din manşete nu se vedeau ieşind mîinile. Costumul era cufundat în lucru şi nu băga în seamă defel harababura care domnea în jur. Auzind zgomotul uşii deschise, costumul se lăsă pe speteaza fotoliului şi deasupra gulerului răsună vocea atît de cunoscută a lui Prohor Petrovici:

— Ce-i asta? Doar stă scris pe uşă că nu primesc pe nimeni! Frumoasa secretară scoase un ţipăt ascuţit şi, frîngîndu-şi mîinile, strigă:

— Aţi văzut? Vedeţi? Nu e! Nu mai e! Daţi-mi-l înapoi, o, daţi-mi-l!

În clipa aceea cineva îşi strecură nasul pe uşă, scoase un ţipăt de uimire şi pieri. Contabilul simţi cum îi tremură picioarele, se aşeză pe marginea unui scaun, fără să scape din vedere să-şi ridice servieta. Ţopăind în jurul contabilului, Anna Riceardovna îi maltrata haina, vociferînd: — Totdeauna îl opream cînd drăcuia! Iată unde a ajuns drăcuind!

Deodată, frumoasa se repezi la birou şi, cu o voce muzicală, duioasă, deşi puţin cam nazală din cauza plînsului, exclamă:

— Proşa! Unde eşti?

— Pe cine iei dumneata cu „Proşa”? se informă cu aroganţă costumul, înfundîndu-se şi mai mult în fotoliul său.

— Nu mă recunoaşte! Pe mine! Vă daţi seama! se puse iar pe bocit secretara.

— Te rog să încetezi cu plînsul la mine în cabinet! se răsti de data aceasta înfuriat de-a binelea irascibilul costum în dungi şi trase cu mîneca spre el un set nou de hîrtii, cu intenţia vădită de a pune rezoluţii pe ele.

— Nu, nu sînt în stare să văd aşa ceva, e peste puterile mele! răcni Arma Riceardovna, ieşind ca vîntul din cabinet.

Contabilul se năpusti şi el în urma ei.

— Închipuiţi-vă, povestea secretara, tremurînd toată de tulburare şi înfigîndu-şi din nou mîinile în mîneca contabilului. Stăteam la biroul meu şi, deodată, intră un motan. Negru, voinic, o namilă — cît un hipopotam… Natural, am strigat la el: „zît!” Motanul o şterse, dar în locul lui intră un grăsan, tot cu mutră de motan şi-mi spuse: „Ce înseamnă asta, cetă-ţeano, iei cu ”zît” pe vizitatori?” şi, ţuşti — la Prohor Petro-vici. Mă iau după el, desigur, şi îi strig: „Ai înnebunit?” neobrăzatul însă se aşază într-un fotoliu, drept în faţa lui Prohor Petro viei. Dumnealui, deşi inimă de aur, se enervează uneori. Nu zic ba, şi-a ieşit din pepeni. E nervos, munceşte enorm, şi s-a aprins: „De ce intri fără să fii anunţat?” zice. Ăla, obraznic, închipuiţi-vă, tolănit în fotoliu, zîmbeşte şi zice: „Am venit să stăm de vorbă. Am cu dumneata o trebuşoară.” Prohor Petrovici se înfurie şi mai şi: „Sînt ocupat”, zice. Să vedeţi ce-i răspunde individul: „N-ai nici o treabă…” Ce spuneţi de una ca asta? Şi-atunci, bineînţeles, Prohor Petrovici îşi pierde răbdarea şi strigă: „Ce înseamnă asta? Afară cu el, scoateţi-l de aici, lua-m-ar dracii!” Celălalt, închipuiţi-vă, zîmbeşte şi-i spune: „Să vă ia dracii? Dacă doriţi, se poate!” Şi deodată — pac! N-am apucat să zic pîs, mă uit… individul cu mutră de motan nu mai e… şi, ce văd? In fotoliu şa… sade… un cos- turn… He-e-e! începu să urle frumoasa secretară, căscînd larg gura pocită de atîta plîns.

Se înecă într-un nou val de hohote, îşi trase apoi sufletul şi începu să îndruge ceva fără noimă:

— Şi scrie, scrie, scrie mereu! Să înnebuneşti, nu alta! Vorbeşte la telefon! Da, costumul! Toţi au fugit care încotro, ca potîrnichile!

Contabilul stătea şi tremura ca varga. Soarta însă îi veni în ajutor. Sosi miliţia: doi bărbaţi, cu pas calm, măsurat. Ză-rindu-i, frumoasa începu să hohotească şi mai tare, arătînd mereu cu mîna spre uşa cabinetului.

— Hai să nu mai plîngem, cetăţeano, spuse calm primul bărbat, iar contabilul, simţind că prezenţa lui e absolut de prisos, o şterse din secretariat şi peste un minut era afară, în stradă, în cap simţi un fel de curent de aer, îi vuia ca un horn şi în vuietul acela desluşi frînturi din cele povestite de plasatori cu privire la motanul ce participase la reprezentaţia din ajun. „E-he-he! N-o fi chiar motănelul nostru?”

Neizbutind să rezolve ce avea de rezolvat la comisie, conştiinciosul Vasili Stepanovici hotărî să treacă pe la filiala ei, de pe strada Vagankovo şi, ca să se mai liniştească, făcu drumul pînă acolo pe jos.

Filiala îşi avea sediul într-o vilă cu pereţii coşcoviţi de vreme, situată în fundul unei curţi, şi era celebră prin coloanele sale de porfir din vestibul. Dar nu coloanele îi uimeau în ziua aceea pe vizitatori, ci ceea ce se petrecea sub ele.

Cîteva persoane încremeniseră locului cu ochii ţintă la o domnişoară care plîngea, la o măsuţă cu afişe teatrale, pe care le vindea. în momentul acela domnişoara nu mai oferea nimănui marfa ei spre vînzare, ci răspundea cu gesturi deznădăjduite la numeroasele întrebări compătimitoare. între timp, de sus şi de jos, din toate secţiile filialei, se auzeau cel puţin douăzeci de telefoane răguşite de atîta zbîrnîit.

După ce mai plînse puţin, domnişoara tresări şi strigă isteric:

— Iar mă apucă! şi, aşa, tam-nisam intona cu glas tremurător de soprană:

Slăvită mare, Baikal mult iubit… Curierul, care se arătă pe scară, ameninţă cu pumnul pe cineva şi o âeompanie pe domnişoară, cu o voce voalată, ştearsă, de bariton.

Vitează corabie, bogat pescuit…

La vocea curierului se alăturară şi alte voci, mai îndepărtate. Corul se amplifică, prinse puteri şi, în cele din urmă, melodia vui în toate colţurile filialei. în camera de alături, nr. 6, biroul secţiei de calculaţie şi revizie, se distingea îndeosebi o voce de bas, profundă şi cam răguşită.

Hei, colo, la vîsle, mai cu inimă, frate! urla curierul pe scară.

Lacrimile şiroiau pe obrajii fetei; încerca să strîngă din dinţi, dar gura i se deschidea de la sine, şi ea continua să cîn-te cu o octavă mai sus decît curierul:

De peste deal era voinicul!…

Pe vizitatorii amuţiţi îi uluia faptul că toţi coriştii, deşi răs-pîndiţi în diferite colţuri ale filialei, cîntau foarte armonios, ca şi cînd întregul cor ar fi stat strîns unit, cu ochii ţintă la un dirijor invizibil.

Trecătorii de pe stradă se opreau lîngă grilaj, uimiţi de veselia din filială.

O dată cu sfîrşitul primului cuplet, cîntecul amuţi brusc, ca la semnul unei baghete. Curierul trase încet o sudalmă şi dispăru.

Apoi, pe intrarea principală îşi făcu apariţia un cetăţean într-un pardesiu de sub care ieşeau poalele unui halat alb. îl însoţea un miliţian.

— Luaţi măsuri, domnule doctor, vă implor! strigă isteric tînăra de la măsuţă.

Pe palierul scării dădu buzna secretarul filialei, care, mort, se vede, de ruşine, şi fîstîcit la culme, rosti bîlbîindu-se:

— Să vedeţi, tovarăşe doctor, la noi e un caz de hipnoză în masă… şi e absolut necesar să…

Nu termină fraza, ci, înecîndu-se cu propriile-i cuvinte intona deodată cu voce de tenor:

Şilka şi Nercinskul… — Tîmpitul, izbuti să strige tînăra fată, dar în loc să explice pe cine înjură, începu cu o ruladă şi se apucă şi ea să cînte despre Şilka şi Nercinsk.

— Ţineţi-vă firea! terminaţi cu cîntatul! se adresă doctorul secretarului.

Se vedea bine că bietul secretar ar fi dat orice să nu mai cînte, dar nu se putu stăpîni şi, împreună cu corul, duse pînă la urechea trecătorilor din stradelă vestea că:

„în desiş de codru des, Fiara nu-i dăduse ghes, Iar înfuga-i de pe urmă, Glonţul nu l-a prins din urmă.”

După acest cuplet, tînăra primi cea dintîi din mîna doctorului o doză de valeriană. Apoi, doctorul, urmîndu-l pe secretar, alergă la ceilalţi, să-i calmeze şi pe ei.

— Scuzele mele, tovărăşico, se adresă deodată fetei Vasili Stepanovici. Nu cumva a fost pe la dumneavoastră un motan negru?

— Ce motan, dom-le? strigă fata în culmea furiei, avem un bou la noi la filială, un bou în toată puterea cuvîntului! Apoi adăugă: Lasă-l să audă, am să povestesc totul!

Şi povesti într-adevăr totul de-a fir-a-păr.

Din spusele fetei reieşi că şeful filialei orăşeneşti, suferind de mania organizării a tot felul de cercuri, „dezorganizase de fapt activitatea cercurilor”.

— Un mistificator. îi ducea de nas pe şefi! urla tînăra. în cursul anului şeful filialei reuşise să organizeze un cerc pentru studierea operei lui Lermontov, unul de şah-dame, unul de ping-pong şi unul de călărie. La vară ameninţa să organizeze un cerc de canotaj pe apă dulce şi un cerc de alpinism. Şi iată că astăzi, în pauza de prînz, apare el, şeful… la braţ cu un ticălos — povestea fata — pripăşit nu se ştie de unde, îmbrăcat cu nişte pantalonaşi cadrilaţi, cu un pince-nez crăpat; o mutră pur şi simplu imposibilă!

După spusele fetei, şeful îl recomandase pe acesta tuturor celor ce luau masa la cantina filialei drept un specialist de vază în organizarea cercurilor de corişti amatori. Chipurile viitorilor alpinişti se întunecară, dar şeful făcu apel la optimismul lor, iar specialistul mai glumi, mai făcu vreo cîteva spirite şi, jurîndu-se, îi încredinţa pe toţi că cercul acesta nu le va răpi mult din timp, iar roadele se vor culege cu duiumul.

Şi aşa, după cum povestea fata, cei dintîi s-au repezit să se înscrie, desigur, Fanov şi Kosarciuk, renumitele „periuţe” ale filialei. Ceilalţi salariaţi, convingîndu-se şi ei că n-au nici o scăpare, s-au înscris pînă la unul. S-a hotărît ca exerciţiile de canto să se facă în pauza de prînz, întrucît restul timpului era afectat lui Lermontov şi cercului de şah-dame. Ca să dea exemplu, şeful spuse că are voce de tenor. Cele ce-au urmat s-au desfăşurat ca într-un vis urît. Cadrilatul dirijor-specia-list urlă: „Do-mi-sol-do!” şi-i scoase pe cei mai timizi, pitiţi în spatele unor dulapuri, unde încercaseră să scape. Lui Kosarciuk îi spuse că are o rară ureche muzicală, apoi începu să se vaiete, să se tînguiască, îi rugă să-i facă pe plac „bătrî-nului dirijor de cor”. Pocnindu-şi diapazonul de degete, îi implora să intoneze „Baikalul”.

Intonară. Intonară cu toţii. Cadrilatul îşi cunoştea într-adevăr meseria. După ce au terminat primul cuplet, dirijorul se scuză spunînd că va lipsi „un minut” şi dispăru. Lumea credea că se va întoarce într-adevăr după un minut. Dar trecură zece, şi el tot nu se întoarse. Cei de la filială nu mai puteau de bucurie, zicîndu-şi: „A şters-o!”

Deodată însă începură — aşa, de la sine — să cînte al doilea cuplet. Toţi se luară după Kosarciuk, care, deşi poate nu avea o ureche chiar atît de infailibilă, era totuşi posesorul unei voci de tenor destul de plăcute. Cîntară cupletul, dar pe dirijor, ia-l de unde nu-i! Apoi se îndreptară fiecare spre locul de muncă, dar nici n-apucară fiecare să se aşeze bine pe scaune, că începură să cînte deodată, împotriva voinţei lor. încercară să se oprească, aş, de unde, nici chip! Tăceau vreo două-trei minute, ca apoi s-o ia din nou de la capăt. Şi iar mai tăceau ce mai tăceau, ca să izbucnească iarăşi! în cele din urmă, îşi dădură seama că-i cam albastru! Iar şeful, de ruşine, se încuie în cabinet!

Aici povestirea tinerei se întrerupse. Picăturile de vale-riană nu avuseseră nici un efect. Peste un sfert de oră, în faţa grilajului din stradela Vagan-kovo traseră trei camioane în care fu îmbarcat tot personalul filialei, în frunte cu şeful acesteia.

De îndată ce primul camion ieşi, legănîndu-se, în străduţa Vagankovo, salariaţii, stînd în picioare şi ţinîndu-se unul de umerii celuilalt, îşi deschiseră gurile şi intonară popularul cîntec. Cei din camioanele următoare se alăturară şi ei corului. Străbăteau străzile cîntînd. Trecătorii grăbiţi îi priveau fără mirare, bănuind că e un colectiv care pleacă în excursie, undeva, în afara oraşului. Plecau într-adevăr în afara oraşului, dar nu într-o excursie, ci la clinica profesorului Stravinski.

Peste o jumătate de oră, contabilul, care nu mai ştia unde-i este capul, ajunse la sectorul financiar, sperînd că, în sfîrşit, va scăpa de banii statului. Păţit, aruncă în primul rînd pe furiş o privire în sala prelungă unde, dincolo de geamurile mate, cu inscripţii aurii, şedeau funcţionarii. Nu descoperi însă nici un semn de tulburare sau de necuviinţă. Domnea o linişte perfectă, cum se şi cuvine într-o instituţie serioasă.

Vasili Stepanovici îşi strecură capul pe fereastra ghişeului „Depuneri”, dădu bineţe unui funcţionar pe care nu-l mai văzuse niciodată şi ceru politicos un formular.

— Pentru ce aveţi nevoie de formular? întrebă funcţionarul de la ghişeu.

Întrebarea îl miră pe contabil.

— Vreau să vărs nişte bani. Sînt de la teatrul „Varietăţi”.

— Un minut, vă rog, îi răspunse funcţionarul şi, într-o clipă, trase oblonul.

„Curios!” se gîndi contabilul uimit pe bună dreptate. Pentru prima dată în viaţa lui de contabil se vedea într-o asemenea împrejurare. Toată lumea ştia perfect cît de greu e să primeşti bani şi cîte piedici poţi întîlni pînă îi iei. Dar, în cei treizeci de ani de activitate, nu-i fusese dat să vadă pe cineva refuzînd să primească bani, fie acel cineva o persoană juridică sau particulară.

În sfîrşit, oblonul fu redeschis şi contabilul se aplecă din nou peste ghişeu.

— Aveţi o sumă mare? întrebă funcţionarul.

— Douăzeci şi una de mii şapte sute unsprezece ruble. — Oho! făcu ironic funcţionarul şi-i întinse un formular verde.

Cunoscînd bine formalităţile, contabilul îl completă la iuţeală şi începu să dezlege sfoara de la pachet. Isprăvind să despăturească hîrtia, văzu negru în faţa ochilor şi mormăi ceva nedesluşit, ca un om bolnav.

Pe dinaintea lui pluteau, pestriţe, bancnote străine de tot felul: teancuri de dolari canadieni, lire sterline englezeşti, guldeni olandezi, late letone, coroane estoniene…

— Iată-l pe unul din panglicarii Teatrului de varietăţi! se auzi o voce ameninţătoare deasupra contabilului care îşi pierduse graiul.

Şi, pe loc, Vasili Stepanovici fu arestat.


18 Vizitatorii ghinionişti


În timp ce sîrguinciosul contabil gonea cu un taxi ca să ajungă la costumul năzdrăvan care ştia să scrie, din vagonul nr. 9 de clasa întîi cu locuri rezervate al trenului de Kiev, printre ceilalţi călători coborî un bărbat arătos, cu o valijoară de fibră în mînă. Pasagerul nu era altcineva decît Maximilian Andreevici Poplavski, unchiul răposatului Berlioz, econo-mist-planificator, care locuia la Kiev pe fosta stradă Institut-skaia. Sosise la Moscova, chemat fiind printr-o telegramă primită în urmă cu două zile, seara tîrziu. Iată conţinutul telegramei:

„Adineauri am fost tăiat de tramvai la Patriarşie stop

Înmormîntarea vineri ora 15 stop vino stop

Berlioz.”

Maximilian Andreevici era considerat, şi pe merit, drept unul dintre cei mai inteligenţi oameni din Kiev. Dar chiar şi pe cel mai inteligent om o asemenea telegramă poate să-l pună în derută. O dată ce omul telegrafiază că l-a tăiat tramvaiul, e limpede că nu a fost tăiat mortal. Dar atunci ce rost are aici „înmormîntarea”? Sau poate e în stare gravă şi prevede că va muri? Posibil, dar această precizare este cum nu se poate mai ciudată: de unde ştie el că va fi înmormîntat vineri la ora 15? Uluitoare telegramă!

Totuşi, oamenii inteligenţi tocmai de aceea sînt inteligenţi ca să priceapă şi să deznoade lucrurile încîlcite. Foarte simplu. S-a strecurat o greşeală şi depeşa a fost transmisă cu sensul iniţial denaturat. „Am fost” a nimerit, fără îndoială, aici dintr-o altă telegramă în locul cuvintelor „Berlioz a fost”, iar „Berlioz” a apărut la sfîrşitul telegramei. Această corectare făcea sensul telegramei clar, deşi, fireşte, tragic.

Cînd se potoli explozia de durere, care o lovise pe soţia lui Maximilian Andreevici, omul începu de îndată să se pregătească de plecare la Moscova.

Se cuvine să dezvăluim o taină a lui Maximilian Andreevici. Nu se pune la îndoială faptul că-i părea rău de nepotul soţiei sale, dispărut în floarea vîrstei. Dar, fireşte, ca om practic ce era, îşi dădea seama că n-ar fi chiar atît de necesară prezenţa lui la înmormîntare. Totuşi, Maximilian Andreevici era foarte grăbit să plece la Moscova. De ce? Dintr-un singur motiv. Locuinţa! O locuinţă la Moscova nu e de lepădat! Din cine ştie ce cauze, Kievul nu-i plăcea lui Maximilian Andreevici, şi gîndul mutării la Moscova îl rodea atît de mult în ultima vreme, încît începuse chiar să sufere de insomnie.

Îl lăsau rece revărsările de primăvară ale Niprului, cînd, inundînd ostroavele dinspre malul mai scund al fluviului, apa se contopea cu orizontul. Nu-i mîngîia ochiul nici priveliştea, uluitor de frumoasă, care se deschidea de la statuia cneazului Vladimir. Nu-i creştea cîtuşi de puţin inima cînd primăvara, pe cărăruile pietruite ale colinei Vladimir, prindeau să joace petele de soare. Nu-i trebuia nimic din toate acestea, dorea un singur lucru: să se mute la Moscova.

Anunţurile date la ziare pentru un schimb de locuinţă —: o oferea pe a lui, de pe strada Institutskaia din Kiev, contra unui spaţiu mai redus, la Moscova — nu dăduseră nici un rezultat. Nu găsea amatori şi, dacă arareori pica vreunul, propunerile nu erau tocmai onorabile. Telegrama l-a zguduit pe Maximilian Andreevici. Era o ocazie care ar fi fost păcat să-i scape! Oamenii practici ştiu că asemenea ocazii nu se repetă.

Pe scurt, în ciuda oricăror obstacole, trebuia să fie abil, să pună mîna pe locuinţa de pe Sadovaia, să-l moştenească pe nepot. Da, era complicat, foarte complicat, dar aceste complicaţii trebuiau biruite cu orice preţ. Mult experimentatul Maximilian Andreevici ştia că pentru aceasta primul pas absolut indispensabil era înscrierea sa temporară, ca flotant, în spaţiul nepotului răposat, adică în cele trei camere ale lui.

Vineri la amiază, Maximilian Andreevici intra pe uşa odăii în care îşi avea sediul administraţia imobilului nr. 302 bis, de pe strada Sadovaia din Moscova.

Într-o cameră îngustă, în care pe un perete atîrna o placar-dă arhaică, reprezentînd în cîteva tablouri procedeele folosite pentru readucerea la viaţă a celor înecaţi, la o masă de lemn simplu, stătea, singur cuc, un bărbat nebărbierit, de vîrstă mijlocie, cu un fel de nelinişte în ochi.

— Aş putea să-l văd pe preşedintele comitetului de bloc? se informă politicos economistul-planificator, scoţîndu-şi pălăria şi aşezîndu-şi valijoara pe un scaun.

Această întrebare, după cum s-ar părea nevinovată, îl amărî, nu se ştie de ce, pe omul de pe scaun în aşa măsură, încît se schimbă chiar la faţă. Se uită chiorîş, plin de panică şi mormăi nedesluşit că preşedintele lipseşte.

— O fi acasă? întrebă Poplavski. Am o chestiune urgentă. Omul de pe scaun răspunse iarăşi incoerent, dar se putea ghici că preşedintele nu era acasă.

— Şi cînd poate fi găsit?

Omul nu-i dădu nici un răspuns la această întrebare, ci, cu un fel de jale, îşi aruncă ochii pe fereastră.

„Aha!” îşi zise perspicace Poplavski, şi se interesă dacă nu poate vorbi cu secretarul.

Ciudatul personaj de la masă, stacojiu de încordare, răspundea tot mormăit că şi secretarul lipseşte, că nu se ştie cînd vine şi… că e bolnav…

„Aha!” îşi zise din nou Poplavski şi urmă, stăruitor, cu glas tare:

— Totuşi, cineva din comitet trebuie să fie!? — Eu, răspunse omul cu glas slab.

— Vedeţi dumneavoastră, începu răspicat Poplavski, sînt singurul moştenitor al răposatului Berlioz, nepotul meu, care a pierit, după cum bine ştiţi, la Patriarşie prudî, şi sînt dator, conform legii, să preiau moştenirea care constă din apartamentul nostru numărul 50…

— Nu sînt la curent, tovarăşe… îl întrerupse omul, abătut.

— Daţi-mi voie, spuse Poplavski cu glas răsunător, ca membru în comitetul de bloc sînteţi obligat…

La acest punct al conversaţiei, în cameră îşi făcu apariţia un cetăţean. Văzîndu-l, omul de pe scaun îngălbeni.

— Dumneata eşti Piatnajko, membru al comitetului de bloc? îl întrebă nou-venitul.

— Eu, răspunse acesta abia auzit.

Nou-venitul îi şopti ceva omului de pe scaun, iar acesta, mîhnit din cale-afară, se ridică, şi peste cîteva clipe Poplavski se trezi singur în camera goală a administraţiei.

„Măi, ce complicaţie! ca un făcut, tocmai acum să nu fie nici unul care…” gîndi cu năduf Poplavski, străbătînd cu pas grăbit curtea asfaltată, ca să ajungă la apartamentul nr. 50.

De îndată ce economistul-planificator atinse soneria, uşa se deschise şi el pătrunse într-un vestibul cufundat în semiobscuritate. II surprinse întru cîtva o împrejurare: nu-şi dădea seama cine-i deschisese. în vestibul, pe un scaun, şedea un motan negru, uriaş; încolo nu mai era nimeni.

Maximilian Andreevici tuşi ca să-şi anunţe prezenţa, se foi pe loc bocănind, şi atunci uşa dinspre cabinet se deschise, iar în vestibul intră Koroviev. Maximilian Andreevici se înclină cu politeţe, dar demn, şi spuse:

— Mă numesc Poplavski. Sînt unchiul…

Nu apucă să sfîrşească vorba: Koroviev scoase din buzunar o batistă murdară, îşi afundă nasul în ea şi începu să plîngă.

— … răposatul Berlioz…

— Da, da, sigur! îl întrerupse Koroviev, luîndu-şi batista de la nas. De îndată ce v-am văzut, am şi ghicit cine sînteţi! Din nou, cutremurat de plîns, începu să strige: Ce nenorocire! Cum a fost cu putinţă una ca asta?!

— L-a călcat tramvaiul? întrebă în şoaptă Poplavski. — L-a făcut zob! strigă Koroviev, şi lacrimile începură să-i curgă de sub pince-nez şiroaie. Zob! Am fost martor. Mă credeţi, pac! şi capul i s-a dus într-o parte. Apoi, trosc! — piciorul drept tăiat în două. Trosc! — şi cel stîng tăiat în două. Iată unde te aduc tramvaiele!

Şi, ca şi cum n-ar fi fost în stare să se stăpînească, Koroviev se izbi cu nasul în perete, zguduit de plîns.

Unchiul lui Berlioz fu profund impresionat de comportarea necunoscutului. „Şi se mai spune că în secolul nostru nu întîlneşti oameni de inimă!” se gîndi el, simţind că şi pe el îl ustură ochii. In acelaşi timp, un nor neplăcut îi întunecă sufletul şi, de îndată, îl străfulgera gîndul perfid, dacă nu cumva acest om de inimă se şi trecuse în cartea de imobil, ca locatar, în apartamentul răposatului, deoarece au mai fost pe lume şi astfel de cazuri.

— Iertaţi-mă, eraţi prieten cu răposatul Misa? întrebă el, ştergîndu-se cu mîneca la ochiul stîng, uscat, în timp ce cu dreptul îl studia pe Koroviev răvăşit de o profundă întristare. Dar acesta plîngea atît de amarnic, încît nu puteai înţelege nimic altceva în afara cuvintelor pe care le repeta întruna: „Trosc, şi în două!” După ce boci pe săturate, Koroviev se desprinse în sfîrşit de perete şi rosti:

— Nu, nu mai pot! Mă duc să iau trei sute de picături de valeriană eterată… şi, întorcînd spre Poplavski o faţă răvăşită de lacrimi, adăugă: Astea-s tramvaiele!

— Scuzaţi-mă că vă întreb, dumneavoastră mi-aţi trimis telegrama? întrebă Maximilian Andreevici, chinuindu-se să ghicească cine ar putea fi acest plîngăreţ ciudat.

— El, răspunse Koroviev, şi arătă cu degetul spre motan. Poplavski holbă ochii, presupunînd că nu auzise bine.

— Nu, nu sînt în stare, nu mai pot, continuă Koroviev smiorcăindu-se. Numai cînd mi-aduc aminte: roata i-a venit peste picior… o roată atîrnă zece puduri… Trosc! Mă duc să mă vîr în pat, să adorm, să uit…

Spunînd acestea, dispăru din vestibul. Motanul se mişcă, sări de pe scaun, se aşeză pe labele dinapoi, îşi puse labele dinainte în şolduri, deschise botul şi spuse:

— Ei bine, eu am dat telegrama. Altceva ce mai vrei?

Maximilian Andreevici simţi cum ameţeşte, mîinile şi picioarele îi amorţiră, scăpă geamantanul şi se lăsă pe scaun în faţa motanului.

— Ţi-am vorbit ruseşte, mi se pare, spuse cu severitate motanul, altceva ce mai vrei?

Poplavski însă rămase fără grai.

— Buletinul de identitate! răcni motanul, întinzînd o labă durdulie.

Pierzînd uzul raţiunii şi văzînd înaintea sa doar cele două scîntei arzînd în ochii motanului, Poplavski îşi scoase din buzunar buletinul ca pe un pumnal. Motanul luă de pe măsuţa de sub oglindă nişte ochelari cu ramă neagră groasă, şi-i arboră pe nas făcîndu-se şi mai impunător; apoi smulse buletinul din mîna tremurătoare a lui Poplavski.

„Interesant, oare voi leşina sau nu?”… se gîndea unchiul. De departe, se auzeau smiorcăielile lui Koroviev, tot vestibulul se umpluse de miros de eter, valeriană şi încă ceva greţos.

— Ce secţie ţi-a eliberat documentul? întrebă motanul, privind atent pagina.

Dar nu primi nici un răspuns.

— Patru sute doisprezece, vorbi pentru sine motanul plim-bîndu-şi laba pe act şi ţinîndu-l cu josul în sus. Păi sigur. Cunosc secţia asta care eliberează acte la fieşcine. Eu, de pildă, nu l-aş fi eliberat unui individ ca dumneata; pentru nimic în lume nu l-aş fi eliberat! Mi-aş fi aruncat mai întîi ochii pe faţa dumitale şi te-aş fi refuzat. Motanul se mîniase în asemenea hal, încît trînti actul pe podea. Participarea dumitale la înmor-mîntare se contramandează, urmă el pe un ton oficial. Fă bine şi pleacă acolo unde domiciliezi. Şi răcni spre uşă: Azazello!

La această chemare, în vestibul veni în fugă, strîns într-un tricou negru şi cu un cuţit înfipt la brîu, un bărbat mic, roşcat, şchiop, cu un clonţ gălbui ieşind din gură şi cu albeaţă la ochiul stîng.

Poplavski simţi că se înăbuşă, se ridică şi se dădu înapoi ţinîndu-se de inimă.

— Condu-l, Azazello! porunci motanul, ieşind din vestibul.

— Poplavski, spuse încet şi fonfăit bărbatul care intrase, nădăjduiesc că totul e limpede?

Poplavski dădu afirmativ din cap.

— Intoarce-te imediat la Kiev, continuă Azazello. Stai acolo cuminte, nu crîcni şi mută-ţi gîndul; n-ai să pupi nici un apartament la Moscova. înţeles?

Acest pitic, care-l înspăimîntase de moarte pe Poplavski cu clonţul lui, cu cuţitul şi cu ochiul saşiu, îi ajungea economistului numai pînă la umăr, dar acţiona energic şi organizat.

În primul rînd ridică actul şi-l înmînă lui Maximilian Andreevici care-l luă cu o mînă vlăguită. Apoi, numitul Azazello ridică cu o mînă geamantanul, cu cealaltă deschise uşa şi, ţi-nîndu-l de braţ pe unchiul lui Berlioz, îl conduse pe palier. Poplavski se sprijini de perete. Fără a avea nevoie de cheie, Azazello descuie geamantanul, scoase din el, învelită într-un ziar unsuros, o găină uriaşă friptă, cu un picior lipsă, şi o puse pe palier. Pe urmă scoase două rînduri de lenjerie, o curea de ascuţit briciul, un carnet şi un toc; şi toate acestea le împinse cu piciorul în casa scării, lăsînd pe palier numai găina. Tot într-acolo zbură şi valiza goală. Se auzi cum se rostogolea huruind şi, judecind după sunet, îi sărise capacul.

Pe urmă, banditul cel roşcat apucă găina de unicul picior şi izbi atît de straşnic cu ea în grumazul lui Poplavski, încît trupul găinii se desprinse şi Azazello rămase numai cu piciorul în mînă. „Totul se învălmăşise în casa Oblonski”, după cum prea bine s-a exprimat celebrul scriitor Lev Tolstoi. La fel s-ar fi spus şi în cazul de faţă. Da! Totul se învălmăşise în ochii lui Poplavski. Văzu un fel de scînteie prelungă, care apoi luă înfăţişarea unui şarpe îndoliat ce stinse pentru o clipă lumina zilei senine de mai, şi Poplavski zbură pe scări în jos, ţinîndu-şi în mînă documentul.

Zbură aşa pînă la prima cotitură, izbi la palierul următor cu piciorul într-un geam şi se aşeză pe o treaptă. Pe lîngă el trecu, sărind din treaptă în treaptă, găina fără picioare şi se prăbuşi în casa scării. Azazello, rămas sus, înfulecă într-o clipă carnea de pe picior, vîrî osul în buzunarul lateral al tricoului, se întoarse în apartament şi trînti uşa cu zgomot.

În vremea aceasta, de jos răsunară paşi. Cineva urca tiptil treptele.

După ce mai parcurse un etaj, Poplavski se aşeză pe o banchetă de lemn, întîlnită în cale şi-şi trase răsuflarea. Urca un omuleţ în vîrstă, pirpiriu, cu o faţă neobişnuit de tristă, într-un costum de modă veche din alpaca, cu o pălărie de pai, tare, cu panglică verde. Se opri lîngă Poplavski.

— Îngăduiţi-mi să vă întreb, cetăţene, se informă cu tristeţe omul, unde este apartamentul numărul 50?

— Mai sus, răspunse scurt Poplavski.

— Cu plăcere vă mulţumesc, cetăţene, spuse omul la fel de trist şi-şi continuă urcuşul, iar Poplavski părăsi bancheta, coborînd în fugă.

Se naşte întrebarea: oare nu cumva Maximilian Andreevici alergă la miliţie să se plîngă de bandiţii care-l atacaseră ziua-nămiaza mare? Nu, în nici un caz, o putem afirma cu toată tăria. Să intri la miliţie şi să spui că, vedeţi dumneavoastră, un motan cu ochelari mi-a descifrat buletinul de identitate, iar mai apoi un om în tricou, cu un cuţit… Nu, oameni buni, Maximilian Andreevici era într-adevăr o persoană inteligentă.

Ajunse jos şi chiar lîngă ieşire zări o a doua uşă care dădea într-un soi de cămară. Geamul ei era spart. Poplavski îşi ascunse buletinul în buzunar, aruncă o privire în jur, nădăjduind să-şi găsească lucrurile aruncate. Dar nici urmă de ele. Singur se minună cît de puţină amărăciune îi pricinuia pierderea, îl preocupa un alt gînd interesant şi ademenitor: să mai verifice încă o dată cu ajutorul acelui omuleţ apartamentul blestemat. De vreme ce s-a interesat unde se află, înseamnă că se duce acolo pentru prima oară. Deci, în momentul de faţă, e gata să cadă drept în ghearele bandei care se cuibărise în apartamentul nr. 50. Ceva îi spunea că omuleţul va ieşi foarte curînd din sus-numitul apartament. Maximilian Andreevici nu mai intenţiona, fireşte, să se ducă la înmormîntarea nepotului său şi, pînă la plecarea la Kiev, era încă destulă vreme. Economistul aruncă o privire în jur şi se strecură în cămară.

În timpul acesta, departe, sus, se trînti o uşă. „A intrat”, îşi zise Poplavski cu o strîngere de inimă. în cămară era răcoare şi duhnea a şoareci şi a cizme. Maximilian Andreevici se aşeză pe un butuc de lemn şi se hotărî să aştepte. Avea o poziţie favorabilă: din cămară se vedea tocmai uşa de la scara a şasea.

Dar unchiul din Kiev trebui să aştepte mai mult decît îşi închipuise. în tot timpul acesta, scara rămase pustie. Se deslu- şea bine orice se petrecea; într-un tîrziu, la etajul patru pocni o uşă. Poplavski îngheţă. „Da, sînt paşii lui. Coboară”… Se deschise o uşă cu un etaj mai jos. Paşii se potoliră. Răsună un glas de femeie. Apoi vocea omului trist, da, era vocea lui… Se auzi parcă: „Lasă, pentru numele lui Dumnezeu…” Poplavski îşi lipi urechea de geamul spart. Auzi un rîs de femeie. Paşi repezi şi uşori în jos. Şi iată apărînd un spate de femeie. Cu o poşetă verde în mînă, ieşea din hol în curte. Acum paşii omuleţului răsunară din nou mai departe. „Ciudat! Se înapoiază în apartament! Nu cumva face parte şi el din bandă? Da, se întoarce. Uite, din nou s-a deschis uşa de sus. Bine, să mai aşteptăm…”

De data asta n-avu mult de aşteptat. Zgomotul unei uşi. Paşi. Paşii se sting. Tăcere. Un urlet desperat. Un mieunat de pisică. Paşi mai repezi, mărunţi, coborînd în jos, în jos, mereu în jos!

Poplavski nu aşteptase degeaba. Făcîndu-şi semnul crucii şi mormăind ceva, omul cel trist zbura pe scări, fără pălărie, cu o faţă de nebun, cu chelia zgîriată şi cu pantalonii complet uzi. începu să tragă de clanţa uşii de la ieşire, speriat cum era, nedîndu-şi seama dacă se deschide în afară sau înăuntru; apoi, îi veni de hac şi zbură în curte, spre soare.

Verificarea apartamentului fusese efectuată. Fără să se mai gîndească la nepotul răposat ori la apartament, cutremurat de gîndul primejdiei la care se expusese, Maximilian Andre-evici, şoptind întruna trei cuvinte: „totu-i limpede, totu-i limpede!”, ieşi fuga din imobil. Peste cîteva minute, troleibuzul îl ducea pe economistul-planificator spre gara Kiev.

Cîtă vreme economistul stătuse ascuns în cămară, omuleţului pirpiriu i se întîmplase o istorie dintre cele mai neplăcute. Era bufetier la Teatrul de varietăţi, se numea Andrei Fokici Sokov. In timp ce la teatru avusese loc ancheta, Andrei Fokici se ţinuse la o parte de evenimente; de remarcat e numai faptul că devenise mai trist decît era de obicei şi, pe deasupra, că se informase la curierul Karpov unde trăsese magul sosit din străinătate.

Aşadar, după ce se despărţi de economist pe palier, bufetierul ajunse la etajul patru şi sună la apartamentul 50. I se deschise de îndată, dar bufetierul tresări, se trase înapoi şi mai zăbovi în prag. Era de înţeles! îi deschisese o jună care n-avea nimic altceva pe ea decît un şorţuleţ cochet de dantelă şi o bonetă albă pe cap. în picioare, ce-i drept, purta nişte pantofi aurii. Avea un trup desăvîrşit, şi singurul cusur al ei putea fi considerat doar cicatricea stacojie de la gît.

— Intraţi o dată, de vreme ce aţi sunat, spuse juna pironin-du-l pe bufetier cu nişte ochi verzi şi desfrînaţi.

Andrei Fokici oftă, clipi şi, scoţîndu-şi pălăria, păşi în vestibul. Tocmai atunci, în vestibul sună telefonul. Punîndu-şi un picior pe scaun, impudica subretă ridică receptorul şi spuse:

— Alo!

Bufetierul nu ştia unde să-şi ascundă ochii, se foia de pe un picior pe altul, gîndind: „Halal subretă mai are şi străinul ăsta! Ptiu, ce spurcăciune!” şi, ca să nu se spurce, privi în lături cam cruciş.

Întreaga încăpere, spaţioasă şi semiobscură, era împînzită cu fel de fel de lucruri neobişnuite. Astfel, pe speteaza unui scaun era aruncată o mantie îndoliată, căptuşită cu un material purpuriu, pe măsuţa de la oglindă zăcea o sabie lungă cu mîner de aur scînteietor. Alte trei săbii cu minere de argint stăteau rezemate într-un colţ, tot aşa de firesc, ca nişte umbrele sau bastoane. Iar pe coarnele de cerb din perete atîrnau berete cu pene de vultur.

— Da, spuse subreta la telefon. Cum, baronul Meigel? Vă ascult. Da, domnul artist este acasă astăzi. Da, va fi bucuros să vă vadă. Da, are oaspeţi… Frac sau haine negre. Cum? Pe la ora douăsprezece noaptea. Terminînd convorbirea, puse receptorul la loc şi se adresă bufetierului: Ce doriţi?

— Trebuie să-l văd negreşit pe cetăţeanul artist.

— Cum? Chiar pe dînsul în persoană?

— Pe dînsul, răspunse trist bufetierul.

— Am să întreb, zise, parcă şovăielnic, femeia şi, întredes-chizînd o uşă care dădea în cabinetul răposatului Berlioz, anunţă: Cavalere, a venit un om mărunţel care spune că trebuie să-l vadă negreşit pe messire.

— Să intre, răsună din cabinet glasul spart al lui Koroviev. — Poftiţi în salon, spuse juna cu firescul unei persoane îmbrăcate omeneşte şi, crăpînd uşa spre salon, părăsi vestibulul.

Intrînd unde fusese invitat, bufetierul uită pînă şi de treaba pentru care venise, într-atît îl uimi interiorul camerei. Prin vitraliile ferestrelor mari (fantezia văduvei bijutierului, dispărută fără urmă), se prelingea o lumină neobişnuită, ca într-o biserică. în şemineul străvechi, uriaş, deşi afară era o zi caldă, de primăvară, duduia un foc viu. în cameră însă nu era deloc cald; dimpotrivă, cînd intrai, te izbea o umezeală de pivniţă. în faţa şemineului, pe o blană de tigru, şedea un motan negru uriaş, care-şi mijea blajin ochii, fixînd flăcările din şemineu. Mai era acolo şi o masă: privind-o, bufetierul, om cu frica lui Dumnezeu, tresări: era acoperită cu un brocart bisericesc. Pe masă se lăfăiau o mulţime de sticle burduhănoase, pline de praf şi mucegai. Printre sticle sclipea un platou, care se vedea bine că era din aur curat. în faţa şemineului, un individ scund, roşcat, cu un cuţit la brîu, prăjea cîteva bucăţi de carne înfipte în vîrful unei săbii lungi de oţel. Sucul picura direct în flăcări, iar fumul se pierdea undeva sus, prin coşul şemineului. Mirosea a friptură, a parfum foarte tare şi a tămîie, din care cauză bufetierul, care aflase din ziare despre moartea lui Berlioz şi ştia că locuise aici, se gîndi că se oficiase pesemne un parastas pentru odihna sufletului celui răposat. Dar alungă acest gînd ca pe ceva lipsit de noimă.

Uluit, auzi deodată o voce profundă de bas, interogativă:

— Cu ce vă pot fi util?

În aceeaşi clipă bufetierul descoperi în umbra încăperii pe cel de care avea nevoie.

Magicianul stătea tolănit pe un divan jos, imens, cu o mulţime de perne aruncate ici şi colo. Bufetierului i se păru că străinul nu avea pe el decît lenjerie neagră de corp şi pantofi negri cu botul ascuţit.

— Sînt, începu cu amărăciune bufetierul, responsabilul bufetului de la Teatrul de varietăţi…

Actorul întinse înainte o mînă cu degetele încărcate de pietre scînteietoare, ca şi cînd ar fi vrut să oprească vorbele vizitatorului său, şi începu înflăcărat: — Nu, nu, nu! Nici un cuvînt în plus! în nici un caz, niciodată! N-am să iau în gură nimic de la bufetul dumitale! Aseară, stimabile, am trecut pe lîngă tejgheaua dumitale şi nu pot uita nici pînă azi nisetrul şi brînza! scumpul meu, brînză de culoare verde nu există! Te-a păcălit cineva. Brînza trebuie să fie albă. Da, şi ceaiul?! Nişte lături! Am văzut cu ochii mei cum o tînără cam murdară turna apă rece din găleată în uriaşul dumitale samovar, şi în acelaşi timp clienţii continuau să fie serviţi cu ceai de acolo. Nu, dragul meu, aşa ceva e inadmisibil.

— Scuzaţi-mă, vă rog, încercă să riposteze Andrei Fokici, uluit de acest atac neaşteptat, n-am venit în problema asta, şi nisetrul n-are nici în clin, nici în mînecă…

— Cum adică, nici în clin, nici în mînecă, dacă era stricat?

— Mi s-a trimis la bufet nisetru cu prospeţime de gradul doi, îi comunică bufetierul.

— E o prostie, puişorule!

— Ce e o prostie?

— Prospeţimea de gradul doi! Prospeţimea poate fi de un singur fel: un aliment ori e proaspăt, ori nu e. Dacă nisetrul are prospeţimea de gradul doi, înseamnă că s-a împuţit.

— Scuzaţi, vă rog… începu din nou bufetierul, neştiind cum să scape de artistul care-i căuta nod în papură.

— Nu pot scuza, îi răspunse acesta cu hotărîre.

— Am venit în altă problemă, îngînă amărît de-a binelea bufetierul.

— În altă problemă? ce altă problemă poate să te aducă la mine? dacă nu mă înşală memoria, din persoanele înrudite cu dumneata ca profesie n-am avut de-a face decît cu o vivandieră, dar şi asta demult, pe cînd nici nu erai venit pe lume. Totuşi, sînt bucuros să te primesc, Azazello! Un taburet pentru domnul responsabil de bufet!

Individul care frigea carnea se întoarse, îngrozindu-l pe bufetier cu colţul lui, şi-i dădu cu dibăcie unul din taburetele aproape negre, din lemn de stejar. Alte scaune nu existau în cameră.

— Vă mulţumesc respectuos, rosti timid responsabilul şi se lăsă pe taburet. în aceeaşi clipă, un picior din spate se rupse trosnind, şi bietul vizitator se prăbuşi, izbindu-se zdravăn cu dosul de podea. în cădere, agăţă cu piciorul un alt taburet din faţa lui şi-şi răsturnă peste pantaloni o cupă plină de vin negru.

— Vai, nu cumva te-ai lovit? exclamă artistul.

Azazello îl ajută pe ghinionist să se ridice şi-i oferi alt taburet. Cu vocea adînc îndurerată, acesta refuză propunerea gazdei de a-şi scoate pantalonii pentru a-i pune la uscat în faţa focului. Simţindu-se nespus de stingherit în hainele şi lenjeria ude leoarcă, se aşeză prevăzător pe al doilea taburet.

— Îmi place să şed pe scaune joase, urmă artistul. Nu e nici prea periculos cînd cazi. Aşadar, ne-am oprit la nisetru. După cum am mai spus, dragul meu, prospeţime, prospeţime şi iar prospeţime! aceasta trebuie să fie deviza fiecărui bufetier. Apropo, n-ai vrea să guşti…

La aceste cuvinte, în lumina purpurie a şemineului, în faţa vizitatorului sclipi o spadă, şi Azazello puse pe farfuria de aur o bucată sfîrîitoare de carne, apoi o stropi cu zeamă de lămîie şi-i întinse bufetierului o furculiţă de aur cu doi dinţi.

— Vă mulţumesc frumos, dar eu…

— Te rog, te rog să guşti!

Din politeţe, responsabilul băgă o bucăţică în gură şi simţi imediat că mestecă ceva într-adevăr foarte proaspăt şi, îndeosebi, ceva grozav de gustos. Dar, după ce mestecă bucăţica de carne aromată şi suculentă, fu cît pe ce să se înece şi să cadă din nou. Din camera de alături veni în zbor o pasăre mare, neagră, atingînd uşor cu aripa chelia bufetierului. Se aşeză pe tăblia şemineului alături de ornic. Era o bufniţă. „Doamne, Dumnezeule! îşi zise Andrei Fokici, nervos ca toţi bufetierii. Halal apartament, n-am ce spune!”

— O cupă de vin? Alb, negru? La ora aceasta ce vin preferi? Din ce ţară?

— Vă mulţumesc… nu sînt băutor…

— Rău faci! Atunci poate doreşti o partidă de zaruri? Sau preferi alte jocuri? Domino, cărţi?

— Nu joc, răspunse, sfîrşit, bufetierul.

— Rău de tot, conchise gazda. Treaba dumitale, dar după mine, bărbaţii care se feresc de vin, de jocuri, de compania femeilor frumoase şi de o discuţie la o masă amicală ascund ceva necurat. Oamenii de soiul ăsta sau sînt bolnavi, sau mi- zantropi. Nu-i mai puţin adevărat că există şi excepţii. Uneori, printre cei ce au luat cu mine parte la vreun ospăţ s-au aflat şi ticăloşi notorii!… Aşadar, te ascult.

— Aseară aţi binevoit să faceţi scamatorii…

— Eu? sări uimit magicianul. Gîndeşte-te ce spui! Nici nu mi-ar sta bine una ca asta!

— Vă rog să mă scuzaţi, rosti buimac bufetierul. Bine, dar… şedinţa de magie neagră…

— A, da, da! Dragul meu, am să-ţi dezvălui o taină. Nu sînt deloc artist. Pur şi simplu doream să-i văd pe moscoviţi în mulţime, şi cel mai comod era s-o fac la teatru. Ei, şi suita mea — făcu un semn în direcţia motanului — a organizat acest spectacol; în ce mă priveşte, eu am stat şi m-am uitat la moscoviţi. Dar, te rog, nu te schimba la faţă şi spune-mi ce anume legat de acest spectacol te-a adus la mine?

— Binevoiţi să vă reamintiţi că printre altele au căzut din tavan nişte hîrtii. Bufetierul coborî vocea şi privi jenat în jur. Bineînţeles, lumea a sărit buluc să le prindă. In pauză vine la bufet la mine un tînăr şi-mi dă o hîrtie de zece ruble, la care i-am dat rest opt ruble şi jumătate. Apoi altul…

— Tot un tînăr?

— Nu, unul în vîrstă. Apoi un al treilea, al patrulea… Le-am dat la toţi restul. Azi-dimineaţă verific casa şi, în loc de bani, dau peste bucăţi de hîrtie tăiată. Au păgubit bufetul cu o sută nouă ruble.

— Vai, vai, vai! se miră actorul. Cum puteau să creadă că sînt bani adevăraţi? Nici nu concep măcar că au făcut-o intenţionat!

Bufetierul aruncă o privire piezişă şi tristă în jur, fără să scoată o vorbă.

— Să fi fost nişte escroci? îl întrebă alarmat magul pe musafir. E posibil ca printre moscoviţi să existe escroci?

Drept răspuns, păgubaşul zîmbi cu atîta amărăciune, în-cît nu mai încăpea nici o îndoială; da, printre moscoviţi erau şi escroci.

— Ce josnicie! se revoltă Woland. Eşti un om sărac… Nu-i aşa?

Bufetierul îşi strînse capul între umeri, aşa încît se vedea limpede că e un om sărac. — Cit ai la casa de economii?

Tonul întrebării era plin de simpatie, totuşi o întrebare de felul ăsta numai delicată n-o poţi numi. Bufetierul se fîstîci.

— Două sute patruzeci şi nouă de mii de ruble, la cinci case de depuneri, dădu replica din camera vecină o voce spartă, iar acasă, sub duşumea, încă două sute monede de aur a cîte zece ruble.

Bufetierul rămase parcă lipit de taburet.

— Ei, la urma urmei, nu e cine ştie ce sumă, îi spuse îngăduitor Woland musafirului. Deşi, nici de banii ăştia nu ai nevoie. Cînd ai să mori?

De data aceasta bufetierul se revoltă.

— Nimeni n-o poate şti, şi pe nimeni nu priveşte.

— Ţi-ai găsit! „Nimeni n-o poate şti!” se auzi aceeaşi voce mizerabilă din cabinet. Ce să spun! Binomul lui Newton, nu alta! Va muri peste nouă luni, în februarie viitor, de cancer la ficat, la clinica universitară nr. 1 din Moscova, salonul patru.

Faţa condamnatului se făcu galbenă ca ceara.

— Nouă luni… calcula îngîndurat Woland. Două sute patruzeci şi nouă de mii… una peste alta, revine la douăzeci şi şapte de mii pe lună… cam puţin, dar dacă duci o viaţă modestă, ajunge… Unde mai pui şi monedele de aur…

— De monedele de aur nu se va atinge, se băgă pe fir aceeaşi voce, care îngheţa inima bufetierului. După moartea lui Andrei Fokici, casa va fi imediat demolată, iar monedele găsite sub podea vor fi expediate la banca de stat.

— Nici nu te-aş sfătui să te internezi la clinică, continuă artistul. Ce sens are să mori într-un salon, în gemetele şi hor-căielile unor bolnavi condamnaţi la moarte? N-ar fi mai bine să faci un chef grozav cu aceste douăzeci şi şapte de mii şi apoi să iei otravă, să te muţi pe lumea cealaltă în sunetul strunelor, înconjurat de femei frumoase, ameţite de vin, şi de prieteni — oameni de viaţă?

Viitorul răposat şedea nemişcat. îmbătrînise din cale-afară în cîteva clipe. Cearcăne vineţii îi umbreau ochii, obrajii i se scofîlciseră, falca de jos îi atîrna.

— Dar ne-am cam lăsat pradă visării, exclamă amfitrionul. Să trecem la lucruri concrete. Arată-mi, te rog, bucăţile dumi-tale de hîrtie. Tulburat, bufetierul scoase din buzunar pachetul, îl desfăcu şi încremeni. în pachet erau bancnote adevărate de cîte zece ruble.

— Dragul meu, eşti într-adevăr bolnav, spuse Woland, strîngînd din umeri.

Bufetierul, cu un zîmbet dement, se ridică de pe taburet.

— A-a-a… bîlbîi el… dar dacă ele din nou vor… aia…

— Hm, căzu pe gînduri artistul. Atunci să treci din nou pe la noi. Mai pofteşte, sînt bucuros de cunoştinţă…

Din cabinet ţîşni Koroviev şi, repezindu-se la bufetier, îi înşfacă mîna şi începu să i-o scuture, rugîndu-l să transmită tuturor, dar absolut tuturor, complimente. Năucit de-a bine-lea, Andrei Fokici o luă din loc spre antreu.

— Hella, condu-l pe domnul! strigă Koroviev.

Din nou roşcata cea despuiată se afla în antreu! Bufetierul se strecură pe uşă, piuind: „La revedere”, şi se îndepărtă cu pas de om beat. Coborînd scara, se opri, se aşeză pe o treaptă, scoase pachetul şi-l verifică. Banii erau la locul lor.

Tocmai atunci, dintr-un apartament pe acelaşi palier ieşi o femeie cu o geantă verde. Văzînd omul de pe trepte, care privea tîmp la banii ce-i avea într-un pachet, femeia zîmbi, spunînd gînditoare:

— Ce casă păcătoasă şi la noi… Ăsta s-a cherchelit dis-de-dimineaţă… geamul de pe scara noastră iar l-a spart careva!

Uitîndu-se însă mai atent la bufetier, adăugă:

— Tii, ce mai bănet, să-l mănînci cu lingura!… Mai bine l-ai împărţi cu mine, cetăţene. Ce zici?

— Pentru numele lui Cristos, lasă-mă în pace! spuse speriat bufetierul, vîrîndu-şi banii cu îndemînare în buzunar.

Femeia izbucni în rîs.

— Lua-te-ar naiba, zgîrie-brînză! Am glumit… şi începu să coboare scara.

Bufetierul se ridică încet, îşi duse mîna la pălărie s-o îndrepte şi descoperi cu uimire că n-o mai are pe cap. Tare n-ar fi vrut să se mai întoarcă, dar îi părea rău de pălărie. După o clipă de şovăială, se întoarse totuşi şi sună la uşă.

— Ce mai vrei? îl întrebă blestemata de Hella. — Mi-am uitat pălărioara… şopti bufetierul împungîn-du-şi cu degetul chelia. Hella se întoarse cu spatele spre el. Bufetierul îşi scuipă mental în sîn şi închise ochii. Cînd îi deschise din nou, Hella îi întindea pălăria şi o spadă cu mînerul negru.

— Nu-i a mea… şopti bufetierul, dînd la o parte spada şi punîndu-şi cu repeziciune pălăria pe cap.

— Ai venit fără spadă? se miră Hella.

Bufetierul mormăi ceva şi se repezi pe scară în jos. Nu-şi dădu seama ce anume, dar îl incomoda ceva în creştet şi-i era prea cald cu pălăria. O scoase şi sări în sus de groază, scăpînd un ţipăt înfundat. Ţinea în mîini o beretă de catifea cu o pană ponosită de cocoş. îşi făcu semnul crucii. în aceeaşi clipă, bereta scoase un mieunat, se prefăcu într-un pisoi negru şi, sărind înapoi pe capul lui Andrei Fokici, îşi înfipse ghearele în chelia lui. Cu un răcnet desperat, bufetierul o luă la goană în jos, iar pisoiul se desprinse de la chelie şi o zbughi pe scară în direcţia opusă.

Ieşind la aer, bufetierul străbătu în trap mărunt drumul pînă la poartă şi părăsi pentru totdeauna acel cuib al diavolului — imobilul cu numărul 302 bis.

Se ştie cu lux de amănunte ce s-a petrecut mai apoi. Ieşind în goană din gang, aruncă o privire sălbatică în jur, ca şi cînd ar fi căutat ceva. Peste cîteva clipe se afla în farmacia de peste drum. Nici n-apucă să rostească bine:

— Spuneţi-mi, vă rog… şi farmacista exclamă:

— Cetăţene, capul dumitale e numai zgîrieturi! După alte cinci minute, bandajat la cap, bufetierul află că cei mai buni specialişti în boli de ficat sînt profesorii Bernadski şi Kuzmin. Interesîndu-se care e mai aproape, află, în culmea bucuriei, că profesorul Kuzmin locuieşte chiar a doua casă de-acolo, într-o vilişoară albă şi peste încă două minute intra în acea vilişoară.

Înăuntru totul era străvechi, dar foarte, foarte intim. în amintirea bufetierului rămase o dădacă bătrînă, care îi ieşise prima în întîmpinare. Bătrîna vru să-i ia pălăria, dar, fiindcă nu avea aşa ceva, plecă molfăind cu gura-i ştirbă.

În locul ei, lîngă oglinda aşezată sub o arcadă, se afla acum o femeie de vîrstă mijlocie, cu halat alb, care-i declară că nu-l poate înscrie decît pentru ziua de 19. Bufetierul pricepu pe loc ce are de făcut. Aruncînd o privire stinsă ca de muribund pe sub arcadă şi văzînd că în încăperea ce putea fi numită camera de aşteptare şedeau trei pacienţi, şopti:

— Sînt grav bolnav, pe moarte…

Femeia privi nedumerită capul bandajat al pacientului si spuse după un moment de ezitare:

— Dacă-i aşa… şi-l lăsă să treacă pe sub arcadă.

In aceeaşi clipă, uşa de vizavi se deschise, şi în cadrul ei străluci un pince-nez de aur. Femeia cu halatul spuse:

— Cetăţeni, bolnavul acesta va intra peste rînd.

Nici nu apucă să se dezmeticească bine că se si trezi în cabinetul profesorului Kuzmin. Camera aceea prelungă nu avea nimic din aerul înspăimîntător, solemn, al unui cabinet medical.

— Ce-aţi păţit? îl întrebă cu vocea caldă profesorul Kuzmin, privindu-i cu oarecare îngrijorare capul bandajat

— Adineauri am aflat dintr-o sursă sigură, răspunse bufetierul, examinînd cu privirea sălbăticită o fotografie de grup înrămată, că în februarie viitor voi muri de cancer la ficat Vă implor, opriţi evoluţia bolii.

Profesorul Kuzmin se lăsă pe speteaza înaltă în stil gotic a fotoliului său de piele.

— Iertaţi-mă, dar nu vă înţeleg… Aţi fost la vreun medic? De ce aveţi capul bandajat?

— Ce medic… Dacă l-aţi fi văzut pe medicul ăsta… răspunse bufetierul şi începu deodată să clănţăne din dinţi în ce priveşte capul, daţi-l dracului, n-are nici în clin, nici în mî-neca… Altceva vă rog… Opriţi evoluţia bolii!…

— Daţi-mi voie, cine v-a spus asta?

— Credeţi-l! îl ruga fierbinte bufetierul. Ştie el bine ce ştie!

— Cep nimid. spuse Profesorul, clînd din umeri si indepartrndu-se cu fotoliu cu tot de masă. Cum poate să ştie dumnealui cînd veţi muri? Cu atît mai mult, cu cît nici nu-i medic!

— În salonul patru, răspunse bufetierul. Profesorul se uită lung la pacient, la capul lui, la pantalonii uzi, şi-şi spuse: „Asta mai lipsea; e nebun ”

— Obişnuiţi să beţi votcă? îl întrebă el — în viaţa mea n-am pus votcă în gură.

Atunci profesorul îl puse să se dezbrace şi să se culce pe canapeaua rece, tapisată cu muşama. îi pipăi burta, şi bufetierul se însenină, întrucît Kuzmin îi spuse categoric că în prezent, cel puţin în clipa de faţă, nu găseşte nici un indiciu de cancer. Totuşi, dacă lucrurile stau aşa, adică dacă-i e teamă, dacă a dat peste un şarlatan care l-a băgat în sperieţi, trebuie să facă toate analizele…

Profesorul umplu cîteva foi de hîrtie, explicîndu-i unde să meargă şi ce să ducă. Afară de asta, îi dădu un bilet către pro-fesorul-neuropatolog Bourre, spunînd pacientului că sistemul lui nervos este complet zdruncinat.

— Cît vă datorez, domnule profesor? întrebă bufetierul cu o voce duioasă şi tremurătoare, scoţînd un portofel umflat doldora.

— Cît doriţi, răspunse sec şi scurt profesorul. Pacientul scoase treizeci de ruble şi le puse pe masă, apoi, pe neaşteptate, puse încetişor, cu o mişcare felină, peste bancnote, un fişic zăngănitor, învelit într-o hîrtie de ziar.

— Ce-nseamnă asta? întrebă Kuzmin, răsucindu-şi mustaţa.

— Vă rog să primiţi, cetăţene profesor, şopti el, vă implor, opriţi evoluţia cancerului.

— Să-ţi iei imediat aurul de-aici, spuse profesorul mîndru de el. Mai bine ţi-ai îngriji nervii. Chiar rnîine să-ţi duci urina la analiză, să nu bei mult ceai, iar mîncarea să fie complet nesărată.

— Nici în supă să nu pun sare?

— Nicăieri, îi ordonă Kuzmin.

— O-of! exclamă întristat bufetierul şi, privindu-l duios pe profesor, strînse aurul şi o luă spre uşă de-a-ndăratelea.

In seara aceea profesorul nu avusese prea mulţi pacienţi; cînd pogorî amurgul, plecă şi ultimul dintre ei. Scoţîndu-şi halatul, aruncă o privire spre locul unde bufetierul lăsase banii şi, în loc de bancnote, văzu trei etichete de la şampania „Abrau-Dursot”.

— Dracu ştie ce-o mai fi şi asta! bolborosi Kuzmin tîrîn-du-şi poalele halatului pe podea şi pipăind hîrtiile. Pesemne că ăsta nu-i numai schizofrenic, ci şi escroc! Nu înţeleg ce a vrut de la mine? Recomandaţie scrisă pentru analiza urinei? M-aş mira! Vai, vai, vai! O fi furat paltoanele! Profesorul se năpusti în antreu, aşa cum era, cu halatul îmbrăcat numai pe o mînă. Xenia Nikitişna! strigă el strident. Vezi dacă nu lipseşte vreun palton.

Paltoanele erau la locul lor. în schimb, cînd profesorul, revenit în cabinet, îşi lepădă în sfîrşit halatul de pe el şi aruncă o privire spre birou — încremeni şi-şi simţi picioarele ţintuite parcă de parchet. Pe locul unde se găseau etichetele şedea un pisoi negru, mic şi orfan, cu un botişor trist, mieunînd deasupra unei farfurioare cu lapte.

— Daţi-mi voie, a-asta ce-o mai fi? Asta întrece… şi Kuzmin îşi simţi ceafa ca un sloi de gheaţă.

La strigătul stins şi jalnic al profesorului, veni în fugă Xenia Nikitişna care-l calmă pe loc, spunîndu-i că, fără doar şi poate, careva dintre pacienţi lăsase pisoiul acolo, şi că în lumea profesorilor se întîmplă frecvent asemenea lucruri.

— Probabil că o duc greu, explică ea, pe cînd noi, desigur… S-au apucat să-şi dea cu presupusul care anume dintre pacienţi abandonase pisoiul. Bănuiala căzu pe bătrînica cu ulcer la stomac.

— Ea, fără-ndoială, declară convinsă Xenia Nikitişna. Ce-o fi zis bătrîna: Tot trebuie să mor, păcat de pisic…

— Bine, bine! striga Kuzmin. Dar laptele? Farfurioara! Tot ea le-a adus?

— Laptele l-o fi adus în sticluţă şi aici l-o fi turnat în farfurioară, explică Xenia Nikitişna.

— In orice caz, ia de-aici pisoiul şi farfurioara, spuse Kuzmin, conducînd-o pe Xenia Nikitişna pînă la uşă. Cînd se întoarse, situaţia era schimbată.

Atîrnîndu-şi halatul în cui, profesorul auzi de afară hohote de rîs. Privind pe fereastră, rămase năuc. Prin curte fugea spre căsuţa de vizavi o doamnă îmbrăcată numai în cămaşă. Profesorul o cunoştea şi-i ştia numele. Se numea Măria Alexan-drovna. în curte, un băiat se prăpădea de rîs.

— Ce-i asta? zise dispreţuitor Kuzmin.

Imediat, în camera de alături, ocupată de fiica profesorului, patefonul începu să cînte foxtrotul „Halleluiah”, şi, în aceeaşi clipă, profesorul auzi în spatele său un ciripit de vrabie. Se întoarse şi văzu un vrăbioi mare săltînd pe birou.

„Hm… trebuie să-mi păstrez calmul!” îşi propuse profesorul. „O fi intrat cînd m-am îndepărtat de fereastră. Totul e-n ordine!” hotărî el, simţind dimpotrivă că totul e într-o dezordine cumplită şi asta, fără îndoială, mai ales din cauza acestui vrăbioi. Privindu-l mai atent, profesorul se convinse din capul locului că vrăbioiul nu e unul obişnuit. Parşivul se lăsa pe picioruşul stîng, dansa foxtrot în sunetele patefonului, ca un om beat lîngă tejghea, şi se obrăznicea în fel şi chip, privindu-l cu impertinenţă pe profesor.

Mîna profesorului se lăsă pe telefon. Se pregătea să-l întrebe pe colegul său de promoţie, Bourre, ce semnificaţie poate avea apariţia unui vrăbioi din ăsta, cînd ai şaizeci de ani şi, pe deasupra, mai suferi şi de ameţeli?

Intre timp, vrăbioiul se aşeză pe călimara primită cadou de către profesor, se găinată în ea (nu glumesc deloc!), se avîn-tă în sus, rămase atîrnat în aer, apoi, luîndu-şi elan, se repezi cu ciocul său dur ca oţelul în geamul fotografiei cu promoţia de absolvenţi ai anului 1894, îl făcu ţăndări şi numai după aceea îşi luă zborul pe fereastră.

Profesorul se răzgîndi şi, în loc să-i telefoneze colegului său Bourre, telefona la „Serviciul lipitori”, spunîndu-şi numele şi titlul şi rugind să i se trimită neîntîrziat acasă nişte lipitori. Puse receptorul la loc şi, întorcîndu-se cu faţa spre birou, scoase un urlet. La birou şedea, cu boneta pe cap, o infirmieră, ţinînd în mînă o geantă pe care scria „Lipitori”. Profesorul porni să urle şi mai sălbatic: femeia avea o gură de bărbat, căscată şi strîmbă, care-i ajungea pînă la urechi, un clonţ enorm şi ochi de moartă.

— Bănuţii am să-i strîng eu, spuse cu o voce de bas infirmiera, n-au de ce să zacă aici.

Adună, cu ghearele ei de pasăre, etichetele şi se topi în văzduh.

Două ore mai tîrziu, profesorul Kuzmin şedea în dormitorul său, lungit pe pat; la tîmple, după urechi şi la gît îi atîr-nau lipitori. La picioarele lui, pe plapuma de mătase, stătea profesorul Bourre, un bărbat cu mustaţa căruntă; îl privea compătimitor pe Kuzmin şi încerca să-l consoleze, spunîndu-i că peripeţiile lui erau o nimica toată. De afară, noaptea se uita pe fereastră.

Ce întîmplări năstruşnice s-or mai fi petrecut în noaptea aceea la Moscova nu ştim şi, desigur, nici nu vom căuta să aflăm, cu atît mai mult, cu cît a sosit timpul să trecem la partea a doua a acestei istorisiri adevărate. Vino cu mine, cititorule!


CARTEA A DOUA


19 Margareta


Vino cu mine, cititorule! Cine ţi-a spus că nu există pe lume dragoste adevărată, devotată, dragoste veşnică? Să i se taie mincinosului limba lui ticăloasă!

Vino cu mine, cititorul meu, numai cu mine, şi am să-ţi arăt o asemenea dragoste!

Da! Maestrul se înşela, cînd la spital, în ceasul acela tîrziu de după miezul nopţii, îi spunea lui Ivan că ea l-a uitat. Era cu neputinţă. Nu, ea nu-l uitase.

Înainte de toate, să dezvăluim taina pe care maestrul nu voise s-o dezvăluie lui Ivan. Pe iubita lui o chema Margareta Nikolaevna. Tot ceea ce maestrul îi povestise despre ea sărmanului poet era adevărul adevărat. I-a desCriso aşa cum era: frumoasă şi inteligentă. La aceasta trebuie să mai adăugăm ceva: putem spune cu convingere că multe femei ar fi dat orice să facă schimb cu Margareta — adică, să-şi schimbe viaţa cu a ei. Femeie la treizeci de ani, fără copii, Margareta era soţia unui specialist de vază, care, pe deasupra, făcuse o descoperire de importanţă naţională. Era tînăr, frumos, bun, cinstit, şi-şi adora nevasta. Margareta Nikolaevna cu soţul ei ocupau etajul de sus al unei vile superbe, aflată pe o ulicioară din apropierea Arbatului, în mijlocul unei grădini. Un loc în-cîntător! Oricine se poate convinge de asta, dacă vrea să se ducă pînă acolo. Să-mi spună mie, şi eu îi dau adresa, îi arăt drumul; vila mai e şi astăzi acolo.

Margareta Nikolaevna nu ducea lipsă de bani. Putea să-şi cumpere orice-i făcea plăcere. Printre cunoscuţii soţului erau şi oameni foarte interesanţi. Niciodată nu avusese de-a face cu un primus. Nu cunoştea ororile traiului într-un apartament comun! în concluzie… era oare fericită? Nici o clipă! Din ziua cînd, la nouăsprezece ani, se măritase şi se mutase în această vilă ea nu cunoscuse fericirea. O, zei! Ce-i lipsea acestei fiinţe? Ce-i trebuia acestei femei, în ai cărei ochi ardea totdeauna o mică flacără de neînţeles? Ce-i trebuia acestei vrăjitoare, cu uitătura puţin crucişă, care în acea zi de primăvară ieşise ţi-nînd în mînă un buchet de mimoze? Nu ştiu, nu am aflat. Desigur, spunea adevărul, avea nevoie de el, de maestru, nu de vila aceea în stil gotic, nici de grădina ei, şi nici de bani. Spunea adevărul, pe el îl iubea.

Chiar şi mie, povestitor obiectiv şi un străin, mi se strînge inima la gîndul sentimentului pe care l-a încercat Margareta cînd a venit a doua zi în căsuţa maestrului (din fericire, fără să fi vorbit cu bărbatul ei, care nu se întorsese la ora fixată) şi a aflat că maestrul dispăruse. A făcut totul ca să afle ceva despre el, dar, bineînţeles, nu a aflat nimic. Şi s-a întors la vila ei, urmîndu-şi cursul vieţii de pînă atunci.

Dar de îndată ce zăpada murdară de pe trotuare şi de pe străzi se luă, de îndată ce pe fereastră intră prima adiere a vîntului de primăvară, jilav şi neliniştitor, Margareta Nikolaevna începu să tînjească şi mai mult decît în timpul iernii. Plîngea deseori pe-ascuns, ceasuri în şir, amarnic. Nu ştia pe cine iubeşte: un om viu sau unul mort? Şi pe măsură ce zilele treceau pline de disperare, mai cu seamă cînd afară se lăsa bezna nopţii, o chinuia tot mai des gîndul că dragostea ei o leagă de un mort.

Trebuia să-l uite sau să moară. Nu putea să mai continue o viaţă ca aceasta! Nu, nu putea! Trebuia să-l uite cu orice preţ, da, să-l uite! Dar el nu se lăsa uitat, asta era durerea ei!

„Da, da, aceeaşi greşeală!” îşi spuse Margareta stînd lîngă sobă, cu ochii aţintiţi la focul pe care-l aprinsese în amintirea acelui foc ce ardea atunci, cînd el, maestrul, scria despre Pilat. „Ah, pentru ce am plecat în noaptea aceea de la el? Pentru ce? A fost o nebunie! M-am întors a doua zi, după cum îi făgăduisem, dar a fost prea tîrziu. Da, m-am întors aşa cum s-a întors şi nefericitul Levi Matei — prea tîrziu!”

Toate aceste cuvinte erau, fără îndoială, absurde, pentru că, ce s-ar fi schimbat în realitate dacă ea ar fi rămas în noap- tea aceea la maestru? L-ar fi salvat? E ridicol!… am exclama noi, dar asta n-o vom face de faţă cu o femeie deznădăjduită.

În ziua cînd se iscase toată zarva fără de noimă provocată de apariţia magului negru la Moscova, în vinerea aceea în care unchiul lui Berlioz a fost izgonit înapoi la Kiev, cînd a fost arestat contabilul şi s-au mai petrecut o mulţime de alte lucruri stupide şi de neînţeles, Margareta s-a trezit pe la amiază în dormitorul ei cu ferestre mari, orientate spre turnul vilei.

Deşteptîndu-se din somn, Margareta nu izbucni în plîns, cum se întîmpla adeseori, pentru că se trezise cu o presimţire — cu presimţirea că în ziua aceea se va întîmpla, în sfîrşit, ceva. Această presimţire ea căută s-o păstreze în sufletul ei, să-i facă mai mult loc, de teamă ca nu cumva s-o părăsească.

„Cred! şopti solemn Margareta. Cred că se va întîmpla ceva! Imposibil să nu se întîmple, fiindcă, mă întreb, pentru care păcate mi-a fost trimis chinul ăsta de o viaţă? Recunosc că am minţit, că am înşelat, că am dus o viaţă tăinuită, dar nu-i cu putinţă să fiu pedepsită pentru asta atît de crunt… Ceva se va întîmpla, negreşit, pentru că nimic nu poate să dureze o veşnicie. Şi apoi, visul meu a fost prevestitor, vă jur că-i aşa…”

Astfel şoptea Margareta Nikolaevna, privind storurile purpurii în care se cuibărise lumina soarelui, în timp ce se îmbrăca cu gesturi nervoase şi-şi pieptăna în faţa unei oglinzi triple părul cîrlioţant, tăiat scurt.

Visul pe care-l avusese în noaptea aceea Margareta fusese într-adevăr neobişnuit. Trebuie spus că în timpul chinurilor ei sufleteşti din iarna ce trecuse, nu-l visase niciodată pe maestru. Noaptea, el o lăsa în pace; numai ziua ea se chinuia cumplit, în noaptea asta însă îl visase.

Se făcea că se află într-o regiune cu totul necunoscută, tristă, posomorită sub cerul înnourat al unui început de primăvară. Sus — cerul acela cu nori miţoşi, grăbiţi, iar mai jos, dedesubtul norilor — un pîlc de ciori de cîmp zburînd mut. O punte mică şi strîmbă, sub ea un rîuleţ tulbure de primăvară. Copaci amărîţi, aproape golaşi. Un plop tremurător, singuratic, iar mai departe, printre copaci, la capătul unei grădini, o construcţie mică din bîrne, o bucătărie, sau o baie de aburi, sau naiba mai ştie ce! Totul în jur era fără viaţă şi atît de trist, încît parcă te trăgea să te spînzuri de plopul ăsta tremurător, lîngă podeţ. în jur nici o pală de vînt, norii total nemişcaţi şi nici un suflet de om. Da, iată un loc de iad pentru un om viu!

Şi iată, închipuiţi-vă, uşa clădirii din bîrne se dă de perete şi apare el. E destul de departe, dar Margareta îl vede desluşit. Nu se poate dumiri cu ce este îmbrăcat, dar îşi dă seama că e în zdrenţe. Are părul vîlvoi, e nebărbierit. Ochii lui bolnavi sînt plini de nelinişte. O cheamă, îi face semn cu mîna să se apropie. înecîndu-se în văzduhul fără viaţă ce o învăluie, Margareta fuge spre el pe terenul accidentat şi se trezeşte.

„Visul acesta poate să însemne una din două, îşi spunea Margareta Nikolaevna, sau a murit şi m-a chemat, ceea ce ar însemna că a venit să mă ia şi am să mor în curînd, iar asta ar fi foarte bine, căci atunci s-ar termina chinul meu, sau trăieşte, şi atunci visul poate să însemne că vrea să-mi aduc aminte de el! Vrea să spună că ne vom mai vedea… Da, ne vom revedea curînd de tot!”

În aceeaşi stare de surescitare, Margareta se îmbrăcă, în-cercînd să se convingă că, în esenţă, totul se potriveşte cum nu se poate mai bine şi că asemenea clipe trebuie să ştii să le prinzi şi să profiţi de ele. Bărbatul său plecase în delegaţie pentru trei zile. Timp de trei zile şi trei nopţi rămînea de capul ei; nimeni n-o putea împiedica să gîndească la ce voia, să viseze la ce-i plăcea. Toate cele cinci odăi de la etajul de sus al vilei, întregul apartament, pentru care ar fi invidiat-o zeci de mii de moscoviţi, se afla la dispoziţia ei şi numai a ei.

Dar, fiind liberă trei zile întregi, Margareta nu-şi alese din tot acest apartament luxos locul cel mai bun. După ce-şi bău ceaiul, se retrase într-o cămăruţă întunecoasă, fără ferestre, în care se păstrau valizele şi unde erau două dulapuri mari cu tot felul de vechituri. Chircită în faţa unuia dintre dulapuri, deschise sertarul de jos, şi, de sub un morman de cîrpe de mătase, scoase singurul lucru de preţ pe care-l avea în viaţă. Ţinea în mînă un vechi album din piele maronie în care avea fotografia maestrului, carnetul de la Casa de economii cu cele 10 000 de ruble depuse pe numele lui, petalele unui trandafir uscat, păstrate între filele unei foiţe, şi o parte din- tr-un caiet, de grosimea unei coli de tipar, cu pagini scrise la maşină şi cu marginea de jos arsă.

Înapoindu-se în dormitor cu această comoară în mîini, Margareta Nikolaevna aşeză fotografia pe oglinda triplă şi rămase aşa aproape un ceas cu acel caiet, mistuit în parte de foc, pe genunchi, răsfoindu-l şi recitind textul; după ce-l atinseseră flăcările, acesta nu mai avea nici început, nici sfîrşit: „… întunericul, venit de pe Mediterana, învăluise oraşul atît de odios procuratorului. Se mistuiseră punţile suspendate care legau templul de cumplitul turn Antonius; din tării po-gorîse bezna, aşternîndu-se peste zeii înaripaţi ce se înălţau deasupra hipodromului, peste palatul Asmoneilor, cu meterezele lui, peste bazaruri, caravanseraiuri, ulicioare şi eleş-tee… Pierise marele oraş, Yerushalayimul, de parcă nici n-ar fi existat vreodată…”

Margareta ar fi vrut să citească mai departe, dar mai departe nu era nimic, doar nişte franjuri carbonizate, inegale.

Ştergîndu-şi lacrimile, puse caietul deoparte şi, proptin-du-şi coatele pe măsuţa de sub oglindă, reflectîndu-se toată în ea, rămase multă vreme cu ochii ţintă la fotografie. Apoi, într-un tîrziu, lacrimile îi secară. îşi strînse cu grijă comoara, care, peste cîteva minute, era ascunsă din nou sub cîrpele de mătase şi, în camera întunecoasă, zdrăngăni, încuindu-se lacătul.

Margareta Nikolaevna îşi îmbrăcă pardesiul, cu gîndul să se ducă la plimbare. Frumoasa Nataşa, femeia ei de serviciu, veni s-o întrebe ce ar dori să-i gătească pentru felul doi la masă şi primi dezlegarea să-l facă la alegerea ei; ca să-i mai treacă de urît, Nataşa lungi vorba cu stăpîna, povestindu-i printre altele că în ajun, la un teatru, un scamator făcuse nişte trucuri atît de năstruşnice, încît lumea rămăsese buimacă; împărţise la toţi pe gratis cîte două flacoane de parfum străin şi ciorapi, iar apoi, după sfîrşitul spectacolului, cînd publicul ieşise în stradă, se pomeniră toţi goi-puşcă! Margareta Nikolaevna se trînti pe scaunul de lîngă oglindă şi izbucni în hohote de rîs.

— Nataşa! cum de nu ţi-e ruşine, eşti o fată cu carte, deşteaptă.. oamenii născocesc dracu ştie ce, pe la diferite cozi, iar dumneata le dai crezare!… Nataşa se îmbujora la chip, replicîndu-i cu foc că nu e vorba de minciuni, fiindcă în ziua aceea chiar, văzuse ea, cu ochii ei, la un magazin alimentar de pe Arbat o cetăţeană care venise în pantofi, dar, stînd la rînd la casă, observă deodată că rămăsese desculţă, numai cu ciorapii în picioare, iar pantofii ia-i de unde nu-s. Rămăsese acolo cu ochii holbaţi. La căl-cîi se vedea o gaură cît toate zilele! Pantofii aceia fermecaţi îi avea de la spectacolul din seara trecută.

— Şi s-a dus aşa acasă?

— Aşa s-a dus! zicea Nataşa tot mai roşie, de ciudă că nu i se dă crezare. Da, aflaţi că aseară miliţia a ridicat vreo sută de persoane. Unele cetăţene, plecînd de la spectacolul cu pricina, fugeau pe Tverskaia numai cu chiloţii pe ele.

— Bineînţeles, de la Daria ai auzit aceste zvonuri, zise Margareta Nikolaevna, de mult observ că este o mincinoasă fără pereche.

Această discuţie comică se încheie cu o surpriză plăcută pentru Nataşa. Margareta Nikolaevna se duse în dormitor şi ieşi de acolo ţinînd în mînă o pereche de ciorapi şi un flacon de colonie şi, spunîndu-i Nataşei că şi ea ar vrea să facă o scamatorie, îi dădu fetei ciorapii şi flaconul, rugînd-o un singur lucru: să nu alerge desculţă pe Tverskaia şi să nu asculte pălăvrăgelile Dariei. După ce se sărutară, cele două femei se despărţiră.

În timp ce troleibuzul o ducea de-a lungul Arbatului, Margareta Nikolaevna, rezemată de speteaza moale a banchetei, se gîndea la ale ei, mai trăgînd uneori cu urechea şi la şuşotelile celor doi cetăţeni din faţă.

Aceştia, întorcînd capul din cînd în cînd cu teamă — să nu-i audă cumva cine ştie cine — şuşoteau pur şi simplu nişte aiureli. Bărbatul de lîngă geam, zdravăn, cărnos, cu nişte ochi mici ca de porc, libidinoşi, îi povestea vecinului său, un om mărunţel, că sicriul a trebuit să fie acoperit cu un văl negru…

— Nu se poate! şopti uimit mărunţelul. E nemaiauzit!… Şi ce-a făcut Jeldîbin?

Prin vuietul uniform al troleibuzului, dinspre fereastră, se auzi răspunsul:

— Miliţia judiciară… scandal mare… mister, nu alta!… Din aceste frînturi de fraze, Margareta Nikolaevna înjghebă ceva mai coerent. Cei doi şuşoteau despre un mort (nu-i pomeniseră numele) căruia azi-dimineaţă i se furase capul din sicriu… Iată că, din cauza asta, Jeldîbin e în toate stările. Iar cei doi care se şuşotesc în troleibuz au şi ei o legătură cu mortul furat.

— Apucăm oare să ne ducem după flori? se neliniştea mărunţelul. Zici că cremaţia va fi la ora două?

În cele din urmă, Margareta Nikolaevna se plictisi să mai asculte flecăreala misterioasă despre capul furat din sicriu şi se bucură văzînd că ajunsese la destinaţie şi că trebuie să coboare.

După cîteva minute, şedea pe o bancă de lîngă zidul Kremlinului, faţă în faţă cu Manejul.

Margareta îşi îngusta ochii, să se ferească de soarele strălucitor, amintindu-şi de visul ei din noaptea trecută şi gîndin-du-se că exact cu un an în urmă, în aceeaşi zi şi la acelaşi ceas, stătuse pe această bancă alături de el. Ca şi atunci, geanta ei neagră se afla lîngă dînsa, pe bancă. El însă lipsea acum, dar Margareta Nikolaevna vorbea totuşi cu dînsul, în gînd: „Dacă eşti deportat, de ce nu-mi dai un semn de viaţă? Oamenii dau semne de viaţă. Nu mă mai iubeşti? Nu, nu ştiu de ce, dar nu pot crede una ca asta. înseamnă că ai fost deportat şi ai murit… Atunci, te rog, lasă-mă, dă-mi în sfîrşit libertatea de a trăi, de a respira!…” Tot ea răspundea în locul lui: „Eşti liberă.. nu vezi că nu te ţin legată?” Apoi tot ea îi replica: „Nu, ăsta nu-i un răspuns! Dispari din amintirea mea, şi-atunci voi fi liberă…”

Prin faţa ei se perindau trecătorii.

Trăgînd cu coada ochiului la femeia cochetă, atras de frumuseţea şi singurătatea ei, un bărbat tuşi ca să-şi dreagă glasul, se aşeză pe celălalt capăt al băncii şi, luîndu-şi inima în dinţi, vorbi:

— Indiscutabil, astăzi este o vreme frumoasă.

Dar Margareta îi aruncă o privire atît de posomorită, încît, ridicîndu-se pe dată, individul plecă.

„Iată, de pildă, urmă în gînd Margareta, vorbind cu cel care-i stăpînea sufletul. De fapt, de ce l-am alungat pe acest bărbat? Mă plictisesc, şi acest donjuan nu era chiar atît de nesuferit, în afară, poate, de cuvîntul acela prostesc al lui, ”indiscutabil”.. De ce stau aşa, singură cuc, lîngă acest zid? De ce mi-e viaţa pustie?”

Şedea acolo tristă şi abătută. Dar deodată simţi în piept acelaşi val de aşteptare şi emoţie care o izbise şi dimineaţă. Da, o să se întîmple ceva! Valul o izbi din nou, şi ea-şi dădu seama că era un val sonor. Prin zgomotele oraşului răsunau tot mai desluşit, apropiindu-se, sunetele unei tobe şi ale unor instrumente de suflat ce cîntau cam fals.

Înaintea tuturor, trecînd pe lîngă grilajul grădinii, apăru, mergînd la pas, un miliţian călare, urmat de alţi trei, pe jos. Apoi se ivi un camion înaintînd încet; în el era îmbarcată o orchestră. în urma camionului, un autodric nou-nouţ, cu sicriul pe el, acoperit de coroane şi jerbe, avînd în cele patru colţuri cîte un om în picioare: trei bărbaţi şi o femeie.

Chiar de la distanţă, Margareta a putut vedea că chipurile oamenilor care stăteau în picioare în maşina mortuară, însoţindu-l pe cel decedat pe ultimul său drum, erau zăpăcite şi arătau ciudat. Mai ales acest lucru sărea în ochi în ce-o privea pe cetăţeana care stătea în picioare, în colţul stîng din spate al carului mortuar.

Obrajii graşi ai femeii parcă-i umfla din interior şi mai mult o taină picantă, iar în ochişorii care înotau în grăsime jucau nişte luminiţe indecente. încă puţin şi ai fi zis că femeia va face cu ochiul spre mort şi va zice: „Aţi văzut vreodată una ca asta? Misticism, nu alta!…” Tot atît de zăpăcite arătau feţele celor care îl petreceau pe jos pe mort şi care, cam trei sute la număr, urmau încet carul mortuar.

Margareta urmări cu privirea cortegiul, trăgînd cu urechea la bătăile triste ale tobei ce se stingeau în depărtare, ar-ticulînd mereu acelaşi „bum, bum, bum”, şi gîndi: „Ce înmor-mîntare stranie… şi cum te întristează bum-bum-ul ăsta! Of, zău, mi-aş vinde şi sufletul diavolului, să aflu doar dacă trăieşte… interesant, totuşi, pe cine înmormîntează?”

— Pe Berlioz Mihail Alexandrovici, se auzi alături un glas fonfăit de bărbat, pe preşedintele Massolitului.

Adînc mirată, Margareta Nikolaevna se întoarse şi zări pe bancă lîngă ea un cetăţean, care se aşezase probabil neauzit atunci cînd Margareta urmărise procesiunea funerară şi e de presupus că, distrată cum era, ultima întrebare şi-o pusese cu glas tare.

Între timp, cortegiul îşi încetini mersul; capătul lui ajunsese la un stop.

— Da, urmă necunoscutul, ăştia sînt într-o stare de spirit cu totul stranie. Conduc la groapă un mort, gîndindu-se toţi la un singur lucru: ce s-o fi întîmplat cu capul lui?

— Care cap? întrebă Margareta, privindu-l cu atenţie pe vecinul ei căzut parcă din cer. Descoperi că era mic de stat, roşu ca focul, cu un clonţ uriaş ieşindu-i din gură; purta un costum în dungi, de calitate bună, cămaşă scrobită, pantofi de lac şi un melon pe cap. La gît avea o cravată ţipătoare. Uimitor era faptul că din buzunarul de la piept, unde bărbaţii poartă de obicei batista sau stiloul, ieşea un os de găină.

— Da, vedeţi dumneavoastră, o lămuri roşcatul, azi-dimi-neaţă, în sala Griboedov, acestui mort i s-a şterpelit capul din sicriu.

— Cum se poate una ca asta?! exclamă, fără să vrea, Margareta, amintindu-şi de şoaptele din troleibuz.

— Naiba ştie cum! răspunse familiar roşcatul, de altfel, presupun că n-ar fi rău să-l întrebăm despre asta pe Behe-moth. Grozav de dibaci l-au şterpelit! Un scandal nemaipomenit!… Şi, mai cu seamă, e de neînţeles cine şi pentru ce are nevoie de acest cap!

Deşi era preocupată de gîndurile ei, strania flecăreală a necunoscutului o impresiona pe Margareta Nikolaevna.

— Daţi-mi voie! exclamă ea deodată. Aţi spus Berlioz? Despre el s-a scris astăzi în ziare?…

— Cum să nu… Cum să nu…

— Va să zică, în urma sicriului merg literaţii? întrebă Margareta.

— Fireşte!

— Şi dumneavoastră îi cunoaşteţi cum arată la faţă?

— Pe toţi, fără excepţie, se lăudă roşcatul.

— Spuneţi-mi, urmă Margareta, şi glasul ei sună înfundat, printre ei îl vedeţi cumva pe criticul Latunski?

— Ba bine că nu! răspunse roşcatul. Iată-l, ultimul din rîn-dul al patrulea.

— Blondul acela? întrebă Margareta, mijindu-şi ochii. — Da, are părul de un blond cenuşiu… îl vedeţi, ăla care-şi tot înalţă ochii spre cer!

— Care seamănă cu un pastor?

— Ăla, ăla!

Margareta nu-l mai întrebă nimic, scrutîndu-l pe Latunski.

— După cum văd, vorbi din nou roşcatul cu un zîmbet, dumneata îl urăşti pe acest Latunski!

— Mai urăsc eu şi pe altcineva, îi răspunse printre dinţi Margareta, dar despre asta nu este interesant să vorbim.

În timpul acesta procesiunea îşi urmă drumul! în urma celor care mergeau pe jos, veneau acum automobile, în mare parte goale.

— Bineînţeles, nu e nimic interesant aici, Margareta Nikolaevna.

Margareta se întoarse spre el, mirată:

— Mă cunoşti?

Drept răspuns, roşcatul îşi scoase melonul şi o salută cu un gest larg.

„O adevărată mutră de răufăcător!” se gîndi Margareta, privindu-l cu luare-aminte pe interlocutorul ei întîmplător.

— Eu nu te cunosc, zise ea rece.

— De unde să mă cunoşti? Dar, dacă vrei să ştii, am fost trimis la dumneata într-o chestiune.

Margareta păli, dîndu-se înapoi.

— Cu asta trebuia să începi, zise ea, şi nu să baţi cîmpii, să îndrugi, dracu ştie ce, despre capul tăiat. Dumneata vrei să mă arestezi?

— Dar nu-i adevărat! exclamă roşcatul, ce-i asta? Dacă am intrat în vorbă, neapărat trebuie să te şi arestez? Pur şi simplu, am o treabă cu dumneata.

— Nu înţeleg nimic: Ce treabă?

După ce aruncă un ochi în jur, roşcatul rosti misterios:

— Am fost trimis să te invit la cineva pentru astă-seară.

— Cred că aiurezi. Cine e acel cineva?

— Un foarte ilustru străin, zise cu tîlc roşcatul, îngustîn-du-şi un ochi.

Margareta se mînie foc.

— A apărut o specie nouă — codoşul de stradă! rosti ea, ridicîndu-se să plece. — Aş fi recunoscător pentru asemenea însărcinări! strigă roşcatul jignit şi mormăi în urma Margaretei: Proasto!

— Ticălosule, îi răspunse ea. Dar în aceeaşi clipă auzi în spate glasul roşcatului:

— „întunericul, venit de pe Mediterana, învăluise oraşul atît de odios procuratorului. Se mistuiseră punţile suspendate care legau templul de cumplitul turn Antonius. Pierise marele oraş, Yerushalayimul, de parcă nici n-ar fi existat vreodată..” Piei şi dumneata, să nu te mai văd, cu caietul dumi-tale pîrlit, cu trandafirul uscat, cu tot! Stai aici pe bancă singură şi roagă-te de el să-ţi dea libertatea de a trăi, de a respira; să dispară din amintirea dumitale!

Albă la faţă, Margareta se întoarse spre bancă. Roşcatul o pavea printre gene.

— Nu înţeleg nimic, rosti ea încet. Despre pagini puteai afla… puteai să pătrunzi în casă să spionezi… Ai mituit-o pe Nataşa, da? Dar cum ai putut să-mi afli gîndurile? Crispîn-du-se ca de o durere, adăugă: Cine eşti? Spune! De la ce instituţie?

— Ce plictiseală! bombăni roşcatul şi vorbi mai tare: iar-tă-mă, doar ţi-am spus că nu sînt de la nici o instituţie. Stai jos, te rog.

Margareta se supuse fără nici o împotrivire; aşezîndu-se însă, îl mai întrebă o dată:

— Cine eşti?

— Ei, cine, mă cheamă Azazello. Dar asta tot nu-ţi spune nimic.

— N-ai să-mi spui de unde ai aflat despre paginile arse şi despre gîndurile mele?

— N-am să-ţi spun, zise rece Azazello.

— Dar despre el ştii ceva? şopti rugător Margareta.

— Ei, să zicem că ştiu.

— Te implor, spune-mi numai un lucru… Trăieşte?… Nu mă chinui!

— Trăieşte, trăieşte, îi răspunse în silă Azazello.

— Doamne!…

— Te rog, fără emoţii şi fără multă zarvă, îi zise Azazello încruntîndu-se. — Iartă-mă, iartă-mă, bolborosea Margareta, acum supusă; sigur că m-am supărat pe dumneata, dar, recunoaşte, cînd un necunoscut de pe stradă invită o femeie undeva, într-o vizită… nu am prejudecăţi, te asigur — aici Margareta zîmbi cu amărăciune — dar eu niciodată nu mă văd cu nici un fel de străini, şi nici nu am poftă să întreţin relaţii cu ei… şi afară de asta, soţul meu… vezi, drama mea constă în faptul că trăiesc cu un om pe care nu-l iubesc… dar cred că ar fi nedemn să-i stric viaţa… Cu mine s-a purtat totdeauna frumos…

Vădit plictisit, Azazello ascultă vorbele ei incoerente, după care îi spuse cu asprime:

— Te rog să taci un minut. Şi Margareta amuţi, supusă.

— Te invit la un străin cu totul inofensiv. Şi nici un suflet de om n-o să afle despre această vizită. Asta cel puţin ţi-o garantez eu.

— Ce nevoie are el de mine? îl întrebă insinuant Margareta.

— Ai să afli mai tîrziu despre asta.

— Înţeleg, eu trebuie să mă culc cu el, zise îngîndurată Margareta.

La aceste cuvinte, Azazello scoase un „hm” arogant şi-i răspunse aşa:

— Orice femeie din lume, te pot încredinţa, ar fi visat aşa ceva, mutra lui Azazello se strîmbă de rîs, dar te voi decepţiona, asta nu se va întîmpla.

— Ce fel de străin?! strigă răvăşită Margareta, atît de tare, încît persoanele care treceau pe lîngă bancă întoarseră capul spre ea. Şi ce interes am eu să mă duc la el?

Azazello se aplecă spre dînsa, şoptindu-i semnificativ:

— La drept vorbind, ai un foarte mare interes, profită de ocazie…

— Cum? exclamă Margareta cu ochii deodată rotunjiţi. Dacă nu mă înşel, îmi dai de înţeles că acolo aş putea afla ceva despre el?

Azazello încuviinţă tăcut din cap.

— Merg! strigă cu energie Margareta, apudndu-l pe Azazello de mînă. Merg, oriunde ar fi! Scoţînd un „uf” de uşurare, Azazello se lăsă pe speteaza băncii, acoperind cu spatele lui cuvîntul „Niura”, crestat cu briceagul, şi zise ironic:

— Greu ţi-e şi cu femeile! şi-şi băgă mîinile în buzunarele pantalonilor, întinzîndu-şi înainte picioarele. De ce, de pildă, m-au trimis pe mine în chestiunea asta? Mai bine se ducea Behemoth, el e plin de farmec…

— Încetează cu mistificările dumitale şi nu mă mai chinui cu tot felul de enigme, îl rugă Margareta, zîmbind amar. Sînt o fiinţă nefericită, şi dumneata profiţi de lucrul ăsta… Mă bag într-o istorie stranie, dar, îţi jur, numai pentru că m-ai ademenit vorbindu-mi despre el\ Simt că toate aceste lucruri, pe care nu le înţeleg, mă ameţesc…

— Fără drame, fără drame, te rog, ripostă, strîmbîndu-se, Azazello. Trebuie să înţelegi şi situaţia în care mă aflu eu. Să iau la palme pe vreun administrator, sau să dau afară din casă vreun unchi, sau să împuşc pe cineva, sau vreun alt fleac de felul ăsta, asta, da, e specialitatea mea directă. Dar să stau de vorbă cu femeile îndrăgostite, mulţumesc, nu!… Pentru că, vezi dumneata, de o jumătate de ceas mă tot chinuiesc să te conving… Ei, cum rămîne, vii?

— Vin, răspunse simplu Margareta Nikolaevna.

— Atunci fii bună şi ia asta, urmă Azazello şi, scoţînd din buzunar o cutiuţă rotundă din aur curat, o întinse Margaretei, adăugind: Dar ascunde-o o dată, nu vezi că se uită trecătorii? O să-ţi prindă bine, Margareta Nikolaevna. Că în ultimele şase luni, dumneata ai îmbătrînit binişor de durere.

Margareta se aprinse la faţă, dar nu spuse un cuvînt, iar Azazello urmă:

— Astă-seară, la ora 9,30 fix, fii bună, după ce te dezbraci pînă la piele, să-ţi ungi faţa şi corpul cu alifia asta. Mai departe, poţi să faci ce vrei, dar să nu te depărtezi de telefon. La ora zece am să te sun şi am să-ţi spun tot ce ai de făcut. N-ai să ai grijă de nimic, vei fi dusă acolo unde trebuie şi nu ai să ai de suferit nici un fel de neplăceri. E limpede?

Margareta rămase mută cîteva clipe, apoi răspunse:

— E limpede. Obiectul acesta este din aur curat, se vede după greutate. Ce să-i faci, înţeleg foarte bine că cineva vrea să mă cumpere şi să mă atragă într-o afacere dubioasă, pentru care am să plătesc foarte scump…

— Ce înseamnă asta, la urma urmei? şuieră Azazello. Iar începi?…

— Nu, stai puţin!

— Dă-mi crema înapoi!

Margareta strînse mai aprig cutiuţa în pumn şi spuse:

— Nu, aşteaptă! Ştiu la ce merg. Dar o fac din cauza lui, pentru că nu mai am altă speranţă în lumea asta. Vreau să-ţi spun însă că, dacă mă duci la pierzanie, ai să te-acoperi de ruşine! Da, de ruşine! Pier din cauza dragostei! şi, lovindu-se cu mîna în piept, Margareta se uită la soare.

— Dă-mi-o înapoi! răcni cu furie Azazello. Dă-mi-o înapoi, şi — la dracu cu toate astea! N-au decît să-l trimită pe Behemoth!

— O, nu! exclamă Margareta, spre mirarea trecătorilor. Primesc să fac orice, sînt gata să joc toată comedia asta cu alifia, sînt gata să mă duc şi la dracu-n praznic! Nu-ţi dau cutia!

— Ptiu! vocifera pe neaşteptate Azazello şi, cu ochii holbaţi spre grilajul grădinii, îi arătă ceva cu degetul.

Margareta se uită într-acolo, fără să descopere nimic deosebit. Dar cînd se întoarse spre Azazello, ca să-i ceară o explicaţie la stupidul „ptiu”! nu avea cine să i-o mai dea: interlocutorul ei misterios dispăruse.

Margareta băgă repede mîna în poşetă, unde, înainte de aceste ţipete, ascunsese cutiuţa, şi se convinse că este acolo. Atunci, fără să se mai gîndească la ceva, fugi grăbită din parcul Alexandrovski.


20 Crema lui Azazello


Printre crengile unui arţar se străvedea luna plină plutind pe cerul limpede al serii. Teii şi salcîmii din grădină pictaseră pămîntul cu meşteşugite arabescuri de pete. Fereastra cu trei canaturi, larg deschisă, acoperită cu o draperie, era violent luminată. în dormitorul Margaretei Nikolaevna, toate lăm- pile erau aprinse, luminînd dezordinea nemaipomenită care domnea acolo.

Pe pat, deasupra plăpumii, erau aruncate cămăşi, ciorapi, lenjuri. Alte obiecte vestimentare, mototolite, zăceau pe podea, alături de o cutie de ţigări strivită nervos cu piciorul. O pereche de pantofi se afla pe noptieră, alături de o ceaşcă de cafea nebăută şi de scrumiera, în care mai fumega un muc de ţigară. Pe speteaza unui scaun atîrna o rochie neagră de seară. în cameră mirosea a parfum; afară de asta, de undeva venea un miros de fier încins.

Margareta Nikolaevna şedea în faţa oglinzii, cu halatul de baie aruncat pe trupu-i gol, şi cu pantofi negri, de antilopă, în picioare. Ceasul de aur — un ceas brăţară — şi-l pusese în faţă, alături de cutiuţa primită de la Azazello, şi nu-şi mai lua ochii de la cadran.

Uneori i se părea că ceasul s-a stricat şi că acele încremeniseră. Dar ele se mişcau, deşi foarte încet, lipindu-se parcă de cadran; înaintau totuşi şi, în sfîrşit, acul cel lung căzu peste al 29-lea minut după ora 9. Inima Margaretei zvîcni cumplit, cu atîta putere, încît nici nu reuşi în primele clipe să ia în mînă cutiuţa. învingînd momentul de slăbiciune, o deschise şi văzu crema grasă şi gălbuie dinlăuntrul ei. I se păru că miroase a mocirlă. Cu vîrful degetului, luă un pic de cremă în palmă, simţind în aceeaşi clipă, mai tare, mirosul de pădure şi de ierburi de baltă; apoi, cu palma, începu să-şi ungă fruntea şi obrazul.

Crema se aşternea cu uşurinţă şi, după cum i se păru, se evapora pe dată. După cîteva încercări, Margareta se privi în oglindă şi scăpă din mîini cutiuţa, drept pe geamul ceasului, care plesni. închise ochii, apoi mai consultă o dată oglinda şi izbucni într-un rîs zgomotos.

Depilate la margini cu penseta, sprîncenele ei se făcură acum mai dese, aşternîndu-se în două arcade egale deasupra ochilor, deveniţi fără veste mai verzi şi mai vii. Brazda verticală, subţire, care-i tăia rădăcina nasului, apărută atunci, în octombrie, cînd dispăruse maestrul, pierise acum cu desă-vîrşire. Pieriseră, de asemenea, şi umbrele gălbui de la tîm-ple, precum şi zbîrciturile abia vizibile, de la colţul ochilor. Pielea obrajilor prinse o culoare egală, trandafirie, fruntea era albă şi pură, iar părul coafat i se despletise.

Din oglindă, pe Margareta cea de treizeci de ani o privea o femeie de douăzeci, cu părul negru, cîrlionţat.

După ce rîse pe săturate, se săltă făcînd să-i alunece de pe umeri halatul şi, luînd o mină de cremă grasă şi uşoară, începu să-şi ungă cu ea trupul, care căpătă deodată o tentă roză şi arămie. Apoi, într-o clipă, ca şi cînd cineva i-ar fi scos din creier un ac ce o înţepa, i se calmă durerea de la tîmplă ce o chinuise întreaga seară după întîlnirea cu Azazello; muşchii braţelor şi ai picioarelor i se întăriră, în timp ce trupul îşi pierdu greutatea.

Se săltă, rămînînd suspendată în văzduh deasupra covorului, apoi încet, atrasă în jos, se lăsă pe podea.

— Vai, ce cremă! Vai, ce cremă! strigă Margareta, aruncîn-du-se într-un fotoliu.

Crema o schimbase nu numai la înfăţişare. Acum, în ea, în tot trupul ei, în fiecare părticică a lui, clocotea bucuria, pe care o simţea ca pe nişte băşici ce-i înţepau trupul. Se simţea liberă, eliberată de toate. Pe deasupra, înţelegea acum limpede că se întîmplase tocmai ceea ce presimţise de dimineaţă, şi că acum îşi părăseşte pentru totdeauna casa şi viaţa ei de altădată. Din această viaţă de altădată, se desprinse totuşi gîndul că are de împlinit numai o datorie, una singură, înainte de-a începe ceva nou, neobişnuit, care o trăgea sus, în văzduh. Şi, aşa cum era, goală, trecu din dormitor, ridicîndu-se mereu în văzduh, în cabinetul bărbatului ei şi, luminîndu-l, se repezi spre masa de scris. Luă un creion, smulse o filă din blocnotes şi scrise repede cu caractere mari, fără ştersături, un bilet:

„Iartă-mă şi uită-mă cit se poate de repede. Te părăsesc pentru totdeauna. Nu mă căuta, este inutil. Am ajuns vrăjitoare din cauza durerii şi a nenorocirilor care m-au lovit. E timpul să plec. Adio. Margareta.”

Cu sufletul uşor ca un fulg, zbură apoi în dormitor, iar în urma ei veni în fugă Nataşa, cu mîinile încărcate de tot felul de lucruri. De îndată, toate acestea — un umeraş de lemn cu o rochie, batiste de dantelă, pantofi albaştri de atlaz pe ca- lapoade, o cingătoare — toate se risipiră pe podea, şi Nataşa îşi plesni în culmea uimirii mîinile, acum eliberate de povară.

— Ce zici, sînt frumoasă? strigă cu glas tare, răguşită, Margareta Nikolaevna.

— E cu putinţă? şopti Nataşa, dîndu-se înapoi. Cum faceţi asta, Margareta Nikolaevna?

— E crema! Crema, crema! ţipă Margareta, arătînd spre cutiuţa scînteietoare de aur şi răsucindu-se în faţa oglinzii.

Uitînd de rochia şifonată, ce zăcea pe podea, Nataşa se apropie de oglindă şi, cu ochii în flăcări, privi restul de unsoare din cutie. Buzele îi şopteau ceva. Din nou se întoarse spre Margareta şi spuse cu un fel de veneraţie:

— Pielea! Pielea, cum e! Margareta Nikolaevna, să ştiţi că pielea dumneavoastră luceşte. Apoi îşi reveni, se repezi la rochie, o ridică şi începu s-o scuture.

— Lasă! Lasă! îi strigă Margareta, dă-o dracului. Lasă totul. Deşi, nu, ia-o drept amintire. Ia tot ce este în cameră!

Ca ieşită din minţi de uimire, Nataşa încremeni, privind-o un timp pe Margareta, apoi i se aruncă de gît, sărutînd-o şi strigînd:

— Pielea e ca de atlaz! Luminoasă! Ca de atlaz! Dar sprîn-cenele, vai, ce mai sprîncene!

— Ia toate cîrpele astea, ia-ţi parfumurile şi cară-le la dumneata în cufăr. Ascunde-le, mai strigă Margareta, dar să nu te atingi de bijuterii, ca să nu fii învinuită de furt!

Nataşa strînse într-o boccea tot ce-i căzu sub mînă: rochii, pantofi, ciorapi, lenjerie, şi ieşi în fugă din dormitor.

Tocmai în momentul acela, de undeva dinspre partea cealaltă a ulicioarei, dintr-o fereastră deschisă, ţîşni un vals graţios şi răsunător şi se auzi zgomotul unei maşini ce stopa în faţa porţii.

— Îndată o să telefoneze Azazello! strigă Margareta, as-cultînd valsul ce se revărsa în ulicioară. Are să telefoneze! Iar străinul este inofensiv, da, acum înţeleg că este inofensiv!

Maşina urui, depărtîndu-se. Apoi, portiţa se trînti cu zgomot, şi pe lespezile cărării răsunară paşi.

„E Nikolai Ivanovici, îl cunosc după paşi, se gîndi Margareta; trebuie să fac la despărţire ceva caraghios şi interesant în acelaşi timp.” Trase la o parte draperia ferestrei, aşezîndu-se într-o rînă pe pervaz, şi-şi cuprinse genunchiul cu braţele. O rază argintie o mîngîia din dreapta, Margareta ridică ochii spre lună, cu un aer îngîndurat şi poetic. Paşii mari răsunară un timp, apoi se opriră. După ce mai admiră un pic clarul de lună, Margareta oftă, întoarse privirea spre grădină şi-l văzu într-adevăr pe Nikolai Ivanovici, vecinul de la etajul de jos. Era scăldat în lumina strălucitoare a lunii. Şedea pe bancă şi se vedea de la o poştă că nimerise involuntar acolo. Ochelarii îi stăteau strîmb pe nas, iar servieta şi-o strîngea în braţe.

— Să trăieşti, Nikolai Ivanovici, zise Margareta cu o voce tristă. Bună seara! Vii de la o şedinţă?

Nikolai Ivanovici rămase tăcut.

— Şi eu, urmă Margareta, aplecîndu-se tot mai mult pe fereastră, stau singură, după cum vezi, mă plictisesc, privesc luna şi ascult valsul…

Îşi trecu mîna stingă peste tîmplă, potrivindu-şi o şuviţă de păr, apoi zise furioasă:

— Să ştii că e nepoliticos din partea dumitale. Nikolai Ivanovici! Sînt femeie, la urma urmei! E o bădărănie să nu răspunzi cînd ţi se vorbeşte.

Nikolai Ivanovici se profila clar în lumina lunii, desluşin-du-i-se pînă şi ultimul nasture la vesta lui cenuşie, pînă şi cel din urmă fir de păr din barbişonul lui spălăcit; deodată zîmbi ca un dement, se ridică de pe bancă şi, nemaiştiind, se vede, de el, stînjenit cum era, în loc să-şi scoată pălăria, îşi avîntă servieta şi-şi îndoi picioarele, ca şi cînd s-ar fi pregătit să joace.

— Ah, ce tip plicticos eşti, Nikolai Ivanovici! urmă Margareta. In general, nici nu pot să-ţi spun cum mi s-a urît de voi toţi, şi sînt atît de fericită că mă despart de voi! Lua-v-ar mama dracului pe toţi!

În clipa asta, în spatele Margaretei, în dormitor, zbîrnîi telefonul. Margareta sări de pe pervaz şi, uitînd de Nikolai Ivanovici, smulse receptorul din furcă.

— Azazello la telefon, se auzi în receptor.

— Dragul meu, dragul meu Azazello! strigă Margareta.

— E timpul. Ia-ţi zborul, urmă Azazello în receptor, şi din tonul lui se simţea că-i face plăcere elanul sincer, bucuria Margaretei. Cînd ai să treci deasupra porţii, strigă: „sînt invizibilă”. Apoi mai zboară puţin deasupra oraşului, ca să te mai obişnuieşti, după care o iei spre sud, afară din oraş, şi drept la rîu te opreşti. Eşti aşteptată!

Margareta puse la loc receptorul şi, în aceeaşi clipă, în camera alăturată se auzi un bocănit, un fel de şchiopătat şi un ciocănit. Margareta deschise larg uşa şi, dansînd, peria de parchet zbură în dormitor. Bătea cu vîrful ei darabana pe podea, zvîrlea din coadă şi se repezea spre fereastră. Chiuind de bucurie, Margareta încalecă pe coada periei. Abia atunci îşi aminti călăreaţa că în toată învălmăşeala asta uitase să se îmbrace. Porni în galop spre pat şi înhaţă primul obiect ce-i căzu în mînă — o cămaşă albastră. Apoi, avîntînd-o în aer ca pe un stindard, ieşi în zbor pe geam. Deasupra grădinii valsul răsună mai tunător.

Lunecînd de pe pervaz în jos, Margareta îl văzu pe Nikolai Ivanovici stînd pe bancă. Parcă încremenise acolo, complet uluit, rrăgînd cu urechea la strigătele şi bocănelile care se auzeau din dormitorul viu luminat al locatarilor de sus.

— Nikolai Ivanovici, adio! strigă Margareta dănţuind prin faţa lui.

Acesta oftă adînc şi lunecă de pe bancă jos, agitîndu-şi mîi-nile şi trăgînd servieta după el.

— Adio pentru totdeauna! îmi iau zborul! strigă Margareta, acoperind cu glasul ei sunetele valsului.

Aici îşi dădu seama însă că n-are deloc nevoie de cămaşă şi, cu un sinistru hohot de rîs, acoperi cu ea capul lui Nikolai Ivanovici. Orbit, acesta se prăbuşi pe lespezile aleii.

Ca să arunce o ultimă privire spre casa în care se chinuise atîţia ani, Margareta întoarse capul şi zări la fereastra cuprinsă parcă de flăcări chipul Nataşei schimonosit de uimire.

— Adio, Nataşa! strigă Margareta, smucind coada periei. Sînt invizibilă! Sînt invizibilă! strigă ea şi mai tare şi, trecînd peste poartă printre crengile arţarului care-i şfichiuiră obrajii, zbură în ulicioară, urmărită de sunetele total demente ale valsului.


21 Zborul


Sînt invizibilă şi liberă! Sînt invizibilă şi liberă!…

Zburînd pe deasupra ulicioarei ei, Margareta nimeri în-tr-alta ce o tăia pe prima în unghi drept. Străbătu într-o clipă această ulicioară lungă, peticită, cîrpită, cu casele într-o rînă, cu uşa strîmbă a găzăriei în care petrolul se vindea cu măsura, iar insecticidul în flacoane, învăţînd cu acest prilej că liberă fiind, şi invizibilă, şi, oricît de mare i-ar fi plăcerea, trebuie să fie cît de cît rezonabilă. Era gata-gata să se lovească mortal de un felinar vechi şi strîmb din colţul străzii, şi nu izbuti de-cît printr-o minune să frîneze în ultima clipă. După ce-l ocoli, strînse mai tare coada periei şi-şi continuă zborul, mai încetinit, atentă la cablurile electrice şi la firmele care atîrnau de-a curmezişul trotuarelor.

A treia ulicioară dădea direct spre Arbat. Aici, Margareta învăţă să-şi conducă peria în mod magistral, dîndu-şi seama că vehiculul ei e sensibil la cea mai uşoară atingere a mîinilor şi a picioarelor şi că, zburînd deasupra oraşului, trebuie să fie cu ochii în patru şi să nu se dezlănţuie. Afară de asta, chiar pe cînd străbătea spaţiul pe deasupra primei ulicioare, şi-a dat seama că trecătorii n-o vedeau zburînd. Nimeni nu-şi sucea capul, nimeni nu striga: „Uite, uite!” Nimeni nu se dădea în lături speriat, nu ţipa, nu leşina; nimeni nu izbucnea într-un rîs dement.

Margareta zbura neauzit, foarte încet şi jos, cam la nivelul etajului al doilea. Dar, cu tot zborul lent, chiar la intrarea în Arbatul cu luminile lui orbitoare, nu-şi calculă bine mişcarea şi se lovi cu umărul de un disc luminos pe care era desenată o săgeată. Accidentul ăsta o supără foc. Se dădu îndărăt pe peria ei ascultătoare, zbură în lături şi apoi, năpustindu-se deodată asupra discului, îl făcu ţăndări cu coada periei. Se auzi zăngănitul cioburilor, trecătorii săriră într-o parte, de undeva se desluşi un fluierat, şi Margareta, săvîrşind această năzbîtie, izbucni în hohote de rîs.

„Pe Arbat trebuie să fiu mai prevăzătoare, îşi zise ea. Pe aici e o adevărată harababură, aşa încît te descurci greu.” Spunînd aceasta, începu să se strecoare printre cabluri. Sub ea pluteau acoperişurile troleibuzelor, ale autobuzelor şi ale turismelor, în timp ce pe trotuare, după cum i se părea de sus, pluteau rîuri de şepci. Şi din ele se desprindeau pîrîiaşe, ce se vărsau în gurile de foc al magazinelor luminate în noapte.

„O, ce talmeş-balmeş! gîndi furioasă Margareta, aici nici nu poţi să te întorci.”

Tăie Arbatul, se ridică mai sus, cam la înălţimea etajului trei, şi, trecînd pe lîngă clădirea din colţ a teatrului cu luminile lui orbitoare, pluti într-o ulicioară îngustă cu două rînduri de case înalte. Toate ferestrele erau deschise şi de pretutindeni se revărsa muzica transmisă la radio. Din curiozitate, Margareta aruncă o privire pe una din ferestre. Era o bucătărie. Lîngă două primusuri, arzînd cu un vuiet năprasnic, stăteau şi se certau două femei, fiecare cu cîte o lingură în mînă.

— Uite ce-i, Pelagheia Petrovna, te rog să stingi lumina cînd ieşi de la toaletă, spuse femeia ce stătea înaintea unei cra-tiţe pline cu bunătăţi, din care ieşeau aburi. Că de nu, o să cerem în scris evacuarea dumitale.

— Grozavă mai eşti dumneata, răspunse cealaltă.

— Amîndouă sînteţi grozave, zise tare Margareta, trecînd prin fereastră, în bucătărie.

Părţile beligerante, auzindu-i glasul, se întoarseră, încremenind cu lingurile murdare în mînă. Margareta îşi întinse încetişor mîna printre ele şi, întorcînd robinetele primusurilor, le stinse. Scoţînd un geamăt de uimire, femeile rămaseră cu gurile căscate. Dar Margareta se şi plictisise în bucătărie şi, pornind iar în zbor, se întoarse în ulicioară.

Imobilul uriaş şi luxos cu şapte etaje de la capătul acesteia, construit pesemne de curînd, îi atrase atenţia. Veni în jos şi, aterizînd, descoperi că toată faţada casei era de marmură neagră, că avea uşi largi, că în spatele vitrinei se profila şapca cu firet de aur şi sclipeau nasturii portarului şi că, deasupra intrării, scria cu litere de aur: „Casa Dramlitului”1.

Uitîndu-se printre gene, Margareta căuta să pătrundă sensul cuvîntului „Dramlit”. Luînd la subţioară peria, intră în vestibul, îmbrîncindu-l cu uşa, spre marea lui mirare, pe portar,

1 Casa dramaturgului şi a publicistului. şi, lîngă ascensor, pe un perete, zări o tablă neagră, uriaşă, iar pe ea, scrise cu litere albe, numărul apartamentelor şi numele locatarilor. Inscripţia care încununa lista „Casa dramaturgului şi a publicistului” o făcu pe Margareta să scoată un ţipăt înăbuşit de fiară. Urcîndu-se ceva mai sus prin văzduh, citi cu atenţie încordată numele: Hustov, Dvubratski, Kvant, Bes-kudnikov, Latunski…

— Latunski! ţipă ea ascuţit. Latunski! El e cel… care… l-a nenorocit pe maestru!

La intrare, portarul sări în sus, uluit, cu ochii holbaţi la tabla neagră, străduindu-se să înţeleagă minunea: de ce lista locatarilor pornise subit să scoată ţipete stridente?

În timpul acesta, Margareta urca repede scara repetînd cu frenezie:

— Latunski 84… Latunski 84…

Iată, la stînga — 82, la dreapta — 83, mai sus, la stînga — 84! Aici! Iată şi cartea de vizită: ”O. Latunski”.

Margareta descăleca de pe coada periei şi tălpile ei înfier-bîntate atinseră răcoarea plăcută a palierului. Sună o dată, încă o dată. Dar nu venea nimeni să-i deschidă. Apăsă mai tare butonul soneriei, al cărei zbîrnîit îl auzea chiar şi ea în apartamentul lui Latunski. Da, locatarul apartamentului 84 de la etajul şapte trebuie să-i fie recunoscător pînă la moarte răposatului Berlioz, preşedintele Massolit-ului, pentru că nimerise sub tramvai, şi pentru că mitingul de doliu fusese fixat tocmai în seara aceea. Criticul Latunski se născuse sub o stea norocoasă; ea l-a salvat de întîlnirea cu Margareta, ajunsă vrăjitoare în vinerea aceea.

Nimeni nu venea să deschidă. Atunci, Margareta se repezi în jos, cu toată viteza, numărînd etajele; ajunse la parter, ţîşni în stradă şi, uitîndu-se în sus, numără şi controla de afară etajele vrînd să-şi dea seama unde veneau ferestrele apartamentului ocupat de Latunski. Erau, fără doar şi poate, cele cinci ferestre pe colţ, la etajul 7, cufundate în întuneric. După ce se convinse că nu greşeşte, se ridică în văzduh, şi, peste cîteva clipe, iat-o intrînd pe fereastra deschisă într-o cameră întunecoasă, unde se aşternea, argintie, doar o cărare îngustă strecurată de lumina lunii. Margareta alergă pe această cărare şi găsi pe dibuite comutatorul. în clipa următoare întreaga locuinţă era luminată. Peria stătea părăsită într-un ungher. După ce se convinse că nu era nimeni în tot apartamentul, deschise uşa de la intrare şi controla dacă într-adevăr pe cartea de vizită stă scris numele lui Latunski. Da, nimerise unde trebuia.

Se spune că şi astăzi criticul Latunski se face alb ca varul cînd îşi aminteşte de seara aceea cumplită, şi că pînă astăzi rosteşte cu devoţiune numele lui Berlioz. Nu se ştie cu ce delict sinistru şi infam s-ar fi încheiat seara aceea dacă el ar fi fost acasă, pentru că Margareta s-a întors din bucătărie cu un ciocan greu în mînă.

Zburătoarea invizibilă şi goală-puşcă încerca să se stăpî-nească, să se oprească, dar mîinile îi tremurau de nerăbdare. Ochind bine, lovi cu ciocanul clapele pianului, şi în apartament se revărsă primul urlet jalnic. Instrumentul produs de firma Becker — cu totul nevinovat — urla în culmea disperării. Clapele se prăvăleau, aplicele albe de os zburau în toate părţile. Pianul vuia, gemea, zdrăngănea şi hîrîia.

Cu sunetul unei împuşcături de revolver, crăpă sub lovitura de ciocan placa de rezonanţă de sus, lustruită. Răsuflînd greu, Margareta rupea şi strivea coardele cu ciocanul. în cele din urmă, obosită, se dădu la o parte, se trînti într-un fotoliu, să-şi tragă răsuflarea.

În baie, apa vuia cumplit, ca şi în bucătărie. „Mi se pare că a început să curgă pe jos…” constată Margareta, adăugind cu glas tare:

— Dar să nu-mi pierd vremea aici.

Din bucătărie se prăvălea spre coridor un torent de apă. Plescăind cu picioarele desculţe prin băltoace, Margareta ducea apă cu nişte căldări din bucătărie în cabinetul criticului şi o vărsa în sertarele mesei de scris. Apoi, după ce sparse cu ciocanul uşile dulapului din cabinet, se năpusti în dormitor. Făcu ţăndări oglinda şifonierului şi, scoţînd din el un costum de haine al criticului, îl înecă în cadă.

O călimară plină cu cerneală, luată din birou, o vărsă în patul somptuos pentru două persoane. Distrugerea îi provoca o aprigă desfătare, cu toate acestea, rezultatele i se păreau prea neînsemnate. De aceea începu să facă ce-i trecea prin minte. Spărgea vazoanele cu ficuşi din camera unde se afla 253 pianul. Fără să termine treaba, se întorcea în dormitor şi, cu un cuţit de bucătărie, tăia cearşafurile, spărgea fotografiile înrămate. Nu simţea pic de oboseală şi numai sudoarea curgea pe ea şiroaie.

În timpul acesta, în apartamentul 82 de sub apartamentul lui Latunski, femeia de serviciu a dramaturgului Kvant îşi bea ceaiul în bucătărie, ascultînd nedumerită zgomotele ce răzbăteau de sus: bocănituri, zăngănit de sticlă şi un necontenit du-te-vino. Ridicînd privirea în tavan, văzu cum acesta îşi schimbă de la o clipă la alta culoarea, făcîndu-se din alb albăstrui spălăcit. Pata creştea văzînd cu ochii şi deodată se îm-pînzi de picături. Cîteva secunde femeia încremeni locului, minunîndu-se de fenomenul ăsta, pînă cînd, în cele din urmă, din tavan se porni o adevărată ploaie, care nu întîrzie să se reverse cu zgomot pe podea. Femeia sări în picioare, puse sub şuvoiul de apă un lighean, ceea ce se dovedi inutil, în-trucît ploaia se înteţea, lărgindu-şi teritoriul, inundînd plita cu gaze şi masa cu vesela de pe ea. Atunci, cu un ţipăt, femeia se repezi afară din apartament, luînd-o în sus pe scări şi, după cîteva clipe, soneria de la uşa apartamentului lui Latunski prinse iar să zbîrnîie.

„Gata, s-au pus pe sunat. E timpul s-o iau din loc”, îşi zise Margareta şi încalecă pe coada periei, atentă la glasul de femeie care striga pe gaura cheii:

— Deschide, deschide, te rog! Dusia, deschide! La voi curge? Pe noi ne-a inundat!

Margareta se ridică cam la un metru în văzduh şi lovi în lustră. Două lămpi făcură explozie, aruncînd în toate părţile ţurţuri de cristal. Strigătele de la intrare amuţiră, şi pe scară se auzi un tropăit. Margareta pluti pe geam afară şi, făcîndu-şi uşurel vînt, îşi repezi ciocanul în geamul ferestrei, care scînci, în timp ce pe peretele exterior, îmbrăcat în marmură, al clădirii, se prăvăli o cascadă de cioburi. Apoi ea zbură spre geamul următor. Jos, departe, oamenii începură să alerge pe trotuar; din cele două maşini care staţionau în faţa clădirii una claxona şi se îndepărtă. Terminînd cu ferestrele lui Latunski, Margareta pluti spre apartamentul vecin. Loviturile se făcură mai dese, stradela se umplu de pocnete şi zăngănit. Din prima intrare ieşi în fugă portarul, se uită în sus, şovăi un pic, nedîndu-şi seama din capul locului ce are de întreprins, apoi băgă în gură fluierul şi fluieră ca un turbat. în fluieratul acesta, cu o adevărată frenezie, după ce a spart ultimul geam de la etajul şapte, Margareta coborî spre etajul şase şi începu să spargă geamurile şi aici.

Chinuit de inactivitatea prelungită de după uşile elegante ale intrării, portarul îşi punea tot sufletul în fluierat, urmărind-o pas cu pas pe Margareta, ca şi cînd ar fi acompaniat-o, în pauze, cînd ea trecea de la o fereastră la alta, el îşi lua avînt şi, în fiecare lovitură dată de Margareta, umflîndu-şi obrajii, se punea pe fluierat, sfredelind văzduhul nopţii pînă la ceruri.

Sforţările lui, în combinaţie cu sforţările Margaretei, dezlănţuită, dădură rezultate mari. în casă se stîrnise panică. Geamurile rămase încă întregi se deschideau, apăreau în ele capete omeneşti, care se ascundeau pe dată, iar geamurile deschise — repede se închideau. în casele de peste drum, în ferestre, pe un fond luminat, apăreau siluetele întunecate ale oamenilor, care căutau să înţeleagă de ce, fără nici un motiv, crapă geamurile în clădirea nouă a „Dramlit”-ului.

În ulicioară, toată lumea alerga spre casa „Dramlit”-ului, iar în clădire, pe toate scările, tropăiau oameni, foindu-se fără nici un rost. Femeia de serviciu a lui Kvant striga celor ce fugeau pe scări că apartamentul lor a fost inundat; în curînd, i se alătură şi femeia familiei Hustov de la apartamentul 80, de sub locuinţa lui Kvant. La Hustovi, apa ţîşnise din tavan, şi în baie, şi în bucătărie. în cele din urmă, în locuinţa Kvan-ţilor, în bucătărie, din tavan se prăbuşi un strat uriaş de tencuială, f ăcînd praf toată vesela murdară, după care, din zdrenţele tavanului, se porni o ploaie în toată legea, de parcă turna cu găleata. Atunci, pe scara unu se dezlănţuiră nişte ţipete disperate.

Zburînd prin dreptul penultimei ferestre de la etajul trei, Margareta se uită înăuntru şi zări un individ care-şi punea masca de gaze, cuprins de panică. Ea-l sperie, spărgînd geamul cu ciocanul, şi omul o şterse din odaie.

Sălbatica devastare se curmă pe neaşteptate. Lunecînd spre etajul doi, Margareta se uită pe fereastra din margine, acoperită cu o draperie uşoară de culoare închisă. în odaie, sub un glob de sticlă, ardea un bec slab. într-un pătuţ cu plasă şedea un băieţel de vreo patru ani, trăgînd cu urechea speriat la zgomotele de afară. Era singur, cei mari o zbughiseră pesemne pe palier, să vadă ce se întîmplă.

— Sparg geamurile, zise băieţelul, după care strigă: Mamă! Neprimind nici un răspuns, mai spuse:

— Mamă, mi-e frică.

Margareta dădu deoparte draperia şi zbură pe geam, în odaie…

— Mi-e frică, repetă băieţelul, cuprins de un tremur.

— Nu-ţi fie teamă, nu-ţi fie teamă, micuţule, îl linişti Margareta, străduindu-se să-şi îmblînzească oarecum glasul nelegiuit, răguşit în bătaia vîntului, băieţii s-au apucat să spargă geamurile.

— Cu praştia? o întrebă băieţelul, potolindu-se.

— Cu praştia, cu praştia, încuviinţă Margareta. Tu dormi liniştit.

— E Sitnik, zise băieţelul, el are praştie.

— Bineînţeles că el e!

Băieţelul se uită şiret undeva, într-o parte, şi întrebă:

— Şi tu, tanti, unde eşti?

— Eu nu sînt, îi răspunse Margareta. Mă visezi.

— Aşa am crezut şi eu, zise băieţelul.

— Culcă-te, îi porunci Margareta, pune-ţi obrazul în palmă şi visează-mă.

— Bine, am să te visez, am să te visez neapărat, se învoi băieţelul şi în aceeaşi clipă se cuibări în pătuţul lui, cu obrazul în palmă.

— Am să-ţi spun o poveste, începu să vorbească din nou Margareta, punîndu-şi mîna înfierbîntată pe căpşorul tuns: A fost odată o tanti… Şi nu avea copii, şi nu ştia ce e fericirea, întîi, multă, multă vreme a tot plîns, iar mai tîrziu s-a făcut rea…

Margareta amuţi şi îşi retrase mîna: copilul dormea.

Ea îşi lăsă încetişor ciocanul pe pervazul ferestrei şi zbură pe geam afară. Lîngă clădire era zarvă mare. Pe asfaltul trotuarului, presărat cu cioburi, alergau nişte oameni, strigînd ceva. Printre ei apăruseră şi miliţieni. Deodată, se auzi un clopot, şi din Arbat îşi făcu intrarea în ulicioară maşina roşie a pompierilor, cu scară.

Dar ce urma să se petreacă n-o mai interesa pe Margareta. Calculîndu-şi bine mişcările, ca să nu se agate de vreun cablu, strînse mai tare peria şi într-o clipă se pomeni deasupra casei cu bucluc. Sub ea, ulicioara căzu într-o rînă, prăvălindu-se. în locul ulicioarei, sub picioarele ei, se ivi o îngrămădire de acoperişuri brăzdată la colţuri de nişte cărări scînteietoare. Toată această îngrămădire pluti pe neaşteptate într-o parte, iar lanţurile de lumini se spălăciră, contopindu-se treptat.

Margareta se mai smuci o dată, şi toată îngrămădirea de acoperişuri intră în pămînt, în locul ei ţîşnind o mare de lumini electrice tremurătoare, care se ridică deodată vertical, ca apoi să apară deasupra capului ei, în timp ce sub picioarele sale sclipi argintul lunii. Dîndu-şi seama că făcuse o tumbă, îşi luă din nou poziţia normală şi, întorcînd capul, văzu că nici lacul nu mai era, şi că acolo, în urma ei, la orizont, nu mai rămăsese decît o văpaie trandafirie. în clipa următoare se stinse şi aceasta, şi Margareta se pomeni singură cu luna, care alerga deasupra ei, în stînga. Părul îi era de mult vîlvoi, în timp ce lumina lunii îi scălda şuierînd trupul gol. Văzînd cum undeva, jos, două şiruri de lumini răzleţe se contopesc în două dîre neîntrerupte de foc, ca apoi să dispară cu repeziciune, Margareta îşi dădu seama că zboară cu o viteză fantastică şi o uimi faptul că nu se înăbuşă.

În clipele următoare, jos, departe, în întunericul negru al pămîntului, se aprinse o nouă văpaie de lumină electrică, re-pezindu-se sub picioarele ei, ca în secunda următoare să pornească a se învîrti în chip fantastic, ca o elice, şi să se prăbuşească în beznă. Alte cîteva clipe şi fenomenul se repetă.

— Oraşele! Oraşele! strigă Margareta.

După aceea, de vreo două-trei ori văzu sub ea sclipirea palidă parcă a unor săbii în cutii negre deschise şi-şi dădu seama că erau rîuri.

Întorcîndu-şi capul şi privind sus şi spre stînga, zburătoarea vedea încîntată cum aleargă luna deasupra ei, nebuneşte, înapoi spre Moscova, dar stînd în acelaşi timp cu totul ciudat pe loc, încît se putea desluşi limpede pe ea o tainică siluetă întunecată — un balaur, sau un căluţ cocoşat, cu botul ascuţit îndreptat spre oraşul pe care-l lăsase în urmă. 257

Atunci Margaretei îi trecu prin minte că, de fapt, degeaba goneşte cu atîta furie peria, că se lipseşte de posibilitatea de a vedea cum trebuie, de a se desfăta, de a gusta din plin zborul. Ceva îi spunea că acolo unde zboară, va fi aşteptată şi că nu are de ce să se plictisească gonind cu asemenea repeziciune nebunească şi la asemenea înălţime.

Aplecă peria cu părul ţepos înainte, aşa încît coada acestuia se ridică în sus şi, încetinind mult mersul, se apropie de pămînt. Şi această alunecare, ca într-o săniuţă aeriană, îi aduse o nemaipomenită desfătare. Pămîntul se ridică spre ea, şi îri viitoarea neagră, fără nici o formă pînă atunci, se arătară tainele şi frumuseţile lui în timpul unei nopţi cu lună. Pămîntul venea spre ea şi pe Margareta o şi pătrundea mirosul pădurilor înverzite. Zbură deasupra ceţei unei pajişti înrourate, apoi deasupra unui lac. Sub ea cîntau în cor broaştele, iar undeva departe, făcînd, nu se ştie de ce, să-ibată tare inima, venea cu zgomot mare un tren.

În curînd îl văzu. Se tîra încet, ca o şenilă, împroşcînd văzduhul cu scîntei. Luîndu-i-o înainte, Margareta mai zbură deasupra oglinzii unei ape, în care trecu, sub picioarele ei, o a doua lună, apoi veni mai jos şi o porni, gata-gata să atingă vîrfurile unor pini uriaşi.

Din spate se auzi deodată un vîjîit spintecînd văzduhul; creştea, apropiindu-se, ajungînd-o din urmă pe Margareta. Treptat, la vîjîitul acesta, semănînd cu cel provocat de un obiect zburător, de un proiectil, se adăugă hohotul de rîs al unei femei, întorcînd capul, Margareta văzu venind spre ea o arătare ciudată, de culoare închisă. Conturîndu-se tot mai precis, se desluşi în sfîrşit un călăreţ în zbor; încetinindu-şi goana, pe Margareta o ajunse din urmă Nataşa.

Goală, cu părul răvăşit fluturîndu-i în vînt, zbura călare pe un vier gras, care strîngea între copitele dinainte o servietă, în timp ce cu cele dinapoi bătea înverşunat văzduhul. Pe lingă vier, zbura legat de un şnur şi sclipind uneori în lumina lunii un Tpince-nez, iar vierul avea pe cap o pălărie care-i aluneca tot mai mult pe ochi. Uitîndu-se mai bine, Margareta îşi dădu seama că vierul nu era altul decît Nikolai Ivano-vici, şi hohotele ei de rîs tunară peste pădure, împletindu-se cu hohotele Nataşei. — Nataşa! chiui Margareta. Te-ai uns cu cremă?

— Sufleţelul meu!! îi răspunse Nataşa, trezind cu ţipetele ei pădurea de pin adormită. Regina mea, să ştii că am uns şi chelia dumnealui!

— Prinţesă! zbieră plîngăreţ vierul, purtîndu-şi în galop călăreaţa.

— Sufleţelul meu! Margareta Nikolaevna! strigă Nataşa, galopînd alături de Margareta, recunosc, am luat cremă. Că şi noi vrem să trăim şi să zburăm! Iertaţi-mă, stăpîna mea, dar eu nu mă întorc, nu mă întorc pentru nimic în lume! Ah! Ce bine e, Margareta Nikolaevna… M-a cerut în căsătorie, şi Nataşa arăta cu degetul spre gîtul vierului, care gîfîia ruşinat, da, m-a cerut în căsătorie! Cum îmi spuneai, ia zi? strigă ea aplecîndu-se spre urechea vierului.

— Zeiţă! urla acesta, nu pot să zbor atît de repede! Pot să pierd hîrtii importante, Natalia Prokofievna, protestez!

— Ia mai du-te dracului cu hîrtiile tale! striga hohotind obraznic Nataşa.

— Ce tot spui, Natalia Prokofievna, ne poate auzi cineva, strigă rugător vierul.

Zburînd alături de Margareta, Nataşa îi povesti, rîzînd, ce se întîmplase în vilă după plecarea ei.

Fata mărturisi că nu se atinsese de lucrurile primite în dar de la Margareta, ci se dezbrăcase şi, repezindu-se la cutia cu cremă, se unsese cu ea. Şi i se întîmplase acelaşi lucru ca şi stăpînei sale. Dar, în timp ce ea se minuna, privindu-se în oglindă, rîzînd, fericită de frumuseţea ei vrăjită, se deschisese uşa şi apăruse Nikolai Ivanovici. Ţinea tulburat în mîini cămaşa Margaretei Nikolaevna, propria-i pălărie şi servieta. Văzînd-o pe Nataşa, Nikolai Ivanovici încremenise. Venin-du-şi în fire, roşu ca un rac, declarase că a socotit de datoria lui să ridice cămăşuţa şi s-o aducă el, personal…

— Ce-a fost în stare să sporovăiască, ticălosul! hohotea Nataşa. Ce-a fost în stare să-mi spună, să mă ademenească! ce bani mi-a făgăduit! Zicea: Klavdia Petrovna n-o să afle nimic. Ce, doar n-ai să spui că mint! strigă Nataşa către vier, care-şi întoarse rîtul într-altă parte, ruşinat din cale-afară.

Zburînd prin dormitor, Nataşa îl unsese cu cremă pe Nikolai Ivanovici, după care rămăsese şi ea încremenită de uimire. Chipul respectabilului locatar de jos se strânsese într-un rit, iar la mîini şi la picioare se pomenise cu nişte copite mititele. Privindu-se în oglindă, Nikolai Ivanovici pornise a urla disperat, sălbatic, dar era prea tîrziu. După cîteva clipe, înşeuat, plîngînd în hohote deznădăjduite, zbura undeva la dracu, afară din Moscova.

— Cer stăruitor să mi se dea iar înfăţişarea mea normală! grohăi şi guiţă pe neaşteptate vierul, cînd cuprins de frenezie, cînd rugîndu-se cu umilinţă. Nu am de gînd să zbor la o adunare ilegală! Margareta Nikolaevna, te rog, e de datoria dumitale s-o pui la punct! Ţi-a fost femeie de serviciu!

— Aha, va să zică acum sînt pentru tine femeie de serviciu? femeie de serviciu? strigă Nataşa, dupindu-l pe vier de ureche. Adineauri eram zeiţă! Cum îmi spuneai? Zi!

— Venera! răspunse plîngăreţ vierul zburînd deasupra unui pîrîu ce spumega printre stînci şi atingînd cu copitele nişte tufe de alun.

— Venera! Venera! strigă triumfătoare Nataşa, cu o mînă în şold, cu cealaltă întinsă spre lună.

Margareta! Regină! Rugaţi-vă pentru mine, să mă lase să rămîn vrăjitoare! Dumneavoastră vi se îndeplineşte orice rugă, vă e dată puterea!

Şi Margareta răspunse:

— Bine. îţi promit!

— Mulţumesc, strigă Nataşa şi, deodată, urlă tăios şi trist: Hei! Hei! Mai repede, mai repede! Ia sporeşte viteza!

Strînse între călcîie şoldurile vierului, teşite şi slăbite de goana cea turbată, şi animalul se smuci atît de tare, că din nou spintecă văzduhul, şi Nataşa apăru undeva înainte, ca un punct negru, pierind, o dată cu ea stingîndu-se şi vîjîitul zborului.

Ca şi înainte, Margareta zbura agale printr-o regiune pustie şi necunoscută, peste nişte dealuri presărate cu bolovani risipiţi printre pini răzleţi şi uriaşi. Ea nu zbura însă pe deasupra pinilor, ci printre trunchiurile lor poleite dintr-o parte de argintul lunii. Umbra uşoară a zburătoarei aluneca pe pă-mînt în faţa ei, iar luna o mîngîia din spate.

Margareta simţea că se află lîngă o apă şi bănuia că va ajunge curînd la capătul drumului. Pinii se dădură în lături, şi ea se apropie încetişor prin văzduh de o rîpă abruptă, calcaroa-să. Dedesubt, jos, în vale, şerpuia un rîu învăluit în umbră. Peste toate se aşternea ceaţa, agăţîndu-se de tufele de pe marginea rîpei, în timp ce malul celălalt era jos şi neted. Acolo, sub un pîlc singuratic de copaci rămuroşi, se zbătea flacăra mică a unui foc de vreascuri şi se zăreau siluete mărunte, în mişcare. Margaretei i se păru că aude din partea aceea o muzică veselă, sîcîitoare. Mai departe, cît vedeai cu ochii, pe cîm-pia argintată de lună nu se desluşeau semnele nici unei aşezări sau ale prezenţei omului.

Margareta sări de pe mal şi într-o clipă atinse apa. După goana ei prin văzduh undele o îmbiau. Aruncînd cît colo peria, îşi făcu vînt şi se repezi în rîu cu capul în jos. Trupul ei uşor străpunse ca o săgeată apa, şi o trîmbă de stropi ţîşni atît de sus, de ziceai că acum-acum ajunge la lună. Apa era caldă ca în baie şi, ieşind în bezna neagră pe oglinda rîului, singură în noapte, Margareta înotă pe săturate.

Nu era nimeni lîngă Margareta, dar ceva mai departe, în spatele unor tufe, se auzea plescăit şi fornăit — şi acolo se scălda cineva.

Margareta ieşi pe mal. După scăldat, trupul îi ardea. Nu simţea nici un fel de oboseală şi ţopăia fericită pe iarba reavănă.

Deodată încetă să mai danseze şi-şi încorda atenţia. Fornăitul se auzea mai aproape şi, de după tufişuri de răchită, apăru un grăsan gol-goluţ, cu un joben negru de mătase pe cap, pus mai spre ceafă. Tălpile picioarelor le avea negre-nă-molite, aşa încît părea că poartă ghete negre. Judecind după felul cum gîfîia şi sughiţa, era băut bine, ceea ce se confirma şi prin faptul că deodată rîul începu să miroasă a coniac.

Văzînd-o pe Margareta, grăsanul o pironi cu ochii, iar apoi urlă bucuros:

— Ce-o fi asta? Oare pe ea o văd? Godina, că doar tu eşti, văduvă veselă! Şi tu te afli aici? şi înainta spre ea, să o salute.

Margareta se dădu înapoi şi-i răspunse cu demnitate:

— Du-te la mama dracului! Nu sînt nici o Clodină. Vezi cu cine stai de vorbă şi, după ce se gîndi o clipă, adăugă la vorbele ei o înjurătură lungă, scabroasă. Toate acestea avură darul să-l dezmeticească pe grăsunul uşuratic.

— Vai! exclamă el încet şi tresări, iertaţi-mă cu mărinimie, luminăţia voastră, regină Margot! V-am confundat şi vinovat e coniacul, fie el blestemat! Grăsanul se lăsă pe un genunchi, dădu la o parte jobenul, făcu o plecăciune şi începu să bolborosească, amestecînd frazele ruseşti cu cele franţuzeşti, nişte aiureli despre nunta însîngerată a unui prieten al său Gues-sard, la Paris, despre coniac şi despre faptul că e distrus de trista greşeală pe care o făcuse.

— Mai bine ţi-ai pune pantalonii, nenorocitule, zise mai blînd Margareta.

Grăsanul zîmbi larg, arătindu-şi toţi dinţii, bucuros că Margareta nu este supărată şi-i comunică extaziat că în clipa de faţă e fără pantaloni, doar pentru că, distrat fiind, i-a lăsat la fluviul Enisei, unde se scăldase ceva mai înainte, dar că îndată zboară acolo, mai ales că Eniseiul e la doi paşi. După aceea începu să se dea înapoi, cu faţa spre Margareta, şi se dădu aşa pînă-n clipa cînd alunecă şi căzu pe spate în apă. Dar că-zînd chiar, păstra pe faţa-i bordisită cu mici barbete un zîm-bet de extaz, afecţiune şi devotament.

Margareta scoase un fluierat puternic şi, încălecînd peria, care alergase de îndată la chemarea ei, trecu în zbor pe malul celălalt. Umbra rîpei calcaroase nu ajungea pînă acolo, şi malul lin era scăldat în razele lunii.

Cînd Margareta puse piciorul pe iarba înrourată, orchestra de sub sălcii răsună mai tare, şi din focul de vreascuri zbură mai vesel un snop de scîntei. Sub ramurile sălciilor, presărate cu cerceluşe gingaşe şi pufoase, conturîndu-se în razele lunii, şedeau pe două rînduri nişte broaşte fălcoase şi, um-flîndu-se, de parc-ar fi fost de cauciuc, cîntau din fluiere de lemn un marş solemn şi eroic. Dinaintea muzicanţilor atîr-nau smocuri de putregai fosforescent, prinse în nuieluşe de sălcii, ca să lumineze partiturile. Pe botul broaştelor sclipeau umbrele dănţuitoare ale focului de vreascuri.

Marşul se cînta în cinstea Margaretei. I se făcea o primire dintre cele mai triumfale. Rusalcele străvezii îşi întrerupseră hora încinsă deasupra rîului şi o aclamară fluturînd în aer nişte ierburi de apă, iar deasupra malului pustiu şi verzui răsună, rostogolindu-se pînă departe, lărmuirea lor de bun venit. Nişte vrăjitoare în pielea goală ţîşniră de după sălcii, se încolonară cu reverenţe şi plecăciuni, curat ca la curtea împărătească. Cineva, cu picioare de ţap, veni fuga la Margareta, lipindu-şi buzele de mîna ei şi, aşternînd pe iarbă o ţesătură de mătase, întrebă dacă regina e mulţumită, dacă i-a făcut plăcere scăldatul, poftind-o să se întindă, ca să se odihnească, ceea ce Margareta şi făcu.

Cel cu picioare de ţap îi oferi o cupă cu şampanie pe care ea o bău şi simţi deodată parcă încălzindu-i-se inima. Intere-sîndu-se de soarta Nataşei, află că aceasta se şi scăldase şi pornise, călare pe vierul ei, spre Moscova, ca să ajungă acolo mai înainte, să dea de veste cui trebuie că Margareta va sosi cu-rînd şi să ajute la confecţionarea şi împodobirea toaletei sale.

Scurta şedere a Margaretei sub sălcii a fost marcată de un episod: în văzduh răsună un fluierat, şi un trup negru, greşind vădit ţinta, se prăbuşi în apă. Peste cîteva clipe în faţa Margaretei se ivi acelaşi grăsan cu barbete, care se prezentase într-un mod atît de nereuşit pe celălalt mal. Apucase, după cum se vedea, să facă drumul pînă la Enisei şi înapoi, întrucît era îmbrăcat sărbătoreşte cu frac, însă ud leoarcă, din cap pînă-n picioare. Coniacul îi făcuse figura pentru a doua oară: cobo-rînd, nimerise tot în apă. în schimb, nu-şi pierduse zîmbetul nici în acest caz atît de trist, şi a fost admis să-i sărute mîna Margaretei, care rîdea vesel.

Apoi toată lumea începu să se pregătească de plecare. Rusalcele îşi jucară hora în lumina lunii şi se topiră în razele ei. Cel cu picioare de ţap se informă reverenţios cu ce a călătorit Margareta pînă la rîu. Aflînd că sosise călare pe o perie, remarcă:

— O, se poate? E atît de incomod!

După ce întocmi într-o clipă din două cioturi mici un telefon bizar, ceru cuiva să i se trimită neîntîrziat, într-un minut, o maşină, ceea ce se şi făcu, chiar într-un minut.

Pe ostrov ateriza un automobil şarg, deschis, numai că la volan nu şedea un şofer obişnuit, ci un cioroi de cîmp, negru, cu pliscul lung, cu o şapcă de muşama pe cap şi cu mănuşi lungi, cu manşetă largă. Ostrovul se făcea tot mai pustiu. Luîndu-şi zborul, vrăjitoarele se topiseră în văpaia lunii. Focul de vreascuri se stingea, şi peste tăciuni se aşternea o spuză căruntă. Cel cu picioarele de ţap o ajută pe Margareta să se urce în maşină, şi ea se lăsă pe bancheta largă a automobilului şarg. Automobilul hurui şi se repezi în sus, mai-mai să atingă luna. Ostrovul pieri, pieri şi rîul, în timp ce Margareta gonea prin văzduh înapoi spre Moscova.


22 La lumina făcliilor


Huruitul uniform al automobilului zburînd în înalturi o legăna pe Margareta, iar lumina caldă a lunii o învăluia, plăcută şi mîngîietoare. îşi întindea faţa cu ochii închişi s-o alinte vîntul, gîndindu-se cu oarecare tristeţe la malul rîului necunoscut, pe care-l părăsise şi pe care, după cum presimţea, n-o să-l mai vadă niciodată. După toate minunile şi vrăjitoriile din seara aceea, bănuia la cine se duce, dar nu-i era frică. Speranţa că acolo va izbuti să-şi redobîndească fericirea pierdută îi dădea curaj. De altfel, nu-i fu dat să viseze prea mult la fericirea ei în această maşină. Nu se ştie dacă cioroiul îşi cunoştea bine meseria, ori maşina era atît de bună, cert este că nu trecu multă vreme şi, cînd Margareta deschise ochii, zări dedesubt, în locul întunericului pădurii, o mare tremurătoare — luminile Moscovei. Pasărea neagră — şoferul — deşurubă din zbor roata dreaptă din faţă, aterizînd într-un cimitir pustiu din raionul Dorogomilov.

Fără să-l întrebe nimic pe şofer, Margareta coborî împreună cu peria ei, lingă o lespede funerară; cioroiul porni automobilul şi-l dirija drept spre rîpa din dosul cimitirului, unde acesta se prăbuşi cu un huruit infernal şi pieri. Cioroiul îşi duse respectuos mîna la şapcă, se sui călare pe roată şi-şi luă zborul.

În aceeaşi clipă, din spatele unui monument funerar apăru o pelerină neagră. în lumina lunii, scînteie un clonţ, şi Margareta îl recunoscu pe Azazello. Cu un gest, acesta o invită să încalece peria, iar el sări călare pe o floretă lungă, şi amîn-doi îşi luară zborul, aterizînd peste cîteva clipe, nevăzuţi de nimeni, în faţa casei nr. 302 bis de pe strada Sadovaia.

În timp ce, ducînd sub braţ peria şi floreta, cei doi treceau prin gang. Margareta zări un bărbat cu şapcă şi cizme înalte, care aştepta probabil pe cineva. Deşi erau aproape aerieni, omul singuratic auzi paşii celor doi şi tresări alarmat, nepu-tînd înţelege de unde venea zgomotul.

Pe un al doilea om, semănînd uimitor cu primul, ei l-au întîlnit lîngă intrarea a şasea. Şi din nou se repetă aceeaşi istorie.

S-au auzit paşii lor… omul se întoarse îngrijorat şi se încruntă. Iar atunci cînd uşa se deschise şi se închise din nou, omul se repezi în urma celor ce intrau nevăzuţi, privi în spaţiul de la intrare, dar, desigur, nu văzu nimic.

Al treilea, copia fidelă a celui de al doilea, şi deci şi a celui dintîi, veghea pe palierul etajului doi. Fuma ţigări tari şi, tre-cînd pe lîngă el, Margareta începu să tuşească. Cel care fuma sări de pe banca pe care şedea, ca şi cînd l-ar fi împuns ceva, începu să se uite în jur neliniştit, se apropie de balustrada scării, privi în jos. în timpul acesta, Margareta cu însoţitorul ei se şi aflau în faţa apartamentului nr. 50.

N-a trebuit să sune. Azazello deschise încet uşa cu cheia lui.

Primul lucru care o uimi pe Margareta la intrare fu întunericul. Domnea o beznă ca într-o subterană; şi ea simţi nevoia să se agate de pelerina lui Azazello, de teamă să nu se poticnească. Dar chiar în clipa aceea, undeva, departe, sus, sclipi flăcăruia unei candele, care porni să se apropie treptat. Din mers, Azazello îi luă Margaretei peria de sub braţ, şi aceasta se mistui în întuneric.

Apoi începură să urce nişte trepte largi, care i se părură Margaretei fără de sfîrşit. O uimea faptul că în vestibulul unui apartament obişnuit din Moscova putea să încapă o scară ca asta, cu totul ieşită din comun şi invizibilă. Simţea însă bine sub picioare această scară nesfîrşită. Dar urcuşul luă sfîrşit şi Margareta îşi dădu seama că se află pe un palier. Flăcăruia se apropie, şi Margareta văzu chipul unui bărbat, înalt şi negru, ţinînd în mînă o candelă. Cei care avuseseră nefericirea să-i pice zilele acelea în cale l-ar fi recunoscut fără îndoială de îndată, chiar şi numai la pîlpîirea slabă a candelei.

Era Koroviev, alias Fagot. 265

E drept, înfăţişarea lui Koroviev se schimbase mult. Clipind prin întuneric, flăcăruia se răsfrîngea de data asta nu într-un pince-nez cu geamul crăpat, pe care ar fi trebuit să-l arunce de mult la lada de gunoi, ci într-un monoclu, ce-i drept, crăpat şi el. Pe faţa lui impertinentă, mustăcioara era frizată şi pomădată, iar faptul că părea negricios se explica foarte simplu — Koroviev era îmbrăcat în frac. Alb îi era numai plas-tronul.

Mag, dirijor de cor, vrăjitor, translator şi dracu mai ştie ce în realitate, Koroviev se înclină şi, plimbînd cu un gest larg candela prin văzduh, o invită pe Margareta să-l urmeze. între timp Azazello dispăruse.

„Ce seară ciudată, îşi spuse Margareta. La toate m-aş fi aşteptat, numai la asta nu. Ce-o fi însemnînd? S-o fi stins lumina la ei? Dar lucrul cel mai uimitor e spaţiul imens al încăperii.. Cum se face că pot intra toate astea într-un apartament moscovit? E pur şi simplu imposibil!…”

Oricît de puţină lumină oferea candela lui Koroviev, Margareta îşi dădu seama că se află într-o sală de-a dreptul de necuprins, prevăzută şi cu o coloană întunecată, care la prima impresie părea fără de sfîrşit. Koroviev se opri lîngă un divă-naş, îşi aşeză candela pe un soclu, cu un gest îi propuse Margaretei să se aşeze, iar el însuşi se opri alături, într-o poză pitorească, rezemat de soclu.

— Daţi-mi voie să mă prezint, zise Koroviev cu voce hî-rîită. Mă numesc Koroviev. Vă uimeşte faptul că nu avem lumină? Desigur, socotiţi că o facem din economie? Nici gînd! Dacă ar fi aşa, aş accepta ca primul călău pe care-l voi întîlni, fie şi unul dintre cei care în seara asta, ceva mai tîrziu, vor avea cinstea să vă sărute genunchiul, să-mi taie capul, nici mai mult, nici mai puţin — chiar pe postamentul acesta! Nu, messire nu poate să sufere lumina electrică, şi o vom aprinde numai în ultima clipă. Atunci, vă rog să mă credeţi, n-o să ne plîngem de întuneric. Ba aş zice chiar că ar fi mai bine să nu fie atîta lumină.

Koroviev îi plăcu Margaretei, şi trăncăneala lui scîrţîitoare avu un efect liniştitor asupra ei.

— Nu, răspunse Margareta, altceva mă uimeşte; unde încap toate astea? şi făcu un gest cu mîna, subliniind astfel spaţiul necuprins al sălii.

Koroviev zîmbi mieros, şi umbrele prinseră a juca în cutele nasului său.

— E cel mai simplu lucru! răspunse el. Celor care cunosc bine a cincea dimensiune le este uşor să lărgească încăperea pînă la proporţiile dorite. Vă spun mai mult, stimată doamnă — pînă la dracu ştie ce proporţii! De altfel, eu, trăncăni Koroviev mai departe, am cunoscut oameni care n-aveau nici o idee nu numai despre a cincea dimensiune, ci, în general, despre nimic, şi, cu toate acestea, făceau adevărate minuni în ce priveşte lărgirea spaţiului lor. Aşa s-a întîmplat, de pildă, cu un orăşean care, după cum mi s-a povestit, primind un apartament de trei camere pe Zemleanoi Val, fără a cincea dimensiune şi alte lucruri năucitoare, l-a transformat cît ai clipi într-o locuinţă de patru camere, trăgînd prin una din odăi un zid despărţitor. După aceea, a făcut schimb de locuinţă primind două apartamente separate în două cartiere diferite ale Moscovei: unul de trei, şi altul de două camere. Cred că sînteţi de acord că acum omul avea cinci camere. Apartamentul de trei camere l-a preschimbat cu două apartamente de cîte două camere, devenind posesor, după cum vedeţi, a şase camere, ce-i drept, risipite într-o dezordine desăvîrşită prin întreaga Moscovă. Omul se pregătea să execute ultima şi cea mai strălucită mişcare a sa, dînd un anunţ la ziar că schimbă şase camere aflate în cartiere diferite pe un apartament de cinci camere pe Zemleanoi Val — cînd activitatea i-a fost întreruptă din pricini independente de voinţa lui. Posibil să aibă şi astăzi vreo cameră, dar, cutez să vă asigur, nu la Moscova. Iată ce pişicher, şi dumneavoastră binevoiţi să discutaţi despre a cincea dimensiune.

Deşi nu ea discutase despre a cincea dimensiune, ci Koroviev, Margareta rîse înveselită, ascultînd peripeţiile pişicherului — specialist în problema schimbului de locuinţă, Koroviev însă urmă:

— Dar să trecem la fapte, da, la fapte, Margareta Nikolaevna. Sînteţi o femeie foarte inteligentă şi aţi şi ghicit, desigur, cine e stăpînul acestei case. Inima Margaretei zvîcni cu putere: se mulţumi să încuviinţeze din cap.

— Aşadar, urmă Koroviev, sîntem duşmanii oricăror lucruri nelămurite, ai oricăror mistere. în fiecare an, messire dă un bal. Balul acesta se cheamă balul de primăvară al lunii pline, sau balul celor o sută de regi. Vine la lume!… Aici, Koroviev îşi prinse obrazul în mînă, ca şi cînd l-ar fi apucat o durere de măsea. De altfel, sper să vă convingeţi singură. Aşadar, messire este celibatar, după cum vă daţi seama, desigur. Dar are nevoie de o stăpînă a casei, de o amfitrioană — Koroviev făcu un gest de neputinţă — recunoaşteţi şi dumneavoastră că fără amfitrioană…

Margareta îl asculta pe Koroviev, străduindu-se să nu scape o vorbă; îşi simţea inima înfiorată, în timp ce speranţa fericirii o ameţea.

— S-a stabilit o tradiţie, vorbi mai departe Koroviev, în primul rînd pe stăpîna balului s-o cheme Margareta, în al doilea rînd, să fie originară din partea locului. Noi, după cum vedeţi, călătorim şi, în momentul de faţă, ne aflăm la Moscova. Aici, am găsit 121 de Margarete, dar, dacă mă credeţi, Koroviev se plesni deznădăjduit peste pulpă, nici una nu corespundea pînă cînd, în sfîrşit, o întîmplare fericită…

Koroviev zîmbi cu tîlc, înclinîndu-se, şi Margareta simţi din nou un fior rece străbătîndu-i inima.

— Mai pe scurt, strigă Koroviev. Scurt de tot: Vreţi să acceptaţi această misiune?

— Vreau! răspunse răspicat Margareta.

— S-a făcut, zise Koroviev şi, ridicînd candela, adăugă: Urmaţi-mă, vă rog.

Porniră printre coloane şi, în cele din urmă, ajunseră într-o sală, cu un miros puternic de lămîi, unde se auzeau nişte foşnete şi ceva trecu pe lîngă capul Margaretei, atingîndu-l. Ea tresări:

— Nu vă speriaţi, o linişti dulce pe Margareta Koroviev, luînd-o la braţ. Sînt şiretlicurile de bal ale lui Behemoth, nimic mai mult. Şi, în general, am să îndrăznesc să vă sfătuiesc să nu vă temeţi de nimic, Margareta Nikolaevna. Ar fi o ne-chibzuinţă. N-am să vă ascund că balul va fi pompos. Vom vedea persoane a căror putere a fost cîndva deosebit de mare. Dar, zău, cînd te gîndeşti cît de microscopice sînt posibilităţile lor în comparaţie cu posibilităţile celui din suita căruia am cinstea să fac parte, devine caraghios şi chiar, aş zice, trist… Şi-apoi, dumneavoastră în persoană sînteţi de viţă regească.

— De ce de viţă regească? şopti speriată Margareta, lipin-dvi-se de el.

— Ah, regină, trăncănea jucăuş Koroviev, problemele sîn-gelui sînt cele mai complicate probleme din lume! Şi dacă am interoga unele străbunici, mai ales pe acelea care se bucurau de reputaţia unor mironosiţe, ni s-ar deschide nişte taine uimitoare, preastimată Margareta Nikolaevna! N-am să păcătuiesc defel dacă, vorbind despre toate acestea, am să pomenesc despre un pachet de cărţi de joc bizar amestecate. Există lucruri unde nu sînt valabile nici barierele de castă şi nici chiar graniţele dintre state. Am să fac o aluzie: una dintre reginele Franţei, care a trăit în veacul al şaisprezecelea, trebuie să presupunem că s-ar mira din cale-afară dacă cineva i-ar spune că pe adorabila ei stră-stră-stră-strănepoată, după mulţi, mulţi ani, eu am s-o duc de braţ, la Moscova, prin sălile de bal. Dar am ajuns!

În aceeaşi clipă, Koroviev suflă în candelă, şi candela dispăru din mîna lui, iar Margareta văzu dinaintea-i, pe podea, o dîră de lumină strecurîndu-se pe sub o uşă întunecată. Koroviev bătu încet în uşa asta; Margareta se tulbură atît de tare, că prinseră a-i clănţăni dinţii, iar prin şira spinării o trecu un fior.

Uşa se deschise şi cei doi intrară într-o cameră deloc spaţioasă. Margareta văzu un pat larg, de stejar, cu cearşafurile şi pernele murdare şi boţite. în faţa patului se înălţă o masă tot de stejar cu picioare sculptate, pe care se afla un candela-bru cu braţe ce imitau nişte labe de pasăre cu gheare. în cele şapte labe de aur ardeau şapte luminări groase de ceară. Pe masă, se mai găsea o tablă de şah cu figuri neobişnuit de artistic cizelate. Mai erau acolo o masă cu o cupă de aur pe ea şi un alt candelabru, cu braţele în formă de şerpi. Mirosea a sulf şi a smoală. Umbrele sfeşnicelor se încrucişau pe podea.

Printre cei prezenţi, Margareta îl recunoscu pe Azazello; acesta era îmbrăcat în frac şi stătea lîngă speteaza patului. Gătit aşa, Azazello nu mai semăna cu banditul care apăruse pentru prima oară în faţa Margaretei în parcul Alexandrovski şi, de altfel, o salută pe Margareta foarte galant.

Vrăjitoarea goală, Hella, care-l tulburase atît de mult pe bufetierul de la Teatrul de varietăţi şi aceeaşi pe care o speriase cocoşul în noaptea celebrei şedinţe de magie neagră, şedea pe covoraş la picioarele patului, mestecînd ceva într-o oală, din care ieşea fum cu miros de sulf.

În afară de aceştia, în cameră se mai afla un motan negru uriaş, cocoţat pe un taburet înalt în faţa tablei de şah şi ţinînd în laba dreaptă un cal.

Hella se ridică şi se înclină în faţa Margaretei. La fel făcu şi motanul, sărind de pe taburet. în timp ce executa o reverenţă cu piciorul drept, scăpă din labă calul şi se băgă sub pat să-l caute.

Moartă de frică, Margareta le vedea toate nelămurit în umbrele perfide ale luminărilor. Se uita ţintă la patul în care şedea cel pe care, cu foarte puţin timp în urmă, bietul Ivan încercase să-l convingă, pe mal la Patriarşie prudî, că diavolul nu există. Şi tocmai acest inexistent şedea acum pe pat în faţa Margaretei.

Pe chipul Margaretei se aţintiră doi ochi: dreptul, cu o scîn-teie aurie în adîncuri, te sfredelea pînă-n străfundul sufletului; stîngul era gol şi negru, aidoma unei crăpături întunecate şi înguste, aidoma unei bulboane fără fund a tuturor umbrelor şi tenebrelor. Faţa lui Woland era strîmbă, colţul drept al gurii — tras în jos, fruntea înaltă — cheală, brăzdată de cute adînci, paralele, cu sprîncenele drepte şi ascuţite. Pielea obrazului arăta de parcă un soare dogoritor o bronzase pentru veşnicie.

Woland stătea tolănit pe pat, îmbrăcat numai cu o cămaşă de noapte lungă, murdară şi peticită la umărul stîng. Un picior gol îl ţinea strîns sub dînsul, pe celălalt şi-l întinsese pe un scăunel, şi Hella ungea genunchiul acestui picior negricios cu o alifie fumegîndă.

Pe pieptul dezgolit şi fără un fir de păr al lui Woland, Margareta desluşi, atîrnînd de un lănţişor de aur, un scarabeu, sculptat cu măiestrie dintr-o piatră întunecată, cu nişte slove scrise pe spatele lui mititel. Alături de Woland, pe un posta- ment masiv, greu, se înălţa un glob terestru ciudat, parcă viu, luminat lateral de soare.

Cîteva clipe se aşternu tăcerea. „Mă studiază”, se gîndi Margareta, şi, cu un efort, izbuti să-şi potolească tremurul picioarelor.

În cele din urmă Woland începu a vorbi cu un zîmbet pe buze — care-i aprinse parcă şi mai tare ochiul scînteietor.

— Fii bine venită, regină, şi scuzele mele pentru ţinuta asta cazanieră.

Glasul lui Woland era atît de gros, că unele silabe sunau doar ca un hîrîit.

El luă de pe pat o spadă lungă şi, aplecîndu-se, o agită pe sub pat, spunînd:

— Ieşi afară! Partida se contramandează. A sosit invitata.

— Pentru nimic în lume, şuieră Koroviev alarmat, în chip de sufleor, la urechea Margaretei.

— Pentru nimic în lume… începu Margareta.

— Messire… mai suflă Koroviev la urechea ei.

— Pentru nimic în lume, messire, spuse încet, dar desluşit Margareta, izbutind să se stăpînească şi, cu un surîs, adăugă: Vă implor să nu întrerupeţi partida. Cred că revistele de şah ar plăti bani grei dacă ar putea s-o publice.

Azazello scoase un măcăit încet şi aprobativ, iar Woland, după ce se uită cu luare-aminte la Margareta, observă ca pentru sine:

— Da, are dreptate Koroviev. Ce bizar se amestecă în pachet cărţile de joc! Sîngele!

Apoi întinse mîna, chemînd-o pe Margareta. Aceasta se apropie, fără să simtă podeaua sub picioarele ei desculţe. Woland îşi lăsă pe umărul ei mîna grea, ca de piatră, fierbinte ca focul şi o trase spre sine, aşezînd-o alături pe pat.

— Ei, dacă eşti de o gentileţe atît de încîntătoare, lucru la care, de altfel, mă aşteptam, să lăsăm deoparte ceremoniile, zise el aplecîndu-se din nou spre marginea patului şi stri-gînd: Mai ţine mult circul ăsta sub pat? Ieşi de acolo, blestema tule Hans!

— Nu găsesc calul, dădu glas motanul de sub pat, cu un ton cald şi fals. Galopează pe undeva, şi în locul lui dau mereu de-o broască. 271

— Nu cumva îţi închipui că te afli la un bîlci? îl întrebă Woland, prefăcîndu-se mînios. Nu e nici o broască sub pat! Păstrează-ţi trucurile astea ieftine pentru „Varietăţi”. Dacă nu ieşi imediat de-acolo, noi vom socoti că te-ai predat, dezertor afurisit!

— Pentru nimic în lume, messirel zbieră motanul, apărînd în aceeaşi clipă de sub pat, cu calul în labă.

— Îţi recomand… începu Woland, apoi izbucni: Ei bine, nici nu-mi vine să mă uit la bufonul ăsta! Ia priviţi-l cum arată şi cum s-a pocit stînd sub pat!

În timpul acesta, motanul, plin de praf, şedea pe picioarele dinapoi şi se înclina în faţa Margaretei. La gît purta acum un papion de frac, iar pe piept îi atîrna, de o curea, un binoclu de damă încrustat cu sidef. Mustăţile îi erau poleite cu aur.

— Ce-i asta? exclamă Woland. De ce ţi-ai poleit mustăţile? Şi, la ce dracu ţi-ai pus papion, cînd n-ai nădragi pe tine?

— Motanii nu poartă nădragi, messire, îi răspunse foarte demn motanul; doar n-o să-mi pretindeţi să încalţ şi nişte cizme? Motan încălţat nu există decît în basme, messire, dar vă întreb: V-a fost dat să mai vedeţi vreodată pe cineva venind fără cravată la bal? N-am vrut să mă prezint atît de necuviincios. Nu intenţionez să apar într-o postură comică, să risc să fiu luat de guler şi azvîrlit afară! Fiecare se găteşte cu ce poate. Vă rog să consideraţi, messire, că cele spuse de mine se referă şi la binoclu!

— Dar mustăţile?…

— Nu înţeleg, ripostă distant motanul, de ce, bărbierin-du-se astăzi, Azazello şi Koroviev s-au pudrat cu pudră albă? Şi în ce măsură e ea mai bună decît cea de aur? Eu mi-am pudrat mustăţile, asta-i tot! Dacă m-aş fi bărbierit, ar fi fost altceva. Un motan ras e o adevărată bătaie de joc, ceva scandalos, recunosc asta sus şi tare! dar, în general, aici glasul motanului tremură de jignire, văd că mi se fac unele şicane şi că în faţa mea se ridică o foarte serioasă problemă: să iau sau nu parte la bal? Ce-o să-mi răspundeţi, messire, la toate astea?

Jignit cum era, motanul se umflă într-atît, încît ai fi zis că în clipa următoare o să plesnească. — Uitaţi-vă la el, ce şarlatan e! strigă Woland, clătinînd din cap. Ori de cîte ori vede că nu mai are nici o şansă de cîş-tig, începe să te ducă cu vorba, ca cel din urmă pungaş de sub pod. Stai imediat jos şi încetează cu mîzgălitura asta verbală!

— Am să mă aşez, răspunse motanul, luînd loc, dar am să vă contrazic în ce priveşte ultimele afirmaţii. Vorbele mele nu reprezintă defel mîzgălitura verbală, cum aţi binevoit să vă exprimaţi în prezenţa unei doamne, ci un lanţ de silogisme strîns împachetate, pe care le-ar fi apreciat, după valoarea lor, cunoscători ca Sextus Empiricus, Marţian Capella, şi poate chiar însuşi Aristotel.

— Şah la rege, zise Woland.

— Poftim, n-aveţi decît, răspunse motanul, şi începu să privească cu binoclul tabla de şah.

— Aşadar, se întoarse Woland spre Margareta, îţi recomand, donna, suita mea. Ăsta, care face pe prostul, este motanul Behemoth. Cu Azazello şi Koroviev ai şi făcut cunoştinţă; ţi-o mai recomand pe Hella, slujnica mea. Este promptă, isteaţă şi nu există nici un serviciu pe care ea să nu fie capabilă să ţi-l facă.

Frumoasa Hella zîmbea, privind-o pe Margareta cu ochii ei de culoarea ierburilor de baltă, continuînd să ia în căuşul palmei alifie şi s-o întindă pe genunchiul lui Woland.

— Ei, asta-i tot, încheie Woland, strîmbîndu-se cînd Hella îi strînse prea tare genunchiul. După cum vezi, e o societate mică, pestriţă şi nemaliţioasă. Tăcu şi, întinzînd mîna spre glob, începu să-l întoarcă în faţa sa. Globul era lucrat atît de iscusit, încît oceanele lui albastre se mişcau, în timp ce calota polului se aşternea, ca cea adevărată, ferecată în gheţuri şi zăpezi.

In timpul acesta, pe tabla de şah se petrecea o totală panică. Un rege cu mantie albă, dezolat la culme, se învîrtea pe un pătrat, ridicînd mîinile cu disperare. Trei pioni albi — Lands-Knecht — cu halebarde se uitau pierduţi la un ofiţer care-şi agita spada şi arăta înainte, unde, în pătrate alăturate, alb şi negru, se vedeau călăreţii negri ai lui Woland, călare pe doi cai înfierbîntaţi, care scărmănau cu copitele pătratele. Pe Margareta o interesă nespus şi o uimi faptul că figurile de şah erau vii.

Motanul, dînd la o parte binoclul de la ochi, împinse uşurel regele lui în spate. Acesta, într-un gest de disperare, îşi acoperi faţa cu mîinile.

— Cam proastă trebuşoară, dragă Behemoth, zise încet Koroviev cu glas veninos.

— Situaţia este serioasă, dar deznădăjduită nu-i în nici un caz, îi răspunse motanul, mai mult decît atît: sînt convins că voi obţine victoria finală. Este suficient să analizăm puţin situaţia.

Analiza aceasta el începu s-o facă într-un fel destul de straniu, cu alte cuvinte, începu să croiască nişte mutre şi să facă cu ochiul regelui său.

— Nu ajută, observă Koroviev.

— Aoleu! strigă Behemoth, au zburat papagalii care încotro, ceea ce eu am şi prevăzut!

Într-adevăr, undeva în depărtare se auzi fîlfîitul multor aripi. Koroviev şi Azazello se repeziră afară din cameră.

— Dracu să vă ia cu ideile voastre aiurite pentru bal! bombăni Woland, fără să se dezlipească de globul său.

Îndată ce Koroviev şi Azazello se făcură nevăzuţi, clipitul lui Behemoth luă proporţii. Regele alb, în cele din urmă, îşi dădu seama ce i se cere. Trase deodată mantia de pe el, o aruncă pe pătrat şi fugi de pe tabla de şah. Veşmîntul regesc aruncat îl ridică ofiţerul, se înfăşură în el şi luă locul regelui.

Koroviev şi Azazello se întoarseră.

— Ca de obicei — baliverne, bombănea Azazello, privin-du-l cu coada ochiului pe Behemoth.

— Mi s-a părut că aud, răspunse motanul.

— Ei, cît o să mai dureze asta? întrebă Woland. Şah la rege.

— Probabil nu am auzit bine, mon maître, îi răspunse motanul, nu este şah la rege şi nici nu poate fi.

— Repet: şah la rege.

— Messire, sînteţi surmenat, replică motanul cu glas neliniştit şi fals — nu există şah la rege!

— Regele se află în pătratul g2, zise Woland fără să se uite la tablă.

— Sînt îngrozit, messirel urlă motanul, prefăcîndu-se plin de groază, pe pătratul ăsta nu-i nici un rege!

— Ce tot spui? întrebă nedumerit Woland şi se uită pe tablă, unde ofiţerul care stătea pe pătratul regelui se întorcea cu spatele acoperindu-şi faţa cu mîna.

— Ah! nemernic ce eşti! zise îngîndurat Woland.

— Messire, din nou mă adresez logicii! vorbi motanul, li-pindu-şi labele de piept, dacă jucătorul declară şah la rege, iar între timp regele nu se mai află de mult pe tablă, şahul e declarat nul!

— Te predai sau nu? strigă Woland cu glas înspăimîntător.

— Permiteţi să mă gîndesc, îi răspunse smerit motanul şi, punînd coatele pe masă, îşi vîrî urechile între labe şi începu să gîndească. A stat şi a meditat îndelung şi pînă la urmă a zis: Mă predau.

— Să omori creatura ticăloasă, nu alta, şopti Azazello.

— Da, mă predau, zise motanul, dar mă predau exclusiv pentru că nu pot juca în atmosfera asta de hărţuială din partea invidioşilor! El se ridică şi figurile mici se băgară în lădiţă.

— Hella, e timpul, zise Woland şi Hella dispăru din cameră. Mă doare rău piciorul, şi mai e şi balul ăsta… urmă Woland.

— Permiteţi-mi mie, îl rugă încet Margareta. Woland o privi atent şi-şi trase genunchiul mai aproape de ea.

Lichidul cleios, fierbinte ca lava, îi încingea mîinile, dar Margareta îi frecţiona genunchiul fără să se crispeze, strădu-indu-se să nu-i provoace dureri.

— Sfetnicii apropiaţi afirmă că este vorba de reumatism, spunea Woland, fără să-şi ia ochii de la Margareta, eu însă suspectez că durerea asta din genunchi mi-a fost lăsată drept amintire de o vrăjitoare delicioasă, pe care am cunoscut-o îndeaproape în anul 1571, în munţii Broken, la Catedra Dracului.

— Ah, e posibil oare? zise Margareta.

— Fleacuri! Peste vreo trei sute de ani asta o să treacă! Mi s-au indicat o mulţime de medicamente, eu însă, după obiceiuri vechi, respect leacurile bunicii. Bătrînica afurisită, bu-nică-mea, mi-a lăsat drept moştenire nişte ierburi uimitoare!

Fiindcă veni vorba, spune-mi, dumneata ai vreo suferinţă? Poate că ai vreun alean, vreo durere care-ţi otrăveşte sufletul?

— Nu, messire, nu am aşa ceva, îi răspunse Margareta cea cuminte, iar acum, aflîndu-mă aici la dumneavoastră, mă simt bine de tot.

— Sîngele e un lucru mare… zise vesel Woland, nu se ştie de ce şi adăugă: Văd că te interesează globul meu?

— O, da, n-am mai văzut niciodată un asemenea obiect.

— Bun obiect. Ca să fiu sincer, nu prea suport ultimele ştiri la radio. Le prezintă întotdeauna nişte tinere care pronunţă nedesluşit numele localităţilor. Afară de asta, una din trei e uşor peltică, parcă aleasă anume aşa. Globul meu e mult mai comod, cu atît mai mult, cu cît eu trebuie să cunosc precis evenimentele. De pildă, vezi fîşia asta de pămînt, scăldată într-o parte de apele oceanului? Priveşte, iat-o cuprinsă de flăcări. Acolo a izbucnit un război. Dacă priveşti mai de aproape, vezi şi detaliile.

Margareta se plecă spre glob şi văzu cum pătrăţelul de pămînt se lărgi, luminîndu-se în nenumărate culori şi trans-formîndu-se într-un fel de hartă în relief. Apoi văzu panglica unui rîu şi un sat pe malul lui. O căsuţă, la început mică doar cît un bob de mazăre, crescuse, ajungînd pînă la mărimea unei cutii de chibrituri. Apoi, acoperişul ei sări în aer, fără zgomot, o dată cu trîmbe de fum negru, iar pereţii se năruiră de nu rămase din cutiuţa cu etaj decît o grămăjoară din care ieşea învolburîndu-se un fum negru. Apropiindu-se şi mai mult de glob, Margareta zări o siluetă mică de femeie întinsă la pămînt, iar lîngă ea, într-o băltoacă de sînge, un copil mic cu braţele în lături.

— Ei, asta-i tot, zise zîmbind Woland; el n-a apucat să facă nici un păcat. Abadonna a lucrat impecabil.

— N-aş fi vrut să fiu de partea celui împotriva căruia e acest Abadonna, remarcă Margareta. De partea cui e?

— Pe măsură ce stau de vorbă cu dumneata, îi răspunse prietenos Woland, mă conving tot mai mult că eşti o femeie foarte inteligentă. O să te liniştesc. Este foarte obiectiv şi simpatizează în chip egal cu ambele părţi beligerante. Drept urmare, amîndouă părţile ajung totdeauna la rezultate iden- tice. Abadonna! strigă încet Woland şi, în aceeaşi clipă, din perete se desprinse silueta unui bărbat slab cu ochelari negri. Ochelarii aceştia făcură asupra Margaretei o impresie atît de puternică, încît ea îşi lipi obrazul cu un ţipăt uşor de piciorul lui Woland. Destul! strigă acesta. Ce nervoşi sînt oamenii de astăzi! O plesni pe Margareta cu palma pe spate, şi trupul ei scoase un fel de clinchet. Vezi doar că e cu ochelari. Afară de asta, nu s-a întîmplat şi nu se va întîmpla vreodată ca Abadonna să apară în faţa cuiva înainte de vreme. Şi, la urma urmei, sînt şi eu aici. Eşti în vizită la mine! Am vrut doar să ţi-l arăt.

Abadonna stătea nemişcat.

— Dar nu se poate să-şi scoată ochelarii măcar pentru o clipă? întrebă Margareta, lipindu-se de Woland şi tremurînd, de data aceasta însă de curiozitate.

— Uite că aşa ceva nu se poate, îi răspunse grav Woland, făcîndu-i un semn lui Abadonna, care pieri pe dată. Ce vrei să spui, Azazello?

— Messire, zise acesta, îngăduiţi-mi să vă aduc la cunoştinţă că la noi se află doi străini: o frumoasă — care scînceşte şi imploră să fie lăsată pe lîngă stăpîna ei — însoţită, pardon, de vierul său.

— Ce ciudat se poartă şi frumoasele astea! observă Woland.

— E Nataşa, Nataşa! exclamă Margareta.

— Bine, să fie lăsată pe lîngă stăpîna ei. Iar pe vier să-l duceţi la bucătari.

— Să-l taie? strigă speriată Margareta. Vai de mine, messire, e Nikolai Ivanovici, locatarul nostru de jos. E o neînţelegere la mijloc, vedeţi, ea l-a uns şi pe el cu cremă…

— Dar dă-mi voie, zise Woland, la ce dracu şi cine crezi că are de gînd să-l taie? Lasă-l să stea împreună cu bucătarii, şi atîta tot. Doar nu pot, recunoaşte şi dumneata, să-i dau drumul în sala de bal.

— Da, cam aşa e… adăugă Azazello, raportînd apoi: Se apropie miezul nopţii, messire.

— A, bun. Woland se adresă apoi Margaretei: — Aşadar, te rog… îţi mulţumesc dinainte. Nu te fîstîci şi nu te teme de nimic. Nu bea nimic, în afară de apă, altfel ai să te înmoi şi o să-ţi fie greu. E timpul!

Margareta se ridică de pe covoraş şi atunci în uşă apăru Koroviev.


23 Mare bal la Satana


Se apropia miezul nopţii, trebuia să se grăbească. Margareta vedea nelămurit obiectele din jur. I se întipăriră în minte făcliile şi bazinul din pietre preţioase multicolore. Cînd păşi pe fundul bazinului, Hella şi Nataşa turnară peste ea un lichid roşu, fierbinte şi dens. Simţi pe buze un gust sărat şi-şi dădu seama că o spală cu sînge. Mantiei însîngerate îi luă locul alta — trandafirie, vîscoasă şi transparentă; Margareta simţi cum o ameţeşte mirosul uleiului de trandafir. Apoi o întinseră pe un pat de cleştar şi îi frecară trupul cu nişte frunze verzi, mari, făcînd să-i lucească pielea.

În momentul acesta, dădu buzna înăuntru motanul, care se apucă să dea şi el o mînă de ajutor. Aşezîndu-se pe vine, la picioarele Margaretei, începu să-i frece tălpile, cu aerul unui lustragiu de pe stradă.

Margareta nu-şi amintea cine-i cususe pantofii din palide petale de trandafir, şi nici cum se încheiaseră singuri cu două catarame de aur. O forţă tainică o ridică în picioare şi o aşeză în faţa unei oglinzi; în părul ei scînteia o coroană regească din diamante. De undeva, apăru Koroviev, care îi atîrnă pe piept un medalion greu, oval, prins de un lanţ masiv, repre-zentînd un pudel negru. Podoaba i se păru foarte grea reginei. Lanţul începu să-i roadă grumazul, medalionul cu pudel o trăgea tot timpul în jos, făcînd-o să se aplece. Dar, pentru neplăcerile pricinuite de lanţul cu pudelul negru, o răsplătea acel respect deosebit cu care o tratau acum Koroviev şi Behe-moth.

— Nu-i nimic, nu-i nimic! mormăia Koroviev din uşă. Nu-i nimic de făcut, trebuie, trebuie neapărat… Ingăduiţi-mi, regină, să vă dau un ultim sfat: Printre oaspeţi vor fi tot felul de oameni, oh, foarte diferiţi unul de altul, dar nimănui, regină Margot, să nu-i acordaţi întîietate şi chiar dacă n-o să vă placă vreunul… fără-ndoială că n-o să lăsaţi să vi se citească sentimentele adevărate pe faţă, dar nu numai atît, nu trebuie, n-aveţi voie nici să vă gîndiţi la ele! Ar băga de seamă, ar băga de seamă din capul locului! Trebuie să-l îndrăgiţi, regină, da, să-l îndrăgiţi! în schimb, stăpîna balului va fi răsplătită cu prisosinţă. Şi mai e ceva: — să nu-i uitaţi pe nici unul! Fiecăruia măcar un zîmbet cît de mic, iar dacă nu veţi avea timp să-i aruncaţi o vorbă, să vă întoarceţi capul spre el măcar un pic! Orice, dar să-i luaţi în seamă, pentru că altfel, ei, oaspeţii, ar tînji…

După aceea, însoţită de Koroviev şi Behemoth, Margareta trecu din camera cu bazinul într-o beznă adîncă.

— Eu, eu, şopti motanul, eu am să dau semnalul!

— Dă-l! încuviinţă Koroviev din întuneric.

— Începe balul!!! strigă asurzitor motanul, iar Margareta scoase şi ea un ţipăt scurt, rămînînd apoi cîteva clipe cu ochii închişi.

Balul se deschise deodată: cu lumină, sunete şi miresme. La braţul lui Koroviev, Margareta se pomeni într-o pădure tropicală. Papagali cu pieptul roşu şi coada verde îi strigau: „Sîntem încîntaţi!” Dar pădurea cu zăpuşeala ei, ca într-o baie de aburi, se sfîrşi repede, făcînd loc unei săli răcoroase de bal, cu coloane de piatră gălbuie, scînteietoare. Ca şi pădurea, sala de bal era pustie, şi numai lîngă coloane stăteau nişte negri goi, cu turbane argintii pe cap. Feţele lor căpătară o nuanţă cafeniu-murdară, de tulburare, în clipa în care Margareta apăru în sală, însoţită de suita ei, din care făcea parte şi Azazello, ivit nu se ştie de unde. Koroviev lăsă liberă mîna Margaretei şi şopti:

— Drept pe tulipe!

Un zid scund de tulipe albe crescu dinaintea ei; dincolo de ele, Margareta zări nenumărate lumini cu abajur, iar în dreptul lor siluete în frac, piepţi albi şi umeri negri. Atunci îşi dădu seama de unde veneau sunetele balului. Asupra ei se prăvăli parcă urletul alămurilor, iar glasul viorilor ce răzbi de undeva, de sub ele, îi scaldă trupul asemenea duşului de sînge. Orchestra, vreo sută cincizeci de oameni, cînta o poloneză.

Văzînd-o pe Margareta, bărbatul în frac de la pupitrul dirijoral păli, buzele îi schiţară un zîmbet şi, deodată, cu o mişcare a mîinilor, îi ridică în picioare pe muzicanţi. Şi orchestra prinse a o legăna pe Margareta necontenit, în sunetele ei. Apoi dirijorul se întoarse cu spatele la orchestră şi se înclină adînc, cu braţele în lături. Drept răspuns, Margareta îi zîmbi fluturînd mîna.

— Nu, e puţin, e prea puţin, şopti Koroviev, n-o să închidă ochii toată noaptea de amărăciune. Strigă-i: „Fii bine venit, rege al valsului!”

Margareta se supuse, mirîndu-se că glasul ei, cu rezonanţe de clopot, acoperi vuietul orchestrei. Omul tresări de fericire, îşi duse mîna stîngă la piept, mînuind mai departe cu dreapta bagheta-i albă.

— E puţin, e prea puţin, şopti Koroviev, aruncă-ţi ochii în stînga, spre viorile întîi, şi salută-le, aşa încît fiecare să creadă că-l recunoşti. Aici sînt numai celebrităţi mondiale. întîi salută-l pe ăla de colo… după primul pupitru, e Vieuxtemps!… Aşa, foarte bine… Acum — mai departe!

— Cine-i dirijorul? îl întrebă Margareta, depărtîndu-se în zbor.

— Johann Strauss! strigă motanul. Şi să mă spînzure care-o vrea de o liană în pădurea tropicală, dacă a mai cîntat vreodată la vreun bal o orchestră ca asta! Eu am invitat-o! Şi, luaţi vă rog aminte, nici unul nu s-a îmbolnăvit şi nici unul n-a refuzat să vină!

În sala următoare nu mai erau coloane; în locul lor, într-o parte se înălţa un zid de trandafiri roşii, roz şi albi ca laptele, iar de partea cealaltă un zid de camelii japoneze bătute. între ele ţîşneau, susurînd, havuzuri; în trei bazine clocotea, înspumată, şampania; unul din bazine era de un violet străveziu, al doilea — de culoarea rubinelor, al treilea — de cleştar. Pe lîngă ele foiau nişte negri cu turbane purpurii pe cap, tur-nînd în cupe joase şampanie din bazine cu polonice de argint, în zidul de trandafiri se făcu deodată o spărtură şi apăru un bărbat care prinse a se agita pe o estradă. Purta un frac roşu cu coadă de rândunică. Dirija o orchestră de jaz insupor- tabil de zgomotoasă. îndată ce o zări pe Margareta, dirijorul se înclină în faţa ei atît de adînc, încît braţele lui atinseră podeaua, apoi, îndreptîndu-se, ţipă strident:

— Halleluiah!

Se lovi o dată peste un genunchi, apoi peste celălalt şi, smulgînd din mîna muzicantului din margine un taler, îl făcu să zuruie, pocnindu-l de coloană.

Depărtîndu-se în zbor, Margareta mai apucă să-l vadă pe virtuozul jazbandist luptîndu-se cu poloneza ce răsuna în spatele ei şi lovindu-i în cap la nimereală cu talerul său pe cei din orchestră, care, cuprinşi, chipurile, de o groază comică, făceau reverenţe adînci.

În cele din urmă, zburară pe palierul scării, unde, după cum îşi dădu seama Margareta, o întîmpinase la sosire Koroviev cu candela în mînă, şi unde, revărsîndu-se din lustre şi aplice de cristal în formă de ciorchini de struguri, ardeau acum lumini orbitoare. O aşezară pe regină la locul ei, şi sub mîna stîngă ea simţi un postament scund de ametist.

— Puteţi să vă sprijiniţi de el, dacă o să vă fie prea greu să staţi mult astfel, îi şopti Koroviev.

Un individ tuciuriu îi aruncă sub picioare o pernă cu un pudel auriu brodat pe ea şi, pe această pernă, supunîndu-se unor braţe care o îndrumau, Margareta îşi puse piciorul drept, îndoindu-l din genunchi.

Apoi, încercă să se uite în jur. Koroviev şi Azazello erau lîngă ea, în atitudini maiestuoase. Alături de Azazello se aflau alţi trei tineri, care-i amintiră Margaretei, nelămurit, de Aba-donna. Din spate venea o adiere răcoroasă. întorcîndu-şi ochii, Margareta văzu ieşind din peretele de marmură din spatele ei, ţîşnind în şuvoaie, un vin înspumat, ce se scurgea apoi într-un bazin îngheţat. Lîngă piciorul stîng, simţea ceva cald şi miţos. Era Behemoth.

Margareta stătea undeva sus de tot, şi sub picioarele ei se aşternea o scară impunătoare, acoperită cu un covor. Jos, departe de tot, ca şi cînd ar fi privit printr-un binoclu întors, vedea holul imens cu un şemineu de necuprins, în a cărui gură largă şi neagră ar fi putut intra cu uşurinţă un camion de cinci tone. Holul şi scara, scăldate într-o lumină orbitoare, erau pustii. Alămurile orchestrei sunau înfundat de departe. Cîteva clipe rămaseră cu toţii nemişcaţi.

— Dar unde sînt invitaţii? îl întrebă Margareta pe Koro-viev.

— Vor fi îndată aici, regină; vor sosi numaidecît. O să fie destui, n-aveţi grijă. Şi, zău, aş prefera să tai lemne decît să-i primesc, aici pe palier.

— Mare lucru! Ce-i aia să tai lemne? ripostă motanul guraliv. Eu aş prefera să fiu taxator de tramvai; o muncă mai urîtă decît asta nu există pe lume!

— Totul trebuie să fie gata din timp, regină, îi explică Ko-roviev, în vreme ce ochiul îi sclipea prin monoclul defect. Nu poate fi nimic mai rău decît atunci cînd primul musafir sosit rătăceşte, neştiind ce să întreprindă, iar scorpia lui legitimă îl cicăleşte şi-l pisează pentru faptul că ei doi au venit înaintea tuturor celorlalţi musafiri. Asemenea baluri, regină, trebuie aruncate la gunoi.

— Absolut la gunoi, confirmă motanul.

— Pînă la miezul nopţii n-au mai rămas decît zece secunde, anunţă Koroviev; o să înceapă numaidecît.

Cele zece secunde i se părură Margaretei îngrozitor de lungi. Dar pesemne că se scurseseră şi nu se întîmpla nimic. Deodată însă, jos, în şemineul imens, se auzi o bufnitură puternică, şi din gura lui răsări o spînzurătoare pe care se bălăbăneau nişte oseminte cam descompuse. Osemintele se des-prinseră din funie, căzură pe podea, şi din ele ţîşni un bărbat cu părul negru, de o rară frumuseţe. Purta frac şi pantofi de lac. Apoi, din şemineu ţîşni un sicriu nu prea mare, cam putrezit şi el; capacul i se desprinse şi pe podea se rostogoliră alte oseminte. Bărbatul cel frumos se repezi galant spre ele, oferindu-le braţul. Acest al doilea schelet se închegă, trans-formîndu-se într-o femeie fîşneaţă cu pantofiori negri în picioare şi pene negre la pălărie, şi amîndoi, bărbatul şi femeia, porniră grăbiţi să urce scara.

— Primii invitaţi! exclamă Koroviev. Domnul Jacques cu consoarta. Vă recomand, regină, pe unul din cei mai interesanţi bărbaţi. Un falsificator de bani convins, un trădător de ţară, dar un foarte bun alchimist. A ajuns celebru, şopti Ko- roviev la urechea Margaretei, otrăvind pe amanta unui rege. Şi doar nu i se întîmpla oricui una ca asta! II vezi ce superb e! Margareta, palidă, cu buzele întredeschise, se uita în jos, la spînzurătoarea şi sicriul care dispăreau pe o uşă laterală a holului.

— Sînt încîntat! urlă motanul drept în obrazul domnului Jacques, care tocmai ajunsese în vîrful scării.

In timpul acesta, din şemineu se ivi un alt schelet, fără cap şi fără un braţ, care, atingînd podeaua, luă înfăţişarea unui bărbat într-un frac impecabil.

Consoarta domnului Jacques se şi grăbi să îngenuncheze în faţa Margaretei şi, palidă de emoţie, îi sărută piciorul.

— Regină… bolborosi ea.

— Regina este încîntată! strigă Koroviev.

— Regină… rosti încet preafrumosul domn Jacques.

— Sîntem încîntaţi, urlă motanul.

Tinerii care-l însoţeau pe Azazello, cu un zîmbet prietenos, dar fără viaţă, le tot dădeau ghes domnului Jacques şi consoartei sale să se apropie de cupele cu şampanie, pe care negrii le ţineau în mîini. Bărbatul în frac urca în fugă de unul singur scara.

— Contele Robert, îi şopti Koroviev Margaretei, mai e încă şi astăzi un bărbat interesant. Gîndiţi-vă, regină, ce caraghios-lîc: aici avem de-a face cu un caz contrar; ăsta a fost amantul unei regine şi şi-a otrăvit propria nevastă.

— Sîntem fericiţi, conte, ţipă Behemoth.

Din şemineu căzură, pe rînd, plesnind şi desfăcîndu-se în bucăţi, trei coşciuge; apoi, un ins cu o mantie neagră pe umeri, căruia următorul schelet ieşit din gura neagră a şemineului îi înfipse un cuţit în spate. De jos, se auzi un strigăt sugrumat. Din şemineu veni în fugă un cadavru intrat rău de tot în putrefacţie. Margareta închise ochii, şi o mînă grijulie apropie de nasul ei un flacon cu săruri. I se păru că era mîna Nataşei.

Scara se umplea tot mai mult de lume. Acum, pe fiecare treaptă se aflau bărbaţi în frac şi femei goale, care-i însoţeau, deosebindu-se una de alta doar prin culoarea penelor de pe cap şi a pantofilor. Margareta văzu apropiindu-se de ea o doamnă cu ochii plecaţi ca o călugăriţă, firavă, modestă şi cu o eşarfă lată, verde la gît. Doamna şchiopăta, iar pe piciorul stîng purta o cizmă ciudată de lemn.

— Cine-i dînsa… cu verde? întrebă, maşinal, Margareta.

— E una din cele mai încîntătoare şi mai serioase doamne, şopti Koroviev. V-o prezint: doamna Tofana. S-a bucurat de o popularitate grozavă printre napoletanele tinere şi fermecătoare, precum şi printre orăşencele din Palermo, dar mai cu seamă printre acelea care se saturaseră de bărbaţii lor. Că doar se întîmplă, regină, ca o femeie să se sature de bărbatul ei…

— Da, răspunse cu glas surd Margareta, privind zîmbi-toare spre doi bărbaţi în frac, care se plecară pe rînd în faţa ei, sărutîndu-i genunchiul şi mîna.

— Ei vezi? izbuti să-i şoptească Koroviev, strigînd în acelaşi timp cuiva: Domnule duce, doriţi o cupă de şampanie? Sînt încîntat!… Da, şi după cum spuneam, doamna Tofana se arăta înţelegătoare faţă de situaţia acestor biete femei, vîn-zîndu-le o anume apă în sticluţe. Soţia turna apa în supa soţului; acesta o mînca, recunoscător pentru grija ce i-o purta consoarta şi se simţea perfect. E drept, după cîteva ceasuri îl apuca o sete cumplită, apoi se culca în pat, iar peste o zi, frumoasa napoletană, care-şi hrănise soţul cu sus-amintita supă, era liberă ca vîntul de primăvară.

— Şi ce are la picior? întrebă Margareta, întinzînd neobosită mîna oaspeţilor care-o luaseră înainte doamnei Tofana cea şchioapă. Şi la ce serveşte eşarfa aia verde la gît? Are gî-tul flasc?

— Sînt încîntat, prinţe! strigă Koroviev, răspunzînd în acelaşi timp şoptit Margaretei: Are un gît superb, dar s-a întîm-plat ceva neplăcut în timp ce se afla la închisoare. în picior, regină, doamna Tofana poartă o cizmă spaniolă1, iar eşarfa îşi are povestea ei: Cînd au aflat că aproape cinci sute de soţi prost aleşi iniţial părăsiseră Neapole şi Palermo pentru totdeauna, temnicerii, cuprinşi de o mînie oarbă, au sugrumat-o pe doamna Tofana.

1 Instrument de tortură folosit în Evul Mediu, care în ruseşte poartă denumirea de „cizmă spaniolă”. — Ce fericită sînt, o, prea bună regină, că mi-a fost sortită înalta cinste… şopti Tofana pe un ton sfielnic de călugăriţă, străduindu-se să se lase într-un genunchi, dar cizma o împiedica. Koroviev şi cu Behemoth, săritori, o ajutară să se ridice.

— Sînt bucuroasă că vă văd, îi răspunse Margareta, întinzînd în acelaşi timp mîna următorilor invitaţi.

Acum, pe scări urca un şuvoi de invitaţi. Margareta nu mai vedea ce se petrece în hol. Ridica şi-şi lăsa în jos mîna automat, cu un zîmbet încremenit pe buze. In văzduh, stăruia un vuiet neîntrerupt; din sălile de bal răzbăteau sunetele orchestrei, aidoma vuietului mării.

— Uite, asta e o femeie plictisitoare, vorbi cu glas tare Koroviev, ştiind că în vuietul glasurilor nu mai poate fi auzit; — e moartă după baluri şi visează mereu să se plîngă cuiva de batista ei.

Printre cei ce urcau, Margareta o desluşi pe femeia despre care era vorba. Era tînără, de vreo douăzeci de ani, cu un corp de o rară frumuseţe, dar cu o privire neastimpărată şi enervantă.

— Ce batistă? întrebă Margareta.

— I s-a dat o cameristă, o lămuri Koroviev, şi de treizeci de ani, în fiecare seară, camerista pune pe noptiera acestei femei o batistă. Aşa că dimineaţa, cînd se deşteaptă, găseşte batista lîngă ea. A încercat s-o ardă în sobă, s-o arunce în rîu, dar nu scapă cu nici un chip de ea.

— Ce batistă? întrebă Margareta în şoaptă, ridicîndu-şi mîna şi lăsînd-o în jos.

— O batistă cu chenar albastru. Trebuie să vă spun că, pe vremea cînd lucra la o cafenea, într-o zi patronul a atras-o pînă-n cămară şi după nouă luni a născut un băiat; s-a dus cu copilul într-o pădure, l-a sufocat cu o batistă şi l-a îngropat acolo. La proces a declarat că nu avea cu ce să-şi hrănească pruncul.

— Şi unde e patronul acestei cafenele? întrebă Margareta.

— Regină, miorlăi deodată motanul, jos, la picioarele Margaretei, îngăduiţi-mi să vă întreb: Ce are a face aici patronul? Doar nu el a sugrumat pruncul!

Continuînd să zîmbească şi să-şi întindă mîna dreaptă, unghiile ascuţite de la cea stîngă şi le înfipse în urechea motanului şi-i şopti: — Dacă tu, netrebnicule, îţi mai permiţi o dată să te bagi în discuţie…

Behemoth miorlăi cumva nu ca la bal şi rosti cu glas hîrîit:

— Regină… o să mi se umfle urechea… De ce să stricăm balul cu o ureche umflată? Eu vorbeam în sens juridic, din punct de vedere juridic… Mă rog, am să tac, am să tac, consideraţi că nu sînt motan, ci un peşte, numai fiţi bună şi lăsaţi-mi urechea în pace.

Margareta îi slobozi urechea şi pe dată văzu aproape de tot cei doi ochi sîcîitori şi posomoriţi.

— Sînt fericită, regină amfitrioană, să fiu invitată la marele bal al lunii pline!

— Iar eu sînt bucuroasă că te văd, foarte bucuroasă, îi răspunse Margareta. îţi place şampania?

— Ce faceţi, regină?! strigă disperat, dar abia auzit, la urechea Margaretei, Koroviev. Se blochează trecerea oaspeţilor.

— Îmi place, zise rugătoare femeia şi, deodată, începu să repete mecanic: Frida, Frida, Frida! Mă cheamă Frida, o, regină!

— Ştii ce să faci, Frida? îmbată-te astăzi şi nu te mai gîndi la nimic, îi sugeră Margareta.

Frida îşi întinse braţele spre regină, dar Koroviev şi Behemoth o apucară cu îndemînare de braţ, şi Frida dispăru, luată de vîrtejul mulţimii.

Acum de jos lumea venea ca un zid, luînd cu asalt parcă rampa pe care stătea Margareta. Trupuri goale de femei urcau printre bărbaţi îmbrăcaţi în frac. Spre Margareta deversau trupurile lor albe şi oacheşe, de culoarea bobului de cafea şi chiar negre de tot. în părul roşcat, negru, castaniu, blond ca inul, în ploaia de lumină jucau şi dănţuiau împrăştiind, risipind scîntei pietrele preţioase. Şi parcă cineva a împroşcat cu picături de lumină coloana de bărbaţi ce lua cu asalt scara, de pe piepturile lor ţîşnea lumina unor butoni de briliante. Acum Margareta simţea în fiece secundă buze atingîndu-i genunchiul, în fiece secundă îşi întindea mîna pentru sărut, chipul i se strînse într-o mască nemişcată de salut.

— Sînt încîntat, cînta monoton Koroviev, sîntem încîntaţi, regina este încîntată.

— Regina e încîntată, fonfăia în spatele ei Azazello.

— Sînt încîntat, ţipa motanul.

— Marchiza, mormăia Koroviev, şi-a otrăvit tatăl, doi fraţi şi două surori din cauza moştenirii! Regina este încîntată! Doamna Minkina, ah, ce frumoasă e! Un pic nervoasă. Pentru ce trebuia să ardă chipul jupînesei cu un fier de ondulat părul! Bineînţeles, în asemenea condiţii eşti înjunghiat! Regina e încîntată! Regină, o clipă de atenţie: împăratul Rudolf, vrăjitor şi alchimist. încă un alchimist — spînzurat. Ah, iat-o şi pe ea! Ah, ce minunată casă de toleranţă avea la Strasbourg! Sîntem încîntaţi. Croitoreasă moscovită, noi toţi o iubim pentru fantezia ei inepuizabilă, a avut un atelier şi a născocit o drăcie nemaipomenit de caraghioasă: a făcut în perete două găurele rotunde…

— Şi doamnele nu ştiau? se interesă Margareta.

— Ştiau toate, regină, de la prima la ultima, îi răspunse Koroviev, sînt încîntat. Băieţandrul ăsta de douăzeci de ani se deosebea din copilărie prin nişte fantezii ciudate. Este un visător, un om bizar şi excentric. L-a îndrăgit o tînără fată, iar el, nici una, nici două, a vîndut-o într-o casă de toleranţă.

De jos invitaţii curgeau puhoi. Nu se vedea sfîrşitul acestui puhoi. Izvorul lui îl alimenta întruna imensul şemineu. Trecu un ceas, începu al doilea. Deodată Margareta îşi dădu seama că lanţul ei atîrna mai greu decît la început. Ceva curios se petrecea şi cu braţul ei. înainte de a-l ridica, trebuia să se crispeze. Observaţiile interesante ale lui Koroviev încetară s-o mai intereseze. Atît chipurile mongole, cît şi chipurile albe şi cele negre deveniră indiferente, uneori se contopeau, iar văzduhul între ele începea să tremure şi să se prelingă. Deodată simţi în braţul drept o durere ascuţită, ca o împunsătură de ac şi, strîngînd din dinţi, îl îndoi din cot şi-l aşeză pe postament.

In spatele ei, din sala mare de bal, se desluşea un foşnet, ca şi cum de-a lungul pereţilor fîlfîiau nişte aripi, şi era limpede că acolo dansau mulţimi nesfîrşite de oaspeţi, iar Margaretei i se părea că în această sală plină de ciudăţenii pînă şi podelele de marmură masivă, de mozaic şi cleştar pulsează ritmic.

Nici Caius Caesar Caligula, nici Messalina n-o mai interesară pe Margareta, după cum n-o mai interesa nimeni dintre 287 regi, duci, cavaleri, sinucigaşi, otrăvitoare, spînzuraţi, codoa-şe, temniceri şi trişori, călăi, denunţători, trădători nebuni, copoi, siluitori de minore. Numele lor i se învălmăşiră în cap, chipurile se legară într-o singură lipie uriaşă, şi numai o singură faţă îi stăruia chinuitor în minte, încadrată de o barbă roşie ca focul — faţa lui Maliuta Skuratov. Picioarele Margaretei se îndoiau şi, din clipă în clipă, se temea să nu izbucnească în plîns. Dar mai rău decît orice o chinuia genunchiul drept, pe care-l sărutau oaspeţii. Se umflase, pielea i se învineţise, cu toate că mîna Nataşei apăruse de cîteva ori lîngă acest genunchi, înarmată cu un burete, ca să-l ungă cu o substanţă parfumată. Cînd ceasul al treilea se apropia de sfîrşit, Margareta se uită în jos, deznădăjduită, şi, deodată, tresări de bucurie: şuvoiul oaspeţilor se rărea.

— Legile adunării balului sînt aceleaşi, regină, şoptea Ko-roviev, îndată valul va începe să scadă. Jur că noi răbdăm ultimele minute. Iată grupul unor pierde-vară din Brocken. Vin întotdeauna ultimii. Da, ei sînt. Doi vampiri beţi… şi atît? Ah, nu, iată încă unul. Ba nu, doi!

Ultimii doi oaspeţi urcau scara.

— O, e cineva nou, spunea Koroviev, mijindu-şi ochiul prin monoclu, ah, da, da. într-o zi Azazello i-a făcut o vizită şi, la un pahar de coniac, i-a şoptit un sfat, cum să scape de o persoană, de ale cărei demascări el se temea teribil. Şi iată că i-a ordonat cunoştinţei sale, care depindea de el, să împroaşte cu otravă ucigătoare pereţii cabinetului.

— Cum îl cheamă? întrebă Margareta.

— O, zău nu ştiu încă, răspunse Koroviev, trebuie întrebat Azazello.

— Dar cine e cel care îl însoţeşte?

— Este chiar subalternul acela al lui conştiincios. Sînt în-cîntat! strigă Koroviev ultimilor doi oaspeţi.

Scara se golise. Din prudenţă au mai aşteptat niţel. Dar din şemineu nu mai ieşi nimeni.

După o secundă, nepricepînd ce se petrecuse, Margareta se pomeni iar în camera cu bazin, unde, izbucnind în plîns de durere în braţ şi în picior, se prăbuşi pe podea. Dar, con-solînd-o, Hella şi cu Nataşa o traseră din nou sub duşul de sînge, îi dezmorţiră trupul, şi Margareta se învioră din nou. — încă puţin, încă puţin, regină Margot, şopti Koroviev, apărînd lîngă ea; trebuie să mai trecem în zbor prin sălile de bal, pentru ca respectabilii noştri oaspeţi să nu se simtă părăsiţi.

Şi ia t-o pe Margareta ieşind din nou din camera cu bazin. Pe estrada din spatele zidului de tulipe, unde cîntase orchestra dirijată de regele valsului, acum se dezlănţuia un jaz de maimuţe.

O gorilă uriaşă, cu favoriţi lăţoşi şi cu o trompetă în labă, dirija orchestra, ţopăind greoi pe loc. Un rînd al orchestrei era alcătuit din urangutani care suflau în alămuri sclipitoare. Pe umerii lor stăteau călare cimpanzei veseli cîntînd din armonici. Doi paviani uriaşi, cu coame mari ca de leu, cîntau la piane, ale căror gemete nici nu se auzeau în tunetul, ţipătul ascuţit şi bufniturile saxofoanelor, ale viorilor şi ale tobelor mînuite de labele gibonilor, mandrililor şi ale macacilor. Pe pardoseala strălucitoare ca oglinda, se mişcau nenumărate perechi, ameninţînd să măture totul în calea lor. Se mişcau contopite parcă, uimind prin îndemînarea şi puritatea gesturilor, învîrtindu-se într-o singură direcţie. Deasupra mulţimii de dansatori, în văzduh, pluteau fluturi vii, mătăsoşi; din tavan curgeau mănunchiuri de flori. în capitelurile coloanelor, pe măsură ce se stingea lumina electrică, se aprindeau miliarde de licurici, iar în văzduh pluteau lumini înnegurate de mlaştină.

Apoi Margareta se pomeni într-un bazin imens, împrejmuit cu o colonadă. Un Neptun negru, gigantic, scotea din gură un şuvoi trandafiriu. Din bazin se ridica un miros ameţitor de şampanie. Aici domnea o veselie nestăvilită. Lăsînd poşetele în grija cavalerilor lor sau a negrilor, care alergau cu cearşafuri în braţe, doamnele, vesele, aruncîndu-şi pantofii, plonjau cu un ţipăt de extaz în bazin. Trîmbe de spumă ţîş-neau în sus. Fundul de cristal al bazinului era scăldat în lumini ce se prefirau prin stratul de vin, unde se vedeau îno-rînd trupuri argintii. Apoi, înotătoarele săreau afară din bazin, bete moarte. Sub coloane răsunau hohote de rîs, vibrînd în sunetele jazului. în toată această învălmăşeală, Margareta observă obrazul unei femei ameţite de băutură, cu ochi lipsiţi de expresie, dar care, totuşi, implorau; şi-şi aminti — era „Frida”.

Margareta simţea cum începe să i se învîrtă capul din cauza mirosului de vin, şi era gata să plece, cînd deodată motanul făcu în bazin un număr care o determină să întîrzie. Be-hemoth făcu nişte vrăji la gura lui Neptun, şi îndată, cu un şuierat şi un bubuit puternic, masa aceea mişcătoare de şampanie părăsi bazinul, iar Neptun începu să azvîrle un val care nu era nici înspumat şi nici jucăuş, de culoare galben-închisă. Doamnele — cu ţipete stridente şi urlete: — Coniac! — se repeziră de la marginile bazinului în spatele coloanelor. Peste cîteva clipe, bazinul se umplu, şi motanul, răsucindu-se de trei ori în văzduh, se prăbuşi în coniacul ce se vălurea. Ieşi din coniac fornăind, cu cravata udă, cu poleiala de aur de pe mustăţi şi cu binoclul pierdute. Exemplul lui Behemoth s-a hotărît să-l urmeze acea croitoreasă întreprinzătoare şi cavalerul ei, un tînăr mulatru necunoscut. Amîndoi se aruncară în coniac, dar Koroviev o luă imediat la braţ pe Margareta şi împreună îi părăsiră pe cei ce se scăldau.

Margaretei i se păru că a zburat pe undeva, unde a văzut în iazuri de piatră munţi de stridii. Apoi a zburat deasupra unei podele de sticlă cu guri de foc ce ardeau sub ea ca în iad şi cu bucătari albi, drăceşti, ce se foiau între ele. Apoi, undeva, ea nu-şi dădea seama de nimic, a văzut subsoluri întunecate, unde ardeau nişte făclii, unde nişte fete serveau carne, care sfîrîia pe cărbuni încinşi, unde se bea din căni mari în sănătatea ei. Apoi a văzut nişte urşi albi, care cîntau la armonici şi dănţuiau „Kamarinskaia” pe o estradă. A mai văzut şi un şemineu potopit de flăcări în care se afla o scamatoare-sa-lamandră, care nu ardea… Şi pentru a doua oară puterile începură s-o lase.

— Urmează ultima ieşire, îi şopti, îngrijorat, Koroviev, şi sîntem liberi!

Însoţită de acesta, ea se pomeni din nou în sala mare de bal, unde acum nu se mai dansa; oaspeţii se înghesuiau printre coloane, lăsînd liber mijlocul sălii. Margareta nu-şi amintea cine o ajutase să se ridice pe estrada apărută în mijlocul acestui spaţiu liber. Urcată pe estradă, spre mirarea ei, auzi bătînd undeva miezul nopţii, care, după socoteala sa, trecuse de foarte multă vreme. O dată cu ultima bătaie a ornicului, care suna de cine ştie unde, peste mulţimile de oameni se lăsă tăcerea.

Atunci Margareta îl zări din nou pe Woland. Venea însoţit de Abadonna, Azazello şi încă de vreo cîţiva care semănau cu Abadonna — negri şi tineri. Şi Margareta desluşi în faţa ei o estradă ca a sa, pregătită pentru Woland. Dar Woland nu urcă pe estradă. Pe Margareta o uimi faptul că, la această ultimă scenă a balului, Woland ieşi exact în ţinuta în care-l văzuse în dormitor. Aceeaşi cămaşă murdară, peticită la umeri, în picioare papuci scîlciaţi. Purta spadă, fără teacă, dar o folosea drept baston, sprijinindu-se în ea.

Şchiopătînd uşor, Woland se opri lîngă estrada pregătită pentru el, şi Azazello se prezentă înaintea lui ţinînd în mîini o tipsie cu capul retezat al unui om, fără dinţii din faţă. Liniştea netulburată de nimic o întrerupse numai o dată zbîrnî-itul unei sonerii obişnuite, aidoma celor de la intrarea unei case. Sunetul venea de departe şi părea cu totul de neînţeles aici.

— Mihail Alexandrovici, îi zise Woland capului, în timp ce pleoapele acestuia se ridicară, şi, cutremurîndu-se, Margareta văzu, pe faţa de mort, nişte ochi plini de expresie vie a gîndirii şi a suferinţei.

— Totul s-a împlinit, nu-i aşa? urmă Woland, uitîndu-i-se în ochi. Capul ţi l-a tăiat o femeie, şedinţa nu a mai avut loc, iar eu locuiesc în apartamentul dumitale. Este un fapt real. Iar faptul real e lucrul cel mai cert de pe lumea asta! Dar pe noi ne interesează acum ceea ce va urma, şi nu faptul acesta real care s-a petrecut. Dumneata ai fost totdeauna un înflăcărat propovăduitor al acelei teorii, potrivit căreia, după ce un cap a fost tăiat, viaţa omului se opreşte, el prefăcîndu-se în cenuşă şi trecînd în nefiinţă. îmi face plăcere să-ţi aduc la cunoştinţă, în prezenţa oaspeţilor mei — cu toate că ei sînt dovada unei cu totul alte teorii —, că teoria dumitale este temeinică şi ingenioasă. De altfel, toate teoriile au aceeaşi valoare. Printre ele e una, conform căreia fiecăruia îi va fi dat după credinţa sa. împlinească-se aceasta! Dumneata treci în nefiinţă, în timp ce eu voi avea bucuria să beau pentru fiinţă din cupa în care dumneata te transformi!

Woland ridică spada şi, în aceeaşi clipă, învelişurile capului se înnegriră, se zbîrciră, începînd apoi să cadă bucăţi, bucăţi; ochii dispărură, şi Margareta zări curînd pe tipsie un craniu gălbui cu ochi de smarald şi dinţi de mărgăritar, stînd pe un picioruş de aur. Capacul craniului se dădu în lături pe un arc.

— Îndată, messire, zise Koroviev, prinzînd privirea întrebătoare a lui Woland. El va apărea în faţa dumneavoastră. Aud în această tăcere de mormînt scîrţîitul pantofilor lui de lac şi clinchetul cupei pe care o aşezat-o pe masă, după ce a băut şampanie pentru ultima dată în viaţa lui. Dar iată-l.

Îndreptîndu-se spre Woland, în sală intra un oaspete singuratic. După aspect, nu se deosebea prin nimic de numeroşii oaspeţi-bărbaţi. Avea o singură particularitate: se clătina de emoţie, lucru vizibil chiar şi de departe. Obrajii îi ardeau, acoperiţi de pete, iar ochii îi jucau în cap, nespus de înfricoşaţi. Oaspetele era uluit, ceea ce de altfel era şi firesc: totul îl uimea, şi mai ales, desigur, toaleta lui Woland.

Dar i se făcu o primire deosebit de prietenoasă.

— O, simpaticul baron Meigel, se întoarse Woland către el, zîmbind amabil. Acesta, însă, simţea cum îi ies ochii din cap de uimire. Sînt fericit să vă recomand, se adresă Woland oaspeţilor, pe respectabilul baron Meigel, salariat al comisiei de spectacole, avînd funcţia de informator al străinilor în ce priveşte curiozităţile capitalei.

Aici, Margareta încremeni, pentru că îl recunoscu pe acest Meigel. îl întîlnise de cîteva ori prin teatrele Moscovei şi pe la diferite restaurante. „Stai puţin… gîndi ea, înseamnă, aşadar, că şi el a murit.” Lucrurile însă se lămuriră pe dată.

— Dragul meu baron, urmă Woland, zîmbind fericit, a fost atît de încîntător! Aflînd că mă aflu la Moscova, mi-a telefonat numaidecît, oferindu-mi serviciile, în specialitatea dom-niei-sale; cu alte cuvinte, ar dori să mă însoţească, pas cu pas, să-mi arate tot ce e de văzut la Moscova. Se înţelege de la sine că am fost fericit să-l invit la mine.

În timpul acesta, Margareta îl văzu pe Azazello trecîndu-i lui Koroviev tipsia cu craniul. — Dar, apropo, baroane, rosti Woland cu glas scăzut şi deodată mai intim, s-a dus vestea setei dumitale excesive de a afla totul. Se zice că, în combinaţie cu limbuţia dumitale, tot pe atît de dezvoltată, setea aceasta a început să atragă atenţia tuturor. Mai mult decît atît, gurile rele au şi aruncat cuvintele: spion şi calomniator. Şi mai mult decît atît, se presupune că din cauza asta vei sfîrşi în chip jalnic, cel mai tîrziu peste o lună. De aceea, ca să te scutim de această aşteptare chinuitoare, ne-am hotărît să-ţi venim în ajutor, folosind prilejul că te-ai invitat singur la mine în casă, tocmai în scopul de a trage cu ochiul şi cu urechea, de a afla tot ce se poate afla.

Baronul se făcu mai palid decît Abadonna, care era nespus de palid de felul lui, dar apoi se petrecu ceva foarte ciudat. Abadonna apăru deodată lîngă baronul Meigel şi, pentru o clipă, îşi scoase ochelarii. în acelaşi moment, în mîna lui Azazello sclipi un foc, se auzi un pocnet nu prea tare, de parcă ar fi bătut cineva din palme, şi baronul se prăvăli pe spate, în timp ce sîngele îi ţîşnea din piept, înroşindu-i cămaşa scrobită şi vesta. Sub acest şuvoi gîlgîitor, Koroviev puse o cupă şi o întinse apoi plină lui Woland, în vreme ce trupul fără viaţă al baronului zăcea pe pămînt.

— Beau în sănătatea dumneavoastră, domnilor, zise încet Woland şi, ridicînd cupa, îşi muie buzele în ea.

Atunci se petrecu o metamorfoză. Cămaşa peticită şi papucii scîlciaţi dispărură. Woland purta o hlamidă neagră, şi, la şold, o spadă de oţel. Apropiindu-se iute de Margareta, îi întinse cupa, spunînd poruncitor:

— Bea!

Aceasta simţi cum ameţeşte şi se clatină, dar cupa se apropia de buzele ei, şi glasuri neştiute îi şopteau din dreapta şi din stînga:

— Nu vă temeţi, regină… Nu vă temeţi, regină, sîngele a intrat de mult în pămînt, şi unde s-a vărsat cresc acum ciorchini de struguri.

Fără să deschidă ochii, Margareta luă o înghiţitură şi un fior dulce îi trecu prin vine, în timp ce urechile prinseră a-i vui. I se părea că aude strigăte asurzitoare de cocoş, că undeva răsună un marş. Mulţimile de oaspeţi porniră să-şi piardă chipul: şi bărbaţii în frac, şi femeile se transformau din nou în oseminte. Sub ochii Margaretei, toată sala intră în putrefacţie; în aer plutea un miros de cavou. Coloanele se năruiră, luminile se stinseră, totul se stinse, pieriră havuzurile, cameliile şi tulipele. De fapt, nu era decît ceea ce fusese înainte: modestul salon al văduvei bijutierului, prin uşa întredeschisă a căruia se strecura o fîşie de lumină. Şi pe această uşă întredeschisă intră Margareta.


24 Eliberarea maestrului


În dormitorul lui Woland toate erau ca înainte de bal. Wo-land stătea în cămaşă pe pat; numai Hella, în loc să-i fricţio-neze piciorul, pregătea cine pe masa la care se jucase înainte partida de şah. Koroviev şi Azazello îşi scoseseră fracurile şi şedeau lîngă masă, iar între ei, trona, se-nţelege, motanul, care nu voise să se despartă de cravata lui, deşi ea se transformase într-o cîrpă murdară. Clătinîndu-se, Margareta se apropie de masă şi se sprijini în ea. Ca şi prima dată, Woland îi făcu un semn să se apropie şi o invită să se aşeze lîngă el, pe pat.

— A fost tare chinuitor, nu-i aşa?

— O, nu, messire, răspunse ea abia auzit.

— Noblesse oblige, remarcă motanul, turnîndu-i Margaretei o licoare străvezie într-un pahar pentru vin negru.

— E votcă? îl întrebă cu glas slab Margareta. Motanul sări în sus, adînc jignit.

— Daţi-mi voie, regină, rosti el răguşit; cum mi-aş fi îngăduit să ofer votcă unei doamne? E spirt curat!

Margareta îi zîmbi, încercînd să respingă paharul.

— Bea fără frică, îi zise Woland, şi Margareta, ascultătoare, luă paharul în mînă. Aşază-te, Hella, porunci Woland; explicîndu-i apoi Margaretei: Noaptea cu lună plină e o noapte de sărbătoare: eu cinez de obicei într-o societate restrînsă, alcătuită din prieteni şi slugi. Aşadar, cum te simţi? Cum a trecut acest bal istovitor? — Uluitor! croncăni Koroviev. Toţi erau fermecaţi, înamoraţi, striviţi! Cît tact, cîtă pricepere, farmec şi charmel

Woland ridică paharul şi ciocni cu Margareta. Aceasta şi-l bău docilă pe-al ei, crezînd că după ce-l va bea îşi va da sfîrşi-tul. Dar nu se petrecu nimic rău. Simţi în stomac o căldură vie, în ceafă un zvîcnet uşor şi-şi recapătă puterile ca şi cum s-ar fi deşteptat dintr-un somn lung, înviorător; pe deasupra simţi şi o foame de lup. Aducîndu-şi aminte că nu luase nimic în gură din dimineaţa zilei precedente, pofta de mîncare îi spori şi mai tare… Aşa că începu să înfulece cu lăcomie caviarul.

Behemoth îşi tăie o bucată de ananas, puse pe ea sare, piper şi o mîncă; după care trase atît de semeţ un al doilea pahar de spirt, încît îi făcu pe toţi să-l aplaude.

Cînd Margareta goli şi ea al doilea pahar, luminările din candelabre prinseră a licări mai viu, iar focul se înteţi în şemi-neu. Nu se simţea deloc ameţită. Muşcînd din carne cu dinţii ei albi, se desfăta cu sucul gustos, urmărindu-l din ochi pe Behemoth cum ungea cu muştar o stridie.

— De ce nu pui şi nişte struguri deasupra? îi zise încet Hella motanului, dîndu-i un ghiont.

— Rog să nu mi se dea lecţii, replică acesta. Am ospătat destul la fel şi fel de mese, fii fără grijă, ştiu să mă port!

— Ah, ce plăcut e să cinezi aşa, în faţa şemineului, în intimitate, într-un cerc restrîns, se auzi glasul dogit al lui Koroviev…

— Eu aş zice, Fagot, că şi balul are farmecul şi anvergura lui, replică motanul.

— N-are nici un farmec şi nici o anvergură, interveni Woland, iar urşii ăştia stupizi şi tigrii din bar erau cît pe ce să-mi provoace o migrenă cu urletele lor.

— De acord, messire, zise motanul, dacă dumneavoastră găsiţi că nu are anvergură, apoi şi eu, numaidecît, am să încep să fiu de aceeaşi părere.

— Ia vezi! îi răspunse Woland.

— Am glumit, zise cu smerenie motanul, iar în ce-i priveşte pe tigri, am să ordon să fie prăjiţi.

— Tigrii nu se pot mînca, interveni Hella.

— Crezi? în cazul acesta, vă rog să ascultaţi dădu glas motanul şi, mijindu-şi ochii de plăcere, povesti cum, odată, a pribegit timp de nouăsprezece zile în pustiu şi singurul lucru pe care îl mînca era carnea tigrului, ucis de el. Toţi ascultară cu interes această povestire captivantă, iar cînd Behemot o termină, exclamară toţi în cor:

— Gogoşi!

— Lucrul cel mai interesant în aceste gogoşi, spuse Wo-land, este că sînt gogoşi de la primul la ultimul cuvînt.

— Ah, da? Gogoşi? exclamă motanul, şi toţi îşi ziseră că va începe să protesteze, dar el nu făcu decît să spună încet: Istoria ne va judeca.

— Spune-mi, te rog, îl întrebă Margareta pe Azazello, înviorată de votcă: dumneata l-ai împuşcat pe acel fost baron?

— Fireşte, răspunse Azazello, cum era să nu-l împuşc? Trebuia neapărat împuşcat.

— M-am tulburat atît de tare! exclamă Margareta. Totul s-a petrecut atît de neaşteptat!

— Nu e nimic neaşteptat în toate astea, o contrazise Azazello, iar Koroviev se porni să urle şi să se văicărească:

— Cum să nu te tulburi? Şi mie au început să-mi tremure picioarele! Pac! O dată! Şi baronul prăvălit pe-o coastă!

— Eu eram cît pe ce să fac o criză de isterie, adăugă motanul, lingînd lingura cu icre negre.

— Iată ce nu pot înţelege, zise Margareta în timp ce scîn-tei aurii de la pocalul de cristal sclipeau în ochii ei, oare, într-adevăr, afară nu se auzea muzica şi, în general, zgomotul acestui bal?

— Sigur că nu se auzea, regină, îi explică Koroviev, asta trebuie făcut în aşa fel ca să nu fie auzit nimic. Trebuie făcut totul cu cît mai multă grijă.

— Sigur, sigur că da… Pentru că omul acela de pe scară… Uite, cînd am trecut cu Azazello… Şi încă unul, aflat lîngă intrare.. Eu cred că el urmărea apartamentul dumneavoastră…

— Exact, exact! strigă Koroviev, aşa este, dragă Margareta Nikolaevna. Dumneata confirmi bănuielile mele! Da, el urmărea apartamentul! Eu însumi l-am luat întîi drept un docent universitar distrat sau un îndrăgostit care tînjeşte pe scară. Dar nu, nu! Ceva mă durea la lingurică! Ah, el urmărea apar- tamentul! Şi un altul lîngă intrare, la fel! Şi cel care stătea în gang!

— Uite, ar fi interesant de ştiut ce se va întîmpla dacă or să vină să vă aresteze? întrebă Margareta.

— Or să vină negreşit, încîntătoare regină, negreşit! răspunse Koroviev, simte inima mea că or să vină! Bineînţeles, nu acuma, însă la timpul său vor veni negreşit. Dar presupun că nu se va întîmpla nimic interesant.

— Ah, ce tulburată am fost cînd l-am văzut prăbuşindu-se! urmă ea, aflîndu-se, pesemne, încă sub impresia asasinatului. Pentru prima oară în viaţa ei asistase la o crimă! Probabil că ştii să tragi foarte bine?

— Destul de bine, răspunse Azazello.

— Şi la ce distanţă tragi; la cîţi paşi? îl întrebă Margareta nu prea desluşit.

— Depinde în ce trag, îi răspunse cu judecată Azazello, una e să ocheşti cu ciocanul în geamul criticului Latunski, şi alta, în inima lui.

— În inimă! exclamă Margareta, ducîndu-şi mîna la inimă, în inimă! repetă ea cu glas surd.

— Cine e criticul ăsta? întrebă Woland, uitîndu-se la Margareta printre gene.

Azazello, Koroviev şi Behemoth îşi pironiră privirile, ruşinaţi, în podea, în timp ce Margareta răspunse, roşindu-se:

— E un critic. în seara asta i-am devastat apartamentul.

— Ia te uită! Şi pentru ce, mă rog?…

— El, messire, îi explică Margareta, l-a nenorocit pe un maestru.

— Şi de ce trebuia să te osteneşti singură?

— Îngăduiţi-mi mie, messire, strigă fericit motanul, sărind de pe scaun.

— Dar astîmpără-te o dată, mormăi Azazello, sculîndu-se, dau eu o fugă pîn-acolo…

— Nu! strigă Margareta. Nu, vă implor, messire, opriţi-l, nu faceţi asta!

— Cum vrei, cum vrei, răspunse Woland, şi Azazello îşi reluă locul.

— Aşadar, unde am rămas, nepreţuită regină Margot? trăncăni Koroviev. Ah, da, era vorba despre inimă… El nime- reşte în inimă. Spunînd aceasta, Koroviev îşi întinse un deget lung înspre Azazello: — la alegere — în orice ventricul sau auricul.

La început, Margareta nu pricepu ce vrea să spună, dar apoi, prinzînd sensul cuvintelor, exclamă mirată:

— Bine, dar acestea nu se văd!

— Scumpa mea, urmă cu glas spart Koroviev, aici e-aici, că nu se văd! Ăsta-i tot tîlcul! Că, într-un obiect pe care-l vezi, oricine poate să nimerească!

Şi Koroviev scoase din sertarul mesei un şeptar de pică, îl întinse Margaretei şi o rugă să însemne pe el cu unghia unul din puncte. Margareta însemnă punctul de sus, din dreapta. Apoi Hella ascunse cartea sub pernă, strigînd:

— Gata!

Azazello, care stătea cu spatele spre pernă, scoase din buzunarul pantalonilor un pistol automat negru, îşi puse ţeava acestuia pe umăr şi, fără să întoarcă ochii spre pat, trase, în-fricoşînd-o pe Margareta. După aceea, scoaseră de sub perna găurită şeptarul — glonţul nimerise drept în punctul însemnat de Margareta.

— N-aş vrea să mă întîlnesc cu dumneata cînd ţii în mînă revolverul, zise Margareta, aruncîndu-i priviri cochete lui Azazello. Avea o slăbiciune pentru toţi oamenii în stare să facă ceva la perfecţie.

— Nepreţuită regină, piui Koroviev, nu-i doresc nimănui să-i iasă înainte, chiar şi cînd n-are în mînă revolver! Pe cu-vîntul de onoare al unui fost dirijor de cor şi cîntăreţ că omul acela n-ar fi de felicitat.

Motanul, care şezuse încruntat în timpul experienţei cu tragerea, deodată anunţă:

— Mă angajez să bat recordul cu şeptarul.

Drept răspuns, Azazello mîrîi ceva. Motanul însă era încăpăţînat şi ceru nu un revolver, ci două. Azazello scoase al doilea revolver aflat în buzunarul al doilea din spatele pantalonilor şi, strîmbîndu-şi dispreţuitor gura, i-l întinse lăudărosului împreună cu primul revolver. Notase două puncte pe şeptar. Motanul se pregăti îndelung, întorcîndu-şi ochii de la pernă. Margareta şedea cu mîinile la urechi şi se uita la bufniţa care dormita pe stelajul căminului. Motanul trase din amîndouă revolverele, după care Hella scoase un ţipăt strident, bufniţa ucisă căzu de pe cămin, iar ceasul, spart, se opri. Hella, care avea o mînă însîngerată, îl apucă cu un urlet de blană pe motan, iar el, drept răspuns, o înşfacă de păr şi arruh-doi încolăcindu-se, zvîrcolindu-se, alunecară pe podea. Unul din pocale căzu de pe masă şi se sparse.

— Luaţi-o de pe mine pe drăcoaica asta, care a turbat! urlă motanul, respingînd-o pe Hella, ce şedea călare pe el. Pe bătăuşi i-au despărţit, iar Koroviev suflă în degetul Hellei, străpuns de glonte, şi acesta se vindecă pe loc.

— Nu pot să trag cînd se vorbeşte în jurul meu! strigă Behemoth, străduindu-se să pună la loc un smoc uriaş de păr, smuls din spinarea lui.

— Fac pariu că toată tărăşenia asta a făcut-o dinadins, zise Woland, zîmbind Margaretei. El trage bine.

Hella s-a împăcat cu motanul şi, în semn de împăcare, s-au sărutat. Apoi a fost scoasă de sub pernă cartea şi s-a verificat. Nu era atins nici un punct, afară de cel străpuns de Azazello.

— Asta-i imposibil, susţinea motanul, uitîndu-se la carte în lumina candelabrului.

Cina veselă continua. Luminările se topeau în candelabre, din şemineu se răspîndea prin cameră, unduind, o căldură uscată şi înmiresmată. Margareta îşi potolise foamea şi se simţea cuprinsă de beatitudine. Se uita cum rotocoalele albăstrii de la ţigara de foi a lui Azazello pluteau spre şemineu, în timp ce motanul le prindea din zbor cu vîrful spadei. N-avea chef să plece nicăieri, deşi, după cum îşi dădea seama, se făcuse tîrziu. Nu mai era mult pînă la şase dimineaţa. Profitînd de un moment de tăcere, se adresă sfioasă lui Woland:

— Cred că e timpul să plec. E tîrziu…

— Unde te grăbeşti? o întrebă acesta politicos, dar cam rece. Ceilalţi tăceau, prefăcîndu-se pasionaţi de priveliştea rotocoalelor de fum de ţigară.

— Da, e timpul să plec, repetă Margareta, tulburîndu-se şi mai mult din cauza acestei atmosfere şi căutînd în jur cu privirea vreun şal sau mantia.

Deodată, goliciunea începu s-o stînjenească. Se ridică de la masă. Fără un cuvînt, Woland luă de pe pat halatul lui ros şi plin cu pete de grăsime, iar Koroviev îl aruncă pe umerii Margaretei.

— Vă mulţumesc, messire, zise abia auzit Margareta, pri-vindu-l întrebător pe Woland.

Acesta îi răspunse cu un zîmbet politicos şi nepăsător. O neagră amărăciune încleşta inima Margaretei. Se simţi înşelată. Pentru toate serviciile aduse la bal, nimeni, se vedea, n-avea de gînd s-o răsplătească, după cum nimeni n-o poftea să mai rămînă. Cu toate acestea, un lucru era cum nu se poate mai limpede: de aici nu avea unde să se ducă. Gîndul fugar, că ar putea fi nevoită să se întoarcă la vila ei, îi umplu inima de deznădejde. „Să mă rog de el? Eu?” îşi spuse ea, gîndin-du-se la sfatul ademenitor al lui Azazello, pe cînd şedeau în grădina de lîngă zidul Kremlinului. „Pentru nimic în lume!” hotărî Margareta în cele din urmă.

— Vă las cu bine, messire, spuse ea cu glas tare şi urmă în gînd: „Numai să mă văd ieşită de aici, că apoi cum ajung la rîu, mă înec.”

— Stai jos, îi zise deodată poruncitor Woland. Schimbîndu-se la faţă, Margareta se aşeză.

— Vrei poate să-mi spui ceva la despărţire?

— Nu, messire, nimic, răspunse ea mîndră; în afară de un lucru: dacă mai aveţi nevoie de mine, sînt gata să îndeplinesc orice doriţi. Nu sînt deloc obosită şi m-am distrat de minune la bal. Aşa încît, dacă ar mai fi continuat, aş fi întins din nou genunchiul meu, ca să-l sărute mii de spînzuraţi şi de ucigaşi. Spunînd aceasta, Margareta se uita la Woland ca prin ceaţă, cu ochii plini de lacrimi.

— Aşa este! Ai perfectă dreptate! strigă răsunător Woland. Aşa şi trebuie!

— Aşa şi trebuie! repetă ca un ecou suita lui.

— Noi te-am pus la încercare, zise Woland. Nu ceri niciodată nimic! Niciodată! Mai ales la cei mai puternici ca dumneata, îi laşi să-ţi ofere ei singuri, şi ei îţi vor oferi totul. Ia loc, femeie mîndră ce eşti! Woland smulse halatul său de pe umerii Margaretei, şi ea se pomeni din nou lîngă el, pe pat. Aşadar, Margot, urmă Woland, căutînd să dea o rezonanţă mai blîndă glasului său, ce vrei drept răsplată pentru că astă-seară, la balul meu, ai făcut onorurile casei? Ce doreşti pentru faptul că acest bal l-ai petrecut goală? Cum preţuieşti genunchiul dumitale? Ce daune pretinzi de la musafirii mei, pe care adineauri i-ai numit spînzuraţi? Spune! Acum vorbeşte fără sfială, pentru că eu sînt cel care a oferit.

Inima ei bătu cu putere; Margareta oftă adînc, chibzuind parcă ceva.

— Ei, curaj! strigă Woland. Trezeşte-ţi fantezia, dă-i pinteni! Chiar şi numai pentru faptul că a fost de faţă la împuşcarea acelui ticălos de baron învechit în rele merită omul său să fie răsplătit, cu atît mai mult cu cît este vorba de o femeie. Ei, s-aud!

Margareta simţi că i se taie răsuflarea şi era gata să rostească tainicele cuvinte pregătite în sufletul ei, cînd, pălind deodată, deschise gura şi holbă ochii. „Frida!… Frida, Frida! îi strigă în urechi un glas sîcîitor, implorînd-o. Mă cheamă Frida!” Şi, bîlbîindu-se, Margareta vorbi:

— Aşadar, aş putea… să cer… un lucru?

— Să pretinzi, să pretinzi, dorina mea, îi răspunse Woland, zîmbind înţelegător, să pretinzi un lucru.

Ah, cît de abil şi de limpede subliniase Woland aceste două cuvinte: „Un lucru”, repetînd de fapt vorbele Margaretei. Oftînd din nou, aceasta urmă:

— Aş vrea să nu i se mai lase Fridei batista cu care şi-a sugrumat copilul.

Motanul ridică ochii spre tavan, oftînd zgomotos, dar nu zise nimic, amintindu-şi, pesemne, de urechea pe care Margareta i-o răsucise la bal.

— Dat fiind faptul, vorbi Woland zîmbind ironic, că este cu totul imposibil ca toanta de Frida să te miruiască — asta fiind cu totul nepotrivit cu demnitatea dumitale de regină —, nici nu ştiu ce aş avea de făcut. Cred că nu rămîne decît un singur lucru: să fac rost de cît mai multe cîrpe şi să astup cu ele toate crăpăturile dormitorului meu.

— Ce vreţi să spuneţi, messire? se miră Margareta la auzul acestor vorbe într-adevăr de neînţeles.

— Sînt pe deplin de acord cu dumneavoastră, messire, se băgă pe fir motanul — întocmai, cu cîrpe! Şi, nespus de enervat, dădu cu laba în masă. — Vorbesc despre milă, îşi lămuri cuvintele Woland, fi-xînd-o pe Margareta cu ochiul lui de foc; uneori, cu totul pe neaşteptate şi în chip viclean, ea se furişează în crăpăturile cele mai înguste. De aceea vorbesc despre cîrpe…

— Şi eu tot despre asta vorbesc! sări motanul şi, pentru orice eventualitate, se dădu mai la o parte de Margareta, aco-perindu-şi cu labele, mînjite cu cremă roz, urechile ascuţite.

— Afară cu tine! porunci Woland.

— Încă nu am băut cafeaua, răspunse motanul, cum să plec? Oare e posibil, tnessire, ca într-o noapte de sărbătoare oaspeţii să fie împărţiţi în două sorturi la masă? Unii de prima calitate, iar ceilalţi, cum se exprimă acest tris zgîrciob-bufe-tier, de calitatea a doua?

— Taci din gură! îi porunci Woland şi o întrebă pe Margareta: Judecind bine, pari să fii un om înzestrat cu o bunătate ieşită din comun. Un om cum nu se poate mai moral.

— Nu, protestă cu energie Margareta, eu ştiu că trebuie să vorbesc deschis cu dumneavoastră şi am să vă spun deschis: sînt un om uşuratic. V-am rugat s-o ajutaţi pe Frida numai pentru că am avut imprudenţa s-o fac să spere şi să creadă. Ea aşteaptă, messire, ea crede în puterea mea. Şi dacă va rămîne înşelată în speranţa ei, am să mă simt îngrozitor. Nu voi mai avea linişte cît voi trăi. Nu-i nimic de făcut, aşa a fost să fie.

— Aha, zise Woland, e de înţeles.

— Şi o să faceţi asta? îl întrebă încet Margareta.

— În nici un caz, răspunse Woland. Trebuie să ştii, scumpă regină, că e vorba de o măruntă confuzie. Fiecare departament trebuie să-şi vadă de treburile lui. Nu neg, posibilităţile noastre sînt destul de mari, sînt cu mult mai mari decît presupun unii oameni nu tocmai ageri…

— Da, asta da, sînt cu mult mai mari, se băgă din nou pe fir motanul, tare nerăbdător, şi, se vede, foarte mîndru de aceste posibilităţi.

— Taci dracului! îi zise Woland, urmînd către Margareta: Dar ce rost are să te ocupi de ceva care cade în atribuţiunile altui for, după cum am spus. Aşadar, eu n-o să fac asta, dar o s-o faci dumneata.

— Şi o să se îndeplinească dacă încerc eu? Azazello îşi aruncă ironic ochiul chiar spre Margareta şi, răsucindu-şi capul roşcat, pufni în rîs.

— Dar fă-o o dată; ce chin e şi cu dumneata, bombăni Woland şi, întorcînd cu mîna globul, începu să examineze cu atenţie un anumit amănunt, ocupîndu-se, pesemne, şi cu o altă treabă, în timp ce stătea de vorbă cu Margareta.

— Ei, hai, Frida… suflă Koroviev.

— Frida! strigă cu glas ascuţit Margareta.

Uşa se dădu de perete, şi în cameră se năpusti o femeie goală, despletită, cu ochi demenţi, dar trează de data aceasta, fără semnele beţiei. Şi, în timp ce femeia îşi întindea rugătoare braţele spre Margareta, aceasta zise maiestuos:

— Ai fost iertată. N-o să ţi se mai lase batista.

Cu un strigăt, Frida se aruncă în genunchi, prosternîndu-se la picioarele Margaretei. Apoi, la un semn al lui Woland, pieri din cameră.

— Vă mulţumesc, rămîneţi cu bine, zise Margareta, ridi-cîndu-se.

— Ei, Behemoth, ce ne facem? vorbi Woland. într-o noapte ca asta, de sărbătoare, n-o să abuzăm de această totală lipsă de simţ practic! Şi întorcîndu-se spre Margareta: Aşadar, asta nu intră la socoteală; în ce mă priveşte, n-am făcut nimic. Ce vrei pentru dumneata?

Urmă o tăcere pe care o întrerupse Koroviev, şoptind la urechea Margaretei:

— Nestemată donna, de data asta te sfătuiesc să fii mai rezonabilă! Că de, Fortuna ar putea să-ţi şi scape din mîini.

— Vreau ca acum, chiar în clipa asta, să mi se dea îndărăt maestrul, iubitul meu, zise Margareta, cu obrazul crispat.

Şi atunci, în odaie se năpusti o rafală de vînt cu atîta putere, încît şi flacăra luminărilor din candelabre se aşternu orizontal, perdeaua grea de la fereastră se dădu la o parte, fereastra se deschise larg şi, departe, în înalturi, se arătă luna plină, dar nu o lună de dimineaţă, ci una de miez de noapte. Prin fereastră, pe podea se aşternu năframa verzuie a nopţii, şi în ea apăru oaspetele nocturn al lui Ivanuşka — maestrul. Era îmbrăcat cu hainele lui de spital — cu halat, papuci şi cu tichia neagră de care nu se despărţea niciodată. Obrazul nebărbierit avea un tic nervos: maestrul se uita cu coada ochiului, speriat, la licărul făcliilor, în timp ce şuvoaiele argintii ale lunii se învolburau în juru-i.

Margareta îl recunoscu şi, gemînd, îşi împreună mîinile, alergînd spre el. îi sărută fruntea, buzele, se lipi cu faţa de obrazul lui nebărbierit, şi lacrimile, stăpînite atîta vreme, prinseră a curge acum în voie, şiroind pe chipul ei. Rostea doar o vorbă, repetînd-o în neştire:

— Tu… tu… tu…

Maestrul se desfăcu din strînsoarea braţelor ei şi spuse cu glas surd:

— Nu plînge, Margot, nu mă chinui! Sînt grav bolnav, urmă el, agăţîndu-se cu mîna de pervazul ferestrei, parcă pre-gătindu-se să fugă; şi, în timp ce se uita cu luare-aminte la cei din odaie, strigă: Mi-e frică, Margot! Iar au început halucinaţiile…

Margareta se sufoca în hohote de plîns, şoptind:

— Nu, nu, nu… Să nu te temi de nimic… Sînt cu tine… Sînt cu tine…

Pe nesimţite, cu o mişcare îndemînatică, Koroviev trase un scaun mai aproape de maestru, şi acesta se aşeză; Margareta se prăbuşi în genunchi, lipindu-se de dînsul, şi rămase tăcută. In tulburarea ei nici nu băgase de seamă că nu mai era în pielea goală; acum purta mantia aceea neagră de mătase. Bolnavul îşi lăsă capul în jos, privind ţintă în podea, cu ochii posomoriţi, bolnavi.

Woland îi porunci lui Koroviev:

— Cavalere, dă-i omului ăstuia ceva de băut. Margareta se ruga de maestru cu glas tremurător:

— Bea, bea, te rog! Ţi-e frică? Nu, nu, crede-mă pe mine, aici vei fi ajutat!

Acesta luă paharul şi-l dădu peste cap, dar paharul scăpă din mîna tremurătoare şi se făcu ţăndări la picioarele lui.

— E semn bun, semn bun! îi şopti Koroviev Margaretei. Uite, începe să-şi vină în fire.

Într-adevăr, privirea bolnavului nu mai era atît de sălbatică şi neliniştită.

— Într-adevăr, tu eşti, Margot? întrebă oaspetele selenar.

— Să nu te îndoieşti, sînt eu, răspunse ea.

— Mai daţi-i! porunci Woland. După ce maestrul goli şi al doilea pahar, ochii lui căpătară viaţă şi expresie.

— Aşa da, aşa mai zic şi eu, încuviinţă Woland uitîndu-se printre gene. Acum, hai să stăm de vorbă. Cine eşti?

— Acum sînt nimeni, îi răspunse maestrul crispîndu-şi gura într-un zîmbet.

— De unde vii?

— Din casa suferinţei. Sînt un alienat, răspunse nou-venitul.

La aceste cuvinte, pe Margareta o podidiră din nou lacrimile. Apoi, ştergîndu-şi ochii, strigă:

— Ce vorbe îngrozitoare! Ce vorbe cumplite! E un maestru, messire, vă previn! Faceţi-l bine, merită acest lucru.

— Dumneata ştii cu cine stai de vorbă? îl întrebă Woland. La cine te afli?

— Ştiu, îi răspunse maestrul; la casa de nebuni am fost vecin cu băiatul acela, cu Ivan Bezdomnîi. Mi-a povestit despre dumneavoastră.

— Cum să nu, cum să nu, încuviinţă Woland, am avut plăcerea să mă întîlnesc cu tînărul acela la Patriarşie prudî. Era să mă înnebunească, nu alta, căutînd să-mi demonstreze că eu nu exist. Dar dumneata crezi că sînt eu într-adevăr?

— Sînt silit să cred, zise nou-venitul, dar se înţelege că aş fi preferat să vă socot rodul unei halucinaţii. Vă rog să mă scuzaţi, adăugă el, apoi, dîndu-şi seama că făcuse o gafă.

— Ei, ce să-i faci, dacă ai fi preferat, n-ai decît să socoti c-aşa e, replică, politicos, Woland.

— Nu, nu! interveni speriată Margareta, zgîlţîindu-l de umeri pe maestru. Vino-ţi în fire! Te afli într-adevăr în faţa lui!

Motanul se băgă şi aici pe fir.

— În ceea ce mă priveşte, par într-adevăr o halucinaţie. Ia uitaţi-vă cu atenţie la profilul meu în lumina lunii. Motanul se vîrî într-un mănunchi ţesut din raze de lună, vrînd să mai adauge ceva, însă fiind rugat să tacă, ripostă: Bine, o să tac. Voi fi o halucinaţie taciturnă; şi amuţi într-adevăr.

— Aş vrea să ştiu de ce vă spune Margareta maestru? întrebă Woland. — Este o slăbiciune pardonabilă, răspunse acesta cu un zîmbet. Are o părere prea bună despre romanul meu.

— Şi despre ce vorbeşti în roman?

— Despre Pilat din Pont.

Flăcările luminărilor prinseră din nou să şovăie şi să danseze, iar paharele să zăngăne pe masă. Woland izbucni într-un rîs tunător, dar fără să sperie sau să mire pe cineva. Behemoth începu să-l aplaude.

— Despre ce? Despre cine? întrebă din nou Woland, redevenind serios. Şi asta acum? E uluitor! Nu ai putut găsi altă temă? Dă-mi să văd, ceru el, întinzînd mîna cu palma în sus.

— Din păcate, nu pot s-o fac, răspunse maestrul. Mi-am ars manuscrisul.

— Iartă-mă, dar asta n-o cred, exclamă Woland. E imposibil, manuscrisele nu ard. Şi, întorcîndu-se spre motan, îi porunci: Hai, Behemoth, adu romanul încoace.

Cît ai clipi, motanul sări jos, şi toţi văzură că şezuse pînă atunci pe un teanc gros de manuscrise. Inclinîndu-se adînc, motan.il îi înmînă lui Woland exemplarul de deasupra. Margareta începu să tremure, strigînd din nou, tulburată pînă la lacrimi:

— Iată manuscrisul, iată-l!

Ea se repezi spre Woland şi adăugă încîntată:

— Atotputernic! Atotputernic!

Woland îl luă în mîini, îl întoarse şi îl puse tăcut deoparte, privindu-l grav pe maestru. Acesta căzu însă din nou într-o stare de nelinişte şi melancolie, se ridică de pe scaun, frîngîn-du-şi mîinile, tresări şi bolborosi, cu ochii spre luna îndepărtată:

— Nici noaptea cînd e luna pe cer nu am linişte. De ce m-aţi tulburat? O, zei, o, zei!…

Apucîndu-l de poalele halatului de spital, Margareta se lipi de el, murmurînd şi ea, numai lacrimi şi durere.

— Doamne, de ce oare nu-ţi ajută medicamentul?

— Nu-i nimic, nu-i nimic, şopti Koroviev, dîndu-i tîrcoale maestrului, nu-i nimic, nu-i nimic… încă un păhărel; beau şi eu cu dumneata, să-ţi ţin de urît… Păhărelul sclipi în lumina lunii şi fu de folos. După ce-l făcură pe maestru să se aşeze, faţa bolnavului se linişti din nou.

— Ei, acum totul este limpede, zise Woland şi bătu cu degetul lung pe manuscris.

— Absolut limpede, confirmă motanul, uitîndu-şi promisiunea să devină o halucinaţie tăcută, acum linia principală a acestui opus îmi este limpede ca bună ziua. Tu ce zici? se adresă el tăcutului Azazello.

— Eu zic, vorbi pe nas acesta, că ar fi bine să te înecăm.

— Ai milă de mine, Azazello, îi răspunse motanul, şi nu-i da stăpînului meu ideea asta. Crede-mă, în fiecare noapte aş veni la tine în straie sumare, ca bietul maestru, ţi-aş face semne şi te-aş chema să mă urmezi. Cum te-ai simţi, ce zici, Azazello?

— Hai, Margareta, vorbi Woland, spune tot, de ce ai nevoie?

Ochii femeii se aprinseră scrutîndu-l rugător pe Woland:

— Daţi-mi voie să vorbesc în şoaptă cu el.

Woland încuviinţă cu un gest din cap, şi Margareta, lipin-du-şi buzele de urechea maestrului, îi şopti ceva, dar nu se auzi decît răspunsul acestuia:

— Nu, e prea tîrziu. Nu mai vreau nimic de la viaţă — doar să te văd pe tine. Dar eu te sfătuiesc din nou: lasă-mă, altfel vei pieri şi tu cu mine.

— Nu, n-am să te las, îi răspunse ea, şi întorcîndu-se spre Woland, urmă: Vă rog să faceţi în aşa fel încît să ne întoarcem din nou în subsolul din ulicioara de pe Arbat, să se aprindă iar lampa şi totul să fie ca înainte.

Auzind-o, maestrul izbucni în rîs şi, cuprinzînd cu mîinile capul ciufulit al Margaretei, spuse:

— Oh, n-o ascultaţi pe această sărmană femeie, messirel în subsolul acela stă de mult altcineva şi, în general, nu se mai poate ca totul să fie iar ca înainte. Lipindu-şi obrazul de capul prietenei sale şi îmbrăţişînd-o, murmură: Sărmana de tine… sărmana de tine…

— Spui că nu se poate? zise Woland. De fapt, ai dreptate. Dar să vedem, să încercăm totuşi. Şi strigă: Azazello! Deodată, din tavan, se prăbuşi pe podea un cetăţean fîstî-cit, aproape nebun, numai în izmene şi, oricît de ciudat s-ar părea, cu un geamantan în mînă, iar pe cap cu o şapcă. Tremura de frică, ploconindu-se.

— Mogarîci? îl întrebă Azazello pe omul căzut din cer.

— Aloizi Mogarîci, răspunse acesta dîrdîind.

— Dumneata eşti cel care, după ce ai citit articolul lui La-tunski despre romanul acestui om, ai scris un denunţ împotriva lui cum că păstrează la el literatură ilegală? îl întrebă Azazello.

Cetăţeanul căzut din cer se învineţi şi, cuprins de remuş-cări, porni să verse şiroaie de lacrimi.

— Ai vrut să pui mîna pe camerele lui? fonfăi cît se poate de confidenţial Azazello.

Mîrîitul unei pisici turbate se auzi în cameră, şi Margareta, urlînd: — Află ce-i o vrăjitoare, află! — apucă cu unghiile obrazul lui Aloizi Mogarîci.

Se stîrni panică şi învălmăşeală.

— Ce faci? strigă chinuit maestrul. Margot, nu te dezonora!

— Protestez! Nu e deloc dezonoare! urlă motanul. Koroviev o trase la o parte pe Margareta.

— Am instalat o baie… strigă Mogarîci, însîngerat, clănţănind din dinţi, şi începu îngrozit să sporovăiască verzi şi uscate… Numai zugrăveala cît… piatra vînătă…

— Foarte bine, mă bucur că ai instalat o baie, încuviinţă Azazello; maestrul chiar are nevoie să facă băi. Apoi strigă: Afară!

Atunci Mogarîci se întoarse în văzduh cu picioarele în sus şi, purtat de o forţă nevăzută, ieşi din dormitorul lui Woland prin fereastra deschisă.

Holbînd ochii, maestrul şopti:

— Oho, cred că asta e mai grozav decît ceea ce mi-a povestit Ivan! Cutremurat, se uită în dreapta şi în stînga şi-l întrebă în cele din urmă pe motan: Iertaţi-mă, tu eşti… dumneavoastră sînteţi… încurcat, neştiind cu ce formulă să i se adreseze, urmă: Dumneavoastră sînteţi motanul care s-a urcat în tramvai?

— Eu sînt, recunoscu motanul, măgulit, şi adăugă: Mă bucur foarte mult să văd cît de politicos se poartă cineva cu un motan. De obicei, nu ştiu pentru care motiv, motanii sînt luaţi „per tu”, deşi niciodată în viaţa lui vreun motan n-a băut Bruderschaft cu careva.

— Mi se pare că nu prea sînteţi motan… ripostă, şovăitor, maestrul!… La spital, vrînd-nevrînd, tot o să se observe absenţa mea, adăugă el sfios, uitîndu-se la Woland.

— De ce să se observe? îl linişti Koroviev, şi în mîinile lui apărură deodată nişte registre şi hîrtii. E istoricul bolii dumi-tale?

— Da…

Koroviev îl aruncă în flăcările şemineului.

— Nu mai e documentul, nu mai e nici omul, spuse cu satisfacţie Koroviev. Şi asta e cartea de imobil a gazdei dumi-tale?

— Da…

— Cine e trecut în ea? Aloizi Mogarîci? Şi Koroviev suflă pe pagina cărţii de imobil. Gata! Nu mai e, şi, te rog să ţii minte, nici n-a existat. Iar dacă gazda dumitale se va arăta mirată, spune-i că Aloizi Mogarîci a fost numai un vis. Cine mai e şi Mogarîci ăsta? N-a fost aici nici un Mogarîci! Şi cartea de imobil pieri şi ea din mîinile lui Koroviev. Acum e pe masa gazdei. Uimit de operaţia curată a lui Koroviev, maestrul i-a zis:

— Ai dreptate, din moment ce nu-i documentul, nu e nici omul. Tocmai eu nu sînt, eu nu am nici un document.

— Cer scuze, strigă Koroviev, asta-i halucinaţie, iată documentul dumitale.

Apoi ridică ochii şi-i şopti dulce Margaretei: Poftim şi avutul dumitale, Margareta Nikolaevna, zise Koroviev, înmînîn-du-i Margaretei caietul cu marginile arse, trandafirul uscat, fotografia şi, cu o grijă deosebită, carnetul de economii: Zece mii, Margareta Nikolaevna, aşa cum ai binevoit să le depui. Noi n-avem nevoie de bunul altuia.

— Mie mai degrabă mi s-ar usca labele decît să mă ating de ceva ce nu-i al meu, strigă motanul umflîndu-se în pene şi dansînd pe valiză, ca să se aşeze mai bine toate exemplarele romanului cu ghinion.

— Şi actul dumitale, urmă Koroviev, întinzînd Margaretei actul ei, apoi, raportă respectuos: Asta-i tot, messirel — Nu, nu e tot, replică Woland, desprinzîndu-şi ochii de pe glob. Ce vrei, scumpa mea donna, să fac cu suita dumitale? Eu n-am nevoie de ea.

În aceeaşi clipă, prin uşa deschisă dădu buzna Nataşa goală puşcă şi-i strigă Margaretei:

— Multă fericire, Margareta Nikolaevna! Salutîndu-l cu un semn din cap pe maestru, se întoarse din nou spre Margareta: Am ştiut totdeauna unde te duci.

— Femeile de serviciu ştiu totul, observă motanul, ridi-cînd laba cu subînţeles. E o greşeală să crezi că ar fi oarbe.

— Ce vrei, Nataşa? o întrebă Margareta. întoarce-te la vilă.

— Draga mea Margareta Nikolaevna, o imploră aceasta căzînd în genunchi în faţa ei. Rugaţi-vă de dumnealor — aici îl privi cu coada ochilor pe Woland — să mă lase tot vrăjitoare. Nu mai vreau în vilă! Nu mă mărit nici cu inginerul, nici cu tehnicianul. Aseară la bal, domnul Jacques m-a cerut în căsătorie. Şi, desfăcîndu-şi pumnul strîns, Nataşa arătă nişte monede de aur.

Margareta îşi îndreptă privirea întrebătoare spre Woland. Acesta încuviinţă din cap. Atunci, Nataşa se aruncă de gîtul Margaretei; urmă un sărut răsunător, după care, cu un strigăt triumfător, vrăjitoarea zbură pe fereastră.

În locul ei apăru Nikolai Ivanovici. îşi recăpătase înfăţişarea omenească, dar era grozav de posomorit şi chiar iritat.

— Iată cui am să-i dau drumul cu multă plăcere — zise Woland, uitindu-se în scîrbă la Nikolai Ivanovici — cu o deosebită plăcere, fiindcă n-are ce căuta aici.

— Rog stăruitor să mi se elibereze o adeverinţă din care să reiasă unde mi-am petrecut noaptea trecută, vorbi Nikolai Ivanovici, privind ursuz în jur, dar cu multă încăpăţînare.

— În ce scop? întrebă sever motanul.

— În scopul de a o prezenta miliţiei şi consoartei mele, răspunse ferm Nikolai Ivanovici.

— De obicei, noi nu eliberăm adeverinţe, preciza motanul încruntîndu-se, dar pentru dumneavoastră, treacă de la noi, vom face o excepţie.

Nikolai Ivanovici n-apucă să se dezmeticească bine, cînd Hella, goală puşcă, se şi aşeză la masa de scris şi motanul îi dictă: — „Adeverim prin prezenta că posesorul acestui act, Nikolai Ivanovici, a petrecut noaptea mai sus-arătată la balul Satanei, fiind tras acolo în calitatea sa de mijloc de locomoţie”.. Hella, deschide paranteza, scrie „vier”, şi închide paranteza. Semnează: Behemoth.

— Şi data? piui Nikolai Ivanovici.

— Noi nu punem dată; dacă are dată, hîrtia îşi pierde valabilitatea, ripostă motanul, semnînd adeverinţa. Apoi scoase de undeva o parafă, suflă în ea după toate regulile artei şi, aplicînd pe dovadă parafa „Achitat”, o înmînă lui Nikolai Ivanovici. In clipa următoare, acesta pieri fără urmă, în locul lui apărînd un personaj cu totul neaşteptat.

— Ăsta cine mai e? întrebă cu dezgust Woland, ferindu-şi ochii cu mîna de lumina făcliilor.

Varionuha îşi plecă fruntea şi zise încet, oftînd:

— Lăsaţi-mă să mă întorc înapoi, nu pot să fiu vampir, că doar atunci, eu cu Hella era cît pe ce să-l curăţăm pe Rimski. Eu nu sînt setos de sînge. Daţi-mi drumul!

— Ce visează ăsta? întrebă Woland, strîmbîndu-se. Care Rimski? Ce mai e şi cu aiureala asta?

— Nu vă deranjaţi, messire, dădu glas Azazello şi, întor-cîndu-se spre Varionuha, urmă: Să nu fii bădăran la telefon. Să nu minţi la telefon. Ai înţeles? N-o să se mai repete?

De bucurie, în capul lui Varionuha totul se învălmăşi, faţa începu să-i strălucească de bucurie, şi el, fără să ştie ce spune, bolborosi:

— Pe drum… adică, vreau să spun… Majes… imediat după-masă… Strîngîndu-şi mîinile la piept, Varionuha se uită rugător la Azazello.

— Bine! Marş acasă! hotărî acesta, şi Varionuha se topi în văzduh.

— Şi acum, voi toţi ceilalţi lăsaţi-mă cu ei doi, porunci Woland, arătîndu-i pe maestru şi pe Margareta.

Porunca lui Woland se execută cît ai clipi. După o tăcere scurtă, Woland îi spuse maestrului:

— Aşadar, în subsolul din Arbat? Dar cine are să scrie? Iar visările? Inspiraţia?

— Nu mai am nici un fel de visări şi nici inspiraţie, răspunse maestrul, nu mă interesează nimic, afară de ea, puse iar mîinile pe capul Margaretei. M-au frînt, sînt plictisit şi vreau în subsol.

— Si romanul dumitale, şi Pilat?

— Îmi este odios romanul ăsta, răspunse maestrul. Am suferit prea mult din cauza lui.

— Te implor, se rugă jalnic Margareta, nu vorbi aşa. De ce mă chinuieşti? Ştii doar că toată viaţa mea am pus-o în opera ta. Şi adăugă întorcîndu-se spre Woland: Vă rog, messire, să nu-i luaţi vorbele în seamă. Este prea chinuit.

— Bine, dar trebuie să scrii ceva totuşi! zise Woland. Dacă ai epuizat tema acestui procurator, ei bine, poţi să începi a-l zugrăvi chiar şi pe Aloizi, să zicem…

— Aşa ceva Lapşennikova n-o să tipărească, şi-apoi, nu-i interesant, răspunse maestrul, zîmbind.

— Şi din ce ai să trăieşti? Doar va trebui să cunoşti mizeria.

— De acord, de acord, îi răspunse maestrul, o trase spre el pe Margareta, o luă de după umeri şi adăugă: o să-i vină mintea la loc, are să plece de la mine…

— Nu cred, zise printre dinţi Woland şi continuă: Aşadar, omul care a scris istoria lui Pontius Pilat pleacă în subsol, cu intenţia să se instaleze acolo, în faţa lămpii, şi să trăiască în mizerie?

Margareta se desprinse din îmbrăţişarea maestrului şi vorbi cu înflăcărare:

— Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă, i-am şoptit lucrurile cele mai ademenitoare. Şi el le refuză.

— Ştiu eu ce i-ai şoptit, replică Woland; dar ăsta nu-i lucrul cel mai ademenitor. Iar dumitale îţi spun, se întoarse el cu un zîmbet spre maestru, că romanul pe care l-ai scris o să-ţi mai aducă unele surprize.

— E foarte trist, îi răspunse maestrul.

— Nu, nu e trist, zise Woland, nu e ceva de care ar trebui să te temi. Ei, Margareta Nikolaevna, s-a-nfăptuit totul. Mai ai vreo pretenţie?

— Oh, messire, se poate să vorbiţi aşa!?

— Atunci, uite, primeşte în dar obiectul acesta ca amintire, o rugă Woland şi, scoţînd de sub pernă o mică potcoavă de aur, presărată cu diamante, i-o întinse.

— Oh, nu! Cum să iau eu asa ceva? — Vrei să ne supărăm? o întrebă, zîmbind, Woland. întrucît mantia pe care o purta nu avea nici un buzunar,

Margareta înveli potcoava într-un şervet, legînd-o într-un fel de bocceluţă. în clipa aceea făcu o constatare ciudată din ca-le-afară, se întoarse spre fereastra prin care se vedea luna strălucind şi zise:

— Nu înţeleg deloc… cum vine asta, tot noapte şi noapte, de mult trebuia să răsară soarele.

— O noapte de sărbătoare e plăcut s-o şi ţii în loc puţin, îi răspunse Woland. Acum, vă urez fericire!

Margareta îi întinse lui Woland amîndouă mîinile cu un fel de veneraţie, dar, neîndrăznind să se apropie de el, exclamă încet:

— Adio! Adio!

— La revedere, zise Woland.

Margareta, înfăşurată în mantia ei neagră, şi maestrul, în halatul de spital, ieşiră în coridorul apartamentului văduvei, unde ardea o luminare şi unde îi aştepta suita lui Woland. Părăsind coridorul, Hella purta valiza care conţinea romanul şi mica avere a Margaretei Nikolaevna, iar motanul păşea alături, ajutînd-o pe Hella să ducă bagajul.

Lîngă uşa de la intrare, Koroviev îşi luă rămas-bun şi dispăru, iar ceilalţi porniră să-i conducă pe cei doi, jos, pe scara pustie la ora aceea. In timp ce treceau pe palierul etajului doi, se auzi o uşoară bufnitură, dar fără ca cineva s-o bage în seamă, înainte de a ieşi din imobil, pe la scara 6, Azazello suflă în sus, şi în aceeaşi clipă se pomeniră cu toţii în curte, unde luna nu îndrăznea să pătrundă: acolo văzură un om adormit pe trepte, şi pesemne că adormise adînc, încălţat cu cizme şi cu un chipiu pe cap, iar în faţa imobilului staţiona un automobil mare, negru, cu farurile stinse. în geamul din faţă se profila confuz silueta cioroiului de cîmp.

Cei doi se pregăteau să urce în maşină, cînd Margareta strigă deznădăjduită:

— Doamne, mi-am pierdut potcoava!

— Urcaţi-vă în maşină, zise Azazello, şi aşteptati-mă. Mă-n-torc îndată; să văd numai despre ce este vorba. Şi intră din nou în imobil. Iată despre ce era vorba: Cu puţin înainte de apariţia Margaretei şi a maestrului cu însoţitorii lor, din apartamentul 48 situat sub acela al văduvei bijutierului ieşi pe scară o femeie mică şi uscăţivă, în mînă cu un bidon şi cu o sacoşă. Era An-nuşka, femeia care, spre nenorocirea lui Berlioz, vărsase uleiul miercurea trecută lîngă portiţa turnantă a parcului.

Nimeni nu ştia, şi desigur că nimeni nu va afla vreodată cu ce se ocupa la Moscova această femeie şi din ce trăia. Nu se ştia despre ea decît un singur lucru: putea fi văzută zilnic, cînd cu bidonul, cînd cu sacoşa şi cu bidonul, fie la găzărie, fie în piaţă, fie în poarta imobilului, fie pe scări, iar cel mai des în bucătăria apartamentului 48, unde şi locuia. Afară de asta se ştia că oriunde se afla ori apărea ea se stîrnea pe loc un scandal şi că afară de asta era poreclită „Ciuma”.

Ciuma-Annuşka se scula, nu se ştie în ce scop, o dată cu cocoşii. în ziua aceea se trezise chiar în toiul nopţii, pe la douăsprezece şi jumătate. Răsucise cheia în uşă, îşi scosese nasul afară, apoi ieşise toată, trîntise uşa după sine şi era gata s-o ia din loc, cînd pe palierul de deasupra ei se trînti o uşă şi cineva se rostogoli în jos, pe scări. Ciocnindu-se de Annuşka, o îmbrînci în lături cu atîta putere, încît femeia se lovi cu ceafa de zid.

— Unde dracu te duci numai în izmene? ţipa ea cu glas ascuţit, ducînd o mînă la ceafă.

Omul în izmene, cu valiza în mînă şi cu şapca pe cap, îi răspunse cu un glas somnoros şi ochii închişi:

— Cazanul de la baie… piatra vînătă… numai zugrăveala cît m-a costat… şi, izbucnind în lacrimi, răcni: Afară!

După aceasta se repezi, dar nu în jos, pe scări, ci înapoi, în sus, unde o fereastră ce dădea spre curte avea un geam spart şi ieşi pe geam afară în zbor, cu picioarele în sus. Annuşka uită de ceafa ei şi de tot şi se repezi şi ea cu un geamăt de uimire la fereastră. Se întinse pe palier cu burta în jos şi, scoţînd capul afară, se aştepta să-l vadă zăcînd pe asfaltul luminat de felinarul din curte pe omul cu valiza, făcut zob. Dar pe asfalt nu se vedea nimic.

Nu-i mai rămînea decît să presupună că arătarea asta somnoroasă zburase din casă ca o pasăre, dispărînd fără urmă. Făcîndu-şi cruce, Annuşka gîndea: „Da, nimic de zis, halal apartament cel cu nr. 50! Nu degeaba vorbeşte lumea!… Ce mai apartament!…”

Abia apucă să gîndească astfel, că uşa de deasupra ei se trînti iar şi se auziră din nou paşi. Lipindu-se de perete, femeia văzu un cetăţean destul de respectabil, cu cioc, dar cu o faţă semănînd cu un rît de purcel, după cum i se păru, care se strecură pe lîngă ea şi, ca şi primul, părăsi imobilul zbu-rînd pe fereastră, tot fără să păţească nimic şi fără să se facă zob pe asfalt. Uitînd pentru ce ieşise, Annuşka rămase pe scară, închinîndu-se, oftînd şi vorbind singură.

După scurt timp, al treilea ins, fără barbă, cu un obraz rotund, ras, cu cămaşă rusească pe el, veni tot de sus în fugă şi zbură de îndată pe geam.

Spre lauda Annuşkăi, trebuie spus că era o femeie curioasă, aşa că se hotărî să aştepte, să vadă dacă nu cumva se vor mai petrece şi alte minuni. Şi sus se deschise din nou o uşă şi o companie întreagă începu să coboare, dar nu în fugă, ci aşa cum merg oamenii de obicei. Annuşka se îndepărtă de fereastră, coborî spre uşa ei, o deschise repede, se ascunse după ea şi, prin uşa crăpată, începură să-i sclipească ochii înnebuniţi de curiozitate. Pe scară cobora un bărbat poate bolnav, poate nu, dar ciudat, cu barba nerasă, cu o tichie neagră pe cap şi cu un halat pe el. Păşea şovăielnic, ţinut cu grijă la braţ de o cuconiţă în rasă neagră, după cum i se păru Annuşkăi în semiîntunericul scării. Cuconiţa era ori desculţă, ori avea în picioare o pereche de pantofi cam rupţi, străvezii, pesemne din străinătate. Aoleu! Dar cuconiţa e goală! Păi da, rasa e aruncată direct pe trupu-i gol! „Halal apartament…” Gîndin-du-se cum o să le povestească ea a doua zi vecinilor ceea ce văzuse, sufletul Annuşkăi prinse a cînta victorios. în urma cuconiţei ciudat îmbrăcate venea o altă cuconiţă, goală-puş-că, în mînă cu o valijoară, iar pe lîngă valijoară se foia un motan negru, uriaş. Ştergîndu-se la ochi, Annuşka era cît pe ce să zică ceva cu glas tare.

Procesiunea o încheia un străin mic de stat, puţin şchiop, chior, fără haină, cu o vestă albă de frac şi cravată la gît. Toţi trecură pe lîngă Annuşka, în jos, pe scări, şi în clipa aceea se auzi o bufnitură uşoară. îndată ce zgomotul paşilor se stinse în depărtare, Annuşka se strecură ca un şarpe pe palier, puse bidonul lîngă perete şi, întinzîndu-se cu burta pe podea, începu să bîjbîie cu mîi-nile. Dădu de un şerveţel cu ceva greu înăuntru; cînd îl desfăcu, rămase cu gura căscată. Duse la ochi bijuteria, şi ochii îi ardeau ca focul, ca ochii lacomi de lup.

Totul i se învălmăşea în cap: „Nici usturoi n-am mîncat, nici gura nu-mi miroase!… S-o duc la nepotu-meu? Sau să iau pila şi s-o desfac în bucăţi? Pietricelele le-aş scoate şi le-aş vinde, una cîte una, în Petrovka, în Smolenski… Nici usturoi n-am mîncat, nici gura nu-mi miroase!”

Vîrî bocceluţa în sîn, înşfacă bidonul şi era gata-gata să se furişeze înapoi în apartament, hotărîndu-se să iasă mai tîr-ziu în oraş, cînd în faţa ei apăru, dracu ştie de unde, străinul cu pieptul alb şi fără haină, care-i spuse încetişor:

— Dă-ncoace potcoava şi şerveţelul.

— Care şerveţel, care potcoavă? Nu ştiu nimic! se codi ea, prefăcîndu-se foarte mirată. N-am văzut nici un şerveţel. Ce-i cu dumneata, cetăţene, eşti beat? Sau ce?

Cel cu pieptul alb şi cu degetele tot atît de albe şi tari ca nişte bare de oţel s-apucă s-o strîngă de gît fără o vorbă, pînă ce o sufocă şi bidonul îi căzu din mînă pe podea. După ce o ţinu aşa o vreme, străinul fără frac îşi slăbi strînsoarea degetelor şi-i dădu drumul. înghiţind aer^ Annuşka zîmbi:

— Aha, potcovioara aia? întrebă ea. îndată! Care va să zică, a dumneavoastră era? îndată! Aşa va să zică? A dumneavoastră? Mă uit, văd, zace colo-n şerveţel; dinadins am ridicat-o, să n-o ia careva, că pe urmă — prinde orbu, scoate-i ochii! Ştiţi şi dumneavoastră…

Luînd potcoava învelită în legăturică, străinul porni a se înclina dinaintea Annuşkăi, strîngîndu-i mîna cu efuziune, şi-i mulţumi cordial, cu un puternic accent străin, cam în următoarele expresii:

— Madame, vă sînt profund recunoscător. Potcovioara asta mică e o amintire preţioasă. Şi, îngăduiţi-mi, fiindcă aţi avut amabilitatea să mi-o păstraţi, să vă ofer două sute de ruble.

Spunînd acestea, scoase banii din buzunarul vestei şi îi dădu Annuşkăi, care, numai zahăr şi miere, nu se mai oprea mulţumindu-i: — Ah, voi fi veşnic recunoscătoare! Merci! Merci1 Darnicul străin o şterse însă cît ai clipi, lunecînd peste un etaj, dar, înainte de a dispărea definitiv, strigă de jos, de data aceasta fără accent:

— Ascultă, cotoroanţă, dacă mai ridici vreodată de jos un lucru care nu-i al tău, să-l predai la miliţie, să nu-l piteşti în sîn!

Annuşkăi îi vuia capul de toate peripeţiile prin cate trecuse; striga fără întrerupere, în virtutea inerţiei:

— Merci, merci, merci!… deşi străinul dispăruse de mult.

Dispăruse şi maşina din curte. După ce-i restitui Margaretei cadoul lui Woland, Azazello îşi luă rămas-bun de la ea, o întrebă dacă stă comod, Hella o sărută cu foc, iar motanul îi sărută mîna, apoi însoţitorii făcură cu mîna cîteva semne maestrului, care şedea prăbuşit, inert, într-un colţ al maşinii, pe bancheta din spate, făcură un semn cioroiului-şofer şi se topiră în văzduh, socotind inutil să se mai obosească urcînd scara. Cioroiul aprinse farurile şi scoase maşina pe poartă, pe lîngă omul care dormea dus în gang. Şi luminile maşinii aceleia mari şi negre dispărură printre alte lumini de pe strada Sadovaia, cea zgomotoasă şi fără somn.

Peste un ceas, în subsolul căsuţei din ulicioara Arbatului, în prima odaie, unde totul rămăsese neschimbat, ca înainte de acea noapte cumplită de toamnă, şedea Margareta lîngă masa acoperită cu o învelitoare de catifea şi plîngea încetişor de emoţie şi fericire, la lumina lămpii umbrite de abajur. Caietul, scorojit de flăcări, zăcea în faţa ei, alături se înălţa un teanc de caiete neatinse. Căsuţa era cufundată în tăcere. în odaia micuţă de alături, pe divan, învelit cu halatul lui de spital, dormea somn adînc maestrul. Respira ritmic, fără zgomot.

După ce plînse îndelung, Margareta începu să răsfoiască şi caietele neatinse, dînd de pasajul pe care-l citise înainte de întîlnirea ei cu Azazello sub zidurile Kremlinului. Nu-i era somn. Mîngîia cu drag manuscrisul, cum ai mîngîia o pisică la care ţii, răsucindu-l în mîini, examinîndu-l pe toate părţile, ba oprindu-se la pagina întîi, ba uitîndu-se la sfîrşit. Deodată, o copleşi gîndul îngrozitor că toate acestea nu erau decît vrăjitorie, că aceste caiete vor pieri din ochii ei, că se va pomeni în dormitorul vilei şi că, atunci cînd se va trezi, va fi nevoită să se ducă să se înece. Dar acesta a fost ultimul ei gînd plin de spaimă, urma pierdută a îndelungatelor ei suferinţe. Nimic nu dispărea, atotputernicul Woland era într-adevăr atotputernic, şi Margareta putea răsfoi după pofta inimii, fie şi pînă-n zori, filele caietelor, putea să le examineze, să le sărute şi să recitească slovele:

„Întunericul, venit de pe Mediterana, învăluise oraşul atît de odios procuratorului…” Da, întunericul…


25 Cum a încercat procuratorul să-l salveze pe Iuda din Kiriat


Întunericul, venit de pe Mediterana, învăluise oraşul atît de odios procuratorului. Se mistuiseră punţile suspendate care legau templul de cumplitul turn Antonius, din tării po-gorîse bezna, aşternîndu-se peste zeii înaripaţi ce se înălţau deasupra hipodromului, peste palatul Asmoneilor, cu meterezele lui, peste bazaruri, caravanseraiuri, ulicioare şi eleş-tee… Pierise marele oraş, Yerushalayimul, de parcă nici n-ar fi existat vreodată… Negura băgase spaima în tot ce era viu în Yerushalayim şi împrejurimile lui, înghiţind totul. Spre sfîrşitul zilei a 14-a a Nisanului, lună de primăvară, un nor ciudat venise dinspre mare.

Coborîse peste Golgota, unde călăii îi ţintuiau în grabă pe cei osîndiţi, se prăvălise peste templul Yerushalayimului şi, revărsîndu-se în şuvoaie fumegînde de pe colină, se aşternuse peste Oraşul de Jos. Se prelingea prin ferestrele caselor, gonindu-i pe trecători de pe străzile strîmbe şi silindu-i să se adăpostească. Norul nu se grăbea să-şi lepede vlaga şi-şi revărsa numai lumina. Cînd clocotul negru şi fumegînd era despicat de o săgeată de foc, din beznă se înălţa giganticul templu cu acoperişul lui de solzi scînteietori. Dar fulgerul se stingea într-o clipă, şi templul se cufunda iarăşi în hăul întunecat, în cîteva rînduri, se ridicase din el ca să se prăbuşească din nou în beznă şi, de fiecare dată, prăbuşirea era însoţită de un bubuit de catastrofă.

Alte fulgere scăpărătoare scoteau din hăul fără fund palatul lui Irod cel Mare, ce se înălţa în faţa templului, pe colina dinspre apus, şi statuile lui de aur, cumplite, fără ochi, se avîn-tau în tării spre cerul negru cu braţele întinse. Dar focul ceresc se stingea din nou, şi bubuitul greu al tunetului îi alunga pe idolii de aur din bezna de nepătruns.

Ploaia se dezlănţui pe neaşteptate, şi furtuna se transformă în uragan. în apropierea băncii de marmură din grădină, acolo unde, pe la amiază, stătuseră de vorbă procuratorul şi marele preot, fulgerul, însoţit de un bubuit înspăimîntător, frînse, cît ai clipi, un chiparos. O dată cu grindina şi pulberea de stropi, sub colonada balconului vîntul purta trandafiri rupţi, frunze de magnolia, rămurele şi nisip. Uraganul devasta cu furie grădina.

În timpul acesta, printre colonade se afla un singur om: procuratorul.

Nu mai şedea în jeţ, se tolănise pe patul de trestie, lîngă masa scundă, încărcată de bunătăţi şi urcioare cu vin. Un alt pat adăsta de partea cealaltă a mesei. La picioarele procuratorului se vedea o băltoacă roşie, ca de sînge, iar în preajmă, cioburile unui urcior spart. Slujitorul care aşezase masa înainte de a se dezlănţui furtuna se fîstîcise sub privirea stăpînu-lui, tulburat de gîndul că l-a supărat cu ceva, şi procuratorul, înfuriindu-se, trîntise urciorul de mozaicul balconului, spu-nîndu-i răstit:

— De ce-ţi fereşti ochii de mine cînd serveşti? Oare ai furat ceva?

Chipul negru al africanului se făcuse cenuşiu. în ochi i se cuibări groaza de moarte, şi era gata-gata să spargă şi el un urcior, dar mînia procuratorului se stinse făr'de veste, aşa cum se şi aprinsese. Slujitorul se repezise să strîngă cioburile şi să şteargă pe jos. Dar, la un semn al stăpînului, lăsă totul cum era şi se făcu nevăzut: băltoaca rămase acolo neatinsă.

De cînd se stîrnise furtuna, africanul se pitea mereu lîngă firida cu statuia unei femei albe şi goale cu capul plecat, tresărind în fiece clipă de teamă că nu va auzi chemarea procuratorului. Stînd culcat în penumbra deasă care se aşternuse peste toate o dată cu dezlănţuirea furtunii, procuratorul îşi turnă singur vin în cupă şi-l sorbea prelung: frămînta în mînă pîi-nea şi înghiţea firimiturile, sugea din cînd în cînd carnea din stridii, apoi mesteca miezul unei lămîi şi bea din nou vin.

Vorbea cu sine însuşi murmurînd ceva, dar, din cauza vuietului apei, a tunetelor care ameninţau parcă să prăbuşească acoperişul palatului, a zgomotului grindinei ce bătea darabana pe treptele balconului — nu se auzea nimic; şi dacă pîlpîirea şovăielnică a focului ceresc s-ar fi prefăcut într-o lumină neîntreruptă, cel ce s-ar fi uitat cu luare-aminte la el ar fi putut vedea cum chipul procuratorului, cu ochii injectaţi după ultimele nopţi de insomnie şi după vinul băut, e plin de nerăbdare şi că el nu se uită numai la cei doi trandafiri albi, înecaţi în băltoaca roşie, ci se întoarce mereu spre grădină, în întâmpinarea pulberii de stropi şi a nisipului purtat de uragan, că aşteaptă pe cineva, aşteaptă cu nerăbdare.

După cîtva timp, linţoliul stropilor prinse a se destrăma, în ciuda înverşunării lui, uraganul slăbea treptat. Crengile nu mai trosneau şi nu mai cădeau la pămînt. Tunetele şi scăpărările fulgerelor se mai răriseră. Deasupra Yerushalayimu-lui nu mai plutea vălul violet tivit cu alb, ci doar un nor cenuşiu, obişnuit, care încheia cortegiul. Furtuna gonea spre Marea Moartă.

Acum se putea desluşi şi zgomotul ploii, şi şuierul apei prăvălindu-se prin jgheaburi şi pe treptele scării, pe care, la amiază, trecuse procuratorul pentru a rosti osînda în piaţă, în cele din urmă, începu să susure şi apa din havuz, care tăcuse pînă atunci. Se lumina. în vălul cenuşiu ce se îndepărta grăbit spre soare-răsare, se iviseră, albăstrii, ferestrele.

Deodată, de departe, făcîndu-şi loc prin cîntecul ploii, acum mărunte, răzbiră pînă la urechea procuratorului sunetele slabe ale trîmbiţelor şi tropăitul cîtorva sute de copite. Auzin-du-le, Pilat se mişcă pe patul lui, şi chipul i se învioră. Călăreţii se întorceau de pe Golgota. Judecind după zgomot, pîlcul de călăreţi trecea prin piaţa unde fusese anunţată sentinţa. Pe scara ce ducea la platforma de sus a grădinii, aflată chiar în faţa balconului, procuratorul desluşi în sfîrşit şi paşii mult aşteptaţi. îşi întinse gîtul, ascultînd, cu ochii luminaţi de bucurie.

Între doi lei de marmură, se ivi un cap cu gluga trasă pînă peste ochi. După aceea, un bărbat ud leoarcă, înfăşurat într-o pelerină ce i se lipise de trup. Era omul care înainte de pronunţarea sentinţei şuşotise cu procuratorul în camera întunecoasă a palatului şi care în timpul supliciului şezuse pe un trepied, jucîndu-se cu o rămurea.

Călcînd prin băltoace, omul cu glugă străbătu platforma grădinii, păşi pe pardoseala de mozaic a balconului şi, ridi-cîndu-şi mîna în chip de salut, rosti cu un glas plăcut de tenor:

— Îi urez procuratorului ani mulţi şi bucurie! Nou-venitul vorbea latineşte.

— O, zei! exclamă Pilat. Eşti ud pînă la piele! Ce uragan! Nu-i aşa? Te rog să treci numaidecît în odăile mele. Fă-mi plăcere şi schimbă-ţi hainele.

Nou-venitul îşi lăsă în jos gluga, descoperindu-şi capul ud leoarcă, cu părul lipit de frunte şi, cu un zîmbet politicos pe faţa-i bărbierită, încercă să refuze să se schimbe, încre-dinţîndu-l pe procurator că o bură ca asta nu putea să-i pricinuiască nici un rău.

— Nici nu vreau s-aud, răspunse Pilat, bătînd din palme. Astfel îşi chema slujitorii care se aţineau prin apropiere, po-runcindu-le să se îngrijească de vizitator, iar după aceea să servească neîntîrziat mîncăruri calde.

Vizitatorul îşi usca părul, îşi schimbă hainele şi încălţările şi-şi puse ţinuta în ordine în foarte scurt timp; aşa că apăru curînd în balcon cu sandale uscate în picioare, cu o pelerină purpurie de militar şi cu părul pieptănat cu grijă.

În timpul acesta soarele se întorsese în Yerushalayim şi, înainte de a apune, scufundîndu-se în Marea Mediterană, îşi trimitea razele de bun rămas oraşului atît de odios procuratorului, poleind cu aur treptele balconului cu colonade. Havuzul se înviorase de-a binelea şi-şi cînta cu vocea plină cîntecul lui de totdeauna, iar porumbeii, porniţi în plimbare pe nisip, gungureau sărind peste crengile frînte de furtună şi ciugulind ici şi colo în nisipul ud. Băltoaca roşie fusese ştearsă, cioburile strînse, şi pe masă fumega carnea servită pe un platou. — Ascult poruncile procuratorului, zise vizitatorul apro-piindu-se de masă.

— Dar n-o să auzi nimic pînă ce nu te vei aşeza şi nu vei bea puţin vin, îi răspunse amabil Pilat, arătîndu-i celălalt pat.

Cînd oaspetele se întinse, un slujitor îi turnă în cupă vinul negru şi gros. Celălalt slujitor, aplecîndu-se cu grijă peste umărul lui Pilat, îi umplu cupa, după care acesta îi concedie cu un gest al mîinii pe amîndoi.

In timp ce nou-venitul bea şi mînca, sorbindu-şi vinul, Pilat îl privea printre gene. Bărbatul acesta de vîrstă mijlocie avea o faţă foarte plăcută, rotundă şi îngrijită, cu un nas cărnos. Părul lui era de o nuanţă nedefinită şi, acum, uscîndu-se, se deschidea la culoare. Era greu să ghiceşti naţionalitatea acestui vizitator. Ceea ce îl caracteriza era poate expresia blajină a chipului, care contrasta însă cu ochii, sau, mai bine zis, nu atît cu ochii, cît cu felul lui de a-şi privi interlocutorul. Ochii mici omul şi-i acoperea mai totdeauna cu pleoapele oarecum ciudate, parcă umflate. Şi prin tăietura ochilor scapără atunci o ironie fără pic de răutate. Oaspetele lui Pilat era parcă înclinat spre umor. Dar, din cînd în cînd, alungind cu totul din tăietura ochilor sclipirile şirete, îşi ridica pleoapele, aţintin-du-i asupra interlocutorului său cu totul pe neaşteptate, parcă urmărind să descopere vreo pată mică şi neobservată pe nasul acestuia. Toate nu ţineau decît o clipă, după care pleoapele se lăsau din nou, tăietura ochilor se îngusta, şi într-însa sclipea iar expresia şireată şi blajină de mai înainte.

Omul nu se dădu în lături nici de la a doua cupă de vin, înghiţi cu desfătare vădită cîteva stridii, gustă din legumele fierte, ba mîncă şi o bucată de carne. După ce se satură, aduse laude vinului:

— E o viţă grozavă, procuratorule, dar nu-i Falerno, nu-i aşa?

— E Secuba şi-i vechi de treizeci de ani, îi răspunse amabil procuratorul.

Ducîndu-şi mîna la inimă, oaspetele nu voi să mai guste nimic, declarîndu-se sătul. Atunci Pilat îşi umplu cupa, ceea ce făcu şi oaspetele. Apoi cei doi turnară un strop de vin din cupele lor în platoul cu carne şi procuratorul, ridicîndu-şi cupa, rosti cu glas tare: — Pentru noi, pentru tine, cezarule, părinte al romanilor, cel mai scump şi mai bun dintre oameni!

După ce cupele fură golite, africanii strînseră de pe masă toate bunătăţile, lăsînd numai fructele şi urcioarele cu vin. Procuratorul îi îndepărtă din nou cu un gest pe slujitori şi rămase între patru ochi cu oaspetele său sub colonade.

— Aşadar, zise încet Pilat, ce ai putea să-mi spui despre starea de spirit din oraşul acesta?

Fără să vrea, îşi îndreptă privirea spre terasele grădinii, în prelungirea cărora, acolo jos, se estompau colonadele şi acoperişurile plate, poleite de ultimele sclipiri ale soarelui.

— Consider, procuratorule, îi răspunse oaspetele, că acum la Yerushalayim starea de spirit este satisfăcătoare.

— Aşa încît se poate garanta că tulburările nu ne mai ameninţă?

— De garantat, se poate garanta, îi răspunse oaspetele, aruncîndu-i procuratorului priviri blînde, doar pentru un singur lucru pe lume — pentru puterea marelui Cezar.

— Să-i trimeată zeii viaţă lungă, îi ţinu isonul Pilat, şi pace pentru toţi. Tăcu, apoi urmă: Aşadar, dumneata consideri că armatele ar putea fi acum înlăturate?

— Socot că, în orice caz, Cohorta Fulminanta poate pleca, răspunse oaspetele şi adăugă: Ar fi bine ca la despărţire să defileze prin oraş.

— E o idee foarte bună, aprobă procuratorul; poimîine îi dau drumul şi plec şi eu, şi-ţi jur pe ospăţul celor doisprezece zei, pe lari îţi jur, că mult aş fi dat s-o pot face chiar azi!

— Procuratorului nu-i place Yerushalayimul? îl întrebă blajin oaspetele.

— Crede-mă, strigă cu un zîmbet Pilat, nu se află un alt loc mai trist pe pămînt. Nu mai vorbesc de natură — sînt bolnav ori de cîte ori sînt nevoit să vin aici, şi asta n-ar fi încă nimic!… Dar sărbătorile astea!… Magii, vrăjitorii, făcătorii de minuni, cîrdurile de pelerini!… Sînt fanatici, fanatici!… Chiar şi mesia ăsta, pe care ei s-au pus să-l aştepte anul acesta! Rişti în fiece clipă să fii, fără să vrei, martorul unei vărsări de sînge cît se poate de neplăcute… Mereu trebuie să muţi ostile, să citeşti denunţurile şi să asculţi pîrele, dintre care jumătate sînt chiar împotriva ta! Recunoaşte şi dumneata că e tare plictisitor. O, dacă n-aş fi în serviciul împăratului!…

— Da, sărbătorile sînt tare apăsătoare aici, încuviinţă oaspetele.

— Doresc din tot sufletul să se termine cît mai repede, adăugă energic Pilat. Voi avea, în sfîrşit, putinţa să mă întorc în Cezareea. Mă crezi, construcţia asta absurdă a lui Irod — procuratorul făcu un gest spre colonadă, arătînd limpede că vorbeşte despre palat — mă scoate pur şi simplu din minţi! Aici noaptea nu pot dormi. Lumea nu a cunoscut o altă arhitectură mai ciudată!… Dar să ne întoarcem la treburile noastre, în primul rînd, blestematul ăsta de Baraba nu te nelinişteşte?

La aceste cuvinte, oaspetele îşi trimise spre obrazul procuratorului una din privirile lui. Dar Pilat se uită plictisit, departe, în zare, strîmbîndu-se dezgustat şi scrutînd porţiunea oraşului ce se aşternea la picioarele sale, stingîndu-se în lumina amurgului. Atunci se stinse şi privirea oaspetelui, pleoapele pogorînd din nou peste ochi.

— Trebuie să credem că acum Baraba s-a făcut blînd ca un miel, zise oaspetele, şi pe faţa lui rotundă se iviră cîteva cute mici. în prezent nu-i convine să aţîţe la răscoală.

— E prea celebru? întrebă Pilat, surîzînd.

— Procuratorul, ca-ntotdeauna, înţelege subtil chestiunea.

— Oricum, observă îngrijorat procuratorul, ridicînd în sus un deget lung şi subţire cu un inel gros împodobit cu o piatră neagră sclipitoare, va trebui…

— O, procuratorul poate fi sigur că, atîta vreme cît voi fi eu în Iudeea, Baraba nu va face nici un pas fără să fie urmărit cu străşnicie.

— Acum sînt liniştit, cum sînt, de altfel, totdeauna cînd te afli aici.

— Procuratorul este prea bun!

— Te rog acum să-mi vorbeşti despre supliciu, zise Pilat.

— Ce anume îl interesează pe hegemon?

— Nu a încercat cumva mulţimea să-şi arate nemulţumirea? Ăsta e un lucru esenţial, desigur.

— Deloc, răspunse oaspetele.

— Foarte bine. Ai constatat personal moartea?

— Procuratorul poate fi sigur de asta. — Dar, spune… Li s-a dat băutura aceea înainte de a fi răstigniţi pe stîlpi?

— Da. Dar el, aici oaspetele închise ochii, n-a vrut s-o bea.

— Cine anume?

— Iartă-mă, hegemon! exclamă oaspetele. Nu l-am numit? Ha-Nozri!

— Nebunul! zise Pilat, schimonosindu-se, şi sub ochiul stîng începu să-i tremure o vinişoară. Să moară ars de razele soarelui! De ce să refuzi ceea ce ţi se dă după lege?! De ce n-a vrut, ce-a spus?

— A zis, răspunse oaspetele, închizînd din nou ochii, că mulţumeşte şi nu învinuieşte deloc că i-a fost luată viaţa.

— Nu învinuieşte pe cine? întrebă cu glas surd Pilat.

— Asta n-a spus-o, hegemon…

— N-a încercat să propovăduiască ceva în prezenţa soldaţilor?

— Nu, hegemon, nu a fost guraliv de data asta. Singurul lucru pe care l-a spus e că printre viciile omeneşti, unul dintre cele mai grave, el consideră a fi laşitatea.

— Cu ce ocazie a spus asta? auzi deodată oaspetele un glas spart.

— Nu s-a putut înţelege. în general, s-a purtat ciudat, ca întotdeauna.

— Dar în ce a constat ciudăţenia?

— Tot timpul încerca să se uite ba în ochii unuia, ba ai altuia dintre cei care-l înconjurau şi tot timpul zîmbea. Era un zîmbet cam pierdut, dezorientat.

— Şi altceva nimic? întrebă Pilat cu glas răguşit.

— Altceva nimic.

Turnîndu-şi vin, procuratorul lovi cupa de urcior. O goli pînă la fund şi urmă:

— Iată ce am să-ţi spun: deşi nu-i putem descoperi, cel puţin deocamdată, pe admiratorii sau adepţii acestui filozof, nu putem garanta că ei nu există.

Oaspetele îl asculta atent cu capul plecat.

— Şi, spre a înlătura orice fel de surprize, urmă el, te rog să faci să dispară de pe faţa pămîntului, neîntîrziat şi fără zarvă, trupurile celor trei răstigniţi şi să-i îngropi în cea mai mare taină, aşa încît nici să nu se mai audă de ei.

— Am înţeles, hegemon, zise oaspetele şi, ridicîndu-se, adăugă: îngăduie-mi să plec numaidecît, dat fiind că misiunea asta e greu de îndeplinit şi plină de răspundere.

— Nu, te rog să mai iei loc un pic, zise Pilat oprindu-l cu un gest. Mai am două chestiuni. Cea dintîi: meritele tale uriaşe în munca şi în funcţia atît de grea de şef al serviciului secret pe lîngă procuratorul Iudeii îmi dau plăcuta posibilitate de a raporta despre asta la Roma.

La aceste cuvinte, chipul oaspetelui se îmbujora şi, ridicîndu-se, se înclină, spunînd:

— Nu-mi fac decît datoria faţă de împărat.

— Dă-mi voie să te rog, urmă Pilat, ca, dacă ţi se va propune să te muţi de aici şi să fii înaintat în slujbă, să refuzi mutarea şi să rămîi. N-aş vrea pentru nimic în lume să mă despart de dumneata. N-au decît să te răsplătească într-alt fel.

— Sînt fericit să slujesc sub ordinele tale, hegemon.

— Mă bucură mult vorba asta. Acum, a doua chestiune, privitoare la ăsta… cum îi zice… Iuda din Kiriat.

Oaspetele îi aruncă iar procuratorului una din privirile sale, apoi o stinse pe dată, după cum îi era obiceiul.

— Se zice, urmă cu glas scăzut Pilat, că i s-ar fi dat bani pentru primirea atît de caldă făcută filozofului nebun.

— I se vor da bani, îl corectă încet şeful serviciului secret.

— O sumă mare?

— Asta nimeni n-o poate şti, hegemon.

— Nici măcar dumneata? zise hegemonul, exprimînd prin mirarea sa o laudă la adresa oaspetelui.

— Din păcate, nici eu, răspunse calm acesta. Dar ştiu că va primi banii chiar astă-seară. L-au chemat la palatul lui Caiafa.

— Ah, bătrînul lacom din Kiriat! observă procuratorul cu un zîmbet. Că doar e bătrîn, nu-i aşa?

— Procuratorul nu se înşală niciodată, dar de data aceasta s-a înşelat, răspunse amabil oaspetele; omul din Kiriat e un bărbat tînăr.

— Ca să vezi! Poţi să mi-l descrii? E un fanatic?

— O, nu, procuratorule.

— Aşa?! Ce poţi să-mi mai spui despre el?

— E foarte frumos. — Şi mai ce? Are cumva vreo patimă?

— E greu, procuratorule, să-i cunoşti prea bine pe toţi oamenii din oraşul acesta necuprins…

— Nu, nu, Afranius! Nu-ţi subaprecia meritele.

— O patimă are, procuratorule. Oaspetele făcu o pauză foarte mică. Patima banilor.

— Dar cu ce se ocupă?

Afranius ridică ochii spre tavan, rămase un pic pe gînduri şi urmă:

— Lucrează la o rudă de-a lui care se îndeletniceşte cu cămătăria şi schimbul banilor.

— Aha, aşa, aşa! Pilat tăcu, şi, uitîndu-se în jur, ca să se asigure că sînt singuri, urmă încet. Iată ce-i: am aflat astăzi că Iuda va fi înjunghiat la noapte.

Acum oaspetele nu se mulţumi să-i arunce procuratorului doar privirea lui fugară, ci întîrzie cîteva clipe cu ochii la hegemon, apoi răspunse:

— Ai avut o părere prea bună despre mine, procuratorule. Cred că nu am meritat raportul pe care vrei să-l faci. Eu nu ştiu nimic.

— Eşti demn de cea mai înaltă răsplată, răspunse acesta, dar eu am aflat.

— Pot să îndrăznesc să-ntreb — cum?

— Dă-mi voie să nu-ţi spun deocamdată, cu atît mai mult cu cît ceea ce am aflat e confuz şi neconfirmat. Dar sînt dator să prevăd totul. Mi-o cere funcţia şi, mai ales, cred în presimţirile mele, care nu m-au înşelat niciodată. Iar ştirile, iată în ce constau: cineva din prietenii tainici ai lui Ha-Nozri, revoltat de trădarea îngrozitoare săvîrşită de acest zaraf, e pe cale să se înţeleagă cu prietenii săi ca să-l omoare la noapte pe Iuda, iar banii primiţi de acesta pentru trădarea lui să-i zvîrle marelui preot la picioare, însoţiţi de un bilet: „înapoiez argintii blestemaţi.”

Şeful serviciului secret nu-i mai aruncă hegemonului nici una din privirile lui neaşteptate; îl asculta doar, cu ochii în-tredeschişi.

— Iţi închipui că marelui preot n-o să-i prea facă plăcere să primească în noaptea de sărbătoare un dar ca acesta? stărui procuratorul. — Nu numai că n-o să-i facă plăcere, zise zîmbind oaspetele, dar cred, procuratorule, că faptul acesta va stîrni un mare scandal.

— Sînt de aceeaşi părere. De aceea, te rog să te ocupi de chestiunea asta, să iei, cu alte cuvinte, toate măsurile ca Iuda din Kiriat să fie păzit.

— Porunca hegemonului va fi ascultată, zise Afranius, dar trebuie să-l liniştesc pe hegemon; răufăcătorilor le va fi foarte greu să-şi îndeplinească fapta. Socoate doar — să urmăreşti un om, să-l înjunghii, să mai afli şi cîţi bani a luat, să înapo-iezi argintii lui Caiafa — şi toate astea într-o singură noapte? Chiar în noaptea asta?!

— Totuşi, va fi înjunghiat la noapte, repetă cu încăpăţî-nare Pilat. Am presimţirea asta, ţi-o spun eu! Presimţirile nu m-au înşelat niciodată. La aceste cuvinte, obrazul procuratorului tresări, în timp ce-şi freca nervos mîinile, cu mişcări bruşte.

— Am înţeles, răspunse supus oaspetele, ridicîndu-se şi îndreptîndu-şi statura. Apoi întrebă deodată, cu glas necruţător: Aşadar, va fi înjunghiat, hegemon?

— Da, răspunse Pilat, şi mă bizui cu totul şi cu totul pe uimitoarea dumitale isteţime.

Oaspetele îşi îndreptă cingătoarea grea de sub pelerină, spunînd:

— Am onoarea! îţi urez ani mulţi şi bucurie!

— Ah, da, exclamă Pilat cu glas scăzut, era să uit! Ţi-am rămas dator!…

— Mie? Oh, nu! Procuratorul nu-mi e cu nimic dator, rosti mirat oaspetele.

— Cum să nu?! Nu-ţi aminteşti de mulţimea aceea de cerşetori?.. Cînd am intrat în Yerushalayim?… Voiam să le arunc nişte bani, dar nu aveam la mine, şi mi-ai dat dumneata.

— O, procuratorule, cred că a fost o nimica toată, o sumă infimă!

— Nici nimicurile nu trebuie uitate, zise Pilat şi, întor-cîndu-se, ridică o pelerină de pe jilţul din spatele lui, scoase de sub ea o pungă de piele şi i-o întinse oaspetelui. Acesta o luă din mîinile hegemonului, înclinîndu-se, şi o ascunse sub pelerină. — Aştept, vorbi din nou Pilat, raportul despre punerea în mormînt, precum şi despre Iuda din Kiriat; îl aştept chiar în noaptea asta, mă auzi, Afranius? Chiar în noaptea asta. Garda mea va avea ordinul să mă trezească îndată ce vei fi aici. Te aştept.

— Salutul meu procuratorului! zise şeful serviciului secret şi, întorcîndu-se, plecă de sub colonade.

Întîi se auzi scrîşnetul nisipului umed sub paşii lui, apoi sunetul cizmelor pe pardoseala de marmură dintre statuile cu lei; după aceea Pilat nu-i mai văzu picioarele, nici trupul şi, în cele din urmă, pieri şi gluga. Numai atunci îşi dădu seama că soarele dispăruse şi că peste palat pogorîse vălul înserării.


26 Punerea în mormînt


Poate că această înserare a fost şi cauza schimbării petrecute deodată în înfăţişarea procuratorului. îmbătrînise parcă văzînd cu ochii, se încovoiase şi, pe deasupra, îşi pierduse liniştea. Odată, aruncînd ochii în jur, tresări zărind jilţul gol, pe speteaza căruia zăcea o mantie. Se apropia noaptea de sărbătoare, umbrele serii îşi ţeseau urzeala, şi, pesemne, procuratorului, obosit cum era, i s-a părut că cineva sade în jilţul acela. Cedînd în faţa laşităţii — mişcînd din loc mantia — procuratorul o lăsă apoi tot acolo şi începu să măsoare cu paşi iuţi balconul, ba frecîndu-şi mîinile, ba repezindu-se la masă şi luînd în mînă cupa cu vin, ba oprindu-se şi privind cu ochii pierduţi mozaicul podelei, ca şi cînd ar fi încercat să desluşească acolo nişte scrieri…

Pentru a doua oară în ziua aceea îl apuca melancolia. Frecîndu-şi tîmpla, la care, de la durerea chinuitoare din cursul dimineţii rămăsese doar o amintire, o durere surdă, mocnită, procuratorul căută să înţeleagă în ce constă motivul chinurilor sale sufleteşti. înţelese repede acest lucru, dar căuta să se înşele pe sine. îi era limpede că astăzi, în cursul zilei, pierduse ceva pentru totdeauna şi că acum, prin nişte acţiuni mărunte, cu totul neînsemnate şi mai cu seamă prea tîrzii, vrea să îndrepte ceea ce pierduse. Inducerea în eroare a propriei persoane consta în faptul că procuratorul se străduia să-şi insufle ideea că aceste acţiuni de acum, din seara asta, nu sînt mai puţin importante decît condamnarea hotărîtă în cursul dimineţii. Dar lucrul acesta nu-i reuşea deloc procuratorului.

Deodată se opri şi fluieră. Drept răspuns, în penumbra amurgului răsună un lătrat jos, şi din grădină ţîşni în balcon un dulău uriaş, cu urechile ascuţite, cu blană cenuşie şi zgardă cu ţinte aurii, strălucitoare.

— Banga, Banga, îl strigă cu vocea slabă procuratorul.

Cîinele se ridică pe labele dinapoi, cele dinainte le lăsă pe umerii stăpînului — gata-gata să-l doboare la pămînt —, şi-l linse pe obraz. Procuratorul se aşeză în jilţ, iar Banga, cu limba de un cot, respirînd des, se culcă la picioarele stăpînului. Bucuria ce strălucea în ochii dulăului însemna că s-a depărtat furtuna, singurul lucru din lume de care se temea neînfricatul animal, şi mai însemna că era din nou aici, alături de omul pe care-l iubea, îl stima şi-l socotea cel mai puternic din lume, stăpînul tuturor oamenilor, iar datorită lui, şi pe sine însuşi Banga se considera o făptură privilegiată, superioară şi deosebită. Dar, culcat la picioarele stăpînului său, fără să se uite la el, cu ochii ţintă la grădina peste care pogora amurgul, dulăul înţelese din capul locului că pe stăpîn îl lovise o nenorocire. De aceea îşi schimbă poziţia, se ridică, veni din-tr-o parte, aşezîndu-şi labele dinainte şi capul pe genunchii procuratorului, murdărind poalele pelerinei cu nisip ud. Probabil, purtarea lui Banga trebuia să însemne că îşi consolează stăpînul şi că este gata să împartă cu el nenorocirea. Cătau să exprime aceste simţăminte şi ochii, care se uitau pieziş la stăpîn, şi urechile ciulite, atente la ceea ce se petrecea împrejur. Astfel, ei doi, dulăul şi omul, legaţi prin dragoste unul de celălalt, au întîmpinat noaptea de sărbătoare pe balcon.

În vremea aceasta, oaspetele procuratorului avea multă bătaie de cap. Părăsind platforma de sus a grădinii din faţa balconului, coborîse treptele ce duceau la următoarea terasă şi cotise spre dreapta, ieşind din cazărmile aşezate pe teritoriul palatului. în cazărmi se aflau cantonate cele două centuri sosite împreună cu procuratorul de sărbători la Yerushalayim, precum şi garda secretă a procuratorului pe care o comanda chiar acest oaspete. Nu întîrzie în cazărmi — cel mult zece minute —, dar după aceste zece minute din curtea cazărmilor ieşiră trei care încărcate cu unelte de săpat pămîntul şi cu un butoi de apă. Carele erau însoţite de cincisprezece călăreţi în pelerine cenuşii. Părăsind printr-o poartă dosnică teritoriul palatului, convoiul o luă spre apus, trecu de zidul oraşului şi o luă pe o cărare: întîi spre drumul Betleemului, iar apoi, ţinînd pe aceeaşi cărare tot spre miazănoapte, ajunseră pînă la răscrucea de la poarta Hebronului, de unde porniră pe drumul Jaffei, cel pe care în timpul zilei trecuse procesiunea cu cei osîndiţi la moarte. Pogorîse întunericul, şi la orizont se ivise luna.

Curînd după ce se porniră carele şi grupul însoţitor de pe teritoriul palatului, porni călare şi oaspetele procuratorului, care se schimbase între timp, punîndu-şi un hiton vechi şi închis la culoare. Oaspetele nu o luă în afara oraşului, ci spre oraş. Peste cîtva timp, a putut fi văzut apropiindu-se de cetatea Antonius, aşezată la nord, în imediata apropiere a marelui templu. Nici în cetate oaspetele nu a rămas decît foarte puţin. Mai tîrziu, urma sa a fost regăsită în Oraşul de Jos, pe străzile lui strimte şi întortocheate. Acolo, oaspetele sosi călare pe un asin.

Cunoscînd bine oraşul, găsi lesne strada de care avea nevoie. Purta denumirea de Stradă Grecească — avea un rînd de prăvălii ţinute de greci; într-una din ele se făcea negoţ cu covoare. Lîngă această prăvălie oaspetele îşi opri asinul, descăleca şi-l legă de belciugul din poartă. Prăvălia era închisă. Oaspetele intră pe o portiţă aflată alături de uşa prăvăliei şi nimeri într-o curte pătrată, micuţă. Pe trei din cele patru laturi ale curţii erau magazii. Ajuns la colţ, oaspetele coti şi se pomeni lîngă terasa de piatră a unei case locuite, năpădită de iederă, şi aruncă cîteva priviri jur-împrejur. Atît în căsuţă, cît şi în magazii era întuneric; luminile nu fuseseră încă aprinse. Oaspetele strigă cu o voce scăzută:

— Niza!

La această chemare, o uşă scîrţîi şi în penumbra serii apăru o femeie tînără fără văl, se aplecă deasupra balustradei şi scrută, alarmată, întunericul, vrînd să afle cine a venit. Recu- noscîndu-l pe cel sosit, îi zîmbi prietenos, dînd din cap şi fă-cîndu-i semn cu mîna.

— Eşti sigură? o întrebă în elină, nu prea tare, Afranius.

— Singură, şopti de pe terasă femeia, bărbatu-meu a plecat azi-dimineaţă în Cezareea; spunînd aceasta, aruncă o privire spre uşă şi adăugă în şoaptă: dar slujnica e acasă. Şi făcu un gest care însemna: „Intră”.

Afranius aruncă o privire peste umăr, apoi urcă treptele de piatră, după care dispăru împreună cu gazda în căsuţă. Acolo Afranius nu zăbovi mult, vreo cinci minute. După aceea părăsi căsuţa şi, lăsîndu-şi mai jos gluga peste ochi, ieşi în stradă. La ceasul acela, în case se aprindeau luminările, forfota din ajun de sărbătoare mai era încă în toi. Şi Afranius, călare pe asin, se pierdu în şuvoiul de trecători şi călăreţi. Ce drum o fi urmat după aceea — nu se ştie.

Rămînînd singură, femeia căreia Afranius i-a spus „Niza” începu să se schimbe, tare grăbită. Dar, oricît de greu îi venea să caute pe întuneric lucrurile de care avea nevoie, nu aprinse lumina şi nu-şi chemă slujnica. Numai după ce fu gata şi-şi aruncă pe cap un văl întunecat, în căsuţă îi răsună vocea:

— Dacă mă caută cineva, spune-i că m-am dus în vizită la Enanta.

Drept răspuns, se auzi în întuneric bombănitul bătrînei slujnice:

— La Enanta! Fi-ţi-ar să-ţi fie Enanta asta! Ţi-a hotărît doar bărbată-tu să nu te mai duci pe la ea! E o codoaşă Enanta asta a ta! Uite că te spui lui bărbată-tu…

— Hai, hai, hai, taci din gură, o potoli Niza şi, ca o umbră, se prelinse din căsuţă. Sandalele ţăcăniră pe lespezile de piatră ale curţii. Bombănind, slujnica încuie uşa dinspre terasă, iar Niza părăsi casa.

În acelaşi timp, dintr-o altă ulicioară a Oraşului de Jos, o ulicioară frîntă, care cobora în trepte repezi spre unul din eleş-teele oraşului, pe portiţa unei case nearătoase, cu ferestrele dînd numai spre curte, ieşi un tînăr cu barbă măruntă, tunsă îngrijit. Purta un kefi alb, care-i cădea peste umeri, un taleth albastru, nou, de sărbătoare, cu ciucuri şi sandale noi, care scîrţîiau în picioare. Bărbatul acesta frumos, cu nasul coroiat, gătit ca pentru marea sărbătoare, mergea vioi — ajungîndu-i din urmă şi întrecîndu-i pe trecătorii grăbiţi să ajungă acasă la cina solemnă — şi se uita cum se luminau una după alta ferestrele. Tînărul o luă pe drumul care ducea prin dreptul unui bazar, spre palatul marelui preot Caiafa, aşezat la poalele colinei pe care se înălţa templul.

După un timp, putea fi văzut intrînd pe poarta palatului lui Caiafa. Iar ceva mai tîrziu, părăsind curtea palatului.

După vizita la palat, unde se şi aprinseră torţele şi făcliile, şi unde era forfotă ca-n zi de sărbătoare, tînărul porni mai radios şi mai vesel, grăbit să ajungă înapoi în Oraşul de Jos. Acolo unde strada se vărsa în piaţa bazarului, prin îmbulzeala şi forfota mulţimii, îl ajunse din urmă o femeie sprinţară, cu un văl negru tras peste ochi şi mers săltăreţ. Trecînd înaintea frumosului tînăr, femeia dădu la o parte, pentru o clipă numai, vălul şi-i aruncă o ocheadă, dar nu-şi mai încetini pasul, ci chiar îl iuţi, încercînd parcă să dispară din faţa celui pe care-l depăşise.

Tînărul nu numai că o văzu pe femeie, dar o şi recunoscu, şi recunoscînd-o, tresări; se opri locului o clipă, neştiind parcă ce să facă şi o privi cum se îndepărta, apoi porni s-o ajungă din urmă. Gata-gata să dărîme un trecător ce ducea un ulcior în mînă, tînărul ajunse din urmă femeia şi, gîfîind de emoţie, o strigă:

— Niza!

Femeia se întoarse, îşi îngustă ochii, lăsînd să i se citească pe chip un simţămînt de ciudă, şi-i răspunse rece în elină:

— Ah, tu eşti, Iuda? Nu te-am mai recunoscut dintr-o dată. De altfel, să ştii că e semn bun. La noi se spune că, dacă nu recunoşti pe cineva, omul acela se va îmbogăţi negreşit…

Adînc tulburat, simţind cum îi saltă inima aidoma unei păsări prinse sub un văl negru, Iuda o întrebă în şoaptă întretăiată, de teamă să nu fie auzit de trecători:

— Unde te duci, Niza?

— Ce-ai nevoie să ştii? răspunse Niza, încetinind pasul şi privindu-l trufaş pe Iuda.

In glasul lui Iuda răsunară intonaţii de copil, atunci cînd îi şopti pierdut: — Dar, cum, cum aşa… Doar ne-am înţeles… Am vrut să vin la tine. Tu mi-ai spus că toată seara vei fi acasă…

— Nu, nu, răspuse Niza şi împinse capricioasă înainte buza de jos, din care pricină lui Iuda i se păru că chipul ei — cel mai frumos chip pe care-l văzuse vreodată — deveni şi mai frumos. Am început să mă plictisesc. La voi e sărbătoare, şi tu ce-ai fi dorit să fac? Să stau şi să te ascult cum oftezi pe terasă? Şi pe lîngă asta să-mi fie teamă că slujnica îi va povesti totul bărbatului meu? Nu, nu, m-am hotărît să ies afară din oraş, să ascult privighetorile.

— Cum, afară din oraş?… întrebă derutat Iuda. Singură?

— De bună seamă, singură, răspunse Niza.

— Dă-mi voie să te conduc, o rugă abia răsuflînd Iuda. Gîndurile lui se înceţoşară, uitase totul pe lume şi privea rugător în ochii albaştri ai Nizei, care acum păreau negri. Niza nu-i răspunse şi mări pasul.

— De ce taci, Niza? o întrebă tînguitor Iuda, potrivindu-şi pasul după al ei.

— N-o să mă plictisesc cu tine? întrebă deodată Niza oprin-du-se.

La aceste cuvinte gîndurile lui Iuda se învălmăşiră de-a binelea.

— Atunci fie, se muie în sfîrşit Niza, să mergem.

— Încotro, unde să mergem?

— Aşteaptă puţin, să intrăm în această curticică şi să ne înţelegem; altfel mi-e frică să nu mă întîlnesc cu cineva dintre cunoscuţi care să spună apoi bărbatului că m-a văzut cu ibovnicul pe stradă.

Niza şi Iuda părăsiră piaţa şi discutau acum în şoaptă, sub bolta unei curţi.

— Du-te la grădina de măslini, şoptea Niza, trăgînd vălul peste ochi şi întorcîndu-se să n-o vadă un om care tocmai intra pe poartă cu o găleată în mînă. La Ghetsemani, dincolo de Cedron. Ai înţeles?

— Da, da, da…

— Voi pleca înainte, continuă Niza, dar tu să nu vii îndată după mine. Mai adastă. Eu o iau înainte… Cînd ai să treci peste rîuleţ… ştii unde-i grota?

— Ştiu, ştiu… — O iei pe lîngă teascul de ulei în sus şi o coteşti spre grotă. Voi fi acolo. Dar să nu îndrăzneşti să vii îndată după mine; ai răbdare, aşteaptă aici, şi, cu aceste cuvinte, Niza ieşi de sub boltă, ca şi cînd nici n-ar fi stat de vorbă cu Iuda.

Iuda zăbovi un timp de unul singur, străduindu-se să-şi adune gîndurile răsfirate. Printre altele, îi trecu prin minte cum îşi va explica el lipsa la cina de sărbătoare, acasă la rudele lui. Rămase pe loc şi încercă să născocească o minciună, dar din pricina tulburării nu reuşi să se adune să ticluiască ceva ca lumea şi picioarele îl duseră fără voia lui încet de sub bolta porţii.

Acum părăsi drumul iniţial, nu se mai grăbea spre Oraşul de Jos, ci o coti înapoi spre palatul lui Caiafa. Sărbătoarea intrase în oraş. Din ferestrele caselor se revărsau lumini scînte-ietoare şi răsunau cîntări solemne. Pe caldarîm, trecătorii în-tîrziaţi mînau măgăruşi, îndemnîndu-i cu vergeaua şi strigînd la ei. Picioarele îl duceau fără voia lui, şi tînărul nici nu băgă de seamă cum au trecut în goană pe lîngă el turnurile înspăi-mîntătoare, năpădite de muşchi, ale cetăţii lui Antonius, nu auzi cîntînd trîmbiţele în cetate, nu văzu trecînd pe lîngă el patrula ecvestră romană cu o făclie aprinsă, care-şi revărsa în drumul lui lumina tremurătoare.

După ce trecu de turnuri, Iuda se întoarse şi văzu cum, la o înălţime înspăimîntătoare, deasupra templului, s-au aprins două menorahuri gigantice. Dar şi pe acestea nu le văzu de-cît vag. I se păru că deasupra Yerushalayimului s-au aprins zece candele nemaivăzut de uriaşe care se întreceau cu lumina singurei candele ce se înălţa din ce în ce mai sus deasupra Yerushalayimului — luna.

Acum, lui Iuda nu-i mai păsa de nimic, se grăbea spre poarta Ghetsemani, voia să iasă cît mai repede din oraş. La răstimpuri i se părea că în faţa lui, printre spinările şi figurile trecătorilor, zăreşte mica siluetă dănţuitoare care-l poartă pe urmele ei. Dar era o iluzie. Iuda înţelegea că Niza l-a depăşit cu mult. Trecu în fugă pe lîngă dughenile zarafilor şi ajunse în sfîrşit la poarta Ghetsemani. Aci, arzînd de nerăbdare, fusese totuşi nevoit să zăbovească. In oraş intrau cămile, în urma lor pătrunse o patrulă militară siriană, pe care Iuda o blestemă în gînd… Dar toate au un sfîrşit. Nerăbdătorul Iuda se găsea acum dincolo de zidul oraşului. Pe partea stingă, văzu un mic cimitir, iar alături cîteva corturi ale pelerinilor, din pînză dungată. După ce străbătu drumul plin de praf şi scăldat de lună, Iuda se repezi spre rîuşorul Cedron, să-l treacă. Apa bolborosea încetişor sub picioarele lui. Sărind din piatră în piatră, ieşi în sfîrşit pe malul celălalt, unde se afla grădina Ghetse-mani, şi văzu, plin de bucurie, că drumul prin dreptul grădinilor era pustiu. Nu departe, se zărea poarta pe jumătate dă-rîmată a unei grădini întinse de măslini.

După oraşul sufocant, pe Iuda îl învălui mirosul îmbătător al nopţii de primăvară. Din poienile grădinii Ghetsemani se revărsau peste gard, în valuri, arome de mirt şi de salcîm. Poarta nu era păzită, nu era ţipenie acolo şi, după cîteva minute, Iuda alerga sub umbra misterioasă a uriaşilor măslini cu coroane bogate. Drumul mergea la deal. Iuda urca, răsu-flînd din greu, păşind în răstimpuri, prin întuneric, pe covoarele meşteşugit ţesute de lună, care îi reamintiră covoarele din prăvălia gelosului soţ al Nizei.

Peste o vreme, se desluşi în stînga, pe o poiană, moara de ulei cu piatra ei grea şi cu un morman de butoaie. Grădina era pustie — lucrul se terminase la apusul soarelui; şi, acum, în văzduh răsunau pe întrecute triluri de privighetori.

Locul spre care mergea Iuda era aproape. Ştia că în dreapta, în întuneric, se va auzi acum şopotul apei ce se scurgea în grotă. Ceea ce se şi întîmplă — îl auzi. Aerul se răcorea tot mai mult. Atunci, încetinindu-şi pasul, strigă încet:

— Niza!

Dar, în locul ei, dezlipindu-se de tulpina groasă a unui măslin, sări în drum un bărbat îndesat, ţinînd în mînă ceva ce strălucea şi pieri într-o clipă. Iuda scoase un strigăt slab, se dădu înapoi, dar un al doilea om îi aţinu calea.

Primul, din faţa lui, îl întrebă:

— Cîţi bani ai primit? Spune, dacă vrei să scapi cu viaţă! Speranţa licări în inima lui Iuda şi strigă deznădăjduit:

— Treizeci de arginţi! Treizeci de arginţi! Tot ce am primit e la mine! Iată banii! Luaţi-l, dar lăsaţi-mi viaţa!

Omul din faţă îi smulse punga din mînă. în aceeaşi clipă, în spatele lui, celălalt ridică un cuţit şi-l izbi pe frumosul în- drăgostit sub omoplat. Trupul lui Iuda se prăvăli înainte, şi mîinile lui, cu degetele închircite, zvîcniră în aer. Omul din faţă îl prinse în cuţitul său şi-l înfipse pînă-n plasele în inima lui Iuda.

— Ni.. za… silabisi Iuda cu o voce joasă, plină de mustrare şi nu cu vocea lui înaltă, pură şi tînără. Apoi nu mai scoase o vorbă. Corpul i se prăbuşi cu atîta putere, încît pă-mîntul bubui sub el.

Atunci, apăru în drum o a treia siluetă. Avea pe umeri o mantie şi pe cap o glugă.

— Nu zăboviţi! porunci el.

Ucigaşii împachetară repede într-o bucată de piele punga, împreună cu biletul pe care-l întinsese al treilea om, şi o legară cruciş cu sfoară. Al doilea om băgă pachetul în sîn, apoi cei doi ucigaşi săriră din drum mistuindu-se în penumbra dintre măslini. Al treilea, însă, se aplecă deasupra celui ucis şi-l privi în faţă. în umbră, chipul mortului i se păru alb ca varul şi de o frumuseţe iluminată.

După cîteva secunde, pe drum nu se mai găsea nici un om viu. Trupul neînsufleţit zăcea cu mîinile larg desfăcute. Luna lumina laba piciorului stîng, făcînd să se vadă clar curelele sandalei.

Întreaga grădină Ghetsemani răsuna de cîntecul privighetorilor.

Unde s-au dus cei doi care-l înjunghiară pe Iuda, nu ştie nimeni, dar drumul celui de-al treilea om, cu glugă, se cunoaşte. Părăsind cărarea, porni grăbit printre măslini, strecurîn-du-se spre sud. Trecu peste gardul grădinii, departe de poarta principală, în colţul ei de la sud, acolo unde se năruiseră pietrele din creştetul zidului. în curînd ajunse pe ţărmul Cedro-nului. Aici intră în apă şi merse o vreme pe firul ei, pînă ce răsăriră în depărtare siluetele a doi cai şi a unui om. Animalele stăteau şi ele în rîuşor. Apa şiroia, spălîndu-le copitele. Păzitorul cailor încalecă pe unul dintre ei, omul cu glugă sări pe celălalt, apoi porniră amîndoi, fără grabă, pe firul apei, în trosnetul pietrelor de sub copitele cailor. După cîtva timp, călăreţii ieşiră din rîu, se urcară pe ţărmul dinspre Yerushalayim şi-şi continuară drumul la pas, de-a lungul zidului oraşului. Deodată, cel ce adusese caii se despărţi de celălalt şi, luînd-o la trap, dispăru; omul cu glugă se opri locului, descăleca pe un drum pustiu, îşi scoase mantia, o întoarse pe dos, scoase de sub mantie un coif turtit, fără penaj, şi-l puse pe cap. Acum se sui în şa un bărbat în hlamidă militară, cu o spadă scurtă la şold. Strînse din dîrlogi, şi calul iute, de cavalerie, o luă la trap, scuturîndu-l pe călăreţ. Drumul nu era lung — călăreţul se apropia de poarta de sus a Yerushalayimului.

Sub arcada porţii dansa şi sălta flacăra neliniştită a torţelor. Santinelele din centuria a doua a Legiunii Fulminanta şedeau pe bănci de piatră, jucînd zaruri. Zărindu-l pe militarul călare, soldaţii săriră de pe locurile lor, militarul le făcu semn cu mîna şi intră în oraş.

Luminile de sărbătoare înecau oraşul. La toate ferestrele juca lumina opaiţelor şi de pretutindeni, contopindu-se într-un cor lipsit de armonie, răsunau vocile oamenilor. Din cînd în cînd, zvîrlind cîte o privire pe ferestrele ce dădeau în stradă, călăreţul putea să-i vadă pe oameni stînd la masă şi ospă-tîndu-se cu carne de ied. Printre tăvi cu ierburi amare licăreau cupe cu vin. Fluierînd domol o melodie, călăreţul se strecura în trap lin pe străzile pustii ale Oraşului de Jos spre turnul lui Antonius, uitîndu-se din cînd în cînd la sfeşnicele cu cinci braţe din vîrful templului, nemaivăzute nicăieri în lume, în care ardeau luminări în văpăi, sau la luna care plutea deasupra sfeşnicelor.

Palatul lui Irod cel Mare nu lua deloc parte la festivităţile din noaptea de Paşti. Numai în încăperile auxiliare din partea de sud a palatului, unde erau încartiruiţi ofiţerii cohortei romane şi legatul legiunii, se zăreau lumini şi se simţea o oarecare animaţie. Partea din faţă însă, cea principală, unde — împotriva voinţei lui — se găsea singurul locatar al palatului, procuratorul, era toată, împreună cu colonadele şi statuile ei de aur, inundată de lumina orbitor de strălucitoare a lunii. Aci, în interiorul palatului, domneau întunericul şi liniştea.

Procuratorul, aşa cum îi spusese şi lui Afranius, nu voise să intre în palat. Poruncise să i se facă patul pe terasă, acolo unde prînzise şi unde condusese interogatoriul în dimineaţa aceea. Se culcase pe patul pregătit, dar nu se lipea somnul de el. Luna, liberă, plutea în înaltul unui cer senin şi timp de cîteva ceasuri nu-şi desprinse ochii de la ea. în sfîrşit, pe la mijlocul nopţii, somnul se îndură de hegemon. Căscînd spasmodic, procuratorul îşi descheie şi-şi aruncă de pe el pelerina, îşi descătărămă cureaua cu care se încingea peste cămaşă şi de care atîrna un cuţit lat, de oţel, în teacă, le puse în jeţul de lîngă pat, apoi îşi scoase sandalele şi se întinse. în aceeaşi clipă, Banga se urcă în pat şi se culcă lîngă el, cap la cap, iar procuratorul, punînd mîna pe gîtul cîinelui, închise, în sfîrşit, ochii. Numai atunci adormi şi dulăul.

Patul se afla în semiobscuritate; o coloană îl apăra de lumina lunii; totuşi, de la treptele intrării spre pat, se întindea o fîşie de raze luminoase. Şi numai cînd pierdu legătura cu tot ce-l înconjura aievea, procuratorul porni fără zăbavă pe fîşia luminoasă, îndreptîndu-se în sus, spre lună. Izbucni chiar în rîs, de bucurie, în somn — atît de minunat şi de neuitat se înjgheba totul pe drumul acesta străveziu şi albastru. Mergea însoţit de Banga, alături de filozoful-vagabond. Discutau despre ceva foarte complicat şi important şi nici unul dintre ei nu putea să-l biruie pe celălalt. în nici o privinţă nu coincideau părerile lor, din care cauză controversa era deosebit de interesantă şi interminabilă. Se înţelege de la sine că execuţia din ziua aceea se dovedise a fi o pură neînţelegere: doar iată, filozoful care născocise un lucru atît de aiurit, cum că toţi oamenii au inimă bună, mergea lîngă procurator: prin urmare, era în viaţă.

Şi, desigur, ar fi fost îngrozitor chiar să te gîndeşti că un asemenea om putea fi executat. Supliciul nu a avut loc! Nu! Iată în ce consta farmecul acestei călătorii în sus pe treptele lunii.

Aveau timp destul; ploaia torenţială, cu trăsnete şi fulgere, nu va veni decît spre seară, şi laşitatea e, fără doar şi poate, unul dintre cele mai îngrozitoare vicii. Aşa spunea Yeshua Ha-Nozri. Nu, filozofule, te contrazic: laşitatea este cel mai îngrozitor dintre vicii!

Uite, de pildă, actualul procurator al Iudeii, pe cînd era tribun al legiunii, nu se înspăimîntase în Valea Fecioarelor, cînd germanii turbaţi de furie fuseseră gata-gata să-l sfîşie pe uriaşul Moartea-Şobolanilor. Dar dă-mi voie, filozofule! Oare se poate ca tu, cu inteligenţa ta, să crezi că procuratorul Iudeii ar putea să-şi distrugă cariera din pricina unui om care a săvîrşit o crimă împotriva cezarului?

Da, da… gemea şi plîngea cu sughiţuri în somn Pilat. Bineînţeles, are să şi-o distrugă. Dimineaţă n-ar fi făcut-o, dar acum, noaptea, cîntărind totul, este de acord să şi-o distrugă. Va face orice ca să-l salveze de la execuţie pe acest visător nebun şi vraci, care nu are absolut nici o vină!

— De-acum înainte vom fi totdeauna împreună, îi spunea în somn filozoful-vagabond în zdrenţe care, nu se ştie cum, apăruse în calea Călăreţului cu lancea de aur; dnd se va vorbi de unul, pe loc se va spune şi de celălalt! De voi fi pomenit eu, în aceeaşi clipă te vor pomeni şi pe tine! Pe mine, un copil găsit, fiul unor părinţi necunoscuţi, şi pe tine, fiul unui rege-cititor în stele şi al unei fete de morar, frumoasa Pila.

— Te rog, nu mă uita, pomeneşte-mă şi pe mine, fiul cititorului în stele, îl ruga în somn Pilat pe filozof.

Şi, primind asigurări printr-un clătinat afirmativ din cap de la cerşetorul din En-Sarid, care păşea alături cu el, crudul procurator al Iudeii plîngea în somn şi rîdea de bucurie.

Toate acestea erau bune, dar cu atît mai îngrozitoare fu trezirea din somn a hegemonului. Banga începu să mîrîie la lună, şi drumul albastru, alunecos, uns parcă cu untdelemn se prăbuşi. Deschise ochii şi primul lucru de care îşi aduse aminte a fost că supliciul avusese loc. Primul lucru pe care-l făcu procuratorul a fost să-şi încleşteze, cu un gest obişnuit, mîna în zgarda lui Banga; apoi începu să caute luna cu ochi de bolnav şi văzu că mai scăpătase puţin pe boltă şi se mai argintase. Lumina ei era sfîşiată de o lumină neplăcută, care-l supăra şi juca pe balcon chiar în faţa ochilor săi. în mîinile centurionului Moartea-Şobolanilor fîlfîia şi fumega o torţă. Cel care o ţinea se uita într-o parte cu frică şi ură la primejdioasa fiară care se pregătea să sară asupra lui.

— Stai cuminte, Banga, porunci procuratorul cu o voce bolnavă şi tuşi. Apărîndu-şi cu mîna ochii de lumină, el continuă: Nici noaptea şi nici în bătaia lunii nu am linişte!… O, zei… De altfel, şi tu, Marcus, ai o funcţie ingrată. îi schilodeşti pe soldaţi… Marcus îl privea tare uimit, şi procuratorul îşi dădu seama de realitate. Pentru a îmblînzi cuvintele fără rost pe care le spusese pe jumătate adormit, el continuă:

— Nu te supăra, centurion. Situaţia mea, îţi repet, este şi mai rea. Ce doreşti?

— A venit comandantul pazei secrete, îl vesti, liniştit, Marcus.

— Cheamă-l, cheamă-l, porunci procuratorul, şi, dregîn-du-şi vocea, tuşi; apoi începu să-şi caute cu picioarele desculţe sandalele.

Flacăra se porni să joace pe coloane, încălţările centurionului bătură mozaicul, şi acesta ieşi în grădină.

— Nici la lumina lunii nu am linişte, îşi spuse, scrîşnind din dinţi, procuratorul.

Pe balcon, în locul centurionului, apăru omul cu glugă.

— Banga, stai cuminte, spuse încet procuratorul, strîn-gînd dulăul de ceafă.

Înainte de a rosti o vorbă, Afranius aruncă în jur, după obiceiul său, priviri cercetătoare; se cufundă în umbră şi, con-vingîndu-se că în afară de Banga nu mai e nici un străin pe balcon, spuse încet:

— Te rog să mă înaintezi Tribunalului, procuratorule! Ai avut dreptate. N-am fost în stare să-l păzesc pe Iuda din Kiriat. A fost înjunghiat. Te rog să fiu judecat şi să-mi primeşti demisia.

Lui Afranius i se păru că-l cercetează două perechi de ochi — ai cîinelui şi ai lupului.

Afranius scoase de sub hlamidă o pungă scorojită din pricina sîngelui, pecetluită cu două sigilii.

— Iată punga cu banii pe care ucigaşii au aruncat-o în taină în casa marelui preot. Sîngele de pe ea este al lui Iuda din Kiriat.

— Demn de luat aminte. Cît e în pungă, întrebă Pilat, aple-cîndu-se peste ea.

— Treizeci de arginţi. Procuratorul zîmbi ironic, spunînd:

— Puţin. Afranius tăcea.

— Unde e cel ucis? — Asta nu ştiu, răspunse cu demnitate calmă omul care nu se despărţea niciodată de gluga sa. în dimineaţa aceasta vom începe cercetările.

Procuratorul tresări, lăsînd din mînă cureaua sandalei, care nu voia deloc să se încheie.

— Ştii sigur că a fost ucis? Primi un răspuns sec:

— Eu, procuratorule, fac serviciul de cincisprezece ani în Iudeea. Mi-am început slujba pe timpul lui Valerius Gratus. Nu am nevoie să văd neapărat cadavrul, ca să pot spune că omul a fost ucis, şi iată, raportez că cel care purta numele de Iuda din Kiriat a fost înjunghiat acum cîteva ore.

— Iartă-mă, Afranius, răspunse Pilat. Nu m-am trezit încă bine, de asta am şi vorbit aşa. Dorm prost — procuratorul zîmbi ironic — şi tot timpul văd în vis razele lunii. închi-puie-ţi ce caraghios e! Mi se pare mereu că mă plimb pe raza asta…

Aşadar, aş vrea să aflu ce părere ai în legătură cu chestiunea aceasta. Unde ai de gînd să-l cauţi: ia loc, şef al serviciului secret.

Afranius se înclină, împinse jeţul mai aproape de pat şi se aşeză în zăngănit de spadă.

— Am de gînd să-l caut în preajma morii de ulei din grădina Ghetsemani.

— Da, da… Dar de ce tocmai acolo?

— Hegemonule, am motive să cred că Iuda nu a fost ucis în Yerushalayim, dar nici prea departe de el, ci pe-aproape.

— Socot că eşti unul dintre cei mai străluciţi cunoscători ai meseriei dumitale. Nu ştiu, de altfel, care-i situaţia la Roma, dar în colonii nu există un altul care să-ţi fie deopotrivă. Dar explică-mi, te rog, de ce ai de gînd să-l cauţi tocmai acolo?

— În nici un caz nu admit ideea, spunea încet Afranius, că Iuda s-a dat pe mîna unor oameni suspecţi în raza oraşului. Pe stradă nu poţi ucide în taină. Deci, a fost ademenit, desigur, într-un subsol. Dar cei din serviciul meu îl căutau deja în Oraşul de Jos, şi, fără doar şi poate, l-ar fi găsit, dacă ar fi fost acolo. El însă nu se afla în oraş, asta ţi-o garantez. Dacă ar fi fost omorît departe de oraş, acest pachet cu bani n-ar fi putut să fie aruncat atît de repede. A fost omorît aproape de oraş. Au reuşit să-l ademenească în afara oraşului.

— Nu pricep cum s-a putut face acest lucru!

— Da, procuratorule, este problema cea mai grea în toată afacerea asta şi nici nu ştiu dacă voi reuşi s-o rezolv.

— Într-adevăr, e pur şi simplu enigmatic! într-o seară de sărbătoare, un om credincios pleacă, nu se ştie de ce, în afara oraşului, părăsind masa de Paşti, şi acolo piere. Cine şi prin ce anume a putut să-l ademenească? Nu cumva o fi făcut treaba asta o femeie? întrebă deodată inspirat procuratorul.

Afranius îi răspunse calm şi convingător:

— În nici un caz, procuratorule. Asta este cafegoric exclus. Trebuie să raţionăm logic. Cine era interesat în moartea lui Iuda? Nişte vînzători nomazi, un cerc în care categoric nu erau nici un fel de femei. Ca să te însori, procuratorule, se cer bani, ca să aduci un om pe lume, tot de ei e nevoie, dar ca să căsăpeşti un om cu ajutorul unei femei, e nevoie de foarte mulţi bani, şi nici un fel de vagabonzi nu-i au. Nu a fost nici o femeie în povestea asta, procuratorule. Am să spun mai mult, o asemenea interpretare a omorului nu poate decît să ne facă să pierdem urma, să împiedice cercetările şi să mă încurce pe mine.

— Văd că ai perfectă dreptate, Afranius, zise Pilat, iar eu mi-am permis să exprim doar o presupunere.

— Care este, din păcate, greşită, procuratorule.

— Bine, dar atunci despre ce-i vorba? exclamă procuratorul, scrutînd cu o atenţie încordată chipul lui Afranius.

— Presupun că e vorba tot de bani.

— E o idee extraordinară! Dar cine şi pentru ce putea să-i propună bani, noaptea, în afara oraşului?

— O, nu, procuratorule, nu aşa. Am o singură presupunere, şi dacă nu am dreptate, alte explicaţii cred că nu voi găsi. Afranius se aplecă mai aproape de procurator şi încheie în şoaptă: Iuda a vrut să-şi ascundă banii într-un loc ferit, pe care nu-l cunoştea decît el.

— E o explicaţie foarte subtilă. Se vede că aşa s-au şi petrecut lucrurile. Acum te înţeleg, nu l-au ademenit oamenii, ci ţelul lui propriu. Da, da, aşa este. — Aşa este. Iuda era neîncrezător, el ascundea banii de ochii oamenilor.

— Da, dumneata ziceai de grădina Ghetsemani… Dar de ce tocmai acolo ai intenţia să-l cauţi — asta, recunosc, n-o înţeleg.

— O, procuratorule, e lucrul cel mai simplu. Nimeni n-o să-şi ascundă banii în preajma drumurilor, în locuri deschise şi pustii. Iuda nu se afla nici în drum spre Hebron, nici în drum spre Betania. El trebuia să fie într-un loc apărat, ferit, într-un loc cu copaci. Este atît de simplu. Dar alte locuri, în afară de Ghetsemani, nu sînt în apropierea Yerushalayimu-lui. El nu putea să plece departe.

— M-ai convins cu desăvîrşire. Aşadar, ce-i de făcut acum?

— Am să încep neîntîrziat să-i caut pe ucigaşii care l-au urmărit pe Iuda dincolo de oraş, iar personal, după cum ţi-am mai raportat, mă duc să mă predau, ca să fiu judecat.

— Pentru ce?

— Garda mea l-a scăpat din vedere aseară, în bazar, după ce a părăsit palatul lui Caiafa. Cum s-a întîmplat una ca asta, nu înţeleg. Nu am mai întîmpinat aşa ceva de cînd sînt. A fost luat sub supraveghere imediat după discuţia noastră. Dar în raionul bazarului el a schimbat drumul, a făcut o buclă atît de ciudată, încît a dispărut fără urmă.

— Aşa. îţi declar că nu consider necesar să te înaintez tribunalului. Ai făcut tot ce ţi-a stat în putinţă, şi nimeni pe lumea asta — aici procuratorul zîmbi — nu ar fi fost în stare să facă mai mult decît ai făcut dumneata! Trage la răspundere pe iscoadele care l-au pierdut pe Iuda. Dar şi aici, te previn, n-aş vrea să fii prea sever. La urma urmei, am făcut totul spre a-i purta de grijă ticălosului acestuia! Da, am uitat să te întreb — procuratorul îşi frecă fruntea —, cum de au izbutit să arunce nevăzuţi punga cu bani în curtea lui Caiafa?

— Să vezi, procura torule… Nu e o treabă prea grea. Răzbunătorii au trecut prin spatele palatului lui Caiafa, pe unde stradela domină curtea interioară, şi au aruncat pachetul peste gard.

— Împreună cu biletul? — Da, întocmai cum ai presupus, procura torule. De altfel… aici Afranius smulse pecetea de pe pachet şi-i arătă lui Pilat interiorul acestuia.

— Vai de mine, Afranius, ce faci, peceţile acestea sînt precis de la templu!

— Procuratorul nu trebuie să se neliniştească din pricina acestei chestiuni, răspunse Afranius, închizînd pachetul la loc.

— E posibil să ai toate peceţile? întrebă Pilat rîzînd.

— Altfel nici nu se poate, procuratorule, îi răspunse fără să rîdă, pe un ton foarte sever, Afranius.

— Îmi închipui ce s-a petrecut la Caiafa.

— Da, hegemon. S-a iscat mare zarvă. Am fost invitat de îndată.

Pînă şi în semiîntuneric se vedeau strălucind ochii lui Pilat.

— Demn de luat aminte, demn de luat aminte…

— Dă-mi voie să nu fiu de părerea ta, procuratorule, nu e un lucru demn de luat aminte. E o treabă din cale-afară de plicticoasă şi obositoare. La întrebarea mea dacă în palatul lui Caiafa se plătise cuiva vreo sumă de bani, am primit un răspuns hotărît: nu.

— Aha, aşa? Dacă-i aşa, e bine. Nu s-a plătit, prin urmare, nu s-a plătit. Cu atît mai greu va fi să pui mîna pe ucigaşi.

— Acesta este adevărul, procuratorule.

— Da, Afranius, iată ce mi-a trecut deodată prin minte: nu cumva el şi-a pus capăt zilelor?

— O, nu, procuratorule, îi răspunse Afranius, răsturnîn-du-se chiar de mirare în fotoliu, iartă-mă, dar este absolut neverosimil!

— Ah, în acest oraş totul este verosimil. Sînt gata să pun rămăşag că, în timpul cel mai scurt, zvonurile despre acest lucru se vor răspîndi prin tot oraşul.

Aici Afranius îşi aruncă din nou privirea spre procurator, stătu o clipă pe gînduri şi-i răspunse:

— Asta n-ar fi exclus, procuratorule.

Era clar că procuratorul nu izbutea defel să alunge din minte problema referitoare la omorul omului din Kiriat, deşi totul se dovedea a fi cît se poate de limpede, aşa încît spuse cu un aer chiar visător: — Aş fi vrut şi eu să văd cum îl omorau.

— A fost omorît cu o artă neîntrecută, procuratorule, îi răspunse Afranius, uitîndu-se cu o oarecare ironie la procurator.

— De unde ştii asta?

— Binevoieşte a-ţi îndrepta atenţia asupra pungii, procuratorule, îi răspunse Afranius, îţi garantez că sîngele lui Iuda a ţîşnit în valuri. Am avut ocazia, în viaţa mea, să văd oameni omorîţi.

— Aşadar, el nu se va mai scula?

— Nu, procuratorule, el se va scula atunci cînd va răsuna deasupra lui trîmbiţa lui Mesia, care este aşteptat aici, răspunse zîmbind filozofic Afranius. Dar înainte de asta, el nu se va scula.

— Ajunge, Afranius. Totul este limpede. Să trecem la în-mormîntare.

— Cei executaţi au fost îngropaţi, procuratorule.

— Vai, Afranius, ar fi o crimă să fii dat în judecată. Eşti demn de cea mai mare răsplată. Cum s-au petrecut lucrurile?

Acesta începu să povestească: în timp ce el era ocupat cu cazul Iuda, cîţiva oameni din paza secretă, conduşi de ajutorul lui, au ajuns la colină pe cînd se lăsa noaptea. în vîrful colinei s-a descoperit că lipsea un cadavru. Pilat tresări, spu-nînd răguşit:

— Vai de mine, cum de n-am prevăzut asta!…

— Nu e cazul să te alarmezi, procuratorule, spuse Afranius, urmîndu-şi povestirea. Trupurile lui Dismas şi Hestas, cu ochii scoşi de păsările răpitoare, au fost ridicate, şi straja s-a repezit de îndată în căutarea celui de-al treilea cadavru. A fost găsit curînd. Un om oarecare…

— Levi Matei, zise Pilat, mai curînd afirmativ decît interogativ.

— Da, procuratorule… Levi Matei se ascunsese în peşteră, pe coasta dinspre nord a Golgotei, aşteptînd căderea întunericului. Trupul gol al lui Yeshua Ha-Nozri era lîngă el. Cînd straja a intrat în peşteră cu torţa, Levi a fost cuprins de furie şi deznădejde. Striga că nu săvîrşise nici o crimă şi că orice om are dreptul, după lege, să înmormînteze pe un criminal executat, dacă vrea s-o facă. Levi Matei spunea că n-are de gînd să se despartă de cadavru. Era aţîţat, striga numai el ştie ce, ba rugîndu-se, ba ameninţînd şi blestemînd…

— A fost nevoie să se pună mîna pe el? întrebă, mohorît, Pilat.

— Nu, procuratorule, nu, răspunse, liniştindu-l, Afranius. Nebunul ăsta obraznic s-a potolit după ce a fost lămurit că trupul va fi îngropat. înţelegînd ce voiam să facem, s-a îm-blînzit, dar a declarat că nu va pleca nicăieri şi că vrea să ia parte la înmormîntare. A declarat că nu va pleca nici chiar dacă va fi ameninţat cu moartea şi chiar a întins soldaţilor un cuţit de tăiat pîine, pe care-l avea la el, cu care să-l ucidă.

— A fost gonit? întrebă, înăbuşit, Pilat.

— Nu, procuratorule, nu. Ajutorul meu i-a îngăduit să ia parte la înmormîntare.

— Care dintre ajutoarele dumitale a condus toată treaba asta? întrebă Pilat.

— Tolmai, răspunse Afranius, adăugind neliniştit: Poate că a săvîrşit vreo greşeală?

— Continuă, răspunse Pilat. Nu s-a săvîrşit nici o greşeală, în general, sînt cam descumpănit, Afranius; pesemne că am de-a face cu un om care nu dă niciodată greş. Omul ăsta eşti dumneata.

— Levi Matei a fost luat în căruţă împreună cu trupurile celor executaţi şi, după vreo două ore, au ajuns în trecătoa-rea pustie de la nord de Yerushalayim. Acolo, straja, muncind în schimburi, a săpat într-un ceas o groapă adîncă, în care au fost îngropaţi cei trei executaţi.

— Goi?

— Nu, procuratorule. Soldaţii au luat cu ei, ca să-i acopere, nişte hitoane. Pe degetele celor îngropaţi au fost trase inele. Al lui Yeshua, cu o crestătură — al lui Dismas, cu două — iar al lui Hestas, cu trei. Groapa a fost astupată şi acoperită cu pietre. Semnul de recunoaştere îl ştie Tolmai.

— Vai, dacă aş fi putut prevedea! începu să vorbească, schimonosindu-se, Pilat, aş fi avut nevoie să-l văd pe acest Levi Matei…

— El este aici, procuratorule.

Pilat îl privi o vreme cu ochii larg deschişi, apoi spuse: — îţi mulţumesc pentru tot ce s-a făcut în treaba aceasta. Te rog să mi-l trimiţi mîine pe Tolmai, vestindu-l din timp că sînt mulţumit de el, iar pe dumneata, Afranius — procuratorul scoase din buzunarul brîului de piele care se afla pe masă un inel şi-l întinse şefului serviciului secret —, te rog să primeşti asta ca amintire.

Afranius se înclină, zicînd:

— Este o mare onoare pentru mine, hegemon.

— Pe soldaţii care au făcut înmormîntarea te rog să-i răsplăteşti. Pe copoii care l-au scăpat de sub supraveghere pe Iuda, mustră-i. Pe Levi Matei trimite-l chiar acum la mine. Vreau să aflu neîntîrziat amănunte în legătură cu Yeshua.

— Am înţeles, procuratorule, răspunse Afranius şi începu să se retragă salutînd din cap, iar procuratorul bătu din palme, strigînd slugilor:

— Veniţi încoace! O făclie sub colonadă!

Pe cînd Afranius ieşea în grădină, în spatele lui Pilat luminile începură să licărească în mîinile slugilor. S-au pus trei sfeşnice pe masă, în faţa procuratorului, şi noaptea scăldată în lumina lunii s-a retras de îndată în grădină, de parcă Afranius ar fi luat-o cu el. în locul celui plecat, pe balcon intră un om necunoscut, slab şi pirpiriu, însoţit de un centurion cu statură uriaşă. Centurionul, surprinzînd privirea procuratorului, se retrase numaidecît în grădină şi dispăru.

Procuratorul îl studia pe cel venit, aţintindu-l cu nişte ochi lacomi, uşor speriaţi. Astfel este privit orice om despre care s-au auzit multe vorbindu-se şi care în cele din urmă se arată la faţă.

Omul, să tot fi avut patruzeci de ani, negru la chip, zdrenţăros, acoperit cu noroi uscat, arunca priviri de lup pe sub sprîncene. Pe scurt, era foarte puţin arătos şi mai curînd semăna cu un cerşetor de pe străzile oraşului, dintre cei ce forfotesc în număr mare pe terasele templului sau în pieţele murdarului şi gălăgiosului Oraş de Jos.

Tăcerea îndelungată fu tulburată de purtarea ciudată a celui adus. Se schimbă la faţă, se clătină, şi, dacă nu s-ar fi apucat cu mîna murdară de marginea mesei, s-ar fi prăbuşit.

— Ce-i cu tine? îl întrebă Pilat. — Nimic, răspunse Levi Matei, făcînd un gest, de parcă ar fi înghiţit ceva. Gîtul lui slab, gol şi cenuşiu se umflă, apoi se dezumflă din nou.

— Ce-i cu tine? repetă Pilat.

— Sînt obosit, răspunse omul, uitîndu-se posac în podea.

— Stai jos, zise Pilat, arătîndu-i jeţul.

Levi îl privi neîncrezător pe procurator, se îndreptă spre jeţ, se uită dintr-o parte şi speriat la rezemătoarele de aur şi nu se aşeză în jeţ, ci alături, jos pe podea.

— Ia explică-mi, de ce nu te-ai aşezat în jeţ? îl întrebă Pilat.

— Sînt murdar şi-l voi întina, zise Levi, cu ochii în pămînt.

— Ţi se va da numaidecît de mîncare.

— Nu mi-e foame.

— De ce minţi? întrebă încet Pilat. Tu doar n-ai mîhcat toată ziua, sau poate chiar şi mai de mult. Bine, nu mînca. Te-am chemat să-mi arăţi cuţitul pe care l-ai avut la tine.

— Mi l-au luat soldaţii, atunci cînd m-au adus aici, răspunse Levi, adăugind ursuz: Te rog să mi-l înapoiezi; trebuie să-l dau îndărăt stăpînului său. L-am furat.

— De ce?

— Ca să tai funiile.

— Marcus! strigă procuratorul. Şi centurionul păşi sub colonadă. Dă-mi cuţitul acestui om.

Centurionul scoase dintr-o teacă — îi atîrnau două de cingătoare — un cuţit murdar de tăiat pîine, îl întinse procuratorului, se retrase şi dispăru.

— De la cine ai luat cuţitul?

— Din brutăria de lîngă poarta Hebronului, cum intri în oraş pe stînga.

Pilat privi lama lată a cuţitului, o încercă cu degetul, să vadă, pesemne, dacă este sau nu ascuţită, şi spuse:

— In ceea ce priveşte cuţitul, nu avea nici o grijă. Va fi trimis la brutărie. Acum însă mai am nevoie de ceva: arată-mi papirusul pe care-l porţi la tine şi pe care sînt înscrise cuvintele lui Yeshua.

Levi se uită cu ură la Pilat şi zîmbi, dar cu atîta răutate, încît chipul i se sluţi.

— Vreţi să-mi luaţi totul? Pînă şi ultimul lucru pe care-l mai am? întrebă el. — Nu ţi-am spus — dă-mi-l, răspunse Pilat, ţi-am spus — arată-mi-l.

Levi se scotoci în sîn şi scoase un sul. Pilat i-l luă din mînă, îl despături, îl întinse pe masă, între făclii şi, cu ochii îngustaţi, începu să studieze slovele de neînţeles, scrise cu cerneală. Greu era să înţelegi aceste rînduri strîmbe, şi Pilat se sucea, se pleca asupra papirusului, urmărind rîndurile cu degetul. Izbuti totuşi să desluşească într-un fel că scrierea aceea însemna un lanţ fără şir de cugetări, de date, de însemnări gospodăreşti şi fragmente de poezie. Cîte ceva izbuti să citească: „… moarte nu există… aseară am mîncat bucuroţi dulci de primăvară…”

Cu faţa crispată de încordare, Pilat citea cu ochii micşoraţi: „Vom vedea rîul curat al apei vieţii… Omenirea va privi soarele prin cristalul străveziu al…”

Aici Pilat tresări. în ultimele rînduri ale pergamentului descifra cuvintele „un mai mare viciu… laşitatea”.

Pilat făcu sul pergamentul şi, cu un gest brusc, i-l întinse lui Levi.

— Ia-l, spuse el şi tăcu. Apoi adăugă: După cîte văd, eşti un cărturar, şi n-are nici un rost, singur cum eşti, să umbli fără căpătîi, în veşminte de cerşetor. In Cezareea am o bibliotecă mare, sînt foarte bogat şi vreau să te iau în serviciul meu. Vei cerceta şi vei păstra papirusurile, vei fi hrănit şi îmbrăcat.

Levi se sculă.

— Nu, nu vreau, răspunse el.

— De ce? întrebă procuratorul, întunecîndu-se la chip… îţi sînt nesuferit? Ţi-e teamă de mine?

Acelaşi zîmbet plin de răutate schimonosi faţa lui Levi.

— Nu, răspunse el. Tu te vei teme de mine. N-o să-ţi vină uşor să mă priveşti în faţă, după ce l-ai omorît.

— Taci, îl opri Pilat; uite, ia banii ăştia. Levi refuză, clăti-nînd din cap, şi procuratorul urmă: Ştiu că te socoti ucenic al lui Yeshua, dar eu îţi spun că n-ai învăţat nimic din ce ţi-a propovăduit el. Că, dacă ai fi făcut-o, ai fi primit negreşit să iei de la mine. Să ştii că, înainte de moarte, el a spus că nu învinuieşte pe nimeni. Pilat ridică semnificativ degetul, obrazul îi tresărea nervos… El ar fi primit să ia de la mine. Tu eşti crud, iar celălalt n-a fost crud deloc. Ce-ai să faci? Unde-ai să te duci?

Deodată, Levi se apropie de masă, se propti cu mîinile în tăblie şi, aţintindu-şi ochii arzători asupra lui Pilat, îi şopti:

— Află, hegemon, că la Yerushalayim e un om în care am să bag cuţitul. Vreau să ţi-o spun ca să ştii că va mai curge sînge.

— Şi eu ştiu că va mai curge, răspunse Pilat. Vorbele tale nu mă miră. De bună seamă, pe mine vrei să mă înjunghii?

— Pe tine n-am să izbutesc, îi răspunse Levi, rînjind, nu sînt atît de prost să nădăjduiesc la una ca asta. Dar îl voi înjunghia pe Iuda din Kiriat şi tot restul vieţii pentru asta am să trăiesc.

Atunci, ochii procuratorului se luminară de o neînchipuită plăcere; făcîndu-i semn lui Levi Matei să se apropie, îi spuse:

— N-ai cum. Nu-ţi mai face griji. Iuda a fost înjunghiat chiar în noaptea asta.

Levi făcu un salt înapoi şi, aruncînd priviri sălbatice în jur, strigă:

— Cine a făcut-o?

— Nu fi gelos, îi răspunse rînjind Pilat şi-şi frecă mîinile. Mi-e teamă că a avut el admiratori şi în afară de tine.

— Cine a făcut asta? mai repetă în şoaptă Levi.

— Eu am făcut-o, îi răspunse Pilat.

Levi căscă gura, îşi pironi privirea pe chipul procuratorului, iar acesta îi spuse încet:

— De bună seamă, nu e mult ceea ce s-a făcut, totuşi, eu am făcut-o. Şi adăugă: Acum, ai să primeşti ceva de la mine?

Levi cumpăni, se îmblînzi, şi în cele din urmă spuse:

— Porunceşte să mi se aducă o bucăţică de papirus curat.

Trecuse un ceas. Levi nu se mai afla în palat. Acum, liniştea zorilor era tulburată numai de zgomotul lin al paşilor — erau santinelele din grădină. Luna se spălăcea văzînd cu ochii şi în cealaltă margine a cerului se zărea o pată albicioasă — luceafărul.

Făcliile se stinseseră de mult. Pe pat, era culcat procuratorul. Dormea cu obrazul în palmă şi nu i se auzea respiraţia. Alături de el, dormea Banga. Astfel întîmpină Pilat din Pont, al cincilea procurator al Iudeii, zorii zilei de cincisprezece a Nisanului.


27 Sfîrşitul apartamentului 50


Cînd Margareta ajunse la ultimele cuvinte ale capitolului: „… Astfel întîmpină Pilat din Pont, al cincilea procurator al Iudeii, zorii zilei de cincisprezece a Nisanului” — se făcuse dimineaţă.

În curte, prin ramurile sălciilor şi teilor, vrăbiile îşi duceau conversaţia lor matinală, veselă şi agitată.

Margareta se ridică din fotoliu, îşi întinse mădularele şi abia atunci îşi dădu seama cît de istovit îi era trupul şi ce somn îi era. Curios lucru—în sufletul ei nu se petrecuse nici o schimbare. Gîndurile îi erau limpezi, nu se simţea defel zguduită de faptul că petrecuse noaptea într-un chip atît de miraculos. Nu o tulburau amintirile legate de participarea sa la balul Satanei, nici faptul că printr-o minune maestrul se afla din nou alături de ea, că romanul a renăscut din cenuşă şi că toate au revenit la locurile lor în subsolul din ulicioară, de unde fusese izgonit denunţătorul Aloizi Mogarîci. într-un cuvînt, relaţiile ei cu Woland nu au atras după sine nici o neplăcere de ordin psihic. Totul era firesc, ca şi cînd altfel nici n-ar fi putut să fie.

Intră în odaia vecină şi, văzînd că maestrul doarme adînc şi liniştit, stinse lampa de birou, care ardea fără rost, şi se întinse pe un divan îngust, aşezat lîngă peretele opus şi acoperit cu un cearşaf vechi, rupt. Peste un minut, adormi, şi, în dimineaţa aceea, nu avu nici un fel de vise. Camerele din subsol erau cufundate în tăcere, tăcută era şi căsuţa proprietarului şi aceeaşi adîncă tăcere domnea în ulicioara dosnică.

În acest timp însă, adică în zorii zilei de sîmbătă, un etaj întreg al unei instituţii din Moscova era în picioare, iar ferestrele acestei clădiri care dădeau spre o piaţă întinsă, asfaltată, pe care o curăţau cu perii nişte maşini speciale înaintînd încet cu huruit, erau scăldate din belşug într-o lumină vie, care tăia lumina soarelui ivit la orizont.

Toţi cei care lucrau la acel etaj erau ocupaţi cu anchetarea afacerii Woland, şi lămpile arseseră toată noaptea în zece birouri.

De fapt însă, totul devenise limpede din ajun — de vineri, cînd a trebuit să fie închis Teatrul de varietăţi, drept urmare a dispariţiei administraţiei teatrului şi a scandaloaselor scene care s-au desfăşurat în ziua precedentă, în timpul renumitei şedinţe de magie neagră. Necontenit, fără pic de răgaz, la etajul acela treaz soseau materiale noi. Acum anchetatorilor însărcinaţi cu cercetarea ciudatului caz, care mirosea evident a forţă necurată, cu un adaos de trucuri pe bază de hipnoză şi care vădea un flagrant aspect penal, le revenea misiunea de a închega într-un singur tot variatele şi încîlcitele evenimente petrecute în diferitele colţuri ale Moscovei.

Cel dintîi care a fost nevoit să viziteze etajul lipsit de somn, scăldat în lumini electrice, fu Arkadi Apollonovici Semple-iarov, preşedintele comisiei acustice.

Vineri după-masă, în apartamentul lui, ce se află lîngă podul Kamennîi, sună telefonul şi o voce de bărbat ceru să vorbească cu Arkadi Apollonovici. Consoarta acestuia, care ridicase receptorul, răspunse sumbru că Arkadi Apollonovici nu se simte bine, că s-a culcat să doarmă şi nu poate veni la telefon. Totuşi Arkadi Apollonovici a trebuit să vină la telefon. La întrebarea, cine doreşte să vorbească cu Arkadi Apollonovici, vocea din telefon răspunse foarte scurt cine şi de unde e.

— O secundă… imediat… un minut… bîigui consoarta preşedintelui comisiei acustice, de obicei extrem de îngîm-fată, şi zbură ca o săgeată în dormitor, să-l ridice pe Arkadi Apollonovici din pat, unde zăcea resimţind chinuri de iad la amintirea şedinţei de magie neagră din ajun şi a scandalului din noaptea trecută, care a însoţit izgonirea din apartament a nepoatei lui din Saratov.

E drept, nu chiar într-o secundă, dar nici într-un minut, ci într-un sfert de minut, Arkadi Apollonovici, cu un singur papuc, pe piciorul stîng, numai în lenjerie de corp, era lîngă telefon şi murmura: — Da… eu sînt… Vă ascult, vă ascult…

Consoarta lui, uitînd în acele clipe toate crimele oribile împotriva fidelităţii conjugale, cu care fusese prins nefericitul Arkadi Apollonovici, se iţi în uşa coridorului, avîntînd papucul în aer şi şoptind:

— Papucul… pune-ţi papucul, că răceşti la picioare, la care, Arkadi Apollonovici, alungînd-o cu piciorul gol şi făcîndu-i ochi fioroşi, bălmăjea în telefon:

— Da, da, da, cum să nu, înţeleg… plec imediat. Toată seara Arkadi Apollonovici o petrecu la etajul unde avea loc ancheta.

Discuţia se dovedi apăsătoare, o discuţie dintre cele mai neplăcute, întrucît a trebuit să povestească cu toată sinceritatea nu numai ce ştia despre spectacolul acela infect şi despre încăierarea din lojă, dar, concomitent, fapt care se dovedi cu adevărat necesar, şi despre Milita Andreevna Pokobatko din strada Elohovskaia, şi despre nepoata din Saratov, şi despre multe altele care îi pricinuiau chinuri nemaipomenite bietului Arkadi Apollonovici.

Se înţelege de la sine că depoziţiile lui Arkadi Apollonovici — un om instruit şi cult, martor al revoltătorului spectacol, un martor cu scaun la cap, calificat, care i-a descris cît se poate de exact atît pe magicianul misterios cu mască pe faţă, cît şi pe cei doi ticăloşi, asistenţii lui, şi care a reţinut atît de bine că pe magician îl chema Woland — au făcut să înainteze considerabil ancheta. Confruntarea însă a depoziţiilor lui Arkadi Apollonovici cu depoziţiile altora, printre care unele doamne care au avut de suferit de pe urma reprezentaţiei (doamna în lenjerie de culoare violetă, care l-a uluit pe Rimski şi, vai, multe altele), cît şi a curierului Karpov, care fusese trimis la apartamentul 50 din strada Sadovaia, au stabilit imediat locul unde trebuia căutat vinovatul tuturor acestor tărăşenii.

În apartamentul 50 se făcuseră repetate descinderi şi nu numai că fusese cercetat în mod extrem de minuţios, dar pînă şi pereţii lui au fost ciocăniţi, iar coşurile de la cămine verificate în căutare de ascunzători secrete. Toate aceste măsuri însă nu au dus la nici un rezultat şi nici una din descinderi nu a putut dezvălui prezenţa cuiva acolo, deşi era absolut evident că apartamentul este locuit; în ciuda faptului că toate persoanele care într-un fel sau altul aveau menirea să se ocupe de artiştii străini aflaţi în turneu la Moscova afirmau în mod hotărît şi categoric că nici un fel de profesor de magie neagră cu numele Woland nu există şi nici nu poate fi în capitală.

Absolut nicăieri nu fusese înregistrat la sosire, nimănui nu-i prezentase paşaportul sau alte documente, contracte sau convenţii şi nimeni nu auzise de el! Kitaiţev, şeful secţiei de programe a comisiei de spectacole, se jura pe ce are mai scump că Stepan Lihodeev, dispărutul, nu-i trimisese spre aprobare nici un fel de program de reprezentaţie al vreunui Woland şi că nu fusese anunţat prin nici un telefon de sosirea numitului. Aşadar, el, Kitaiţev, nu pricepe defel şi habar n-are cum de a putut Stepan să admită o astfel de reprezentaţie la „Varietăţi”. Cînd i s-a spus însă că Arkadi Apollonovici l-a văzut cu propriii lui ochi pe acest magician la spectacol, Kitaiţev se mulţumi să-şi desfacă neputincios braţele şi să ridice ochii spre cer. Şi după ochii lui Kitaiţev se putea vedea şi afirma cu tărie că omul acesta este pur ca un cristal.

Era acel Prohor Petrovici, preşedintele Comisiei centrale de spectacole…

Şi fiindcă veni vorba, cum a intrat miliţia în biroul lui, Prohor Petrovici s-a reîntors imediat în costumul său, spre nemaipomenita bucurie a Armei Riceardovna şi spre marea nedumerire a miliţiei, deranjată fără motiv.

Trebuie să adăugăm că, reîntorcîndu-se şi băgîndu-se în costumul său cenuşiu cu dungi, Prohor Petrovici a aprobat absolut toate rezoluţiile pe care costumul le pusese în timpul scurtei sale absenţe.

… Aşadar, acelaşi Prohor Petrovici, în modul cel mai hotărît, habar n-avea despre nici un fel de Woland.

Vreţi, nu vreţi, dar ieşea ceva de necrezut: mii de spectatori, tot complexul de la „Varietăţi”, în sfîrşit Sempleiarov Arkadi Apollonovici, un om cum nu se poate mai instruit, toţi îl văzuseră pe acest mag, ca şi pe blestemaţii lui asistenţi, dar, în acelaşi timp, nu exista nici o posibilitate să-i găseşti undeva. Ce s-a întîmplat, permiteţi-mi să vă întreb: l-a înghiţit pămîntul imediat după dezgustătoarea şedinţă de magie neagră sau, după cum afirmă unii, nici nu a fost la Moscova? Dar dacă admitem prima variantă, rezultă, fără doar şi poate, că atunci cînd l-a înghiţit pămîntul, el a luat cu sine tot capul administraţiei Teatrului de varietăţi, iar dacă o admitem pe a doua, nu reiese cumva că însăşi administraţia teatrului nefast, săvîrşind premergător vreo porcărie (amintiţi-vă numai geamul spart în biroul lui Rimski şi purtarea lui As de caro!), a dispărut fără urmă din Moscova?

Trebuie să-i recunoaştem meritul celui ce conducea ancheta penală. Rimski, care dispăruse, fusese găsit cu o viteză uluitoare. A fost de ajuns să se confrunte comportarea lui As de caro, lîngă staţia de taxiuri din faţa cinematografului, cu unele indicii legate de timp, cum ar fi, de exemplu, ora la care s-a terminat reprezentaţia şi momentul în care ar fi putut să dispară Rimski, pentru ca imediat să se expedieze o telegramă la Leningrad. Peste o oră, sosi răspunsul (vineri spre seară) cum că Rimski a fost descoperit în camera 412 a hotelului „Astoria”, la etajul patru, alături de camera în care se instalase responsabilul de repertorii al unui teatru din Moscova, aflat tocmai atunci în turneu la Leningrad, aceeaşi cameră care, după cum se ştie, avea mobila de culoare cenuşiu-albas-tră, ornată cu auriu, şi o baie de toată frumuseţea.

Rimski, găsit în dulapul de haine din camera 412 a hotelului „Astoria”, a fost supus unui interogatoriu chiar acolo, la Leningrad. După care, la Moscova a sosit o telegramă anun-ţînd că directorul financiar Rimski se găseşte într-o stare de totală iresponsabilitate, că la toate întrebările nu dă răspunsuri judicioase sau poate nu vrea să le dea şi că nu cere decît un singur lucru: să fie ascuns într-o cameră blindată, prevăzută cu pază înarmată. De la Moscova, printr-o telegramă, s-a ordonat ca Rimski să fie adus în capitală, sub pază, drept care Rimski a şi plecat vineri, păzit, cu trenul de seară.

Tot vineri, spre seară, au dat şi de urma lui Lihodeev. în toate oraşele fuseseră trimise telegrame cerîndu-se informaţii despre el. Din Ialta a sosit răspunsul cum că Lihodeev trecuse pe acolo, dar că a plecat cu un avion spre Moscova.

Singura urmă care n-a putut fi depistată era urma lui Va-rionuha. Celebrul administrator de teatru, cunoscut literalmente de întreaga populaţie a Moscovei, dispăruse de parcă l-ar fi înghiţit pămîntul. în acelaşi timp, anchetatorii fuseseră nevoiţi să se ocupe şi de întîmplările petrecute în alte părţi ale Moscovei, în afara Teatrului de varietăţi. A trebuit să fie soluţionat neobişnuitul caz al funcţionarilor care cîntau „Slăvită mare” (apropo de asta, profesorul Stravinski a reuşit să-i readucă la starea normală după vreo două ore de corvoadă, făcîndu-le nişte injecţii subcutanate), cazurile cetăţenilor care au prezentat unor persoane sau diverselor instituţii dracu ştie ce bazaconii în loc de bancnote, precum şi cazurile persoanelor care au suferit daune de pe urma schimbării unor asemenea bani.

Dar e de la sine înţeles că cel mai neplăcut, cel mai scandalos şi mai de nerezolvat dintre toate cazurile a fost răpirea capului defunctului literat Berlioz, direct din sicriul expus în sala „Griboedov”, fapt petrecut ziua-n amiaza mare.

Cei doisprezece oameni care efectuau ancheta culegeau ca pe o andrea ochiurile blestemate ale acestei afaceri complicate, răspîndite în întreaga Moscovă.

Unul dintre anchetatori sosi la clinica profesorului Stravinski şi ceru să i se prezinte în primul rînd lista persoanelor care fuseseră internate în ultimele trei zile. în felul acesta au fost găsiţi Nikanor Ivanovici Bosoi şi nefericitul prezentator căruia răufăcătorii încercaseră să-i smulgă capul. De altfel, personajele acestea n-au reţinut prea mult atenţia anchetei. Acum era lesne de stabilit că aceştia doi au căzut victimă uneia şi aceleiaşi bande conduse de acelaşi mag misterios. în schimb, Ivan Nikolaevici Bezdomnîi i-a trezit anchetatorului un interes deosebit.

Uşa camerei 117, în care locuia Ivanuşka, s-a deschis în seara de vineri, şi în prag apăru un bărbat tînăr, cu faţa rotundă, liniştit, plăcut şi blînd, care nu semăna defel cu un anchetator, cu toate că era unul dintre cei mai buni anchetatori din Moscova. Acesta văzu un tînăr întins în pat, palid şi tras la chip, cu nişte ochi în care se citea o lipsă de interes faţă de tot ce se petrecea în preajmă, nişte ochi care ba se îndreptau undeva în depărtare, dincolo de tot ce se afla în jur, ba se interiorizau. Anchetatorul s-a prezentat cu blîndeţe, zicînd că a trecut pe la Ivan Nikolaevici ca să stea de vorbă cu el despre întîmplările petrecute alaltăseară la Patriarşie prudî. Vai, cît ar fi triumfat Ivan dacă anchetatorul ar fi venit la el mai devreme, măcar în noaptea dinspre joi, cînd Ivan încercase cu atîta furie şi aprindere să se facă ascultat în legătură cu cele petrecute la Patriarşie prudî! Acum visul lui de a ajuta la prinderea consultantului se împlinise, nu mai avea nevoie să alerge după nimeni, veniseră ei la dînsul, anume ca să-i asculte relatarea celor întîmplate miercuri, seara.

Dar, vai, Ivanuşka se schimbase cu totul în timpul scurs din clipa morţii lui Berlioz; era gata să răspundă prompt şi politicos la toate întrebările anchetatorului, dar în privirea şi în glasul lui se simţea indiferenţa. Soarta lui Berlioz nu-l mai tulbura pe poet.

Înainte de a sosi anchetatorul, Ivanuşka dormita întins în pat, şi prin faţa lui se perindau tot soiul de vedenii. Astfel i se năzări un oraş ciudat, de neînţeles, inexistent, cu blocuri de marmură, colonade sculptate, cu acoperişuri strălucind în soare, cu turnul lui Antonius negru, sumbru şi nemilos, cu un palat pe colina vestică, scufundat pînă aproape de acoperiş în verdeaţa luxuriantă a unei grădini tropicale, cu statui de bronz care, arzînd în lumina apusului, se înălţau deasupra acestei grădini; văzu defilînd pe sub zidurile oraşului străvechi centuriile romane ferecate în zale.

Prin negura somnului, în faţa lui Ivan se ivi un om stînd nemişcat într-un jeţ, cu obrazul ras, palid, galben, nervos şi obosit, un om într-o mantie albă cu căptuşeală sîngerie, care privea cu ură spre grădina bogată, în care se simţea străin. Mai vedea un munte galben, pleşuv, în vîrful căruia se aflau nişte stîlpi cu drugi de lemn ţintuiţi transversal, pe care nu mai era nimeni.

Cele petrecute însă la Patriarşie prudî încetaseră să-l mai preocupe pe poetul Ivan Bezdomnîi.

— V-aş ruga să-mi spuneţi, Ivan Nikolaevici, la ce distanţă vă aflaţi dumneavoastră de portiţa turnantă, atunci cînd Berlioz a căzut sub tramvai.

Un zîmbet nepăsător, abia perceptibil apăru pe buzele lui Ivan, şi acesta răspunse:

— Eram departe.

— Dar omul acela în haine cadrilate se afla chiar lîngă portiţa turnantă? — Nu, şedea în apropiere, pe o bancă.

— Sînteţi sigur că nu s-a apropiat de portiţă în clipa cînd a căzut Berlioz?

— Sînt sigur. Nu s-a apropiat. Şedea tolănit.

Aceste întrebări au fost ultimele pe care le-a mai pus anchetatorul. Apoi s-a ridicat, i-a întins mîna lui Ivanuşka, urîn-du-i grabnică însănătoşire şi exprimîndu-i speranţa că în cu-rînd va avea din nou prilejul să-i citească versurile.

— Nu, îi răspunse încet Ivan, n-am să mai scriu versuri. Anchetatorul schiţă un zîmbet politicos şi-şi permise să exprime certitudinea că poetul se află în prezent într-o stare oarecum depresivă, dar că toate acestea vor trece curînd…

— Nu, îi răspunse din nou Ivan, ocolind privirea anchetatorului şi uitîndu-se departe spre orizontul care se stingea, n-o să-mi treacă niciodată. Versurile pe care le-am scris erau nişte versuri proaste; abia acum mi-am dat seama.

Anchetatorul îl părăsi pe Ivanuşka de la care obţinuse un material extrem de preţios. Urmărind firul evenimentelor, de la capăt spre început, s-a reuşit în cele din urmă să se ajungă la izvorul de la care au purces toate. Anchetatorul nu se îndoia de faptul că aceste evenimente au început o dată cu crima de la Patriarşie. Indiscutabil că nici Ivanuşka şi nici acel individ cadrilat nu l-au împins sub tramvai pe nefericitul preşedinte al Massolit-ului; fiziceşte, cum s-ar spune, căderea lui sub roţile tramvaiului n-a fost provocată de nimeni. Dar anchetatorul era convins că Berlioz s-a aruncat sub tramvai (sau a căzut sub el) sub acţiunea hipnozei.

Într-adevăr, se strînseseră suficiente date şi se cunoştea de pe acum cine şi unde trebuie căutat.

Din nefericire însă, era absolut cu neputinţă să prinzi pe careva. Repetăm, nu încape îndoială că în apartamentul 50, fie el de trei ori blestemat, locuia cineva. Din cînd în cînd, din acest apartament răspundea la apelurile telefonice cînd o voce hodorogită, cînd una fornăită, uneori se deschidea cîte o fereastră, ba, mai mult, se auzeau din el sunete de patefon. Dar, cu toate acestea, ori de cîte ori se făceau descinderi în apartament, nu era găsit absolut nimeni. Şi au fost acolo nu o dată, şi la diferite ore din cele douăzeci şi patru. Şi nu numai atît, prin apartament au trecut şi cu o plasă, controlînd toate colţurile. Apartamentul era suspectat de multă vreme. Se supraveghea nu numai drumul care ducea în curte prin spaţiul de sub poartă, dar şi uşa din dos, ba mai mult, a fost pusă o pază şi pe acoperiş, lîngă coşurile pe care ieşea fumul. Orice s-ar spune, apartamentul 50 le dădea de furcă şi nimic nu se putea întreprinde în acest sens.

Lucrurile au continuat astfel pînă la miezul nopţii spre sîmbătă, cînd baronul Meigel, îmbrăcat în haine de seară şi purtînd pantofi de lac, s-a îndreptat solemn spre apartamentul 50 în calitate de musafir. S-a auzit cum cineva i-a deschis baronului, spre a-i permite să intre. Exact la zece minute după aceea, fără să se mai sune, se efectua o descindere, însă nu numai că stăpînii apartamentului lipseau, dar, lucru cu totul ieşit din comun, nu s-a descoperit nici urmă de baron Meigel.

Aşadar, după cum am mai spus, lucrurile au durat în felul acesta pînă în zorii zilei de sîmbătă, cînd s-au adăugat date noi şi foarte interesante. Pe aeroportul din Moscova a aterizat un avion de călători, cu şase locuri, sosit din Crimeea. Printre alţi pasageri a coborît din el un pasager ciudat. Era un cetăţean tînăr, cu o barbă ţepoasă crescută sălbatic, nespălat de trei zile, cu ochii înroşiţi şi speriaţi, fără bagaj şi cu o îmbrăcăminte întru cîtva stranie. Purta o căciulă mare de blană, un cojoc îmbrăcat peste cămaşa de noapte şi papuci de casă, din piele albastră, nou-nouţi, de-abia cumpăraţi. în clipa cînd s-a dezlipit de scara pe care coborîse din avion, cineva s-a şi apropiat de el. Cetăţeanul fusese aşteptat şi, după un timp oarecare, în faţa comisiei de anchetă apăru Stepan Bogdanovici Lihodeev, neuitatul director al Teatrului de varietăţi, furNizînd noi date. Acum devenise clar că Woland pătrunsese la „Varietăţi” sub înfăţişarea unui artist, că l-a hipnotizat pe Stepan Lihodeev, iar apoi a reuşit să-l azvîrle afară din Moscova, la cine ştie cîţi kilometri distanţă. în felul acesta, materialul anchetei se mai îmbogăţi, dar situaţia nu se uşura defel, ci, dimpotrivă, deveni mai anevoioasă, întrucît era limpede că a pune mîna pe o persoană care face glume de felul aceleia căreia îi căzuse victimă Stepan Bogdanovici nu era o treabă deloc simplă. între altele, Lihodeev, la propria sa cerere, fusese închis într-o celulă în care se bucura de securitate deplină, iar în faţa comisiei de anchetă apăru Varionuha, arestat cu puţin înainte, în locuinţa sa, unde se întorsese după o absenţă de aproape două zile şi două nopţi, timp în care nu se ştiuse nimic de el.

Cu toată promisiunea dată lui Azazello de a nu mai minţi, administratorul a început prin a cîrpi tot o minciună. Deşi, la drept vorbind, nu-l putem condamna prea aspru pentru asta. De fapt, Azazello i-a interzis să mintă şi să răspundă obraznic la telefon, or, în cazul de faţă, administratorul nu discuta prin intermediul acestui aparat. Ferindu-şi privirea, Ivan Sa-velievici declară că în ziua de joi se îmbătase de unul singur în biroul său de la „Varietăţi”, după care a plecat undeva, dar încotro, nu ţine minte, apoi a mai băut un pahar, dar unde, nu ţine minte, s-a tăvălit pe undeva pe sub gard, dar unde anume — nici asta n-o ţine minte. Numai după ce administratorului i s-a pus în vedere că prin comportarea sa prostească, absurdă, pune piedici într-o anchetă importantă şi că pentru asta, bineînţeles, va fi tras la răspundere, Varionuha izbucni în lacrimi şi mărturisi în şoaptă, cu glas tremurat, aruncînd priviri speriate în toate părţile, că numai şi numai de frică a minţit, că se teme de răzbunarea bandei lui Woland în mîi-nile căreia fusese şi că roagă, imploră, că nu are altă dorinţă decît să fie încuiat într-o cameră blindată.

— Ptiu, fir-ar al naibii! Toţi se agaţă de camera asta blindată! mormăi pe sub nas unul din anchetatori.

— Ticăloşii ăia au băgat o spaimă grozavă în ei, spuse cel care-l vizitase pe Ivanuşka.

Îl liniştiră pe Varionuha cît se pricepură mai bine, dîn-du-i-se asigurări că îl vor păzi şi fără cameră blindată; totodată, constatară că omul nu băuse nici un fel de „pahar” pe sub gard, ci că fusese bătut de doi indivizi dintre care unul cu colţi şi roşcovan, iar celălalt un grăsan.

— Aha-a, aha, semăna cu un motan?

— Da, da, da, şopti administratorul, înmărmurit de spaimă şi, furişînd priviri în jur, dădu noi amănunte asupra felului în care fusese ţinut aproape două zile în apartamentul 50, nevoit să servească drept vampir şi momeală, şi cum era cît pe ce să devină pricina pieirii directorului financiar Rimski…

Intre timp fu introdus Rimski, pe care-l aduseseră cu trenul din Leningrad. Dar bătrînul acesta cu părul alb ca neaua, tremurînd de frică şi cu mintea rătăcită, în care era foarte greu să-l recunoşti pe fostul director financiar, nu voia pentru nimic în lume să spună adevărul şi se dovedi extrem de încăpăţînat în această privinţă. Rimski pretindea că nu văzuse în noaptea aceea la fereastra biroului său pe nici o Hella şi nici pe Varionuha, ci pur şi simplu i s-a făcut rău şi, în neştire, a plecat la Leningrad. Inutil să mai adăugăm că directorul financiar, bolnav de-a binelea, şi-a încheiat depoziţia cu rugămintea de a fi şi el închis într-o cameră blindată.

Annuşka fu arestată pe cînd încerca să strecoare casieriţei de la magazinul universal de pe Arbat o bancnotă de zece dolari. Spusele Annuşkăi despre oamenii care ieşeau în zbor prin fereastra casei de pe Sadovaia şi despre potcovioara pe care ea, Annuşka, a ridicat-o de jos pentru a o duce la miliţie fură ascultate cu atenţie.

— Potcovioara era într-adevăr de aur, cu briliante? fu întrebată Annuşka.

— Tocmai eu să nu recunosc un briliant! răspunse Annuşka.

— Dar ţi-a dat el bancnota de zece ruble, după cum susţii dumneata?

— Eu să nu ştiu ce-i aia o bancnotă de zece ruble! răspunse Annuşka.

— Atunci, cînd s-au transformat în dolari?

— Nu ştiu nimic de dolari, n-am văzut nici un fel de dolari, răspunse piţigăiat Annuşka. Era dreptul meu. Am căpătat o recompensă din care voiam să-mi cumpăr nişte stambă. Şi pe loc începu să înşire vrute şi nevrute, cum că ea nu răspunde pentru conducerea blocului care a prăsit la etajul patru pe necuratul, din pricina căruia nu e chip să trăiască omul liniştit.

La aceste cuvinte, anchetatorul începu să agite enervat tocul pe sub nasul Annuşkăi şi, întrucît femeia îi plictisise de-a binelea pe toţi, îi completă un bilet de ieşire, verde, după care, spre satisfacţia tuturor, Annuşka dispăru din clădire.

Urmară apoi, unul după altul, un şir întreg de oameni, printre care şi Nikolai Ivanovici, chiar atunci arestat, numai din prostia nevestei sale geloase, care anunţase miliţia în zorii zilei că bărbatul ei a dispărut. Comisia de anchetă nu fu prea uimită atunci cînd Nikolai Ivanovici a întins pe masă adeverinţa dată în batjocură, din care rezulta că-şi petrecuse timpul la balul dat de Satana. în relatările sale despre felul cum o cărase prin văzduh în spinare pe fata din casă a Margaretei Nikolaevna, în pielea goală, undeva la dracu-n praznic, ca să facă baie în rîu, şi despre apariţia anterioară acestei plimbări, în fereastra apartamentului, a Margaretei Nikolaevna, goală şi ea, Nikolai Ivanovici s-a îndepărtat niţeluş de la adevăr. Astfel, de pildă, nu găsi necesar să pomenească faptul că intrase în dormitor, în mînă cu cămăşuţa aruncată pe geam. Din spusele lui, reieşea că Nataşa a ieşit în zbor pe fereastră, l-a încălecat şi l-a mînat afară din Moscova.

— In faţa forţei, am fost nevoit să mă supun, mărturisi Nikolai Ivanovici şi încheie cu rugămintea de a nu se sufla nici un cuvînt despre toate acestea consoartei lui, ceea ce i s-a şi făgăduit.

Din depoziţiile lui Nikolai Ivanovici s-a putut stabili că Margareta Nikolaevna, ca şi Nataşa, femeia ei de serviciu, au dispărut fără urmă. S-au luat măsuri pentru găsirea lor.

Astfel ancheta, care nu încetase nici o clipă, a intrat în dimineaţa zilei de sîmbătă. între timp, în oraş se iscau şi se răs-pîndeau fel şi fel de zvonuri nemaipomenite, în care o infimă parte de adevăr era înzorzonată cu cele mai gogonate minciuni. Se spunea cum că la „Varietăţi” avusese loc o reprezentaţie, după care cele două mii de spectatori au zbughit-o în stradă, aşa cum îi făcuse mama, că fusese descoperită pe strada Sadovaia o imprimerie clandestină de bancnote false de tip vrăjitoresc, că o bandă oarecare a capturat cinci administratori din sectorul distracţiilor, dar că miliţia i-ar fi descoperit imediat pe toţi, şi multe altele pe care ţi-e şi silă să le repeţi.

Intre timp, se apropie ora prînzului, şi, în încăperea unde se desfăşura ancheta, sună telefonul. Din strada Sadovaia se comunica cum că în blestematul apartament au apărut din nou semne de viaţă. Cineva dinăuntru a deschis ferestrele, în locuinţă se aud acorduri de pian şi voci cîntînd, iar pe pervazul ferestrei a fost văzut un motan negru, încălzindu-se la soare.

Pe la ora patru a acelei zile agitate, un grup mare de bărbaţi în civil au coborît din trei automobile, oprite la o oarecare distanţă de clădirea cu nr. 302 bis din strada Sadovaia. Numerosul grup s-a despărţit în două, dintre care unul a trecut prin gang în curte direct spre uşa a şasea, iar al doilea a deschis o uşiţă de obicei zăvorită, ce ducea spre intrarea de serviciu, şi ambele grupuri au început să urce pe scări diferite spre apartamentul cu pricina.

În acest timp, Azazello şi Koroviev, acesta din urmă în ţinută obişnuită şi nu în fracul lui de gală, şedeau în sufrageria apartamentului, fiind pe terminate cu masa de prînz. Wo-land, după obiceiul său, se afla în dormitor, cît despre motan, nu-i ştia nimeni cărările. Judecind însă după zăngănitul cra-tiţelor, care se auzea din bucătărie, se putea admite că Behe-moth se afla tocmai acolo, făcînd pe nebunul, ca de obicei.

— Ce o fi cu paşii ăştia de pe scară? întrebă Koroviev, agi-tînd linguriţa în ceaşca de cafea neagră.

— Vin să ne aresteze, răspunse Azazello şi dădu pe gît un păhărel de coniac.

— Aha, da… Bun… făcu Koroviev.

Cei care urcau scara principală ajunseseră între timp pe palierul etajului patru: acolo, doi instalatori trebăluiau pe lîn-gă radiatorul caloriferului. Cei care urcau schimbară cîteva priviri semnificative cu instalatorii.

— Toată lumea e acasă, şopti unul dintre instalatori, lovind cu ciocanul într-o ţeava.

Atunci, cel care păşea în faţă scoase, fără să se mai ascundă, un mauser negru de sub palton, iar un altul, care mergea alături de el, şperaclele. In general, cei care se îndreptau spre apartamentul 50 erau echipaţi cu tot dichisul. Doi dintre ei aveau în buzunar nişte plase subţiri, de mătase, care se desfăşurau cu uşurinţă, al treilea un arcan, iar al patrulea, nişte măşti de tifon şi fiole cu cloroform.

Într-o secundă, uşa de la intrare în apartamentul cu bucluc fu deschisă, şi primul grup se trezi în vestiar, iar uşa din bucătărie, care pocnise în aceeaşi clipă, dovedi că şi al doilea grup, urcat pe scara de serviciu, sosise la timp.

De data aceasta, chiar dacă nu total, într-o anumită măsură succesul era vădit. Oamenii s-au răspîndit neîntîrziat prin toate odăile, dar n-au găsit nicăieri nici ţipenie; în schimb, în sufragerie, pe masă, se vedeau resturile unui prînz, fără în- doială de curînd părăsit, iar în salon, pe prichiciul şemineului, lingă o carafă de cristal, şedea un uriaş motan negru care ţinea în labe un primus.

Un răstimp destul de îndelungat cei intraţi îl priviră pe motan fără a scoate un sunet.

— Hm, hm… într-adevăr e grozav… şopti unul dintre ei.

— Nu fac pozne, nu mă leg de nimeni, repar primusul şi atîta tot, rosti motanul încruntat, pe un ton ostil, în plus, so-cot de datoria mea să vă previn că pisica este un animal străvechi şi tabu.

— Impecabilă punere în scenă, şopti unul din cei sosiţi, în timp ce altul rosti tare şi răspicat:

— Hai, motan tabu şi ventriloc, ia pofteşte încoace!

O plasă se desfăşură în văzduh, dar cel care o aruncase, spre cumplita uimire a tuturor, dădu greş şi prinse doar carafa de cristal care se prăbuşi zăngănind şi se făcu ţăndări.

— Unu la zero! urlă motanul. Ura!

Şi imediat, punînd la o parte primusul, scoase de la spate un browning. II îndreptă într-o clipă asupra celui care se afla mai aproape de el, dar, înainte să fi apucat să apese pe trăgaci, în mîna omului fulgeră o flacără şi, o dată cu împuşcătura mauserului, motanul se prăbuşi cu capul în jos de pe şemineu, scăpînd din mînă browningul şi trîntind pe podea primusul.

— S-a isprăvit, rosti animalul cu voce stinsă şi se întinse sfîrşit în balta de sînge; daţi-vă la o parte o secundă, lăsaţi-mă să-mi iau rămas-bun de la acest pămînt. O, Azazello, prietenul meu, gemu motanul, şiroind de sînge, unde eşti? Şi-şi îndreptă ochii care se stingeau înspre uşa ce dădea în sufragerie — n-ai sărit în ajutorul meu într-o luptă inegală, l-ai părăsit pe sărmanul Behemoth pentru un pahar de coniac — ce-i drept, un coniac epocal! dacă-i aşa, fie ca moartea mea să-ţi apese cugetul, iar eu îţi las moştenire browningul meu…

— Plasa, plasa, plasa… şoptiră alarmaţi cei din jurul motanului!

Dar plasa, dracu ştie de ce, se agăţase în buzunarul cuiva şi nu voia să iasă afară.

— Singurul lucru care poate salva un motan rănit de moarte, bîigui din greu motanul, e o înghiţitură de benzină, şi, profitînd de zăpăceala tuturor, îşi lipi botul de orificiul rotund al primusului şi sorbi din benzină.

În aceeaşi clipă, sîngele care i se prelingea pe sub laba stîn-gă din faţă se opri. Motanul sări în picioare viu şi nevătămat, şi, mai sprinten ca oricînd, apucă primusul subţioară şi o zbughi cu el înapoi pe şemineu, iar de acolo, sfîşiind tapetul, se caţără pe perete şi peste două secunde se afla sus, deasupra tuturor, cocoţat pe o galerie de metal.

Într-o clipită, mai multe mîini se încleştară de perdea smul-gînd-o cu galerie cu tot, din care pricină soarele năvăli în odaia întunecată. Dar nici motanul care se înzdrăvenise prin şarla-tanie, nici primusul nu căzură jos. Fără să se despartă de acest instrument, motanul izbuti să facă un salt prin aer, pînă la lustra care atîrna la mijlocul odăii.

— Scara de funie! strigară cei de jos.

— Vă provoc la duel! urlă motanul zburînd pe deasupra capetelor cu lustra care se legăna; acum, ţinea din nou în labe browningul, iar primusul îl aşezase între braţele lustrei.

Pişicherul duse pistolul la ochi şi, balansîndu-se ca un pendul deasupra celor adunaţi jos, deschise focul asupra lor. Bubuiturile cutremurară apartamentul. Cioburile lustrei de cristal se împrăştiară pe podea, oglinda de pe şemineu crăpă în mii de raze, aerul se umplu de praf de tencuială. Tuburile de cartuşe goale porniră să salte pe duşumea, geamurile plesniră şi, din primusul găurit cu un glonte, ţîşni benzina. Acum nu mai putea fi vorba ca motanul să fie luat de viu, şi, drept răspuns, cei veniţi trăgeau din mausere cu precizie, ca turbaţi, în capul, în burta, în pieptul şi în spinarea animalului. Sunetul focurilor de revolver trezi panică afară, pe asfaltul din curte.

Dar aceste împuşcături nu durară prea mult, potolindu-se cumva de la sine. Fapt e că atît motanul, cît şi cei veniţi nu avuseseră absolut nimic de suferit din pricina lor. Nu fusese nimeni nu numai ucis, dar nici măcar rănit. Toţi, printre care şi motanul, rămăseseră absolut teferi şi nevătămaţi. Pentru a verifica definitiv acest lucru, unul dintre vizitatori trase cinci gloanţe la rînd în capul afurisitului animal, la care motanul răspunse prompt, descărcînd o magazie întreagă de cartuşe; rezultatul — acelaşi: nici un efect asupra nimănui. Motanul se legăna pe lustră, ale cărei balansări se încetineau tot mai mult, suflînd cine ştie de ce în ţeava revolverului şi scuipîn-du-şi în labă.

Pe feţele celor de jos, încremeniţi şi muţi, se zugrăvi expresia unei totale nedumeriri. Era unicul sau unul dintre puţinele cazuri cînd împuşcăturile nu produceau nici un efect. S-ar fi putut admite, bineînţeles, că pistolul motanului nu era decît o jucărie, dar despre mauserele celor veniţi nu se putea nicidecum afirma acelaşi lucru. Prima rană a motanului, cum reieşea acum clar şi fără putinţă de tăgadă, nu fusese decît o scamatorie, o prefăcătorie neruşinată, la fel ca şi băutul benzinei.

S-a mai făcut o încercare de a se pune mîna pe motan. A-runcară un arcan, dar acesta se agăţă de o luminare şi lustra se prăbuşi. Izbitura ei păru să cutremure întreaga clădire, dar degeaba. Cei prezenţi fură împroşcaţi cu ţăndări, iar motanul zbură prin aer şi se aşeză sus de tot, sub tavan, pe partea superioară a ramei aurite care încadra oglinda de pe şemineu. N-avea de gînd s-o şteargă nicăieri, ba dimpotrivă, şezînd într-o relativă siguranţă, începu din nou să pălăvrăgească.

— Nu înţeleg defel, strigă el de sus, cauzele acestei comportări atît de violente faţă de mine…

De la primele cuvinte însă, o voce groasă, tunătoare, răsu-nînd de undeva, întrerupse cuvîntarea motanului:

— Ce se întîmplă în casă? Sînt deranjat în preocupările mele.

O altă voce, neplăcută şi fonfăită, răspunse…

— Bineînţeles, cine poate fi altul decît Behemoth, lua-l-ar dracu!

Un al treilea glas, scîrţîit, rosti:

— Messirel E sîmbătă! Soarele apune. Venit-a ceasul!

— Vă rog să mă scuzaţi, dar nu mai pot continua discuţia, spuse motanul de pe oglindă. Venit-a ceasul.

Îşi azvîrli pistolul şi sparse ambele geamuri de la fereastră. Apoi aruncă benzină pe jos şi benzina se aprinse de la sine, stîrnind o vîlvătaie pînă-n tavan.

Incendiul se dezlănţui cu o neobişnuită putere şi repeziciune; ardea, mai abitir ca benzina. Pe loc tapetul începu să fumege, perdeaua, ruptă şi căzută pe duşumea, se aprinse, 367 luară foc ramele ferestrelor sparte. Motanul se arcui, mieună, sări de pe oglindă pe pervazul ferestrei şi dispăru împreună cu primusul său. De afară s-auziră împuşcături. Omul care şedea pe o treaptă a scării de incendiu, la nivelul ferestrelor văduvei, trăsese în motan pe cînd zbura de pe un pervaz pe altul, îndreptîndu-se spre burlanul de la colţul casei, ce era construită, după cum s-a mai spus, cu faţada în formă de U. De pe burlan motanul se caţără pe acoperiş. Acolo, din păcate, tot fără rezultat, fu întîmpinat de gloanţele celor care păzeau coşurile, dar motanul se pierdu în lumina crepusculară ce învăluia oraşul.

Între timp, în apartament luase foc parchetul sub picioarele celor veniţi şi, în mijlocul flăcărilor, chiar în locul unde se tăvălise mai adineauri motanul, prefăcîndu-se rănit, apăru, din ce în ce mai desluşit, cadavrul fostului baron Meigel, cu bărbia repezită în sus şi ochii sticloşi. N-a mai fost cu putinţă să-l tragă afară.

Ţopăind pe scîndurile parchetului cuprinse de flăcări, lo-vindu-se cu palmele peste pieptul şi umerii care fumegau, cei din salon se retraseră în odaia de lucru şi apoi în vestiar. Ceilalţi, rămaşi în dormitor şi în sufragerie, ieşiră fuga pe coridor. Tot în vestiar năvăliră şi cei ce păzeau bucătăria. Salonul era numai flăcări şi fum. Cineva reuşi să formeze din goană numărul pompierilor, strigînd în receptor:

— Strada Sadovaia 302 bis!…

Nu se mai putea zăbovi. Flăcările pătrunseseră şi în vestiar. Aerul era înăbuşitor.

În clipa în care din ferestrele sparte ale apartamentului vrăjit ţîşniră primele trîmbe de fum, în curte răsunară strigăte disperate:

— Foc! Foc! Incendiu! Arde!

În numeroasele apartamente ale imobilului oamenii strigau la telefon:

— Sadovaia! Sadovaia 302 bis!

În timp ce strada Sadovaia răsuna de clopotele maşinilor roşii şi lungi, ce-ţi îngheţau inima năvălind din toate părţile oraşului, oamenii care alergau înnebuniţi prin curte văzură cum, o dată cu fumul, pe fereastra etajului patru ies în zbor trei siluete întunecate, după toate aparenţele, de bărbaţi, şi silueta unei femei goale.


28 Ultimele aventuri ale lui Koroviev şi Behemoth


Desigur, nu se poate spune cu certitudine dacă aceste siluete au existat cu adevărat sau li s-au năzărit numai locatarilor zguduiţi de groază, din imobilul cu ghinion de pe Sadovaia. Iar în cazul în care au existat totuşi, nimeni nu ştie încotro au pornit-o. Nu putem spune clar nici unde s-au despărţit, ştim numai că aproximativ la un sfert de oră după incendiul de pe Sadovaia, lîngă uşile cu oglinzi ale magazinului Torgsin din piaţa Smolenski apăru un cetăţean lung cît o prăjină, îmbrăcat în haine cadrilate, însoţit de un motan mare, negru.

Şerpuind cu îndemînare printre trecători, cetăţeanul deschise uşa de afară a magazinului. Dar aici un portar scund, scofîlcit şi duşmănos din cale-afară, îi bară drumul şi-i zise iritat:

— Cu motani nu e voie.

— Pardon, zdrăngăni lunganul şi-şi propti mîna noduroasă de ureche, ca şi cînd ar fi fost surd, cu motani, aţi spus? Şi unde vedeţi dumneavoastră vreun motan?

Portarul holbă ochii, şi avea de ce: la picioarele cetăţeanului nu mai era nici un motan, iar în loc de motan, de după umărul cadrilatului se iţea şi încerca să se strecoare în magazin un grăsan cu o şapcă ruptă pe cap, care într-adevăr semăna la mutră cu un motan. Grăsanul avea în mîini un primus.

Perechea asta de vizitatori nu-i plăcu deloc, nu se ştie de ce, portarului-mizantrop.

— La noi totul e numai pe valută, hîrîi el, privind enervat de sub sprîncenele sure, flocoase, mîncate parcă de molii.

— Dragul meu, zdrăngăni lunganul, în timp ce ochiul îi scînteia din pince-nez-u\ spart, dar de unde ştii dumneata că eu n-o am? Judeci după costum? Să n-o faci asta niciodată, scumpe păzitor! Te poţi înşela, şi destul de serios. Mai reciteşte o dată măcar istoria celebrului calif Harun-Al-Raşid. Dar în cazul de faţă, dînd temporar la o parte această istorie, vreau să-ţi spun că am să mă plîng contra dumitale administratorului şi am să-i povestesc despre dumneata nişte chestii, de nu ştiu dacă nu vei fi nevoit să părăseşti postul dumitale dintre uşile acestea sclipitoare cu oglinzi.

— S-ar putea să am primusul plin de valută, intră arţăgos în discuţie grăsanul motanoform, care se tot băga să intre în magazin. Din spate presa şi se enerva publicul. Privind cu ură şi îndoială perechea stranie, portarul se dădu la o parte, şi cunoştinţele noastre, Koroviev şi Behemoth, se pomeniră în magazin.

Aici, cei doi se uitară mai întîi jur împrejur, şi apoi, cu glas răsunător, care s-a făcut auzit absolut în toate colţurile, Koroviev decretă:

— Excelent magazin! Un magazin foarte, foarte bun! Publicul se întoarse de la tejghele şi, nu se ştie de ce, privi cu uimire pe cel care vorbea, deşi omul avea toate motivele să laude magazinul.

Sute de vălătuci de stambă de toate culorile se vedeau în rafturi. în spatele lor se ridicau altele de sifon, atică şi postav pentru frac. Mai departe se înălţau stive de cutii cu încălţăminte şi cîteva cetăţene şedeau pe nişte scăunele joase, avînd piciorul drept încălţat cu un pantof vechi, ponosit, iar cel sting cu un escarpen nou, strălucitor, cu care tropoteau îngrijorat pe covoraş. Undeva, în adîncul magazinului, după colţ, cîn-tau nişte patefoane.

Dar, trecînd pe lîngă toate aceste minunăţii, Koroviev şi Behemoth se îndreptară direct spre punctul de joncţiune dintre secţiile de gastronomie şi cofetărie. Aici era spaţiu suficient, cetăţenele cu berete şi băsmăluţe pe cap nu luau cu asalt tejghelele, ca în secţia de stămburi.

Un om scund, total pătrat, cu faţa aproape albastră de bine ras ce era, cu ochelari în ramă de baga pe nas, cu pălărie nou-nouţă pe cap, călcată şi cu panglica strălucitor de curată, îmbrăcat cu palton liliachiu şi mănuşi roşcate din piele de căprioară, stătea în faţa tejghelei şi mîrîia ceva pe un ton poruncitor. Vînzătorul cu halat alb, curat şi cu o tichiuţă albastră îl servea pe clientul liliachiu. Cu un cuţit foarte bine ascuţit, aidoma cuţitului furat de Levi Matei, el scotea de pe somonul roz, gras şi-nlăcrimat, pielea cu ape argintii, care semăna cu pielea de şarpe.

— Şi secţia asta este splendidă, recunoscu solemn Koroviev, şi cetăţeanul străin este simpatic, arătă el binevoitor cu degetul spinarea liliachie.

— Nu, Fagot, nu, îi răspunse îngîndurat Behemoth, tu te înşeli, amicul meu drag. După mine, figurii gentlemanului liliachiu îi lipseşte ceva.

Spatele liliachiu tresări, dar probabil întîmplător, că doar nu putea să înţeleagă un străin ceea ce vorbeau ruseşte Koroviev cu însoţitorul său.

— Bun este? întrebă cumpărătorul liliachiu pe vînzător.

— E grozav, îi răspunse vînzătorul, scormonind cochet sub pielea peştelui cu tăişul cuţitului.

— Bun place, prost nu place, vorbea sever străinul.

— Fără îndoială! îi răspunse în extaz vînzătorul. Atunci cunoştinţele noastre se depărtară de străin şi de somonul lui, oprindu-se la tejgheaua secţiei de cofetărie.

— Tare cald e astăzi, se adresă Koroviev vînzătoarei — tinerică şi cu obrajii ca doi bujori —, dar nu primi nici un răspuns. Cu cît vindeţi mandarinele, se informă arunci Koroviev.

— Treizeci de kopeici kilogramul, îi răspunse vînzătoarea.

— Totul e piperat, observă oftînd Koroviev, eh, eh, apoi se mai gîndi niţel şi-l invită pe însoţitorul său: Mănîncă, Behemoth.

Grăsanul îşi băgă primusul subţioară, îşi însuşi mandarina de deasupra piramidei şi, halind-o pe loc cu coajă cu tot, se apucă de a doua.

Pe vînzătoare o apucă o groază mortală.

— Aţi înnebunit! strigă ea, pierzîndu-şi culorile din obraji. Prezentaţi cecul! cecul! şi scăpă din mînă cleştele pentru bomboane.

— Sufleţelule, drăguţă, frumoaso, şuieră Koroviev pră-vălindu-se peste tejghea şi făcînd cu ochiul vînzătoarei, astăzi nu avem valută… dar nu mai tîrziu de luni vă restituim totul — bani peşin. Stăm aproape de aici, pe Sadovaia, unde e incendiul.

Behemoth înghiţi a treia mandarină, băgă laba în construcţia meşteşugită din batoane de ciocolată, scoase unul de dedesubt, din care cauză, bineînţeles, construcţia se prăbuşi, iar motanul înghiţi ciocolata cu ambalajul ei cu tot.

Vînzătoriijde la secţia de pescărie parcă încremeniseră cu cuţitele lor în mîini, străinul liliachiu se întoarse cu faţa spre jefuitori şi în clipa aceea se constată că Behemoth nu avusese dreptate: figurii liliachiului nu că-i lipsea ceva, dimpotrivă, mai degrabă avea ceva mai mult decît trebuie; obrajii proeminenţi, lăsaţi în jos, şi nişte ochi care fugeau încoace şi încolo.

Îngălbenind ca lămîia, vînzătoarea strigă pe un ton amă-rît, de răsuna tot magazinul.

— Palosici, Palosici!

Auzind aceste strigăte, publicul din secţia de stămburi se năpusti în secţia de cofetărie, iar Behemoth se reîntoarse din calea ispitelor de cofetărie şi-şi băgă laba în butoiul cu inscripţia „Scrumbie de Kerci, calitatea întîi”, scoase o pereche de peşti şi-i înghiţi, scuipînd cozile.

— Palosici! se repetă strigătul disperat din cofetărie, iar la secţia de pescărie răcni un vînzător cu cioc:

— Ce faci, spurcăciune!

Pavel Iosifovici se şi grăbea spre locul acţiunii. Era un bărbat prezentabil, cu halat alb, curat, ca un chirurg, şi cu un creion iţindu-i-se din buzunar. Se vedea că Pavel Iosifovici este un om cu experienţă. Observînd în gura lui Behemoth coada de la a treia scrumbie, a apreciat cît ai clipi situaţia, a înţeles absolut totul şi, fără să înceapă nici un fel de altercaţii cu cei doi obraznici, făcu semn cu mîna în depărtare, dînd comanda:

— Fluieră!

Ieşind valvîrtej dintre uşile cu oglinzi, portarul ajunse cît ai clipi la colţul bulevardului Smolenski şi prinse a slobozi un fluierat sinistru. Publicul începu să-i înconjoare pe ticăloşi şi atunci Koroviev luă lucrurile în mînă.

— Cetăţeni! strigă el cu o voce stridentă, subţire, ce se petrece? Aud? Permiteţi-mi să vă întreb! Un om sărac, Koroviev strecură un tremur în glasul său şi-l arătă pe Behemoth, care pe loc croi o mutră plîngăreaţă. Un om sărac repară toată ziua primusuri; lui i s-a făcut foame… şi de unde să ia valută? Pavel Iosifovici, de obicei reţinut şi calm, auzind aceste vorbe, strigă aspru:

— Tu să laşi asta! şi făcu iar semn cu mîna în depărtare, de data asta pierzîndu-şi răbdarea. Atunci trilurile de la uşă răsunară mai vesel.

Dar Koroviev, fără să se tulbure defel de atitudinea lui Pavel Iosifovici, urmă:

— De unde? pun tuturor întrebarea! El este sfîrşit de foame şi sete! îi este foarte cald. Ei, şi a luat de probă, nenorocitul, o mandarină. Şi, de fapt, mandarina asta costă trei kopeici. Şi uite că dînşii fluieră deja, ca privighetorile, primăvara, în pădure, deranjează miliţia, o întrerup de la lucru. Dar dumnealui are voie? Ce ziceţi? şi aici Koroviev îl arătă pe grăsanul liliachiu, ceea ce făcu deodată ca faţa acestuia să exprime o nelinişte teribilă. Cine este dumnealui? Vă întreb! De unde a sosit? Pentru ce? Ne-a fost dor poate de el? L-am invitat noi să vină? Păi sigur, urla cît îl ţineau bojocii, strîmbîndu-şi gura sarcastic, fostul dirijor de cor, dumnealui e, vezi doamne, îmbrăcat în costum de gală liliachiu, s-a umflat tot de cît somon mănîncă, e umflat tot şi de valută, pe cînd al nostru, al nostru! Mi-e amar! Da, amar! Amar! urlă Koroviev, ca un cavaler de onoare la o nuntă de pe vremuri.

Tot acest discurs stupid, lipsit de tact la culme şi probabil dăunător din punct de vedere politic l-a făcut pe Pavel Iosifovici să se cutremure de mînie, dar, oricît de ciudat ar părea, după ochii publicului adunat se vedea că la foarte mulţi oameni el a provocat compasiune şi înţelegere. Iar în clipa în care Behemoth, punîndu-şi la ochi mîneca murdară şi ruptă, strigă tragic:

— Îţi mulţumesc, prietene credincios, ai luat apărarea celui care a suferit! — în clipa aceea se produse o minune.

Un bătrînel foarte la locul lui, îmbrăcat sărăcăcios, dar curăţel, bătrînelul care cumpărase trei prăjituri cu migdale la secţia de cofetărie, se schimbă deodată la faţă. Ochii îi scînte-iară scoţînd foc de luptă, el se făcu stacojiu, aruncă pacheţelul cu prăjituri pe jos şi strigă:

— E adevărat! — cu o voce subţire, de copil. Apoi trase de o tavă, aruncă în ea resturile din Turnul Eiffel de ciocolată dărîmat de Behemoth, o avîntă în sus, smulse cu mîna stîngă pălăria de pe capul străinului liliachiu, iar cu cea dreaptă îl lovi cu tava peste capul pleşuv. Se rostogoli un sunet, cum se întîmplă cînd dintr-un camion se descarcă foi de tablă. Fă-cîndu-se alb la faţă, grăsanul căzu pe spate şi nimeri în butoiul cu scrumbia de Kerci, făcînd să ţîşnească din el o fîntînă arteziană de rasol de scrumbie. Apoi s-a petrecut o a doua minune: Cel liliachiu, prăbuşindu-se în butoi, strigă într-o limbă rusă curată, fără pic de accent:

— Mă omoară! Să vină miliţia! Mă omoară bandiţii! pesemne, datorită şocului suferit, omul căpătase dintr-o dată cunoştinţe vaste de limbă rusă, pe care n-o ştiuse pînă atunci.

În clipa aceea se întrerupse fluieratul portarului, şi în mulţimile de cumpărători emoţionaţi se văzură apropiindu-se două coifuri de miliţieni. Dar vicleanul de Behemoth, aşa cum la baia de aburi se toarnă peste cărămizi apă dintr-un ciubăr, turnă benzină din primus peste tejgheaua cofetăriei, care se învîlvoră de la sine. Flacăra izbucni în sus şi alergă de-a lungul tejghelei, înghiţind panglicile frumoase din hîrtie de pe coşurile cu fructe. Cu ţipete stridente, ascuţite, vînzătoarele o tuliră la fugă de după tejghea şi, îndată ce părăsiră locul, se aprinseră storurile de pînză de la ferestre, iar pe podea luă foc benzina. Cu ţipete disperate, publicul se retrase în panică din secţia de cofetărie, mototolindu-l, zdrobindu-l pe Pavel Iosifovid, de care nu mai era nevoie, iar din secţia de pescărie, în flanc cîte unul, cu cuţitele lor ascuţite, fugiră la trap vînzăto-rii spre uşa din dos. Smulgîndu-se din butoi, cetăţeanul liliachiu, tot numai lichid cleios şi dens de la scrumbii, se rostogoli peste somonul de pe tejghea şi o luă în urma vînzătorilor. Zăngăniră risipindu-se pe jos cioburile din uşile cu oglinzi de la intrare, forţate şi sparte de oamenii care se salvau, iar amîndoi nemernicii — şi Koroviev, şi mîncăul Behemoth — dispărură, unde — nu se ştia şi nu se putea înţelege. După aceea, nişte martori oculari, care au fost prezenţi de la începutul incendiului din Torgsin, de pe bulevardul Smolenski, povesteau cum că ambii huligani zburară în sus spre tavan şi că acolo cică s-au spart, asemenea unor baloane cu care se joacă copiii.

Desigur, este îndoielnic să se fi petrecut lucrurile chiar aşa, dar ceea ce nu ştim, nu ştim.

Dar ştim că fix peste un minut după întîmplarea de pe Smolenski — şi Behemoth, şi Koroviev se aflau pe trotuarul unui bulevard, tocmai în faţa casei mătuşii lui Griboedov. Koroviev se opri lîngă grilaj şi vorbi:

— Ia te uită! Păi asta-i Casa Scriitorilor! Ştii, Behemoth, am auzit multe lucruri frumoase despre casa asta. îţi atrag atenţia, dragul meu, asupra ei. E o plăcere să te gîndeşti că sub acest acoperiş se adăpostesc şi se coc o groază de talente!

— Precum ananaşii în seră, zise Behemoth şi, ca să admire mai lesne casa vopsită în crem, cu coloane, se caţără pe postamentul de beton al grilajului de fontă.

— Ai perfectă dreptate, se declară Koroviev de acord cu nedespărţitul său amic, şi un dulce fior de teamă ţi se strecoară în inimă, cînd te gîndeşti că în casa asta, chiar acum, se coace viitorul autor al lui Don Quijote sau Faust sau, dracu ştie, poate chiar acela al Sufletelor moarte. Ce zici?”

— Ţi-e şi groază să te gîndeşti, încuviinţă Behemoth.

— Da, urmă Koroviev, te poţi aştepta la lucruri uluitoare de la pepiniera aceasta care întruneşte sub acoperişul ei cîte-va mii de martiri, hotărîţi să-şi încheie viaţa slujind Melpo-menei, Polimniei şi Thaliei. îţi închipui ce zarvă se va stîrni atunci cînd cineva din ei va oferi publicului cititor, pentru început, un Revizorul sau, în cel mai rău caz, un Evgheni Oneghin\

— Şi foarte simplu! confirmă din nou Behemoth.

— Da, urmă Koroviev şi-şi ridică degetul, îngrijorat — dar!… Dar, zic eu şi repet acest „dar”!… Numai dacă asupra acestor gingaşe plante de seră nu va năvăli vreun microorganism, dacă nu le va surpa la rădăcină, dacă ele nu vor putrezi! Şi asta se întîmplă cu ananaşii! Vai-vai-vai, cît de des se întîmplă!

— Apropo, se interesă Behemoth, strecurîndu-şi capul rotund ca o bilă printre gratii, oare ce fac ăia pe verandă?

— Iau masa, îl lămuri Koroviev şi trebuie să-ţi mai spun, dragul meu, că restaurantul de aici e bun şi destul de ieftin. Unde mai pui că eu, ca orice turist gata să pornească mai departe într-o călătorie lungă, simt nevoia să iau o gustărică şi să beau o halbă de bere rece.

— Dorinţele noastre coincid, sări Behemoth, şi cei doi netrebnici porniră pe cărarea asfaltată, umbrită de tei, drept spre veranda restaurantului, unde oamenii habar n-aveau ce ne-norocire-i paşte.

O cetăţeană palidă şi plictisită, cu basc alb pe cap şi şosete tot albe în picioare, şedea pe un scaun vienez lîngă intrarea din colţ a verandei ce se pierdea în frunzişul verde. în faţa ei, pe o masă simplă de bucătărie, se afla un registru mare de birou, în care femeia, nu se ştie pentru ce, îi trecea pe toţi cei care intrau în restaurant. Cînd Koroviev cu însoţitorul său îşi făcură apariţia, cetăţeană cu registrul îi opri.

— Legitimaţiile dumneavoastră, ceru ea, uitîndu-se mirată la pince-nez-ul lui Koroviev, la primusul pe care-l ducea în braţe Behemoth, precum şi la mîneca ruptă în cot a acestuia.

— Mii de scuze, ce fel de legitimaţii? se miră Koroviev.

— Sînteţi scriitori? întrebă la rîndul ei cetăţeană.

— Indiscutabil, îi răspunse demn Koroviev.

— Legitimaţiile dumneavoastră? repetă femeia.

— Comoara mea… începu duios Koroviev.

— Nu sînt comoară, îl puse la punct cetăţeană.

— O, ce păcat! făcu deziluzionat Koroviev şi urmă: Ei, dacă nu vrei să fii o comoară, ceea ce ar fi fost foarte plăcut, n-ai decît să nu fii! Uite ce vreau să-ţi spun: Ca să te convingi că Dostoievski este scriitor, trebuie neapărat să-i ceri legitimaţia? Păi, ia dumneata la întîmplare cinci pagini din orice roman al lui şi te vei convinge, fără nici o legitimaţie, că ai de-a face cu un scriitor! Şi-apoi, cred că nici nu avea legitimaţie! Ce părere ai? se întoarse el spre Behemoth.

— Fac prinsoare că nu avea, spuse acesta, punînd primusul pe masă, lîngă registru şi ştergîndu-şi sudoarea de pe frunte cu laba plină de funingine.

— Dumneavoastră nu sînteţi Dostoievski, zise cetăţeană pe care Koroviev căuta s-o zăpăcească.

— Cine ştie, cine ştie, obiectă pezevenghiul.

— Dostoievski a murit, zise femeia, dar nu prea convinsă.

— Protestez! exclamă cu înflăcărare Koroviev. Dostoievski e nemuritor!

— Prezentaţi legitimaţiile, cetăţeni! mai ceru o dată femeia.

— Iartă-mă, te rog, dar, la urma urmei, e caraghios! nu se lăsă Koroviev. Pe un scriitor nu-l apreciezi după legitimaţie, ci după scrierile lui! Ce ştii dumneata despre planurile care roiesc în capul meu? Sau în acest cap? arătă el spre capul lui Behemoth, care îşi scoase imediat şapca, vrînd parcă să-i dea posibilitatea femeii să-i examineze mai bine căpăţîna.

— Faceţi loc, cetăţeni, zise femeia, enervîndu-se. Koroviev şi Behemoth se traseră la o parte, făcînd loc unui scriitor în haine cenuşii, cu o cămaşă albă de vară, fără cravată, cu guler răsfrînt şi cu un ziar sub braţ. Acesta o salută prietenos din cap pe cetăţeană, puse din mers, în chip de iscălitură, un fel de cîrlig în registrul ce i se întinse şi-şi urmă drumul pe verandă.

— Of, din păcate, nu noi, vorbi trist Koroviev, nu noi, ci el va avea parte de această halbă de bere, rece ca gheaţa, la care tu şi cu mine, sărmani pribegi, am visat atîta! Situaţia noastră e tristă şi grea şi nici nu ştiu ce-o să ne facem.

Behemoth îşi desfăcu mîinile într-un gest amar de neputinţă şi-şi puse şapca pe cap — un cap rotund, năpădit de un păr des, semănînd grozav a blană de pisică.

Şi, deodată, un glas înfundat, dar autoritar, răsună deasupra capului femeii.

— Dă-le drumul înăuntru, Sofia Pavlovna!

Cetăţeană cu registrul rămase uluită. Din frunzişul verandei răsări pieptul alb al unui frac şi barba ascuţită a piratului. Se uita prietenos la cei doi borfaşi dubioşi şi, mai mult decît atît, îi invita cu gesturi amabile. Archibald Archibaldovici se bucura de un prestigiu cu totul deosebit în restaurantul pe care-l administra, aşa că Sofiei Pavlovna nu-i rămase decît să-l întrebe supusă pe Koroviev:

— Numele dumneavoastră?

— Panaev, răspunse acesta, politicos.

Femeia notă acest nume, ridicînd o privire întrebătoare spre Behemoth.

— Skabicevski, miorlăi acesta, arătîndu-i, nu se ştie de ce, cu un gest, primusul.

Sofia Pavlovna notă şi acest nume şi trase registrul mai la îndemîna celor doi, ca să-şi pună semnăturile. în dreptul numelui „Panaev”, Koroviev scrise „Skabicevski”, iar Behemoth iscăli „Panaev” acolo unde scria „Skabicevski”.

Uluind-o definitiv pe Sofia Pavlovna, Archibald Archibaldovici, cu un zîmbet fermecător pe buze, îi conduse pe oaspeţi la cea mai bună masă, de la celălalt capăt al verandei, unde se aşternea umbra mai deasă, şi unde, în preajma mesei, sclipea soarele jucăuş şi vesel într-unui din spaţiile acelea înguste, fără frunziş. Clipind mirată, Sofia Pavlovna examina îndelung inscripţiile ciudate făcute în registru de cei doi vizitatori neaşteptaţi.

Pe ospătari, Archibald Archibaldovici îi uimi tot atît cît o uimise pe Sofia Pavlovna. El însuşi trase mai la o parte unul din scaunele mesei, invitîndu-l pe Koroviev să ia loc, făcu unuia cu ochiul, şopti ceva la urechea altuia, şi doi ospătari prinseră a se agita în jurul clienţilor nou-veniţi, dintre care unul îşi puse pe podea primusul, alături de ghetele care căpătaseră, de purtate ce erau, o nuanţă roşcată.

Faţa de masă veche, cu pete galbene dispăru numaidecît şi, în văzduh, trosnind de scrobită ce era, îşi avîntă faldurile o faţă de masă albă, imaculată, ca un burnuz de beduin, în timp ce Archibald Archibaldovici şoptea încet, dar foarte expresiv, chiar la urechea lui Koroviev:

— Cu ce vă putem servi? Avem batog special… l-am smuls de la congresul arhitecţilor…

— Daţi-ne… hm… o gustărică să hm… mugi binevoitor Koroviev, tolănindu-se pe scaun.

— Înţeleg, zise cu tîlc Archibald Archibaldovici, închizînd ochii.

Văzînd cum se poartă şeful restaurantului cu aceşti clienţi mai mult decît dubioşi, ospătarii îşi lăsară bănuielile şi se puseră serios pe treabă.

Unul dintre ei îi servi un chibrit lui Behemoth care-şi scosese chiştocul din buzunar şi-l băgase în gură, un altul veni în fugă, zăngănind nişte pahare de sticlă verde, aşeză în faţa celor două tacîmuri păhărele, pahare de vin negru, cupe subţiri de cristal, din care atît de bine se soarbe narzanul, sub umbrarul… nu, anticipînd, vom spune: din care atît de bine se sorbea narzanul sub umbrarul verandei de neuitat a „Casei Griboedov”.

— Vă recomand un fileu de ierunci, torcea melodios Archibald Archibaldovici.

Oaspetele cu pince-nez-ul plesnit aproba toate sugestiile comandantului de bric, privindu-l binevoitor prin geamul său inutil.

Scriitorul Petrakov-Suhovei, care-şi consuma friptura de porc la o masă vecină, împreună cu consoarta, observă cu spiritul său ager, propriu tuturor scriitorilor, curtea pe care o făcea Archibald Archibaldovici celor doi oaspeţi noi şi se mira din cale-afară. Iar consoarta lui, o doamnă foarte respectabilă, fu chiar geloasă pe Koroviev şi bătu cu linguriţa în masă, dînd a înţelege: De ce nu sîntem serviţi prompt? Ar fi timpul să vină îngheţata! Ce se-ntîmplă aici?

Adresîndu-i Petrakovei un zîmbet fermecător, Archibald Archibaldovici trimise la ea un ospătar, fiindcă el nu se îndura să-şi părăsească oaspeţii dragi. Ah, ce om inteligent mai era şi Archibald Archibaldovici! Şi avea un spirit de observaţie, cu nimic mai prejos decît chiar scriitorii! Ştia el şi despre reprezentaţia de la „Varietăţi”, şi despre multe alte întâmplări din acele zile şi, la rîndul lui, auzise, dar contrar altora înregistrase bine cuvintele „cadrilatul” şi „motanul”. Archibald Archibaldovici ghicise din capul locului cine sînt oaspeţii săi, şi, ghicind, nu se apucă, fireşte, să se certe cu ei. Iar Sofia Pavlovna asta, halal! Ce idee — să le interzică ăstora doi accesul! Deşi, de fapt, ce pretenţii poţi avea de la dînsa!

Înfigîndu-şi cu aroganţă linguriţa în îngheţata de vanilie ce se topea văzînd cu ochii, Petrakova privea nemulţumită cum pe masa la care şedeau cei doi, îmbrăcaţi ca nişte bufoni, apăreau ca prin farmec tot soiul de bunătăţi. Castronul cu icre negre era împodobit cu foi de salată verde, spălate şi lucitoare.. încă o clipă şi, pe o măsuţă specială, de alături, se ivi o frapieră de argint, rece, aburită.

Numai după ce se convinse că totul fusese făcut cum trebuie, cînd, purtată de un ospătar, sosi în zbor o tigaie cu capac în care sfîrîia ceva, abia atunci Archibald Archibaldovici îşi îngădui să-i părăsească pe cei doi vizitatori enigmatici, şop-tindu-le în prealabil:

— Pe mine să mă scuzaţi! Numai o clipă! Vreau să supraveghez personal cum se frig fileurile!

Se îndreptă în goană şi dispăru în restaurant. Dacă un observator ar fi putut să-l urmărească mai departe pe Archibald Archibaldovici, purtările lui i s-ar fi părut, fără îndoială, oarecum misterioase.

Şeful nu se îndreptă deloc spre bucătărie să supravegheze fileurile, ci spre cămara restaurantului. Descuie uşa cu cheia lui, intră, se închise înăuntru, scoase din lada cu gheaţă două trunchiuri mari de batog, cu grijă să nu-şi murdărească manşetele, împacheta batogul în ziar, îl legă bine cu sfoară şi-l puse deoparte. Apoi, trecînd în odaia de-alături, controla dacă sînt la locul lor pardesiul lui de vară cu căptuşeală de mătase şi pălăria, şi abia atunci intră în bucătărie unde bucătarul tăia cu grijă fileurile promise oaspeţilor de către pirat.

Se cuvine să arătăm că purtarea lui Archibald Archibaldovici nu era întru nimic ciudată sau de neînţeles, şi numai un observator superficial ar fi putut să o socoată bizară! Faptele lui Archibald Archibaldovici decurgeau în modul cel mai logic, din toate cele petrecute anterior. Cunoaşterea ultimelor evenimente şi, îndeosebi, flerul fenomenal cu care era dotat îi spuneau şefului de restaurant că masa celor doi, deşi copioasă şi bogată, va fi scurtă. Şi flerul, care niciodată nu-l înşelase pe fostul pirat, nu-i juca festa nici de astă dată.

În timp ce Koroviev cu Behemoth ciocneau al doilea păhărel de Moskovskaia, o votcă excelentă — dublu rafinată şi rece —, pe verandă apăru cronicarul Boba Kandalupski, asudat şi emoţionat, cunoscut la Moscova prin uimitoarea sa omniscienţă, şi se aşeză la masa Petrakovilor. Punîndu-şi servieta umflată pe masă, Boba îşi vîrî numaidecît buzele în urechea lui Petrakov, şoptindu-i nişte lucruri extrem de ademenitoare. Madam Petrakova, chinuită de curiozitate, îşi apropie şi ea urechea de buzele unsuroase ale lui Boba. Acesta, aruncînd din cînd în cînd în jur priviri hoţeşti, tot şoptea şi şoptea, şi se puteau auzi cuvinte disperate cam de acest fel:

— Vă jur pe cinstea mea! Pe Sadovaia, pe Sadovaia — Boba vorbi şi mai încet — nu-i nimerise gloanţele! gloanţele… gloanţele… benzina… incendiu… gloanţe…

— Uite, pe aceşti mincinoşi, care răspîndesc zvonuri urîte, vui cu glasu-i de contralto Madam Petrakova, indignată ceva mai tare decît ar fi vrut-o Boba, uite, ar trebui lămurită po- vestea asta! Nu-i nimic, aşa va fi, o să se pună ordine! Ce minciuni gogonate dăunătoare!

— Care minciuni gogonate, Antonida Porfirievna! exclamă Boba, amărît de neîncrederea consoartei scriitorului şi din nou începu să fluiere: Vă spun eu, gloanţele nu le fac nimic.. Iar acum incendiul… Ei au plecat prin văzduh… da, prin văzduh. Boba şuiera, fără să bănuiască faptul că cei despre care el povesteşte stau alături de el, delectîndu-se cu şuieratul lui. De altfel, delectarea asta luă sfîrşit în timp foarte scurt. Din restaurant ieşiră cu pas impetuos pe terasă trei bărbaţi cu centiroane de piele, purtînd jambiere şi fiecare din ei cu cîte un revolver în mînă. Primul strigă cu voce sonoră, în-spăimîntătoare:

— Toată lumea rămîne pe loc!

Şi îndată, toţi trei deschiseră focul pe terasă, ţintind capetele lui Koroviev şi Behemoth. Cei doi se topiră pe dată în văzduh, iar din primus o trîmbă de foc ţîşni drept în umbrar. Pe locul acela, în umbrar, se căscă un fel de gură uriaşă cu margini negre, care începu să se lărgească în toate părţile. Trecînd prin ea, focul urcă pînă la acoperişul „Casei Griboedov”. Dosarele cu acte şi manuscrise puse pe prichiciul ferestrei în camera redacţiei de la etajul unu se aprinseră deodată, apoi focul învălui storul şi, vuind de parcă cineva l-ar fi aţîţat, se năpusti în interiorul casei mă tuşii.

Peste cîteva clipe, pe cărările asfaltate ce duceau la grilajul de fier forjat şi la poarta pe care miercuri seara intrase întîiul vestitor al nenorocirii, Ivanuşka, cel neînţeles de nimeni, alergau acum cu îmbucătura în gură scriitorii, ospătarii, Sofia Pavlovna, Boba, Petrakova şi Petrakov.

Părăsind din timp clădirea pe o uşă laterală, Archibald Archibaldovici nu fugea nicăieri şi nici nu se grăbea cine ştie unde, ci, ca un căpitan, dator să părăsească el cel din urmă bricul mistuit de flăcări, stătea calm, îmbrăcat în pardesiul său de vară, căptuşit cu mătase, şi ţinînd la subţioară două trunchiuri de batog.


29 Destinul maestrului şi al Margaretei este hotărît


La asfinţitul soarelui, sus, deasupra oraşului, pe terasa de piatră a uneia dintre cele mai frumoase clădiri din Moscova, construită cu aproape o sută cincizeci de ani în urmă, stăteau Woland şi Azazello. Nu puteau fi văzuţi de jos din stradă, pentru că de privirile nedorite îi ascundea balustrada împodobită cu vase şi flori din ghips. Ei însă vedeau oraşul pînă la periferiile lui cele mai îndepărtate.

Îmbrăcat în sutana lui neagră, cu spada lungă şi lată înfiptă vertical, între două lespezi crăpate ale terasei, alcătuind astfel un cadran solar, Woland şedea pe un taburet pliant. Umbra spadei se lungea încet şi neabătut, tîrîndu-se spre pantofii negri ai Satanei. Chircit pe taburet, cu un picior strîns sub el şi cu bărbia ascuţită în pumni, Woland nu-şi desprindea ochii de la îngrămădirea necuprinsă de palate, case gigantice şi cocioabe sortite demolării.

Azazello, care-şi luase rămas-bun de la costumul lui modern — haina, melonul şi pantofii de lac — îmbrăcat, ca şi Woland, în negru, stătea în picioare, nemişcat, în preajma stă-pînului său, cu ochii aţintiţi, ca şi el, asupra oraşului.

Woland vorbi:

— Ce oraş interesant, nu-i aşa? Azazello se mişcă şi-i răspunse reverenţios:

— Messire, mie îmi place mai mult la Roma.

— Da, e chestie de gust, îi răspunse Woland. Peste un timp, răsună din nou glasul lui:

— Dar de ce o fi atîta fum acolo pe bulevard?

— Arde „Griboedov”, îi răspunse Azazello.

— Trebuie să presupunem că perechea inseparabilă, Koro-viev şi Behemoth, a trecut pe acolo?

— Fără nici o îndoială, messire.

Din nou se lăsă tăcerea, şi cei doi, aflaţi pe terasă, priveau cum în ferestrele îndreptate spre apus, la etajele de sus ale coloşilor se aprindea un soare frînt, orbitor. Ochiul lui Woland ardea întocmai ca una din aceste ferestre, deşi Woland şedea cu spatele spre apusul soarelui.

Deodată, ceva îl făcu pe Woland să-şi îndrepte atenţia spre turnul rotund înălţat pe acoperiş, în spatele său. Din zidul turnului se desprinse un om cu barbă neagră, posomorit, în-veşmîntat cu un hiton rupt, mînjit cu argilă şi cu sandale grosolane în picioare.

— Ha! exclamă Woland, întîmpinîndu-l cu o privire ironică. Nu m-aşteptam să te văd aici! Pentru ce ai binevoit să vii, musafir nepoftit?

— Vin la tine, duh al răului şi stăpîn al umbrelor, răspunse nou-venitul, uitîndu-se duşmănos pe sub sprîncene la Woland.

— Dacă vii la mine, de ce nu mi-ai dat bună ziua, fost dă-bilar? zise Woland cu asprime.

— Pentru că nu vreau să te bucuri de zile bune, răspunse obraznic nou-venitul.

— Dar va trebui să te împaci cu ideea asta, replică Woland, şi gura i se strîmbă într-un zîmbet ironic. De cum ai apărut pe acoperiş, ai şi trîntit o inepţie, şi uite, îţi spun îndată în ce constă: inflexiunile vocii tale. După tonul tău s-ar zice că nu recunoşti nici existenţa umbrelor, nici a răului. Ia fii bun şi te gîndeşte puţin la următoarea întrebare: ce s-ar fi făcut binele tău, dacă n-ar fi existat răul, şi cum ar fi arătat pămîntul, dacă l-ar fi părăsit umbrele? Că doar obiectele şi oamenii dau naştere umbrelor. Uite, colo e umbra aruncată de spada mea. Copacii şi făpturile vii aruncă şi ele umbră. Nu ai vrea cumva să jumuleşti globul pămîntesc, măturînd de pe faţa lui toţi copacii şi tot ce este viu, numai dintr-un capriciu al tău, din dorinţa de a te desfăta cu lumina nudă? Eşti un nătîng!

— N-o să discut în contradictoriu cu tine, bătrîne sofist, îi răspunse Levi Matei.

— Tu nici nu poţi să discuţi cu mine în contradictoriu, replică Woland, din pricina pomenită mai înainte; eşti un nătîng. Şi acum, spune pe scurt, să nu mă oboseşti, de ce ai venit, îl întrebă el apoi.

— M-a trimis El.

— Şi ce ţi-a poruncit să-mi vesteşti, robule?

— Nu sînt rob, îi răspunse Levi Matei tot mai înrăit, sînt ucenicul lui.

— Ca întotdeauna, vorbim limbi diferite, ripostă Woland, şi, cu toate astea, lucrurile despre care vorbim rămîn aceleaşi, neschimbate. Aşadar?…

— El a citit opera maestrului, vorbi Levi Matei, şi te roagă să-l iei tu pe maestru şi să-l răsplăteşti cu odihna. E greu să faci asta, duh al răului?

— Pentru mine nimic nu-i greu, răspunse Woland, şi tu o ştii prea bine. După o vreme de tăcere, adăugă: Dar de ce nu-l luaţi voi, în lumină?

— El n-a meritat lumina, ci odihna, rosti, trist, Levi.

— Spune-i că aşa va fi, îl încredinţa Woland, adăugind în timp ce ochiul îi scînteia: Şi lasă-mă singur, chiar acum.

— Te mai roagă s-o luaţi cu voi şi pe cea care l-a iubit şi a suferit pentru el, zise din nou Levi, pentru prima oară cu un ton rugător.

— Ce să spun, fără tine nu ne-ar fi dat prin cap s-o facem!

Hai! Du-te!

Levi Matei pieri, iar Woland îi făcu semn lui Azazello să se apropie şi-i porunci:

— Zboară la ei şi rînduieşte totul.

Azazello părăsi terasa, şi Woland rămase singur.

Dar singurătatea lui nu dură mult. Pe lespezile terasei răsunară paşi, se auziră glasuri însufleţite, şi în faţa lui Woland apărură Koroviev şi Behemoth. Grăsanul nu mai purta nici un primus în braţe, în schimb era încărcat cu alte obiecte. Astfel, avea la subţioară un mic peisaj în ramă aurie, peste braţ îşi aruncase un halat de bucătar pe jumătate ars, iar în cealaltă mînă ţinea un somon întreg cu coadă. Koroviev şi Behemoth miroseau a zgură, mutra lui Behemoth era plină de funingine, iar şapca, arsă zdravăn.

— Salut, messirel strigă perechea cea făr' de astîmpăr, şi Behemoth îşi avîntă somonul în aer.

— Halal vouă, zise Woland.

— Messire, închipuiţi-vă! strigă agitat şi bucuros Behemoth, m-au luat drept jefuitor-speculant!

— Judecind după obiectele aduse de tine, îi răspunse Woland, uitîndu-se la peisaj, eşti chiar un jefuitor-speculant! — Mă credeţi, messire… începu Behemoth cu un glas intim şi cordial.

— Nu, nu te cred, răspunse scurt Woland.

— Messire, vă jur, am făcut încercări eroice să salvez tot ce se putea salva, şi asta-i tot ce am putut salva.

— Spune-mi, mai bine, de ce a luat foc „Griboedov”? îl întrebă Woland.

Amîndoi, şi Koroviev şi Behemoth, îşi desfăcură mîinile, ridicară ochii spre cer, apoi Behemoth strigă:

— Nu înţeleg defel! şedeam paşnic, liniştit, luam o gustare…

— Şi deodată — pac, pac! urmă Koroviev — focuri de armă! înnebuniţi de frică, Behemoth şi cu mine ne-am repezit fuga spre bulevard, urmăritorii după noi, atunci ne-am aruncat spre Timireazev.

— Dar, simţul datoriei, intră în vorbă iar Behemoth, a învins frica noastră ruşinoasă, şi ne-am întors.

— Ah, v-aţi întors? zise Woland. Ei, sigur, atunci clădirea a ars pînă-n temelii.

— Pînă-n temelii! confirmă îndurerat Koroviev, adică, literalmente, pînă-n temelii, messire, după cum aţi binevoit să vă exprimaţi foarte potrivit. Nu au rămas decît tăciuni!

— M-am îndreptat spre sala de şedinţe, aceea cu coloane, messire, contînd să scot ceva preţios. Ah, messire, nevastă-mea, dacă aş fi fost însurat, risca să rămînă văduvă de douăzeci de ori! Dar, spre fericire, messire, eu nu sînt însurat, şi vă spun drept, sînt fericit că nu sînt! Ah, messire, cum poţi să schimbi libertatea de holtei pe jugul greu de om însurat!…

— Iar a început o aiureală, observă Woland.

— Ascult şi continuu, răspunse motanul, m-da, poftim peisajul! Altceva nu se putea lua din sală, flacăra m-a izbit drept în faţă. Am alergat în cămară şi am salvat somonul. Am alergat în bucătărie, am salvat halatul. Consider, messire, că am făcut tot ce am putut, şi nu înţeleg cum se explică expresia sceptică de pe chipul dumneavoastră.

— Şi ce făcea Koroviev în timp ce tu jefuiai? întrebă Woland.

— Eu îi ajutam pe pompieri, messire, răspunse Koroviev, arătîndu-şi pantalonii rupţi. — Ah, dacă-i aşa, va trebui, bineînţeles, construită o clădire nouă.

— Va fi construită, messire, răspunse Koroviev, îndrăznesc să vă asigur.

— Ei, ce să zic, rămîne să dorim ca ea să fie mai bună de-cît cea veche, observă Woland.

— Credeţi-mă, adăugă motanul, eu sînt un profet sadea.

— In orice caz, messire, ne-am prezentat, raportă Koroviev, şi aşteptăm porunci.

Woland se ridică de pe taburet, se apropie de balustradă şi rămase multă vreme tăcut şi singur, cu spatele la suita sa, scrutînd depărtările. Apoi, părăsind balustrada, se lăsă din nou pe taburet şi spuse:

— Nu am de dat nici o poruncă. Aţi făcut tot ce s-a putut; deocamdată nu mai am nevoie de voi. Vă puteţi odihni. începe curînd furtuna, ultima furtună, ea va încheia tot ceea ce încă trebuie să fie încheiat, şi vom porni la drum.

— Prea bine, messire, răspunseră cei doi poznaşi, retră-gîndu-se numaidecît, după turnul rotund din mijlocul terasei.

Furtuna despre care vorbise Woland se grămădea ameninţătoare la orizont. Un nor negru se înălţase la apus, tăind pînă la brîu soarele. Apoi îl acoperi în întregime. Pe terasă se lăsase răcoarea. După un timp se înstăpîni întunericul.

Acest întuneric, venit dinspre apus, învălui imensul oraş. Dispărură podurile, palatele. Totul dispăru, ca şi cînd nici n-ar fi existat vreodată pe lume. Peste întreg cerul alerga un singur fir de foc. Apoi tunetul zgudui oraşul. El se repetă şi începu să se dezlănţuie furtuna. în pîcla ce se lăsase, Woland nu se mai vedea.


30 Venit-a ceasul! Venit-a ceasul!


— Ştii, zise Margareta, aseară, cînd ai adormit, tocmai citeam despre întunericul venit de pe Mediterana… şi idolii, ah, idolii de aur! Nu ştiu de ce, dar îmi amintesc mereu de ei… Mi se pare că îndată va ploua. Simţi cum se răcoreşte afară? — Totul e bine şi frumos, răspunse maestrul, fumînd şi despicînd cu palma fumul de ţigară — cît despre idolii ăştia, lasă-i în pace… Dar mă întreb, ce-o să se mai întîmple? N-am nici cea mai mică idee.

Dialogul avea loc la asfinţitul soarelui, tocmai cînd Woland primea pe terasă vizita lui Levi Matei. Fereastra subsolului era deschisă, şi dacă cineva şi-ar fi aruncat ochii înăuntru, s-ar fi mirat de aspectul straniu al celor doi. Margareta se înfăşurase, goală, în mantia neagră, iar maestrul era îmbrăcat cu hainele lui de spital. Ea nu avea ce să îmbrace, fiindcă toate lucrurile îi rămăseseră în fosta ei casă şi, cu toate că vila aceea era destul de aproape, nici nu putea fi vorba să se mai ducă acolo să şi le ia. Maestrul însă, care-şi găsise toate costumele în dulap, de parcă n-ar fi fost plecat nicăieri, nu avea nici un chef să se îmbrace, şi acum se străduia să-i demonstreze Margaretei că se puteau aştepta din clipă în clipă la avalanşa unor evenimente cu totul şi cu totul aiuristice. E drept, maestrul era bărbierit, pentru prima oară după noaptea aceea din iarna trecută (în clinica lui Stravinski i se mai tundea bărbuţa cu maşina).

Odaia avea şi ea un aspect straniu. Şi era greu să te descurci în haosul de acolo. Pe covor zăceau nişte manuscrise, pe divan erau împrăştiate altele. Într-un fotoliu era aruncată o carte cu cotorul în sus. Iar pe masa rotundă se aflau două tacîmuri, tot felul de gustări şi cîteva sticle. De unde apăruseră toate aceste bunătăţi şi băuturi, nu ştiau nici Margareta, nici maestrul. Cînd se treziseră, ele erau pe masă.

Dormind pînă-n asfinţitul zilei de sîmbătă, maestrul şi prietena lui se simţeau întremaţi; de pe urma evenimentelor din ajun se aleseseră doar cu o uşoară durere la tîmpla stingă. Din punct de vedere psihic, cu amîndoi se petrecuseră schimbări foarte mari, după cum ar fi constatat oricine ar fi tras cu urechea la discuţia lor. Dar n-avea cine. Curticica din jurul casei era bună tocmai pentru că era totdeauna pustie. Teii şi salcia de după fereastră, cu fiecare zi mai verzi, împrăştiau un iz primăvăratic, adus în subsol de o adiere uşoară de vînt.

— Ptiu, drace! strigă pe neaşteptate maestrul. Numai cînd stai să te gîndeşti… Stinse mucul de ţigară în scrumieră, strîn-gîndu-şi capul în palme şi continuă: Te rog, ascultă, eşti o femeie

deşteaptă şi nu ţi-ai ieşit niciodată din minţi… Eşti într-adevăr convinsă că aseară am fost în casa Satanei?

— Pe deplin convinsă, răspunse Margareta.

— Sigur, sigur, urmă ironic maestrul. In concluzie, acum, în loc de un nebun — sînt doi. Soţ şi soţie! îşi avîntă braţele spre cer, strigînd: Dracu ştie ce-i asta! Dracu, dracu, dracu…

În loc să-i răspundă, Margareta se prăbuşi pe divan, izbucni în hohote de rîs, îşi bălăbăni picioarele goale, apoi strigă:

— Of, nu mai pot! Of, nu mai pot! Uite numai cum arăţi! După ce rîse pe săturate, pînă ce maestrul îşi trase ruşinat indispensabilii de la spital, Margareta deveni serioasă.

— Adineauri, fără să vrei, ai spus un adevăr, vorbi ea, dracu ştie ce-i asta şi poţi să mă crezi, dracu o să aranjeze totul! Deodată ochii i se aprinseră, sări în sus, începu să danseze pe loc şi să strige: ce fericită sînt, ce fericită sînt, ce fericită sînt că am intrat în tranzacţie cu el! O, diavolul, diavolul!… Va trebui, dragul meu, să trăieşti cu o vrăjitoare! După aceea se repezi spre maestru, îl luă de gît şi începu să-i sărute buzele, nasul, obrajii. Şuviţe rebele de păr negru nepieptănat săltau pe capul maestrului, şi atît obrajii, cît şi fruntea lui se înfier-bîntau sub sărutări.

— Dar tu, într-adevăr, semeni acum cu o vrăjitoare.

— Nici nu neg acest lucru, îi răspunse Margareta, sînt vrăjitoare şi sînt foarte mulţumită de asta.

— Bine, zise maestrul — dacă vrei să fii vrăjitoare, fii. Foarte bine şi frumos! Cu alte cuvinte, pe mine m-au răpit din spital! Şi asta-i foarte drăguţ… Să presupunem chiar că n-o să se observe lipsa noastră, dar spune-mi, pentru tot ce-i sfînt, din ce şi cum o să trăim? Spunînd asta, să ştii că pentru tine sînt îngrijorat, crede-mă.

În clipa aceea, la fereastră apărură nişte ghete cu botul bont şi partea de jos a unor pantaloni cu o dunguliţă discretă. Apoi pantalonii se îndoiră, şi lumina zilei estompă dosul voluminos al cuiva.

— Aloizi, eşti acasă? întrebă un glas, undeva sus, deasupra pantalonilor, în spatele ferestrei.

— Gata, începe, zise maestrul.

— Aloizi? întrebă Margareta, apropiindu-se de fereastră, l-au arestat ieri. Dar cine îl caută? Numele dumneavoastră? în aceeaşi clipă genunchii şi dosul dispărură şi se auzi trîn-tindu-se portiţa, după care totul intră în normal. Margareta se prăvăli pe divan şi izbucni în hohote de rîs, atît de tare, în-cît lacrimile îi ţîşniră din ochi. Dar cînd se potoli, chipul ei îşi pierdu expresia de pînă atunci, vorbi serios, şi, vorbind, se dădu jos de pe divan, se tîrî pînă la genunchii maestrului şi, privindu-l în ochi, începu să-l mîngîie pe cap:

— Cît ai suferit, cît ai suferit, sărmanul meu! Asta o ştiu numai eu. Uite, ai fire albe în păr şi veşnica cută în colţul gurii. Dragul meu, unicul, nu te mai gîndi la nimic. Ţi-a fost dat să gîndeşti prea mult, dar acum am să gîndesc eu pentru tine! Şi-ţi garantez, îţi garantez eu că totul va fi strălucitor de bine.

— Nu mă tem de nimic, Margot — îi răspunse deodată maestrul şi-şi înălţă capul, iar ei i se păru că este aşa cum era cînd compunea ceea ce, de fapt, nu văzuse niciodată, dar despre care ştia precis că a fost —, şi nu mă tem pentru că am trecut prin toate. Pe mine prea m-au speriat şi m-au ameninţat şi nu mă mai pot speria cu nimic. Dar mi-e milă de tine, Margot, iată care-i trucul, de asta tot repet unul şi acelaşi lucru. Răzgîndeşte-te! De ce să-ţi frîngi viaţa cu un om bolnav şi sărac? întoarce-te la tine! Mi-e milă de tine, de aceea ţi-o şi spun.

— Of, tu, tu, şoptea Margareta, clătinîndu-şi capul cu părul despletit, of, tu, om sceptic, nefericit. Din cauza ta, toată noaptea trecută m-am zbănţuit în pielea goală, mi-am pierdut vechea fire şi am înlocuit-o cu una nouă, cîteva luni la rînd am stat într-o chiţimie întunecată şi mă gîndeam la un singur lucru — la furtuna de deasupra Yerushalayimului, mi-am secat ochii de atâta plîns, iar acum, cînd s-a abătut asupra noastră fericirea, tu mă goneşti? Ei, ce să-i faci, am să plec, am să plec, dar să ştii că eşti un om crud! Ei te-au distrus sufleteşte!

O duioşie amară urcă spre sufletul maestrului şi, nu se ştie de ce, el izbucni în plîns, cu faţa în părul Margaretei. Aceasta, plîngînd şi ea, îi şoptea, în timp ce degetele îi alergau pe tîmplele lui.

— Da, firele, firele, sub ochii mei se acoperă capul cu zăpadă albă, ah, capul ăsta al meu mult chinuit. Priveşte ce ochi ai! în ei e un deşert. Iar umerii sînt umeri împovăraţi… Te-au schilodit, te-au schilodit, cuvintele Margaretei erau acum fără şir, Margareta se cutremura de plîns.

Atunci maestrul îşi şterse ochii, o ridică pe Margareta, care stătuse îngenuncheată, se ridică şi el şi spuse ferm:

— Ajunge! M-ai făcut să-mi fie ruşine. N-am să mai admit niciodată laşitate din partea mea şi n-am să mă mai întorc la chestiunea asta. Poţi fi liniştită. Ştiu că amîndoi sîntem victimele bolii noastre sufleteşti, pe care, poate, eu ţi-am transmis-o ţie… Ce să-i faci, o să ducem boala asta amîndoi.

Apropiindu-şi buzele de urechea maestrului, Margareta

Îi şopti:

— Îţi jur pe viaţa ta, îţi jur pe viaţa fiului care s-a născut din cititorul în stele — totul va fi bine!

— Ei, fie precum spui, fie, răspunse maestrul şi, rîzînd, adăugă: Sigur, cînd oamenii sînt total jefuiţi, ca noi doi, ei caută salvarea în lumea de apoi. Ce să-i faci, sînt gata s-o caut acolo.

— Ei, vezi, acum eşti cel de altădată, tu rîzi, îi răspunse Margareta, şi naiba să te ia cu vorbele tale meşteşugite. Lumea de apoi, sau nu, oare nu-i acelaşi lucru? Mi-e foame.

Şi îl trase de mînecă pe maestru spre masă.

— Nu sînt convins că mîncarea asta nu va intra imediat în pămînt sau nu-şi va lua zborul pe fereastră, rosti maestrul total liniştit.

— Nu-şi va lua zborul!

Chiar în clipa aceea, la fereastră răsună un glas fonfăit:

— Pace vouă!

Maestrul tresări, iar Margareta, de-acum obişnuită cu tot felul de minuni, strigă:

— Păi e Azazello! Ah, ce drăguţ din partea lui, ce bine-mi pare! şi şoptindu-i maestrului: Vezi, nu ne lasă, se interesează de noi! — se repezi să deschidă.

— Încheie-ţi măcar mantia în faţă, îi strigă din urmă maestrul.

— Puţin îmi pasă, răspunse ea din coridor.

Şi iată-l pe Azazello intrînd, înclinîndu-se şi dînd bună ziua maestrului. Ochiul chior îi scînteia. — Ah, ce bine-mi pare! exclamă Margareta. Niciodată n-am fost atît de bucuroasă ca acum! Dar iartă-mă, Azazello, că sînt în pielea goală!

Azazello o rugă să nu-şi facă probleme, convingînd-o că văzuse la viaţa lui nu numai femei în pielea goală, ci chiar şi femei cu pielea jupuită, apoi se aşeză cu plăcere la masă, punînd în prealabil în colţ, lîngă sobă, un pachet înfăşurat într-un brocart de culoare închisă.

Margareta îi turnă lui Azazello un coniac şi acesta goli în-cîntat paharul. Privindu-l necontenit, maestrul îşi ciupea din cînd în cînd, pe sub masă, mîna stingă, dar ciupiturile nu ajutau la nimic. Azazello nu se topea în văzduh şi, la drept vorbind, nici nu era nevoie. Omul acesta mic de stat, cam roşcat, în afară, poate, de albeaţa de la ochi, nu avea nimic înspăimîn-tător în el; dar asta poate să aibă oricine — şi fără nici o vrăjitorie; hainele, poate, nu prea erau din cele obişnuite — r un fel de anteriu sau pelerină —, dar şi asemenea haine, dacă stăm să ne gîndim, se mai pot întîlni. îşi bea coniacul cu multă dexteritate, ca toţi oamenii de treabă; golea pahar după pahar, fără să ia vreo gustare. Asupra maestrului coniacul îşi făcu efectul — îi vîjia capul şi se gîndea:

„Da, Margareta are dreptate… Desigur, am în faţa mea un trimis al diavolului. Că doar, acum două nopţi, chiar eu îi demonstram lui Ivan că la Patriarşie prudî el se întîlnise cu însuşi Satana, şi acum nu ştiu de ce m-a speriat gîndul ăsta şi am început să trăncănesc despre hipnotizatori şi halucinaţii… Ce hipnotizatori, pe dracu!…”

Se uita cu luare-aminte la Azazello, ajungînd la concluzia că ochii acestuia ascund ceva, un gînd pe care nu şi-l expu-sese încă. „N-a venit pur şi simplu în vizită, ci cu o misiune”, îşi zise maestrul. Spiritul de observaţie nu-l părăsise.

Dînd pe gît al treilea păhărel de coniac, care nu avea nici un efect asupra lui, Azazello vorbi astfel:

— Aveţi aici un subsol plăcut, dracu să mă ia! Se ridică o singură întrebare: Ce să faci în acest subsol?

— Acelaşi lucru îl spun şi eu, răspunse maestrul.

— De ce îmi dai emoţii, Azazello? îl întrebă Margareta. Cumva o să trăim noi! — Se poate, se poate? strigă Azazeilo. Nici prin gînd nu-mi trece una ca asta. Cumva o să se aranjeze totul, aşa gîndesc şi eu. Da! Era să uit… Messire m-a rugat să vă salut şi mi-a poruncit să vă spun că vă invită la o mică plimbare, dacă, desigur, n-aveţi nimic împotrivă. Ce răspuns îmi daţi?

Pe sub masă, Margareta îi făcu maestrului un semn cu piciorul.

— Cu multă plăcere, răspunse maestrul, privindu-l atent pe Azazeilo, în timp ce acesta urmă:

— Nădăjduim că nici Margareta Nikolaevna n-o să refuze plimbarea?

— Fără îndoială că n-o să refuz, exclamă Margareta, făcîn-du-i maestrului din nou semn cu piciorul pe sub masă.

— Minunat! exclamă Azazeilo. Asta-mi place! Un, doi, şi gata! Nu ca atunci în grădina Alexandrovski!

— Ah, nu-mi mai aduce aminte, Azazeilo, de asta; pe atunci eram fără minte. Şi-apoi, nu sînt chiar atît de vinovată — că doar nu te întîlneşti în fiecare zi cu necuratul!

— Te cred, încuviinţă Azazeilo. Ar fi o plăcere prea mare să-l întîlneşti chiar în fiecare zi!

— Mie-mi place viteza, zise Margareta, tulburată; — viteza şi goliciunea… Ca dintr-un mauser: pac! Vai, ce grozav trage! urmă Margareta adresîndu-se maestrului. Pui şepta-rul sub pernă şi-ţi nimereşte orice punct!… Margareta se ameţise şi ochii îi ardeau tot mai tare.

— Am mai uitat ceva, strigă Azazeilo, lovindu-se peste frunte, m-am zăpăcit de tot! Messire v-a trimis un dar. Aici — el se întoarse spre maestru — e o sticlă de vin. Luaţi notă, vă rog, este din vinul pe care-l bea procuratorul Iudeii. Vin de Falerno.

Fireşte că o raritate ca asta atrase toată atenţia Margaretei şi a maestrului. Dintr-o bucată de brocart de culoare închisă, folosit la tapisatul sicrielor, Azazeilo scoase un urcior mucegăit. Mirosiră vinul, îl turnară în pahare, apoi priviră prin licoarea străvezie lumina tot mai palidă din fereastră dispă-rînd pe măsură ce se apropia furtuna.

— În sănătatea lui Woland! strigă Margareta, ridicîndu-şi paharul.

Toţi trei îşi muiară buzele luînd cîte o înghiţitură. Deodată lumina posomorită de afară începu să se stingă în ochii maestrului, i se tăie răsuflarea şi îşi dădu seama că i-a venit sfirşitul. Apucă să mai vadă cum Margareta, palidă ca moartea, îşi întinde braţele spre el, cum îi cade capul pe masă, şi-apoi alunecă pe podea.

— Otrăvitorule… mai izbuti să strige maestrul, voind să apuce un cuţit de pe masă ca să-l înjunghie pe Azazeilo; dar mîna îi lunecă fără vlagă; totul în jur se întunecă şi pieri. Căzu pe spate şi, în cădere, îşi spintecă de colţul mesei pielea de pe tîmplă.

Îndată ce victimele lui încremeniră, Azazeilo trecu la acţiune, în primul rînd, se aruncă afară pe fereastră, şi în cîteva clipe ajunse la vila în care locuise Margareta. Totdeauna precis şi meticulos, el voia să verifice dacă se-ndepliniseră toate după învoială. Şi le găsi pe toate în deplină ordine. Văzu o femeie întunecată la faţă, care aştepta întoarcerea soţului ei. Aceasta ieşi din dormitor, păli deodată, îşi duse mîna la inimă şi, murmurînd neputincioasă:

— Nataşa… să vină cineva… ajutor… se prăbuşi pe parchetul salonului, înainte de a ajunge la uşă.

— Totul e în ordine, zise Azazeilo.

In clipa următoare, se afla din nou lîngă cei doi amanţi otrăviţi de el. Margareta zăcea cu faţa în jos. Cu mîinile lui puternice, Azazeilo o întoarse, ca pe o păpuşă, cu faţa spre el, pe care-şi aţinti privirea şi, treptat, chipul femeii otrăvite îşi schimbă expresia. Pînă şi în penumbra amurgului dinainte de furtună se vedea cum dispare treptat aerul ei de vrăjitoare, cruzimea trăsăturilor. Chipul i se lumină, se îmblînzi, pierzîndu-şi expresia de lăcomie, gura ei redevenind feminină, îndurerată. Atunci, el îi descleştă dinţii albi, turnîndu-i cîteva picături din vinul cu care o otrăvise. Oftînd, ea dădu să se ridice fără ajutorul lui, se aşeză în capul oaselor şi întrebă cu glas stins:

— Pentru ce?! Pentru ce ai făcut asta, Azazeilo?! Ce-ai făcut cu mine?

Apoi, văzîndu-l pe maestru zăcînd nemişcat, se cutremură şi şopti:

— Ucigaşule… nu mă aşteptam la una ca asta!

— Oh, stai să vezi, ripostă Azazello, o să se scoale numai-decît. Ah, de ce eşti atît de nervoasă?

Margareta îl crezu pe loc, atît de convingător era glasul demonului roşcat. Sări în picioare, vie şi plină de putere, şi-l ajută pe Azazello să-i dea de băut din acelaşi vin maestrului întins pe duşumea. Deschizînd ochii, acesta aruncă o privire sumbră, plină de ură, repetînd ultimul cuvînt pe care-l rostise înainte:

— Otrăvitorule…

— Ah, pentru o treabă bine făcută jignirea este o răsplată obişnuită! Da se poate una ca asta? Ce, sînteţi orbi? Deschideţi ochii mai repede!

Atunci, maestrul sări în picioare şi, aruncînd în jur o privire vioaie şi luminoasă, întrebă:

— Şi ce înseamnă acest nou început?

— Înseamnă că a sosit ceasul să plecăm. Ascultaţi, furtuna s-a şi dezlănţuit, aud tunetele. Se face întuneric. Caii scormonesc pămîntul cu copitele, micuţa grădină se cutremură. Lua-ţi-vă rămas-bun, luaţi-vă mai repede rămas-bun de la subsolul vostru mic.

— A, înţeleg… zise maestrul, uitîndu-se în jur. Ne-ai ucis, sîntem morţi. Acum înţeleg totul.

— Vai de mine! Ce tot vorbeşti! protestă Azazello. Prietena dumitale îţi spune „maestru”, dumneata gîndeşti, atunci cum poţi să fii mort? E caraghios!…

— Îţi înţeleg vorbele, strigă maestrul, nu mai continua! Ai de o mie de ori dreptate!

— Marele Woland! începu să-l secondeze Margareta. Marele Woland! El a ticluit lucrurile mult mai bine decît mine! Dar romanul, romanul, îi striga ea maestrului, ia cu tine romanul, oriunde te-ai duce!

— Nu-i nevoie, se împotrivi maestrul, îl ţin minte pe dinafară.

— Dar n-ai să uiţi… nici un cuvînt din el? întrebă Margareta, lipindu-se de amantul ei şi ştergîndu-i tîmpla însîngerată.

— Nu te nelinişti. De acum încolo n-am să mai uit niciodată nimic.

— Atunci, să vină focul! strigă Azazello. Focul de la care totul a început şi cu care se încheie totul. — Focul! strigă, cumplit, Margareta.

Fereastra se trînti, şi vîntul împinse draperia la o parte. Cerul bubui vesel şi scurt. Azazello îşi băgă ghearele în sobă, scoase un tăciune aprins şi fumegînd şi dădu foc feţei de masă. După aceea, urmă la rînd un teanc de ziare vechi de pe divan, apoi manuscrisul şi draperia de la fereastră.

Îmbătat de goana care-l aştepta, maestrul aruncă din raft pe masă o carte care începu să ardă şi ea cu flăcări jucăuşe.

— Arde, arde viaţa din trecut! — Arde suferinţa! striga Margareta.

Toată odaia era numai trîmbe de foc şi, o dată cu fumul, pe uşă ieşiră în goană trei siluete. Urcară treptele de piatră şi se pomeniră în curtea mică. Mai întîi o văzură pe bucătăreasa vecinului, care şedea pe pămînt, lîngă ea nişte cartofi risipiţi şi cîteva legături de ceapă. Bucătăreasa era într-o stare ciudată. Trei cai negri ca pana corbului fornăiau lîngă magazie, tresărind şi scormonind pămîntul cu copitele. Margareta sări în şa; urmă Azazello; maestrul încalecă ultimul. Bucătăreasa gemu, îşi întinse mîna să-şi facă cruce, însă Azazello îi strigă ameninţător din şa:

— Îţi tai mîna!

Apoi fluieră şi, frîngînd ramurile teilor, caii se avîntară în văzduh, străpungînd norul negru ce se lăsase jos, deasupra pămîntului. în aceeaşi clipă, pe fereastra subsolului începu să iasă fum. Mai răsună strigătul slab, jalnic, al bucătăresei:

— Foc…

Caii zburau deasupra acoperişurilor Moscovei.

— Vreau să-mi iau rămas-bun de la oraş, îi strigă maestrul lui Azazello, care gonea înaintea lor.

Dar tunetul înghiţi sfîrşirul frazei. Azazello încuviinţă din cap şi o porni la galop. în întîmpinarea celor trei zburători înainta vijelios un nor, care nu-şi lepăda încă picăturile de ploaie.

Zburînd deasupra unui bulevard, văzură nişte siluete mici de oameni fugind care-ncotro, spre a se adăposti de ploaie. Cădeau primele picături. Apoi zburară deasupra unor învolburări de fum — era tot ce mai rămăsese din „Casa Griboe-dov”. Trecură deasupra oraşului, învăluit acum în întuneric. Deasupra lor, scăpărau fulgere. Apoi, în locul acoperişurilor, apărură grădinile înverzite. Numai atunci se năpusti ploaia din răsputeri asupra pămîntului, transformîndu-i pe cei trei zburători în trei băşici uriaşe plutind prin apă.

Margareta cunoştea senzaţia zborului, maestrul însă nu; de aceea fu mirat de faptul că atinseseră atît de repede ţinta, ajungînd la singurul om de la care voia să-şi ia rămas-bun. Desluşi prin perdeaua de ploaie clinica lui Stravinski, rîul şi pădurea de pe celălalt mal, pe care o cunoştea atît de bine. Aterizară în crîng, într-o poiană, aproape de clădirea clinicii.

— Vă aştept aici, strigă Azazello, împreunîndu-şi mîinile, luminat în răstimpuri de fulgere ori dispărînd în perdeaua cenuşie a ploii. Luaţi-vă rămas-bun, dar mai repede!

Maestrul şi Margareta săriră din şa şi porniră în zbor prin grădina clinicii, cînd ivindu-se, cînd destrărnîndu-se ca umbrele în noianul de apă ce cădea din cer. în clipa următoare, maestrul dădea la o parte cu mînă sigură grilajul de pe balcon, de la uşa camerei 117, urmat de Margareta. Intrară la Iva-nuşka, nevăzuţi şi neobservaţi, în vuietul şi urletul furtunii. Maestrul se opri lîngă pat.

Ivanuşka stătea întins, nemişcat, ca atunci cînd văzuse pentru prima oară furtuna în casa asta în care îşi recăpăta liniştea. Dar nu plîngea, ca atunci. Cînd prinse cu privirea silueta întunecată, care intrase la el din balcon, se săltă pe pat şi-şi întinse mîinile, spunînd fericit:

— Ah, dumneavoastră sînteţi! Şi eu vă aştept, vă aştept mereu! Iată-vă, în sfîrşit, vecinul meu!

Iar maestrul îi răspunse:

— Sînt aici, dar, din păcate, nu pot să mai fiu vecinul du-mitale. Plec pentru totdeauna şi am venit numai să-mi iau rămas-bun.

— Ştiam, am ghicit asta, răspunse încet Ivan şi întrebă: V-aţi întîlnit cu el?

— Da, zise maestrul, am venit să-mi iau rămas-bun de la dumneata, pentru că ai fost singurul om cu care am stat de vorbă în ultima vreme.

Înseninîndu-se la faţă, Ivanuşka spuse:

— Bine aţi făcut că aţi zburat pînă aici. Să ştiţi că am să mă ţin de cuvînt, n-o să mai scriu poezioare. Acum mă interesează altceva, urmă Ivanuşka zîmbitor, şi-şi aţinti ochii demenţi undeva în gol. Vreau să scriu altceva. Ştiţi, în timp ce am zăcut aici, multe lucruri mi-au devenit clare.

Vorbele lui îl tulburară pe maestru şi, aşezîndu-se pe marginea patului, vorbi:

— Asta e bine, e foarte bine. Scrie mai departe despre el. Ochii lui Ivanuşka se aprinseră.

— Dar dumneavoastră n-o să scrieţi? Apoi îşi lăsă bărbia în piept, adăugind îngîndurat: Ah, da… Cum pot să-ntreb aşa ceva! şi-şi întoarse ochii, uitîndu-se speriat în podea.

— Da, zise maestrul, şi glasul său i se păru necunoscut lui Ivanuşka — necunoscut şi surd. Eu n-o să mai scriu despre el. Voi fi ocupat cu altceva.

Prin vuietul furtunii se auzi deodată un şuier îndepărtat.

— Auzi? îl întrebă maestrul.

— Urlă furtuna…

— Nu, mă cheamă, e timpul, îl lămuri maestrul, ridicîn-du-se.

— Mai staţi un pic! încă un cuvînt, se rugă Ivan. Dar pe ea aţi găsit-o? V-a rămas credincioasă?

— Iat-o, răspunse maestrul, arătînd spre perete. Din zidul alb se desprinse silueta întunecată a Margaretei, care se apropie. Se uita la tînărul întins pe pat, şi în ochii ei se citea îndurerarea.

— Sărmanul, sărmanul de el… şopti fără glas Margareta, plecîndu-se spre bolnav.

— Ce frumoasă e, rosti fără invidie, dar cu tristeţe şi cu un fel de duioşie mută Ivan, ia te uită ce bine s-au brodit toate la voi! Dar uite că la mine nu-i aşa. Aici se opri, se gîndi şi adăugă îngîndurat: de fapt, poate că-i aşa…

— Aşa, aşa, şopti Margareta şi se aplecă spre cel culcat. Iată, am să te sărut pe frunte şi totul la dumneata va fi aşa cum trebuie… Aici poţi să-mi dai crezare, eu am văzut totul, ştiu totul…

Tînărul o prinse de gît, şi Margareta îl sărută. — Rămîi cu bine, ucenicul meu! rosti abia auzit maestrul, topindu-se treptat în văzduh'.

Pieri, şi, o dată cu el, pieri şi Margareta, grilajul balconului închizîndu-se încet în urma lor…

Pe Ivanuşka îl cuprinse neliniştea. Se ridică în capul oaselor, uitîndu-se speriat în jur, gemu chiar, începu să vorbească singur, apoi se ridică din pat. Se vede că furtuna ce se dez-lănţuia tot mai turbată îi răscolise sufletul. îl nelinişteau şi paşii fără astîmpăr, şi glasurile înăbuşite pe care le prindea urechea lui obişnuită cu liniştea. Se enervă şi începu să tremure, strigînd:

— Praskovia Feodorovna!

Sora intră imediat, privindu-l întrebătoare şi alarmată.

— Ce-i? Ce s-a-ntîmplat? Te-a tulburat furtuna? Nu-i nimic, nu-i nimic… Te ajutăm îndată… Chem numaidecît doctorul…

— Nu, Praskovia Feodorovna, nu e nevoie să-l chemi, protestă Ivanuşka, uitîndu-se speriat, dar nu la Praskovia Feodorovna, ci la peretele acela alb. Nu se petrece nimic deosebit cu mine. Am ajuns să-mi cunosc stările astea, nu te speria. Spune-mi mai bine, o rugă Ivan cu căldură în glas, ce s-a în-tîmplat acum alături, în camera 118?

— Optsprezece? repetă întrebarea Praskovia Feodorovna, ferindu-şi de el ochii neliniştiţi. Nu s-a întîmplat nimic acolo.

Vocea ei suna însă fals, şi Ivanuşka îşi dădu seama şi zise:

— Eh, Praskovia Feodorovna! Eşti un om atît de sincer… Crezi c-o să fac scandal? Nu, Praskovia Feodorovna, asta nu se va întîmpla. Mai bine spune-mi drept, că doar eu simt totul prin perete.

— Adineauri a murit vecinul dumitale, şopti Praskovia Feodorovna, nefiind în stare să mintă şi să-l necăjească pe bolnav.

Spunînd acestea, se uită îngrijorată la el, în timp ce o învă-luiau scăpărările fulgerelor. Dar Ivanuşka rămase liniştit. îşi ridică doar cu înţeles un deget în sus şi spuse:

— Eram sigur! Crede-mă, Praskovia Feodorovna, că adineauri a mai murit un om în oraşul nostru. Ştiu chiar cine — şi Ivanuşka zîmbi enigmatic — o femeie!


31 Pe colinele Vorobiovi


Furtuna trecuse fără urmă şi, azvîrlit peste oraş, în tării, arcul multicolor al curcubeului se adăpa din rîul Moscova. Sus, pe o coamă de deal, între două crânguri, se profilau trei siluete întunecate. Woland, Koroviev şi Behemoth, călare pe armăsari înşeuaţi, negri ca pana corbului, priveau oraşul de peste rîu, cu cioburi de soare scînteind în mii de ferestre îndreptate spre apus, şi turnurile, ca din turtă dulce, ale mînăs-tirii Devicii.

Văzduhul vîjîi şi, lîngă pilcul de călăreţi în aşteptare, se lăsă Azazello, urmat de maestru şi Margareta, care zburaseră în coada neagră a pelerinei lui.

— A trebuit să vă tulburăm, Margareta Nikolaevna şi maestre, vorbi Woland, după o tăcere, dar să nu fiţi supăraţi pe mine. Nu cred că regretaţi. Ei, se adresă el apoi numai maestrului: ia-ţi rămas-bun de la oraş. E timpul s-o pornim; şi Woland întinse o mînă în mănuşă neagră cu manşetă largă într-acolo, peste rîu, unde sori fără număr topeau geamurile ferestrelor, unde deasupra acestor sori se ridicau ceaţa, fumul şi aburul oraşului încins peste zi.

Maestrul sări în şa şi, depărtîndu-se de ceilalţi, fugi spre marginea unei prăpăstii. Pelerina neagră se tîra în urma sa, măturînd pămîntul. Maestrul scrută cu privirea oraşul. în clipele dintîi simţi o întristare dureroasă furişîndu-i-se în inimă, curînd de tot însă îi luă locul o dulce nelinişte, un neastîm-păr de ţigan pribeag.

— Pentru totdeauna… Trebuie să pătrund sensul acestor cuvinte, şopti maestrul, trecîndu-şi limba peste buzele crăpate şi fierbinţi.

Prinse a asculta şi a lua seama cu precizie la tot ce se petrecea în sufletul lui. I se păru că tulburării ce pusese stăpî-nire pe el îi luă locul un simţămînt adînc de obidă. Dar, trecător, pieri şi el fără urmă şi, pe negîndite, se înstăpîni o trufaşă nepăsare, apoi — presimţirea liniştii eterne. Pîlcul de călăreţi îl aştepta pe maestru. Tăceau, uitîndu-se la silueta lungă şi întunecată care, la marginea prăpastiei, gesticula, ba ridicînd capul, dornic parcă să cuprindă cu privirea tot oraşul, să vadă dincolo de marginile lui, ba, cu capul în piept, cerceta parcă sub tălpi iarba ofilită, plăpîndă, bătătorită.

Tăcerea o întrerupse Behemoth, căruia i se urîse de atîta linişte.

— Daţi-mi voie mie, maître, vorbi el, să fluier înainte de galop.

— Tu ai putea s-o sperii pe doamna, îi răspunse Woland, şi, afară de asta, nu uita că toate faptele tale scandaloase, de astăzi, s-au isprăvit.

— Ah, nu, nu, messire, dădu glas Margareta, care şedea în şa ca o amazoană, cu mîinile în şolduri şi lăsînd să-i cadă pînă la pămînt trena ascuţită, permiteţi-i să fluiere. Pe mine m-a prins tristeţea înaintea drumului lung. Nu-i aşa, messire, că ea este cu totul naturală chiar atunci cînd omul ştie că la sfîrşitul acestui drum îl aşteaptă fericirea? Lăsaţi-l să ne facă să rîdem, pentru că, altminteri, mă tem că asta se va termina cu lacrimi şi totul se va degrada înainte de a porni noi la drum!

Woland îi făcu semn lui Behemoth, acesta se învioră foarte tare, sări jos din şa, băgă degetul în gură, îşi umflă obrajii şi fluieră. Margareta simţi un zumzet în urechi. Calul ei cabra, în crîng începură să cadă crengi din copaci, un stol întreg de ciori şi vrăbii îşi luă zborul, o trîmbă de praf zbură purtată spre rîu, şi se vedea cum în tramvaiul fluvial, care trecea prin dreptul cheiului, cîteva şepci zburară de pe capul pasagerilor, poposind în apă. Maestrul tresări auzind fluieratul, dar nu se întoarse, ci începu să gesticuleze şi mai neliniştit, ridicînd mîna spre cer, ameninţînd parcă oraşul. Behemoth se uită în jurul lui cu mîndrie.

— Ai fluierat, nu zic ba, observă condescendent Koroviev, ai fluierat într-adevăr, dar dacă e să vorbim imparţial, ai fluierat foarte mediocru!

— Doar nu sînt dirijor de cor, îi răspunse Behemoth demn şi bosumflat şi deodată îi făcu Margaretei cu ochiul. — Ia să încerc eu, după vechiul obicei, zise Koroviev şi, frecîndu-şi mîinile, îşi suflă în degete.

— Dar bagă de seamă, se auzi din şa glasul sever al lui Woland, fără pozne de astea de mutilare!

— Messire, credeţi-mă, interveni Koroviev cu mîna la inimă, e vorba de o glumă, exclusiv de o glumă…

Deodată trupul lui prinse a se alungi, ca şi cînd ar fi fost de cauciuc, el făcu o figură meşteşugită din degetele de la mîna dreaptă, se răsuci ca un şurub, şi apoi, dezrăsucindu-se pe neaşteptate, fluieră.

Margareta nu auzi acest fluierat, dar îl simţi, în timp ce se văzu aruncată, împreună cu calul ei iute, la vreo zece stîn-jeni într-o parte. Alături de ea, cu rădăcină cu tot, a fost smuls un copac şi pămîntul se acoperi cu crăpături pînă la rîu. O bucată uriaşă de mal, împreună cu cheiul şi cu restaurantul de pe mal se pomeniră în rîu. în el apa clocoti, se avîntă în sus, şi pe malul celălalt, verde şi jos, se revărsă întregul tramvai fluvial cu pasagerii absolut teferi. Spre picioarele calului Margaretei, care fornăia, se prăvăli o stăncuţă omorîtă de fluieratul lui Fagot. Pe maestru îl sperie acest fluierat. El se prinse cu mîinile de cap şi fugi înapoi, spre cei care-l aşteptau.

— Ei, i se adresă Woland, care se înălţa pe calul său negru, toate socotelile sînt încheiate? Ţi-ai luat bun-rămas?

— Da, mi-am luat, îi răspunse maestrul şi, liniştit, îl privi drept în ochi, deschis şi neînfricat.

Şi atunci, peste dealuri se rostogoli, ca un glas de trîmbiţă, glasul cumplit al lui Woland:

— Venit-a ceasul! şi fluieratul strident şi hohotele de rîs ale lui Behemoth.

Caii negri se smuciră, şi, înălţîndu-se, călăreţii îşi reluară goana. Margareta simţea cum, nervos, calul ei muşcă şi trage zăbala. Umflată de vînt, pelerina lui Woland zbura deasupra cavalcadei, aşternîndu-se peste bolta tot mai întunecată a înserării. Cînd vîntul dădu o clipă la o parte vălul îndoliat, Margareta se întoarse şi, din zbor, văzu că în spatele ei pieriseră nu numai turnurile multicolore, cu un aeroplan desfăşurat deasupra lor, dar şi oraşul care se mistuise de mult, cu desăvîrşire, lăsînd în urma lui doar negură…

32 Iertarea şi eternul refugiu

O zei! Ce trist e pămîntul în faptul serii! Ce tainice par negurile deasupra mlaştinilor! O ştie cel care a rătăcit prin aceste neguri, cel care a suferit mult înainte de moarte, cel care a trecut în zbor deasupra pămîntului, purtînd în spate o povară peste puterile lui. O ştie cel obosit, care, fără regret, părăseşte negurile pămîntului, mlaştinile şi rîurile lui, şi, cu inima uşoară, se lasă în mîinile morţii, ştiind că numai ea îi va dărui tihna.

Caii fermecaţi, negri ca pana corbului, obosiseră şi ei, pur-tîndu-i acum pe călăreţi agale, iar noaptea de neînlăturat gonea mereu, ajungîndu-i din urmă. Simţindu-i suflarea, se potolise pînă şi zburdalnicul Behemoth şi, cu ghearele înfipte în şa, zbura, taciturn şi grav, cu coada stufoasă în vînt.

Noaptea îşi aşternea năframa neagră peste păduri şi lunci, aprindea mici luminiţe triste, undeva jos, departe, luminiţe străine, acum lipsite de interes, atît pentru Margareta, cît şi pentru maestru — nu mai aveau nevoie de ele. Noaptea o lua înaintea cavalcadei, cernîndu-se de sus asupra ei, presă-rînd ici-colo cerul trist cu albul stelelor.

Noaptea, tot mai neagră, zbura alături, smulgînd pelerinele de pe umerii călăreţilor, dînd la iveală înşelătoriile. Şi cînd, mîngîiată de adierile unui vînt răcoros, Margareta deschise ochii, văzu cum se schimbă înfăţişarea celor care zburau spre ţelul lor. Iar atunci cînd, de după marginea unei păduri, ieşi în întîmpinarea lor luna, plină şi purpurie, toate înşelătoriile pieriră, se prăvăliră în mlaştină, iar negurile înghiţiră instabilele veşminte vrăjitoreşti.

Ar fi fost greu de recunoscut Koroviev-Fagot, pseudo-in-terpretul misteriosului consultant — care nu avea nevoie de nici un interpret şi de nici un fel de tălmăcire — în persoana călăreţului care zbura acum alături de Woland, în dreapta prietenei maestrului. în locul aceluia care, în haine zdrenţă-roase de pehlivan, părăsise Colinele Vorobiovî sub numele de Koroviev-Fagot, galopa acum, făcînd să zornăie încetişor lanţul de aur al frîului, un cavaler violet, sumbru, cu chipul mo- horît, care nu zîmbea niciodată. îşi ţinea bărbia în piept, nu se uita la lună, nu-l interesa nici pămîntul; se gîndea la ale lui, zburînd umăr la umăr cu Woland.

— De ce s-a schimbat el aşa? îl întrebă pe Woland Margareta, în timp ce vîntul şuiera la urechile ei.

— Cavalerul acesta a făcut cîndva o glumă foarte nereuşită, îi răspunse Woland, întorcînd spre Margareta chipul său cu acel ochi ce ardea molcom. Calamburul pe care-l făcuse, referitor la lumină şi întuneric, nu era tocmai bun. Şi cavalerul a trebuit după aceea să plătească ceva mai mult şi mai multă vreme decît a presupus el. Dar noaptea asta e o noapte cînd se încheie răfuielile. Cavalerul şi-a plătit contul şi l-a închis.

Noaptea îi smulsese şi lui Behemoth coada stufoasă, îl lăsase fără blană, împrăştiind-o smocuri-smocuri prin mlaştini. Cel ce fusese motan şi mare meşter în a-l înveseli pe prinţul întunericului se dovedi a fi un adolescent subţirel, un de-mon-paj, cel mai grozav bufon din cîţi au existat vreodată pe lume. Se potolise şi el acum, şi zbura, tăcut, lăsîndu-şi pradă chipul tînăr mîngîierilor argintii ale lunii.

Ultimul din stînga, în armura-i de oţel, scînteietoare, călărea Azazello. Luna îi schimbase înfăţişarea. Clonţul stupid şi hidos dispăruse fără urmă, iar privirea saşie se corectase şi ea. Ochii erau acum simetrici, goi şi negri, iar chipul, alb şi rece. Zbura sub înfăţişarea lui adevărată — un demon al pustiului arid, un demon-ucigaş.

Margareta nu ştia cum arată ea însăşi, dar vedea prea bine cît de mult se schimbase maestrul. Părul sclipitor de alb în lumina lunii se strînsese la spate într-o coadă şi-i flutura în zbor. De cîte ori vîntul dădea la o parte pelerina maestrului, dezvelindu-i picioarele, Margareta vedea pe botforii lui, cînd aprinzîndu-se, cînd stingîndu-se, steluţele pintenilor. Ca şi adolescentul-demon, maestrul zbura cu ochii la lună, dar îi zîmbea, ca unei fiinţe apropiate şi dragi, şi mormăia întruna ceva pe sub nas, după obişnuinţa căpătată în rezerva 118.

În sfîrşit, şi Woland galopa sub adevărata sa înfăţişare. Margareta n-ar fi putut spune din ce era frîul calului său, poate din nişte lănţişoare ţesute de lună, calul lui — un bloc rupt din beznă, coama calului — un nor, iar pintenii călăreţului — petele albe ale stelelor. Zburară astfel multă vreme în tăcere, pînă ce jos, departe, prinse a se schimba înfăţişarea şi peisajul. Pădurile triste se lăsară înghiţite de întunericul Terrei, tîrînd după ele şi lamele brumate ale rîurilor. Jos, în adîncuri, se arătară ici-colo, licărind, bolovani uriaşi, iar printre ei abisuri negre, în care nu pătrundea lumina lunii.

Woland îşi opri calul pe un vîrf turtit, pietros şi trist, şi atunci călăreţii trecură la pas, ascultînd cum caii strivesc cu potcoavele pietrele din drum. Peste platoul golaş, luna revărsa o lumină vie, verde, şi curînd Margareta desluşi în locul acela deşert un jeţ, iar în el, silueta albă a unui bărbat. Poate că omul era surd, sau părea cufundat în gînduri: nu auzi cum se cutremura pămîntul pietros sub greutatea cailor, aşa încît călăreţii se apropiară de el, fără să-l tulbure.

Luna îi venea de minune în ajutor Margaretei, luminînd mai bine decît cea mai grozavă lanternă electrică, şi Margareta vedea cum omul din jeţ, care părea orb, îşi freacă mîinile şi îşi aţinteşte ochii fără vedere spre discul lunii. Apoi, la picioarele jeţului greu de piatră, pe care luna aprindea mici sântei, Margareta văzu, tolănit, un dine uriaş, cu urechile ascuţite. Ca şi stăpînul său, cîinele se uita, neliniştit, la lună.

La picioarele omului din jeţ zăceau cioburile unui urcior spart şi tot acolo se întindea o băltoacă de un roşu aproape negru, ce nu se mai usca.

Călăreţii opriră caii.

— Romanul dumitale a fost citit, vorbi Woland, întorcîn-du-se spre maestru, şi singura observaţie ar fi că, din păcate, e neterminat. De aceea, am vrut să ţi-l arăt pe eroul dumitale. De vreo două mii de ani sade pe platoul acesta şi doarme, dar cînd e lună plină, după cum vezi, e chinuit de insomnie, împreună cu el, se chinuieşte şi paznicul lui credincios, cîinele. Dacă-i adevărat că laşitatea este cel mai grav dintre vicii, cred că dulăul nu păcătuia prin asta. Singurul lucru pe lume de care se temea curajosul dine era furtuna. Ce să-i faci, cel care iubeşte trebuie să împartă soarta celui pe care îl iubeşte.

— Ce spune? întrebă Margareta, şi peste chipul ei liniştit se lăsă vălul compătimirii.

— Spune, îi răspunse Woland, mereu acelaşi lucru. Că nici arunci cînd e lună nu-şi află liniştea şi că are o funcţie tare ingrată. Spune întotdeauna aşa, cînd nu doarme, iar cînd doarme, visează mereu acelaşi vis: un drum argintat de lună; vrea s-o ia pe acest drum şi să stea de vorbă cu arestatul Ha-Nozri, pentru că, după cum afirmă el, n-a spus totul, pînă la capăt, atunci, demult, în ziua a paisprezecea a lui Nisan, lună de primăvară. Din păcate, însă, nu reuşeşte să păşească pe acest drum, şi nimeni nu vine la el. Şi atund, ce să-i fad, nu-i rămîne decît să vorbească singur! De altfel, are omul nevoie, măcar dt de cît, de variaţie, şi, ţinîhdu-şi discursul despre lună, adaugă, deseori, că cel mai mult pe lume îşi urăşte nemurirea şi faima nemaiauzită. Susţine că şi-ar schimba bucuros soarta cu vagabondul zdrenţuit Levi Matei.

— Nu e oare prea mult, douăsprezece mii de luni pentru o lună cîndva? întrebă Margareta.

— Se repetă istoria cu Frida? o întrebă insinuant Woland. Dar, Margareta, nu trebuie să te nelinişteşti. Totul va fi drept, aşa este construită lumea…

— Lăsaţi-l liber! strigă deodată cu glas strident Margareta, aşa cum ţipase cîndva, cînd era vrăjitoare, şi strigătul ei făcu să se desprindă, undeva sus, în munţi, o piatră, care prinse a se rostogoli cu un vuiet infernal peste stînci.

Margareta însă nu era sigură: vuietul din munţi a fost vuietul căderii sau vuietul unui rîs satanic? Oricum, Woland rî-dea, uitîndu-se la Margareta şi spunea:

— Degeaba strigi aici, în munţi, el e obişnuit cu prăbuşiri de stînci şi aceasta nu-l poate tulbura. Nu-i nevoie să intervii pentru el, Margareta; pentru el a şi intervenit cel cu care ar vrea atît de mult să stea de vorbă. Aici Woland se întoarse din nou spre maestru şi-i spuse: Ei bine, acum poţi să-ţi închei romanul cu o singură frază!

Maestrul, care pînă atunci rămăsese nemişcat, privindu-l pe procurator, aştepta parcă aceste cuvinte.

Aşezîndu-şi mîinile pîlnie, strigă atît de tare, încît ecoul se rostogoli peste munţii golaşi şi pustii:

— Eşti liber! Liber! El te aşteaptă!

Munţii preschimbară glasul maestrului în tunet, şi tot tunetul acesta îi făcu să se năruie. Blestematele ziduri stîncoa-se se prăbuşiră şi rămase doar platoul deşert, cu jeţul de piatră în mijloc. Deasupra abisului negru în care se prăvăliseră zidurile, se aprinseră luminile unui oraş necuprins, dominat de idoli scînteietori, ce se înălţau peste grădina care crescuse luxuriantă în multe mii de luni. Drept spre grădina aceea se aşternuse drumul argintat de lună, mult aşteptat de procurator, şi cel dintîi se repezi pe acest drum cîinele cu urechile ascuţite. Omul în mantie albă cu căptuşeala sîngerie se ridică din jeţ şi strigă ceva cu glas hîrîit, frînt. Nu se putea desluşi dacă plînge sau rîde, şi ce anume strigă. Se văzu numai cum, urmîndu-şi paznicul credincios, alergă şi el impetuos pe drumul argintat de lună.

— Trebuie să-l urmez? întrebă maestrul plin de nelinişte, atingînd cu mîna frîul.

— Nu, răspunse Woland, la ce bun să alergi pe urmele a ceva ce s-a sfîrşit?

— Deci, într-acolo? întrebă iar maestrul, întorcîndu-se şi arătînd înapoi, spre locul unde, în depărtare, se ţesuse oraşul de curînd părăsit, cu turnurile ca de turtă dulce ale mînăsti-rilor şi cioburi de soare scînteind în geamuri.

— Nici într-acolo, îi răspunse Woland, şi glasul lui, îngroşat, se revărsă peste stînci. O, romanticul maestru! Acela pe care abia aşteaptă să-l vadă eroul plămădit de dumneata, eroul căruia, adineauri, i-ai dat drumul să plece, ţi-a citit romanul. Spunînd aceasta, Woland se întoarse spre prietena maestrului: Margareta Nikolaevna! Este imposibil să nu credem că te-ai străduit să închipui pentru maestru cel mai frumos viitor, dar, te asigur, cel pe care vi-l propun eu şi pe care mi l-a cerut pentru voi Yeshua — e mai bun! Lăsaţi-i în doi, urmă Woland şi, plecîndu-se din şa spre şaua maestrului, schiţă un gest în urma procuratorului, care se depărta: să nu-i tulburăm. Şi poate, pînă la urmă, or să ajungă ei să se înţeleagă cumva.

Rostind aceste cuvinte, Woland îşi avîntă mîna spre Yeru-shalayim, şi oraşul se stinse în zare.

— Iar acolo, la fel, arătă Woland înapoi, ce să faci dumneata în hruba aceea? Şi soarele frînt în geamuri se stinse pe dată. Pentru ce să te întorci? urmă Woland blînd şi convingător. O, maestre, de trei ori romantic, e oare cu putinţă să nu vrei dumneata să te plimbi ziua cu prietena dumitale sub vişinii înfloriţi, iar seara să asculţi muzica lui Schubert? Se poate să nu-ţi facă plăcere să scrii cu pană de gîscă, la lumina făcliilor? Nu vrei dumneata, asemenea lui Faust, să stai aplecat asupra unei retorte, în speranţa că vei reuşi să plămădeşti un nou homunculus? Acolo! Acolo! Acolo te şi aşteaptă o casă şi un servitor bătrîn. Luminările sînt aprinse, dar în curînd se vor stinge, pentru că numaidecît veţi întîmpina zorile. Pe drumul acesta, maestre, numai pe acesta! Adio, venit-a ceasul să plec!

— Adio! îi răspunseră într-un strigăt maestrul şi Margareta.

Atunci, fără să ţină seama de nici un drum, Woland cel negru se aruncă într-o surpătură şi, în urmă-i, se prăvăli cu zgomot întreaga lui suită.

Pieriră toate — stîncile şi platoul, drumul argintat de lună şi Yerushalayimul. Nici caii negri nu mai erau. Maestrul şi Margareta văzură zorile făgăduite. Se aprinseră îndată după luna din miez de noapte. In strălucirea celor dintîi raze ale dimineţii, maestrul şi prietena lui străbăteau o punte mică din piatră, năpădită de muşchi. Trecură puntea, pîrîul rămase în urma celor doi amanţi credincioşi, care păşeau acum pe un drum nisipos.

— Ascultă glasul tăcerii, îl rugă Margareta pe maestru, şi nisipul foşnea sub picioarele ei desculţe. Ascultă şi desfa-tă-te cu ceea ce nu ţi-a fost dat în viaţă — cu liniştea. Uite, vezi înaintea noastră casa ta, casa ta eternă, care ţi-a fost dată drept răsplată. Am şi văzut fereastra cu trei canaturi şi viţa sălbatică ce se caţără pînă-n acoperiş. Iată casa ta, eterna ta casă. Ştiu, seara vor veni la tine cei pe care-i iubeşti, care te interesează şi care nu te vor nelinişti, nu te vor tulbura. îţi vor cînta şi-ţi vor cînta la flaut, ai să vezi ce lumină e în odaie cînd ard luminările. Vei adormi, arborîndu-ţi tichia aceea slinoasă de totdeauna. Vei adormi cu zîmbetul pe buze. Somnul te va reconforta, gîndurile tale vor fi pline de înţelepciune. Şi n-ai să mă mai poţi alunga. Somnului tău voi sta eu de veghe.

Astfel vorbea Margareta, mergînd cu maestrul spre casa lor, spre casa lor eternă, şi maestrului i se părea că vorbele Margaretei curg susurînd, cum curgea şi susura pîrîul lăsat în urmă, şi memoria maestrului, neliniştită, memoria împunsă cu noian de ace, începu să se stingă. Cineva îl lăsa liber pe maestru, aşa cum el însuşi îl lăsase liber adineauri pe eroul pe care-l crease. Acest erou plecase în beznă, plecase fără întoarcere, iertat în noaptea de duminică, fiu al regelui-cititor în stele, al cincilea procurator al Iudeii, cumplitul călăreţ Pilat din Pont.


Epilog


Ce s-a mai întîmplat, totuşi, la Moscova, după ce Woland a părăsit capitala în sîmbăta aceea, la asfinţitul soarelui, dis-părînd de pe colinele Vorobiovî împreună cu suita sa?

Inutil să mai spunem că întreaga Moscovă a vuit multă vreme de tot felul de zvonuri, care de care mai ciudate, ce s-au întins cu repeziciune în cele mai îndepărtate şi mai pierdute colţuri de provincie. Ţi-e şi silă să le mai repeţi.

Autorul acestor rînduri pline de adevăr, călătorind cu trenul spre Feodosia, a auzit povestindu-se că la Moscova două mii de oameni ieşiseră din teatru pur şi simplu în pielea goală şi aşa s-au împrăştiat pe la casele lor cu maşinile de piaţă.

Pretutindeni, la cozile din faţa lăptăriilor, prin tramvaie, magazine şi locuinţele oamenilor, prin bucătării, trenuri de cursă lungă şi locale, în gări şi halte, în staţiunile de odihnă şi pe plajă — se auzea şoptindu-se unul şi acelaşi cuvînt: „necuratul”.

Persoanele mai culte şi mai cu scaun la cap erau, bineînţeles, străine de aceste şuşoteli despre necuratul care cică vizitase capitala, ba le luau chiar şi în derîdere, încercînd să-i lămurească pe povestitori. Dar, vorba ceea, faptele rămîn fapte, şi nu poţi să treci cu vederea fără să dai explicaţii: ceva ciudat se petrecuse totuşi la Moscova. „Griboedov” transformat în scrum şi încă multe altele o confirmau în modul cel mai grăitor.

Oamenii culţi adoptară punctul de vedere al organelor de anchetă: era vorba de acţiunile unei bande de hipnotizatori şi ventriloci, adevăraţi maeştri în arta lor. Desigur, atît la Moscova cît şi în afara ei s-au luat imediat măsuri energice pentru prinderea bandei, dar, din păcate, acestea nu au dus la nici un rezultat. Cel ce-şi spunea Woland dispăruse cu toţi acoliţii săi; la Moscova nu s-a mai întors şi, în general, nu a mai apărut şi nu a mai acţionat nicăieri. Ca urmare, s-a presupus în chip firesc că a fugit în străinătate, dar prezenţa lui nu s-a mai semnalat nici peste graniţă.

Cercetările şi ancheta penală din procesul lui au continuat multă vreme. Cum-necum, fapta era monstruoasă! Nemai-vorbind de cele patru case care au ars din temelii şi de sutele de oameni înnebuniţi, ba s-au înregistrat şi morţi. Despre doi dintre ei se poate spune cu precizie: despre Berlioz şi despre nefericitul funcţionar de la Biroul de iniţiere a străinilor în problema rarităţilor istorice ale Moscovei — fostul baron Mei-gel. Doar ei au fost omorîţi. Oasele carbonizate ale celui de-al doilea au fost descoperite în apartamentul nr. 50 de pe strada Sadovaia, după ce s-a stins incendiul. Da, au fost victime, şi aceste victime revendicau cercetări.

Dar chiar şi după ce Woland a părăsit Moscova s-au înregistrat victime — oricît de trist ar fi — printre motanii negri.

În diferite colţuri ale ţării au fost împuşcate sau exterminate prin felurite metode vreo sută din aceste animale paşnice, folositoare şi credincioase omului. în diferite oraşe, peste o duzină de motani, unii dintre ei destul de mutilaţi, au fost aduşi la secţiile de miliţie. La Armavir, de pildă, un astfel de dobitoc nevinovat a fost predat miliţiei de un cetăţean, care-i legase labele dinainte.

Cetăţeanul îl pîndise pe motan şi pusese mîna pe el tocmai în clipa cînd animalul se pregătea, cu un aer hoţesc, aer pentru care pisicile nu sînt vinovate, deoarece nu-l au pentru că ar fi vicioase, ci pentru că se tem ca nu cumva unul mai puternic decît ele — om sau cîine — să le facă vreun rău sau să le supere în vreun fel (ca să le prinzi nu-i cine ştie ce, dar vă asigur că nu e nici o cinste pentru cine pune la cale o asemenea faptă; ba dimpotrivă…), după cum spuneam, se pregătea, pesemne, să sară, cu un aer hoţesc, într-un anumit scop în brusturi. Năpustindu-se asupra motanului şi smulgîndu-şi cravata de la gît ca să lege animalul, cetăţeanul mormăise veninos şi ameninţător:

„Aha! Care va să zică, acum ai poftit la noi, la Armavir, domnule hipnotizator? Să ştii că pe noi nu ne sperii! Nu mai face pe mutul cu mine, că nu-ţi merge! Ştim noi ce poamă eşti!”

Cetăţeanul dusese bietul animal la miliţie, ţinîndu-l de labele dinainte, pe care i le legase cu cravata verde, şi îmbrîn-cindu-l, ca acesta să meargă neapărat pe labele dinapoi.

— Ascultă! striga cetăţeanul, petrecut de fluierăturile puş-timii, lasă-te dumneata de-astea, nu mai face pe prostul, că nu-ţi mai merge! Fă bine şi umblă ca toată lumea!

Drept răspuns, motanul negru îşi dădea ochii peste cap ca un martir ce era. Lipsindu-l natura de darul vorbirii, el nu se putea justifica. Bietul animal şi-a datorat salvarea, în primul rînd, miliţiei, iar apoi, stăpînei lui, o văduvă bătrînă şi respectabilă. Cînd motanul a fost dus la secţie, cei de acolo s-au convins că cetăţeanul duhneşte a alcool de la şapte poşte, drept care mărturia lui a fost pusă la îndoială. între timp, aflînd de la vecini că motanul ei fusese luat pe sus, bătrînica alergase într-un suflet la secţie şi sosise la timp. Dăduse referinţele cele mai favorabile, declarînd că-l cunoaşte de cinci ani, de cînd era pisoi mic, că garantează pentru el ca pentru propria-i persoană, mai dovedind că animalul nu comisese niciodată vreo faptă rea şi nici la Moscova nu se deplasase… Se născuse şi crescuse la Armavir, şi tot acolo învăţase să prindă şi şoareci.

Motanul a fost dezlegat şi înapoiat stăpînei sale, după ce, e drept, băuse din cupa amărăciunilor, aflînd pe pielea lui ce înseamnă clevetirea şi eroarea judiciară.

În afară de motani, şi unii oameni au avut cîte-o mică neplăcere. Au fost arestaţi pentru cîtva timp: la Leningrad — cetăţenii Wolman şi Wolper, la Saratov, Kiev şi Harkov — trei Volodini, la Kazan — un oarecare Voloh, iar la Penza, nu se ştie de ce, chimistul Vetcinkevici, candidat în ştiinţe. E drept, era un brunet cu piele smeadă şi cu o statură de uriaş.

Au păţit-o în diferite colţuri ale ţării şi nouă Korovini, patru Korovkini şi doi Karavaevi. Un oarecare cetăţean a fost dat jos în gara Belgorod din trenul de Sevastopol şi legat fedeleş. îi trăsnise prin cap să-şi distreze tovarăşii de călătorie făcînd nişte scamatorii cu cărţi de joc.

Intr-un restaurant din Iaroslavl a apărut tocmai la ora prîn-zului un individ cu un primus, pe care abia-l luase de la reparat. Cînd l-au văzut, doi portari şi-au părăsit posturile de la garderobă, luînd-o la sănătoasa, urmăriţi de toţi clienţii din restaurant şi de întregul personal. Iar din casierie au dispărut, cu totul inexplicabil, toate încasările din ziua aceea.

S-au întîmplat multe, atît de multe, că nici nu le mai poţi ţine minte. A fost o serioasă frămîntare a spiritelor.

Trebuie să atragem atenţia în mod special asupra preciziei cercetărilor. S-a făcut totul nu numai pentru prinderea criminalilor, ci şi pentru clarificarea faptelor lor. Totul a fost explicat — explicaţii, care, trebuie să recunoaştem, au fost înţelepte şi de nezdruncinat.

Cercetările efectuate de organele de anchetă şi de psihiatri cu experienţă au stabilit că membrii bandei criminale, sau, poate, numai unul din ei (bănuiala cădea îndeosebi pe Koroviev), erau hipnotizatori dotaţi cu o forţă nemaivăzută şi care puteau să se arate acolo unde nu se aflau în realitate. Afară de asta, ei le insuflau celor care aveau de-a face cu dînşii că unele obiecte sau oameni se află acolo unde nu erau în realitate, şi invers, îndepărtau din cîmpul vizual acele obiecte sau oameni, care se găseau de fapt acolo.

În lumina unor astfel de lămuriri, totul era absolut limpede, pînă şi invulnerabilitatea inexplicabilă (fapt care i-a fră-mîntat mai mult decît orice pe cetăţeni) a motanului, în care se trăsese în apartamentul 50, cînd se încercase arestarea lui.

Natural, sus, pe lustră, nu existase nici un motan, nu avea nimeni în cine să tragă, se trăsese în gol, în timp ce Koroviev, care-i făcuse să creadă că motanul face scandal, urcat sus, pe lustră, putea să stea nestingherit în spatele celor ce trăgeau, strîmbîndu-se şi desfătîndu-se cu darul lui uriaş, dar folosit în mod criminal, de hipnotizator. Şi fără îndoială că tot el dăduse foc apartamentului, turnînd benzină pretutindeni.

Stepan Lihodeev nu plecase, bineînţeles, la Ialta cu avionul (o figură ca asta, nici chiar Koroviev nu ar fi fost în stare să înfăptuiască) şi nu trimisese de acolo nici o telegramă După ce leşinase în apartamentul văduvei bijutierului, speriat de scamatoria lui Koroviev, care i-l arătase pe motan cu o ciu-Percă marinată înfiptă în furculiţă, zăcuse acolo pînă cînd Koroviev, bătîndu-şi joc de el, îl trimisese la un aeroport din Moscova, cu o pălărie de pîslă pe cap, făcîndu-i să creadă în prealabil pe reprezentanţii miliţiei judiciare care-i ieşiseră în întîmpinare că Stepan va coborî dintr-un avion de Sevastopol. Ce-i drept, cei de la miliţia judiciară din Ialta susţineau că-l primiseră pe Stepan — care era desculţ — şi că trimiseseră la Moscova telegrame privitoare la cazul lui, dar cum nu se descoperise în dosare nici o copie a lor, s-a tras concluzia tristă, dar de nezdruncinat, că banda de hipnotizatori posedă darul de a hipnotiza la distanţe enorme şi, unde mai pui, nu numai persoane izolate, ci chiar şi în grup.

Astfel, criminalii puteau să scoată din minţi pînă şi oameni dotaţi cu cea mai sănătoasă şi rezistentă structură psihică. Aşa că, ce să mai vorbim de fleacuri ca, de pildă, de pachetul de cărţi care apare în buzunarul unui spectator din stal sau de nişte rochii dispărute, sau de o beretă care miaună, şi de alte minuni de felul ăsta! Asemenea figuri poate să facă orice hipnotizator profesionist de talie medie, pe orice scenă, ba chiar şi figura nu prea complicată cu smulgerea capului comperu-lui. Pe de altă parte, şi motanul care vorbeşte e o adevărată aiureală. Ca să le impui oamenilor un motan ca ăsta, este suficient să posezi principiile de bază ale ventrilociei, şi e puţin probabil ca cineva să se îndoiască de faptul că măiestria lui Koroviev nu mergea cu mult mai departe de aceste principii.

Da, nu de cărţi de joc e vorba, nici de scrisorile false din servieta lui Nikanor Ivanovici. Astea-s fleacuri! El, Koroviev, îl îmbrîncise pe Berlioz sub roţile tramvaiului. El îl scosese din minţi pe sărmanul poet Ivan Bezdomnîi şi tot el îl făcuse să aibă visul chinuitor cu anticul Yerushalayim şi Muntele Golgota cel arid şi ars de soare şi cu trei oameni răstigniţi. El şi cu banda lui o făcuseră pe Margareta Nikolaevna şi pe Nataşa, femeia ei de serviciu, să dispară din Moscova. Fiindcă veni vorba, anchetatorii au dat o atenţie deosebită acestei chestiuni. Trebuia lămurit următorul fapt: dacă cele două femei fuseseră răpite de banda de ucigaşi incendiatori, sau fugiseră de bunăvoie cu gaşca aceea criminală? Intemeindu-se pe mărturiile prosteşti şi confuze ale lui Nikolai Ivanovici şi luînd în consideraţie biletul straniu, dement, lăsat de Margareta Nikolaevna soţului ei, bilet în care îi scria că pleacă să se facă vrăjitoare, luînd de asemenea în consideraţie şi faptul că Nataşa dispăruse, fără să ia nici un fel de îmbrăcăminte, organele de anchetă au ajuns la concluzia că atît stăpîna cît şi femeia de serviciu fuseseră hipnotizate, ca mulţi alţii, şi răpite de bandă în această stare. S-a născut ideea, fără-ndo-ială cu totul justificată, că pe bandiţi îi atrăsese frumuseţea celor două femei.

Un punct însă a rămas cu totul confuz pentru anchetatori: ce anume îndemnase banda să-l răpească din clinica de psihiatrie pe bolnavul mintal care-şi spunea „maestru”? Asta nu s-a putut stabili, după cum nu s-a putut stabili nici numele bolnavului răpit. Aşa că acesta a dispărut pentru totdeauna, cu porecla impersonală de: Numărul o sută optsprezece, din corpul I.

Aşadar, aproape totul fusese lămurit, şi ancheta luase sfîr-şit cum iau sfîrşit toate anchetele.

Au trecut cîţiva ani, şi oamenii au început să uite de Wo-land, Koroviev şi de ceilalţi. în viaţa celor ce au avut de suferit de pe urma lui Woland şi a acoliţilor săi s-au petrecut multe schimbări, dar, oricît de mici şi neînsemnate au fost ele, trebuie totuşi semnalate.

De pildă, Georges Bengalski, după ce a petrecut trei luni de zile în clinică, s-a făcut bine şi a plecat acasă, dar a fost nevoit să-şi părăsească slujba de la Teatrul de varietăţi, şi asta în plin sezon, cînd publicul spectator năvălea la bilete, deoarece amintirea magiei negre şi a dezvăluirilor ei s-a dovedit greu de uitat. Bengalski a părăsit „Varietăţile”, pentru că îşi dădea seama că ar fi prea chinuitor pentru el să apară — în fiece seară — în faţa a două mii de oameni, să fie inevitabil recunoscut şi să rişte, desigur, să i se pună multe întrebări batjocoritoare ca: „Ei, cum e mai bine, cu cap sau fără?”

Pe deasupra, comperul îşi pierduse mult din veselia lui înnăscută, atît de necesară profesiunii sale. După cele suferite, rămăsese cu o obişnuinţă neplăcută, apăsătoare: în fiecare primăvară, cînd era lună plină, îl cuprindea o stare de nelinişte, îşi ducea deodată mîinile la gît, se uita speriat în jur şi izbucnea în plîns. Crizele treceau: totuşi, fiindcă se repetau, nu-şi putea relua vechea ocupaţie, şi s-a retras din teatru, trăind din modestele sale economii, care, după un calcul strîns, trebuiau să ajungă pentru vreo cincisprezece ani.

A plecat şi nu s-a mai întâlnit niciodată cu Varionuha, care devenise foarte popular, cîştigînd dragostea tuturor, datorită extraordinarei sale amabilităţi, rară chiar şi printre administratorii de teatru. Vînătorii de bilete de favoare nu-i ziceau altfel decît „Binefăcătorul”. Oricine ar fi telefonat la „Varietăţi” la orice oră, totdeauna se auzea în receptor un glas blînd, deşi trist: „Vă ascult”, iar la rugămintea de a fi chemat la telefon Varionuha, acelaşi glas se grăbea să răspundă: „Sînt la dispoziţia dumneavoastră!” în schimb, cîte nu pătimea Ivan Save-lievici de pe urma politeţii sale!

Stepan Lihodeev nu mai are privilegiul să vorbească la telefon de la teatru. De îndată ce a părăsit clinica, unde stătuse internat opt zile, a fost mutat la Rostov şi numit responsabil la un mare magazin alimentar. Umblă zvonul că nu mai bea deloc porto, ci numai votcă dreasă cu muguri de coacăză, din care cauză s-a înzdrăvenit în mare măsură. Se zice că a devenit tăcut şi se fereşte de femei.

Îndepărtarea lui Stepan Bogdanovici de la teatru nu-i adusese lui Rimski bucuria pe care o visase cu nesaţ cîţiva ani la rînd. După internarea sa în clinică şi tratamentul urmat la Kislovodsk, directorul financiar — acum, un moşneag, cu capul tremurînd — şi-a înaintat demisia la „Varietăţi”. Interesant de semnalat mai e şi faptul că cererea o adusese la teatru consoarta lui Rimski. Grigori Danilovici nu a avut puterea să intre nici măcar în clădirea în care văzuse geamul crăpat, scăldat de razele lunii, şi o mînă lungă întinzîndu-se spre în-cuietoarea din partea de jos a ferestrei.

Dîndu-şi demisia de la „Varietăţi”, Rimski s-a angajat la Teatrul de păpuşi, în Zamoskvorecie. în acest teatru nu i-a mai fost dat să aibă de-a face în probleme de acustică cu prea-respectatul Arkadi Apollonovici Sempleiarov, care fusese mutat în doi timpi şi trei mişcări la Breansk şi numit responsabilul centrului de colectat ciuperci. Acum, moscoviţii mănîncă bureţi săraţi şi mînătărci marinate, le ridică în slava cerului şi se bucură grozav de această mutare. Astăzi, cînd lucrurile sînt de domeniul trecutului, putem spune că, ce-i drept, cam şchipătau treburile cu acustica lui Arkadi Apollonovici, şi că, oricît se străduise el s-o mai îmbunătăţească, nu făcuse nici o scofală.

În afară de Arkadi Apollonovici, la numărul persoanelor care au rupt-o cu teatrul trebuie trecut şi Nikanor Ivanovici Bosoi, deşi acesta nu avea nici o legătură cu teatrele, în afară de pasiunea pentru biletele de favoare. Nikanor Ivanovici nu numai că nu se duce la nici un teatru — nici cu bani, nici gratis —, dar chiar se schimbă la faţă la orice discuţie despre teatru. într-o măsură mai mare, afară de teatru, a început să-l urască pe poetul Puşkin şi pe talentatul actor Savva Pota-povici Kurolesov. Pe acesta din urmă în aşa măsură, încît anul trecut, văzînd în ziar un anunţ mortuar cu chenar negru, în care se spunea că pe Savva Potapovici, în momentul cel mai înfloritor al carierei sale, l-a lovit damblaua, Nikanor Ivanovici, citind aceste rînduri, s-a făcut stacojiu la faţă în aşa hal, încît era cît pe ce să păşească el însuşi pe urmele lui Savva Potapovici şi urlă: „Aşa-i trebuie!” Mai mult decît atît, în aceeaşi seară, Nikanor Ivanovici, asupra căruia moartea actorului popular a abătut o mulţime de amintiri dureroase, fiind singur, doar în compania lunii pline, care lumina strada Sa-dovaia, s-a îmbătat îngrozitor şi, cu fiecare pahar, lanţul blestemat al figurilor pe care le ura de moarte se tot lungea în faţa lui, şi erau în lanţul acesta şi Duncil Serghei Gherardovici, şi frumoasa Ida Gherkulanovna, şi acel stăpîn roşcat al gîşte-lor bătăuşe, şi preasincerul Kanavkin Nikolai.

Bine, dar cu toţi ăştia ce s-a întîmplat? Daţi-mi voie! Nu s-a întîmplat absolut nimic, şi nici nu se poate întîmpla, pentru că nu au existat niciodată în realitate, cum nu a existat nici simpaticul actor-comper, nici chiar Teatrul, nici bătrîna cărpănoasă, mătuşa lui Porohovnikov, care lasă să putrezească valuta în pivniţă şi, de bună seamă, nu au existat trompete de aur şi nici bucătari obraznici. Toate acestea Nikanor Ivanovici le visase, sub influenţa nemernicului Koroviev. Singurul om viu, care intrase în acest vis, a fost tocmai Savva Potapovici — actorul, şi intrase numai pentru că s-a împlîntat în memoria lui Nikanor Ivanovici, datorită frecventelor sale emisiuni la radio. El a existat, ceilalţi însă nu. Poate că nu a existat nici Aloizi Mogarîci? O, nu! Ăsta nu numai că a existat, dar există şi astăzi şi tocmai în funcţia din care şi-a dat demisia Rimski, cu alte cuvinte, în funcţia de director financiar la Teatrul de varietăţi.

Dezmeticindu-se cam la douăzeci şi patru de ore după vizita făcută lui Woland, în tren, undeva lîngă Veatka, Aloizi s-a convins că, plecînd nu se ştie de ce cu mintea zdruncinată din Moscova, uitase să-şi pună pantalonii, dar furase, în schimb, tot nu se ştie de ce, de la maistrul-constructor cartea de imobil de care nu avea nevoie. în schimbul unei sume colosale, dată însoţitorului de vagon, Aloizi cumpără de la el o pereche de pantaloni vechi şi soioşi, şi de la Veatka a luat drumul întoarcerii. Dar, din păcate, nu a mai găsit căsuţa pe care o căuta. Calabalîcul îi arsese împreună cu casa. Aloizi însă era un om grozav de întreprinzător. Peste două săptă-mîni, locuia într-o cameră splendidă din strada Briusov, iar cîteva luni mai tîrziu, era instalat în cabinetul lui Rimski. Şi aşa cum altădată Rimski suferise din pricina lui Stepan, acum se chinuia Varionuha din pricina lui Aloizi. Ivan Savelievici nu mai visează decît un singur lucru: ca acest Aloizi să dispară de la „Varietăţi”, să nu-l mai vadă-n ochi, pentru că, după cum şopteşte uneori administratorul, cînd se află într-o societate mai intimă: „O lepră ca Aloizi n-am mai văzut în viaţa mea — din partea lui Aloizi te poţi aştepta la orice.”

De altfel, n-ar fi exclus ca administratorul să fie subiectiv. Nu s-a auzit ca Aloizi să fi făcut vreo faptă murdară. După cum nu s-au semnalat nici un fel de alte fapte, dacă nu punem la socoteală, desigur, numirea altcuiva în postul bufetierului Sokov. Andrei Fokid a murit de cancer la ficat în clinica I a Universităţii de stat din Moscova, la vreo zece luni după apariţia lui Woland în capitală…

Da, au trecut cîţiva ani, peste evenimentele descrise în această carte s-a aşternut un văl, ele s-au şters din amintire. Dar nu pentru toţi, da, da, nu pentru toţi.

În fiecare an, primăvara, pe lună plină, cînd se lasă seara, sub teii de lîngă Patriarşie prudî, apare un bărbat de treizeci, treizeci şi ceva de ani. Un om îmbrăcat modest, cam roşcat, cu ochi verzi. Este profesorul Ivan Nikolaevici Ponîrev, colaborator ştiinţific la Institutul de istorie şi filozofie.

Ajungînd în dreptul teilor, se aşază totdeauna pe aceeaşi bancă, aceea pe care a stat în seara cînd Berlioz, de mult uitat de toţi, a văzut pentru ultima oară în viaţa sa discul lunii des-trămîndu-se bucăţi-bucăţi. Acum este întreagă, albă la începutul serii, apoi aurie, cu un căluţ-dragon întunecat pe ea şi pluteşte deasupra capului fostului poet Ivan Nikolaevici Bezdomnîi, stînd totodată pe loc în înaltul cerului.

Ivan Nikolaevici ştie totul şi înţelege totul. Ştie că în tinereţe a fost victima unor hipnotizatori criminali, că s-a tratat şi s-a vindecat. Dar mai ştie că există ceva mai tare decît el. Mai tare decît el e această lună plină, de primăvară. De îndată ce se apropie timpul ca astrul nopţii să înceapă să crească şi să se poleiască cu aur, astrul care a plutit cîndva deasupra celor două sfeşnice cu cinci braţe, Ivan Nikolaevici se nelinişteşte, devine nervos, pierde pofta de mîncare, somnul şi aşteaptă ca luna să se împlinească. Şi cînd e lună plină, nimic nu-l mai poate reţine pe Ivan Nikolaevici în odaie. Pe seară iese din casă şi se îndreaptă spre Patriarşie prudî.

Acolo, stă pe o bancă şi vorbeşte, singur, fără sfială, fumează, îşi mijeşte ochii, privind ba luna, ba portiţa turnantă pe care n-a uitat-o.

Ivan Nikolaevici stă acolo un ceas-două, apoi o ia din loc şi, totdeauna pe acelaşi drum, prin Spiridonovka, se îndreaptă spre stradelele de pe Arbat cu ochii goi, fără să vadă pe nimeni.

Trece pe lîngă găzărie, coteşte spre locul unde se află un felinar vechi şi strîmb şi se furişează spre grilajul în dosul căruia se vede o grădină bogată, care nu şi-a îmbrăcat încă straiele verzi; iar în grădină se înalţă o clădire în stil gotic, luminată de lună în partea unde se reliefează fereastra cu trei canaturi, şi cufundată în întuneric de cealaltă parte.

Profesorul nu ştie ce-l atrage spre grilaj şi cine locuieşte în casa aceea, dar e convins că nu merită să lupte cu el însuşi pe lună plină. In afară de asta, ştie că în grădină, după grilaj, va vedea negreşit acelaşi lucru.

Va vedea stînd pe bancă un om serios, în vîrstă, cu bărbuţă şi pince-nez, cu trăsături cam de purcel. De fiecare dată, îl găseşte pe locatarul vilei în aceeaşi poză visătoare, cu ochii la lună. Ivan Nikolaevici ştie că, după ce va fi admirat pe săturate luna, cel de pe bancă îşi va întoarce ochii negreşit şi-i va aţinti pe fereastra aceea, parcă aşteptînd să se deschidă larg, şi pe prichici să apară ceva neobişnuit.

Ivan Nikolaevici ştie tot ce urmează. Trebuie să se ascundă cît mai bine după grilaj pentru că omul va începe numai-decît să-şi întoarne capul, căutînd ceva în văzduh cu ochii rătăciţi şi zîmbind extatic, după care îşi va lovi palmele una de alta, melancolic şi duios, mormăind destul de tare: — Venera! O, Venera! Ah, ce prost sînt!…

— O! Zei! şopteşte Ivan Nikolaevici, pitindu-se după grilaj, fără să-şi ia ochii învăpăiaţi de la necunoscutul enigmatic. Iată încă o victimă a lunii… Da, încă o victimă, ca şi mine…

Celălalt va urma să vorbească de unul singur:

— O, prostul de mine! De ce, de ce n-am plecat cu ea? De ce m-am speriat, tont bătrîn ce sînt! Am întocmit hîrtiuţa aceea! Of! Acum rabdă, cretin hodorog!

Asta va continua pînă cînd în partea întunecoasă a casei se va deschide o fereastră, va apărea o pată albicioasă şi va răsuna un glas neplăcut de femeie:

— Nikolai Ivanovici, unde eşti? Ce idee pe dumneata?! Vrei să te îmbolnăveşti de malarie? Vino să-ţi bei ceaiul!

Omul de pe bancă se va dezmetici, ca totdeauna, şi va răspunde cu glas prefăcut:

— Am vrut să iau aer, aer, draga mea! Aerul e minunat! Şi, ridicîndu-se de pe bancă, pe furiş, va ameninţa cu pumnul spre fereastra de la parter, pornind agale spre casă.

— Minte, minte! O, zei, cum minte ăsta! bombăne Ivan Nikolaevici, îndepărtindu-se de grilaj. Ceea ce-l atrage în grădină nu e deloc aerul; el vede ceva în noaptea cu lună plină, în grădină şi în înaltul cerului! Ah, ce n-aş da să-i pătrund taina, să aflu cine e Venera asta pe care a pierdut-o şi o caută acum în zadar, încercînd s-o prindă-n văzduh…

Profesorul se întoarce acasă bolnav de-a binelea. Nevas-tă-sa se preface că nu observă starea lui şi-l roagă să se ducă la culcare cît mai repede. Ea însă nu se culcă, ci sade cu o carte la lumina lămpii, privindu-l cu amărăciune cum doarme. Ea ştie că Ivan Nikolaevici se va trezi în zori, ţipînd chinuit, va plînge şi se va frămînta. De aceea, pe masă, lîngă lampă, are pregătită din timp o seringă în alcool şi o fiolă cu un lichid de culoarea ceaiului tare.

Biata femeie care îngrijeşte neobosită de acest om grav bolnav abia acum e liberă şi poate şi ea să se culce liniştită. După injecţie, Ivan Nikolaevici va dormi pînă dimineaţa cu o expresie de fericire pe chip, purtat de visuri înălţătoare şi duioase, necunoscute de el. fri nopţile cu lună plină însă, pe savant îl trezeşte totdeauna acelaşi lucru. Vede un călău himeric, fără nas, care, săltîndu-se cu un ţipăt surd, îşi înfige lancea drept în inima lui Hestas cel legat de stîlp şi cu minţile pierdute. Călăul nu este atît de înspăimîntător pe cît e de nefirească lumina din vis, venind dintr-un nor care, clocotind, se năpusteşte asupra pămîntului, cum se întâmplă numai în timpul unui cataclism.

După injecţie, toate se schimbă pentru cel adormit. De la patul său, luna aşterne spre fereastră o cărare luminoasă, largă, şi pe această cărare urcă un om în mantie albă cu căptuşeală sîngerie. Urcă spre lună. Lîngă el păşeşte un tînăr îmbrăcat cu un hiton rupt şi cu obrazul mutilat. Vorbesc între ei cu înflăcărare, discută, vor să ajungă la o înţelegere.

— O zei, o zei! spune cel cu mantia, întorcîndu-şi chipul semeţ spre însoţitorul său. Ce supliciu banal! Dar, spune-mi, te rog — şi aici, chipul său semeţ capătă o expresie rugătoare —, aşa e că nu s-a petrecut în realitate? Spune, te implor, aşa e?

— Nu s-a petrecut în realitate, răspunde vocea răguşită a celuilalt, ţi s-a năzărit numai.

— Poţi să juri? îl roagă, linguşitor, omul cu mantia.

— Jur! răspunde tînărul, zîmbind.

— Nu mai vreau nimic! strigă cu glasul frînt omul cu mantia şi urcă tot mai sus spre lună, trăgîndu-l după el pe celălalt, în urma lor păşeşte calm şi maiestuos un cîine gigantic cu urechi ascuţite.

Atunci, raza lunii se învăpăiază, şi din ea curge un rîu de argint, care se revarsă peste tot. Luna e stăpînă, luna joacă, dansează, se zbenguie. Atunci, din şuvoiul de lumină se desprinde o femeie de o frumuseţe răpitoare, care se apropie de Ivan însoţită de un bărbat cu barbă lungă şi priviri speriate.


Frumoasa îl ţine de mînă. Ivan Nikolaevici îl recunoaşte nu-maidecît. E oaspetele nocturn. Numărul o sută optsprezece. Prin somn, Ivan Nikolaevici îşi întinde braţele spre el şi-l întreabă pătimaş:

— Va să zică, acesta a fost sfîrşitul?

— Acesta, discipolul meu, îi răspunde numărul o sută optsprezece, iar femeia vine lîngă Ivan şi-i spune:

— Acesta, desigur. Totul s-a sfîrşit şi toate au un sfîrşit… O să te sărut pe frunte, şi totul o să fie bine pentru dumneata…

Vorbind, se apleacă şi-l sărută pe frunte, iar Ivan se întinde spre ea, privind-o în ochi, dar femeia se trage înapoi şi se îndepărtează împreună cu tovarăşul ei de drum, spre lună…

Atunci luna se dezlănţuie cu înverşunare, aruncînd şuvoaie de lumină asupra lui Ivan, stropii ei se preling pretutindeni, odaia e inundată de lumină, razele lunii se leagănă, se ridică mai sus, potopesc patul. Şi Ivan Nikolaevici doarme mai departe, cu o expresie fericită pe chip.

Dimineaţa se trezeşte tăcut, dar pe deplin liniştit şi sănătos. Memoria lui chinuită se potoleşte şi, pînă la următoarea lună plină, pe profesor nu-l mai tulbură nici călăul fără nas al lui Hestas, nici al cincilea procurator al Iudeii, cumplitul călăreţ Pilat din Pont.


Ce poate salva o lume în care răul produs metodic de om nu mai permite vreo speranţă? Bineînţeles, nimic din elementele lumii paralizate. Şi atunci e nevoie de ceva din afară. Diavolul ia chipul iluzionistului Woland şi se amuză să pună pe jar Moscova, oraşul unde Maestrul şi Margareta încearcă să-şi trăiască iubirea. Departe, în timp şi spaţiu, Pilat din Pont îl judecă pe Isus. Planurile alunecă unul spre altul şi, abia astfel, ce nu poate fi rostit în viaţa de la Moscova se spune în cer. Bulgakov scrie aici romanul iubirii, disperării şi nevoii de mîntuire — unul dintre cele mai mari romane ale secolului XX. Publicarea Maestrului şi Margaretei, în 1966, a schimbat faţa literaturii.


1 Să nu staţi niciodată de vorbă cu necunoscuţi!………. 7

2 Pilat din Pont………………………………. 20

3 Al şaptelea argument………………………… 45

4 Urmărirea…………………………………. 50

5 S-a petrecut la „Griboedov”……………………. 58

6 Schizofrenie, după cum s-a şi spus………………. 70

7 Un apartament puţin simpatic………………….. 79

8 Duelul dintre profesor şi poet………………….. 90

9 Figurile lui Koroviev…………………………. 100

10 Veşti din Ialta………………………………. 109

11 Dedublarea lui Ivan…………………………. 121

12 Magia neagră şi dezvăluirile ei…………………. 124

13 Apariţia eroului…………………………….. 139

14 Slavă cocoşului!…………………………….. 159

15 Visul lui Nikanor Ivanovici……………………. 168

16 Supliciul………………………………….. 181

17 O zi agitată………………………………… 193

18 Vizitatorii ghinionişti………………………… 206

19 Margareta…………………………………. 231

20 Crema lui Azazello………………………….. 244

21 Zborul……………………………………. 250

22 La lumina făcliilor…………………………… 264

23 Mare bal la Satana…………………………… 278

24 Eliberarea maestrului………………………… 294

25 Cum a încercat procuratorul să-l salveze pe Iuda din Kiriat 318

26 Punerea în mormînt…………………………. 329

27 Sfîrşitul apartamentului 50…………………….. 352

28 Ultimele aventuri ale lui Koroviev şi Behemoth…….. 369

29 Destinul maestrului şi al Margaretei este hotărît…….. 382

30 Venit-a ceasul! Venit-a ceasul!………………….. 386

31 Pe colinele Vorobiovi…………………………. 399

32 Iertarea şi eternul refugiu……………………… 402

Epilog……………………………………. 409


notes


Примечания


1


Lacurile patriarhului.


2


Literatura de masă.


3


Pribeagul.